Natura dificultăților de înțelegere
- O primă problemă este că adesea cititorii (și nu puțini profesioniști!) nu cunosc suficient profeția aceasta din punct de vedere pur literar. Dacă o poți aplica istoric, bine; dacă nu, trebuie cel puțin s-o citești de câteva ori, ca să-ți fixezi în minte scenariul și logica evenimentelor, înainte de a le găsi corespondența istorică.
- Principala dificultate în studiul profețiilor este însă necunoașterea sau cunoașterea superficială a istoriei universale – seculară și religioasă. În special, când este vorba de Daniel 11, unde profeția indică o „groază” de evenimente, între 530-165 î.e.n., cu cât întrebăm mai puțin istoria, cu atât avem mai multe opinii.
- O altă dificultate în interpretarea profeției din Daniel 11 este stilul limbii ebraice: uneori eliptic sau ambiguu și cu expresii neobișnuite. Apar și câteva incertitudine legate de transmiterea textului (copiere, vocalizare masoretică). Aceste probleme se reflectă în diversitatea traducerilor.
Orice elev al Școlii de Sabat, care chiar vrea să înțeleagă aceste lucruri, ar trebui să apeleze și la alte traduceri decât cea folosită în mod obișnuit (Cornilescu, KJV etc.), ca să nu parieze pe un text nesigur.
Interpretări AZS la Daniel 11
Teologii AZS sunt împărțiți cu privire la interpretarea acestui capitol, dar majoritatea sau destul de mulți par să fie de acord că Antioh IV lipsește din acest scenariu profetic, și că Roma și Papalitatea joacă aici rolul principal. Poziție oficială asupra acestui subiect nu avem, astfel că nu este nicio problemă, dacă cineva înțelege diferit aplicațiile istorice ale profeției.
Unul dintre profesorii AZS de la Andrews University, pe care îl respect cu prietenie, dar nu-l pot urma în ce privește Daniel 11, spiritualizează toate prezicerile de după versetul 4. Este o originalitate absolută. Un alt specialist în Daniel, prieten mai apropiat, dar care este acum foarte în vârstă, a introdus Cruciadele, în a doua treime a capitolului. Nici pe el n-am putut să-l urmez în această privință. Unii urmează această direcție, considerând că tensiunile nord-sud din partea finală a profeției (v. 40-46), fiind în continuarea scenariului despre Cruciade, ar implica rolul pe care îl joacă astăzi Islamul. Un studiu făcut în 2015 de Manuel Angel Rodriguez, de la Institutul de Cercetări Biblice, arată că Islamul nu are nici un loc în această profeție.
După comentariul lui Uriah Smith, unii teologi AZS introduc pe romani în v. 14 și continuă cu cezarii, la rând sau pe sărite, până în v. 30, unde îl descriu pe Constantin cel Mare, apoi introduc Papalitatea cu evul mediu în v. 31-35, Revoluția Franceză și pe Napoleon (v. 36-39), Imperiul Otoman și ultimul asalt asupra Ierusalimului terestru (v. 40-45). Aceasta este poziția tradițională AZS, pe care am învățat-o bine la 20 de ani, dar după ce am citit cursul lui Alfred Vaucher (profesor de la Collonges, din generația trecută), a trebuit să abandonez mult din interpretarea lui U Smith. CBAZS (apărut în anii 1950-’60) a modificat interpretarea lui U Smith, renunțând la prezența Revoluției, a lui Napoleon și a Turciei în această profeție, dar păstrând prezența proeminentă a Romei în cea mai mare parte a capitolului.
Studiul standard al Școlii de Sabat din trimestrul I/2020 a fost foarte folositor. Dar există detalii, mai mult sau mai puțin importante, despre care este nevoie să facem anumite observații critice.
Obiecții la interpretarea curentă
Interpretarea curentă AZS, despre care am spus că nu are caracter oficial, chiar dacă a devenit cumva standard, are meritele ei, ca orice interpretare, dar este depășită și fără viitor, deoarece păstrează încă unele din erorile de interpretare ale comentariului lui Uriah Smith. Pe scurt, iată care sunt obiecțiile principale la interpretările propuse în studiul nr 12 al trimestrului I/2020:
La pag. 135 a studiului trimestrial se afirmă că în v. 16 ar fi „tranziția puterii de la împărații greci la Roma imperială.” Textul biblic prezicea: „Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi…” Din versetul anterior, observăm că această confruntare este parte din conflictul dintre regele seleucid (din nord) și regele ptolemaic (din sud). Prin urmare, „Cel ce va veni împotriva lui” nu înseamnă altceva decât că „regele din nord (care își începuse deja noua invazie în v. 15) va veni împotriva lui Ptolemeu al Egiptului.” Nimic în acest verset nu sugerează că ar fi vorba de o putere nouă. Dimpotrivă, conflictul între Seleucizi și Ptolemei va continua în versetele următoare. Antioh cel Mare, regele seleucid, care atacase deja în v. 13 (și care în v. 10 este unui din „fiii lui” Antioh II Theos), a împlinit perfect cele scrise în v. 16.
Întrucât în conflictul dintre Antioh cel Mare și Ptolemeu V, evreii (care fuseseră supuși lui Ptolemeu) trecuseră de partea lui Antioh cel Mare, trădând, Antioh venind împotriva posesiunilor Egiptului, a acaparat complet Țara Sfântă, fără ca Ptolemeii să se poată împotrivi. (Traducerea „nimicind cu desăvârșire” nu este aici potrivită. Sensul mai potrivit al termenului ebraic este că „toată va cădea în mâinile lui”, Vezi traduceri ca NRS, YLT etc.).[1]
În v. 17 este vorba de o alianță între două puteri, pecetluită printr-o căsătorie. Dacă În versetul anterior avem un reprezentant roman (Cezar? Antoniu?), atunci întrebarea este cine și cui a dat pe fiica sa de nevastă? Dacă despre relația dintre Imperiul Roman și Egiptul Ptolemaic este vorba aici, și dacă se aplică reginei Cleopatra VII, așa cum fac de regulă comentariile noastre, atunci ar trebui să se știe că atunci când ea a devenit amanta sau soția generalului roman Marc Antoniu, Cleopatra era soția, coregenta și sora faraonului Ptolemeu XIII, nu fiica acestuia.
Comentariul din studiul nostru sare de la v. 16 la v. 20, introducându-l aici pe Cezar August (Octavian). Dar faptul că acesta a pus taxe în Iudeea nu este un indiciu suficient, deoarece toți suveranii puneau taxe în teritoriile noi. Mai mult, Octavian, care a cucerit Egiptul în anii 31 î.e.n., a avut o domnie relativ lungă, în timp ce textul prezicea: „în câteva zile va fi zdrobit.”
În comentariul la v. 21, „omul (de) disprețuit” este identificat cu cezarul Tiberiu, care „a fost o persoană excentrică și josnică”. Nu au fost puține asemenea personaje în fruntea puterilor lumii. Dar oricât de josnic va fi devenit Tiberius în ultima parte a domniei lui, nu i se potrivește textul, care zice că „nu i se acordase demnitatea imperială”. Dimpotrivă, întrucât Octavian nu avea fii, l-a făcut ginere și l-a înfiat pe Tiberiu, care era un șef militar foarte bun. Ba chiar Octavian l-a făcut coprinceps (adică principe împreună cu Cezar August), cu doi ani înainte de moarte (12 e.n.).
La v. 22, comentariul nostru aplică expresia „căpetenia legământului” la Domnul Christos. Nu-I șade rău Domnului Iisus cu un asemenea titlu, dar această mențiune fugitivă din partea îngerului este de neconceput cu privire la Mesia. Cum putea să se refere Gabriel la superiorul său într-o formă ca aceasta: „Oşti se vor revărsa ca un râu înaintea lui [Tiberiu?] dar vor fi nimicite, împreună cu o căpetenie a legământului [Christos]?.”
Textul mai poate fi ajustat în traducere, de exemplu, s-ar putea traduce foarte bine cu articol definit: „Căpetenia Legământului”. Totuși, a vorbi despre moartea ispășitoare a lui Mesia, ca despre un „caz” de pe vremea lui Tiberiu, este de neconceput. Un înger din cer, și anume cel mai apropiat și mai devotat lui Mihail/Mesia, nu ar putea vorbi despre Christos în acest mod. Urmăriți celelalte profeții. Când este vorba despre Christos Împăratul lumii viitoare, în capitolele 2 și 7, profetul sau îngerul interpret stăruie mai mult asupra Lui. Când este vorba de Christosul care avea să fie dat la moarte și să devină Jertfă a noului legământ, în cap. 9, îngerul insistă de asemenea (9:24-27). Dar în Daniel 11, unde îngerul dă atâtea detalii despre Seleucizi și Ptolemei (care pe cei mai mulți nu ne-ar interesa), să vorbească, oare, despre moartea Marelui Mesia, doar atingând subiectul în treacăt?
Interpretarea clasică, susținută de majoritatea comentatorilor creștini, îl vizează pe marele preot Honia (Onias III), un arhiereu credincios lui Dumnezeu, care s-a opus elenizării iudeilor, în mijlocul trădărilor interioare și în timpul unor asalturi cultural-politice exterioare fără precedent. Arhiereul Honia s-a opus jefuirii tezaurului templului de către seleucizi, motiv pentru care a fost destituit și s-a refugiat. În aceste condiții, Honia a fost asasinat, printr-un aranjament secret făcut între marele preot Menelau și guvernatorul regal Andronic, care răspundea sub jurământ de protejarea lui Honia. Evenimentul a avut loc la anul 170 î.e.n., în timpul domniei regelui seleucid Antioh Epifanul (175-164), promotorul elenizării și dușmanul de moarte al iudaismului. Asasinarea lui Honia a fost deplânsă de iudei și chiar de păgâni.
Desigur, executarea lui Iisus din Nazaret a fost un fapt incomparabil mai proeminent și printr-o conspirație politico-religioasă cunoscută. Dar nu trebuie să forțăm lucrurile, introducând diverși cezari în text, unde nu le este locul, doar pentru a-L justifica pe Iisus drept Căpetenia Legământului, deoarece căpetenia din acest text este menționată tangențial, nu ocupă un loc central în capitol, iar termenul, așa cum am arătat, se aplică perfect unui arhiereu.
Comentariul la v. 29-34 din studiul biblic trimestrial (p. 136) afirmă că odată cu aceste versete, profeția s-ar referi la o nouă putere, după Roma păgână, sugerând că ar fi vorba de Roma creștină. Este adevărat că multe preziceri din text se potrivesc, dar acesta nu este un criteriu suficient pentru o interpretare serioasă. În istoria lumii au existat multe episoade de persecuții sângeroase. Dacă vrem, le putem vedea pe toate reflectate în acest pasaj. Dar este important să începem cu începutul. Istoria arată că prima persecuție religioasă a avut loc împotriva evreilor, în perioada războaielor siriene, adică exact la subiectul capitolului nostru. Totul se potrivește excelent, nu avem nevoie să sărim peste secole, direct la romani, și apoi la pseudo-creștinii care le-au luat locul. Este notabil că persecuția condusă de Antioh Epifanul și de partidul evreu elenist a făcut mulți martiri din rândurile hasidimilor (credincioșii conservatori ai iudaismului). Acești credincioși, dintre care unii sunt în calendarul ortodox (Sfinții Macabei, 1 august), au murit pentru că țineau sabatul, refuzau să mănânce porc, își circumcideau pruncii, apărau cărțile sfinte, continuau cerințele legii mozaice așa cum apucaseră. Alții au supraviețuit în peșterile din munții Iudeii. Pe aceștia, apostolul Pavel îi amintește la capătul galeriei eroilor credinței (Evrei 11:35b, 37b, 38):
„…unii, refuzând eliberarea oferită [de persecutori], s-au lăsat mai degrabă torturați, pentru a avea parte de o înviere mai bună; […] au fost torturați, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați în piei de oi și de capre, lipsiți de toate, oprimați, maltratați; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, ascunzându-se prin munți, prin peșteri și prin găurile pământului.”
Interpretarea recomandată de autorul acestui articol
Comentariul pe care vi-l recomand pentru Daniel 11 se orientează cam 70 % după majoritatea învățaților creștini conservatori. În unele privințe, el face opinie separată față de interpretările AZS predominante, dar se armonizează cu profețiile anterioare (Daniel 2, 7, 8) și cu Apocalipsa. Acest comentariu a fost alcătuit în modul următor. Scheletul interpretării este de la Alfred Vaucher (1887-1993) și în special Desmond Ford (1978). Alfred Vaucher s-a inspirat din comentariul lui Newton, iar Desmond Ford s-a inspirat dni cele mai bune comentarii evanghelice. Ford însă a adus interpretări originale la v. 40-45 și a afirmat că Antioh Epifanul este un tip al lui Antihrist (ceea ce spunea și Luther).
Am verificat apoi interpretările propuse de ei, în comparație cu alte comentarii majore, care au circulat sau circulă în creștinătate. Am consultat, de asemenea, puținele rânduri scrise de E G White despre Daniel 11, care sunt însă foarte instructive. În ce privește interpretarea versetelor 40-45, interpretarea lui D Ford este acceptată și de Dr. A M Rodriguez, de la Institutul de Cercetări Biblice (2015).
Interpretarea mea îl găsește proeminent pe Antioh IV Epifanul, împreună cu aventurile lui politice și cu persecuția iudeilor, în centrul capitolului (v. 21-34), ca un tipar pentru toate persecuțiile care aveau să urmeze, și care nu mai sunt descrise în această profeție. Versetul 35 trimite la principiul repetării scenariului din Daniel 11:31-34, în contextul ultimei invazii a „împăratului de la miazănoapte” din v. 40-45. În acest caz, împăratul de la miază-noapte este Antihristul, dar nu mitul dispensaționaliștilor, ci acela din Daniel 7 (Papalitatea istorică). În versetele 40-45, evenimentele prezise nu se mai concentrează asupra Israelului etnic, ci asupra Israelului spiritual, deoarece suntem în era creștină. Întrucât Israelul spiritual nu depinde de o zonă geografică, cele două puteri de la nord și sud aici (Siria-Babilon și Egiptul) sunt înțelese după geografia simbolică a Apocalipsei.
Alți profesori AZS care au văzut pe Antioh IV Epifanul în Daniel 11 au fost: Milton C Wilcox (†1935), William G Wirth (†1944), Herbert C Lacey (†1950), Siegfried H Horn (†1993), Raymond F Cottrell (†2003), Don F Neufeld (†2007).
Ellen White s-a referit la Daniel 11 în special în Letter 103, 1904 (a se vedea și RH Nov. 24, 1904, pag. 16; în 9T 14; Manuscript Releases 13:394; Ellen G. White Encyclopedia, “King of the North”). Ea nu are un comentariu exegetic sau istoric la Daniel 11, dar scurtul ei comentariu spiritual, cu reflexe teologice, se dovedește a fi extrem de important:
„Lumea este întărâtată de spiritul războiului. Profeţia din capitolul 11 al lui Daniel aproape a ajuns la împlinirea ei completă. O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta. În versetul 30, se vorbește astfel despre o anumită putere: ‘Se va supăra, se va întoarce și se va mânia împotriva legământului sfânt, va acționa, se va întoarce și se va înțelege cu cei care părăsesc legământul sfânt’ [v. 31-35]. Scene asemănătoare cu acestea vor avea loc. […..]”
„Este imposibil să ne facem vreo idee cu privire la experiența poporului lui Dumnezeu, care va fi în viață pe pământ, atunci când slava cerească va fi întrepătrunsă cu repetarea persecuțiilor din trecut.”
Testimonies vol. 9: 14, 16
Pentru curioși: cum văd evreii profeția din Daniel 11
Din comentariul lui Rabi Salomon ben Isaac, zis RAȘI (1040-1105), care este standard printre evreii tradiționaliști, și care se bazează pe comentatori evrei anteriori:
- Cei trei regi persani din v. 2 ar fi Cyrus, Ahașveroș și Darius restauratorul Templului (!)
- În v. 14, ar fi vorba de renegații lui Israel, după Saadia Gaon.
- În v. 17, „fiica femeilor”ar fi națiunea israelită, iar regele din nord care a dorit s-o distrugă ar fi Antioh Epifanul.
- În v. 20, „slava împărăției” este Matatia Hașmoneul, ai cărui fii au eliberat pe iudei de sub puterea lui Antioh. Ultimii urmași, Hircan și Aristobul își vor distruge împărăția, din gelozie pentru tron.
- În v. 21 este vorba despre Roma, după cum scrie în Ob. 1:2 „ești foarte disprețuit”. (În scrierile iudaice medievale, Edomul din Profeți este înțeles ca un nume de cod pentru Roma).
- În v. 22, căpetenia legământului este regele evreu care face tratat cu romanii, dar aceștia îl încalcă.
- În v. 27, cei doi regi sunt reprezentantul Romei și regele Hircan al iudeilor, care făcuse alianță cu Roma împotriva fratelui său Aritstobul. Sfârșitul menționat aici ar fi la capătul celor 62 de săptămâni din Dan 9:25, în zilele lui Irod Agrippa II.
- In v. 33, înțelepții sunt rabinii (Iehuda Hannassi etc.), cei care învață pe oameni Tora.
- În v. 36-39 este vorba despre împăratul roman (Constantin cel Mare), care nu se gândește la Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel, ci se închină zeului heruvimilor, care va face un tratat cu el. Alte comentarii evreiești aplică aceste versete la Vespasian, Titus etc.
- În v. 40-45, vremea sfârșitului se referă la timpul „când mântuirea noastră (a iudeilor) se apropie”.
Comentariul lui Rași a influențat pe unii interpreți protestanți, care introduc devreme Roma în Daniel 11.
Pentru curioși: interpretarea anticreștină, distructiv-critică
Le numesc distructive, pentru că subminează credința în inspirația profeților, în preștiința divină, în revelația biblică. Primul autor cunoscut, care a lansat o asemenea interpretare, a fost filozoful antic Porphyrius din Tyr (234-305 e.n.), probabil un creștin apostat, a cărui scriere Contra creștinilor a fost distrusă în anii 435 și 448, astfel că opiniile lui Porfiriu despre profețiile lui Daniel se găsesc doar în scrierile apologetice ale unor părinți (Metodiu, Eusebiu, Apollinaris, Augustin, Ieronim etc.), care au răspuns provocărilor lui.
Teoria lui Porfiriu era următoarea: Profețiile lui Daniel nu ar fi scrise de Daniel, ci de un evreu anonim, care pe timpul lui Antioh Epifanul (164 î.e.n.), ar fi adunat toate tradițiile despre viața lui Daniel și a făcut apoi un vaticinium post eventum („prezicere în urma evenimentului”), adică a scris istoria a evenimentelor, punându-le la timpul viitor, ca să arate că ar fi o profeție, și le-ar fi datat fals în timpul lui Daniel (sec. VI î.e.n.). Dar cum o serie de evenimente nu s-au întâmplat în timpul lui Antioh Epifanul, filozoful a interpretat că autorul evreu a fabulat pur și simplu, a făcut speculații despre viitor, care nu s-au confirmat. Porfiriu a forțat toate profețiile lui Daniel, ca să poată fi citite în această cheie a fraudei.
Teoria lui Porfiriu a fost preluată parțial de cîțiva părinți răsăriteni din secolele următoare (IV-V e.n.): Iacov de Nisibis, Efrem Sirul, Polihroniu de Apamea etc., și reluată integral, cu mare forță de teologia istorico-critică, devenită predominantă în sec. XX, în special printre luterani, anglicani și catolici, apoi și de alții. În cazul lui Daniel 11, critica distructivă susține, asemenea lui Porfiriu, că până la versetul 35, autorul evreu a scris corect istoria, pe la anul 165 î.e.n., dar după acest punct, în v. 36-45, l-a caricaturizat pe Antioh, apoi a descris viitorul apropiat, în speranța unei izbăviri cerești (cf. Dan 12:1-2) așa cum și-a imaginat, după așteptările iudeilor.
Teoria aceasta anticreștină nu este lipsită de rațiune, dar este o rațiune speculativă, conspiraționistă, care forțează interpretarea profețiilor din capitolele 2, 7, 8, 9 să se „împlinească” în zilele lui Antioh IV, și ignoră toate acele indicii care arată că textul profeției nu putea fi scris atât de târziu. Iată câteva argumente:
- Ebraica lui Daniel se deosebește serios de ebraica epocii elenistice: niciun împrumut grecesc nu apare, iar termenul ebraic qêç, care în cartea lui Daniel înseamnă „sfârșit”, a căpătat în epoca elenistică sensul de „timp”, „vreme”.
- Autorul nu menționează numele Romei sau al romanilor (11:18, 30), ceea ce este inexplicabil, dacă profeția ar fi fost scrisă la anii 165 î.e.n.; în scrierile ebraice din epoca greco-romană, numele de Roma / romani era folosit de evrei (1Mac 8:1, 23, 27, 29; 12:16; 14:40; 15:16; 2 Ma. 4:11; 8:10, 36; 11:34; 12:27), iar traducerea veche greacă la Dan. 11:30 menționează pe Ῥωμαῖοι.
- Autorul nu menționează elefanții, deși războaiele siriene din cap. 11 au fost faimoase prin aceste mașini vii de luptă (compară Dan 11:40 cu 1Mac 1:17-19).
- Autorul nu a menționat nicăieri numele vreunui rege sau al altui personaj istoric important, ceea ce este curios, devreme ce unii profeți au prezis nume de personaje (cf. 1Împ 13:2; Is 44:28).
- Autorul a menționat detalii istorice foarte semnificative și exacte, din secolele anterioare, pe care cu greu ar fi putut să le cunoască în anii 165 î.e.n. (11:5b, 17).
Pentru curioși: interpretări dispensaționaliste
În contrast cu interpretările clasice de mai sus, John N. Darby (1800-1882), pionierul dispensaționalismului modern, introduce pe Antihrist (dictatorul final al lumii, înainte de sfârșit), odată cu versetul 36, iar versetele 40-45 descriu faptele lui Antihrist în Orienul Apropiat și în special împotriva lui Israel.
Un autor contemporan care nu-și dă numele are probabil cea mai exotică interpretare. Sare de la Ptolemei și Seleucizi, la romani și parți, iar în versetul 3 introduce califatul islamic, după care, în v. 15 îi introduce pe otomani. În v. 22 apar șiiții, Saddam Hussein și America; în v. 24-27 introduce ISIS, Arabia Saudită și Turcia; dar din v. 31 se acordă cu interpretarea dispensaționalistă: Antihristul viitor profanează templul care încă nu s-a construit, după care, vine Răpirea (secretă), iar de la vers. 32 încolo, totul se petrece după răpire… (!).
Pentru curioși: interpretări clasice
Hipolit (c. 220)
În v. 2, împărații perși pe care Hipolit îi enumeră după Cyrus, sunt: Darius, Artaxerxe, Xerxe și iarăși un Darius, care a fost învins de Alexandru Macedon. Astfel, Hipolit îi omite pe Cambize și pe Smerdis, și îl așează pe Artaxerxe înaintea lui Xerxe. La v. 4 afirmă că Alexandru însuși, pe patul de moarte, a împărțit imperiul la cei patru generali ai săi, ceea ce nu este adevărat, că nu Alexandru a împărțit.
După v. 5, Hipolit introduce deja pe Antioh Epifanul, descriind apoi războaiele lui cu Ptolemeu al Egiptului, precum și alte evenimente din 1 Macabei. Aplică pe sărite și în mod arbitrar tot felul de afirmații din cap. 11, multe din ele foarte diferite de textul ebraic pe care-l avem noi. Din v. 36 introduce pe Antichrist, care va restaura Iudeea, Ierusalimul și templul, și evreii îl vor accepta ca Mesia.[2]
Ieronim (c. 400)
Interpretarea Fericitului Ieronim (c. 400) la Daniel 11 este opusă interpretării filozofului păgân Porfirius, un critic distructiv. Începând cu versetul 21, Ieronim crede că este vorba de Antioh Epifanul doar în sens tipologic, și că adevărata împlinire va fi prin Antihrist, un evreu disprețuit care va instaura imperiul mondial. De la versetul 36 încolo, Ieronim cede numai pe Antihrist și spune că, după cum inspirația a sărit de la Xerxe la Alexandru, tot așa sare de la Seleucizi la Antihrist, pentru că Scriptura relatează doar lucrurile cele mai importante. Dar. oare, istoria iudeilor de la anii 170 î.e.n. și până la sosirea lui Antihrist, ar fi lipsită de importanță?
Martin Luther (c. 1530)
După Winfried Vogel (p. 188) Luther vede în versetele 35-36 încetarea evenimentelor istorice ale conflictelor elenistice și începutul profeției despre timpul sfârșitului. În acest punct de tranziție, Papa devine adevăratul Antioh Epifanul. În special, atrage atenția asupra expresiei că „el nu va lua seama nici la dorința femeilor” (v. 37), aplicând profeția la faptul că papii au interzis clerului căsătoria.
Jean Calvin (c. 1560)
Comentariul lui Calvin seamănă în prima parte cu al lui Ieronim. De exemplu, „derbedeii” din v. 14 sunt apostații în frunte cu pontiful iudeu Onias, care au construit templul din Heliopolis. Dar Calvin interpretează că nu au avut ei planul de a împlini profeția din Isaia 19, ci Dumnezeu a împlinit-o prin ei. Frecvent, reformatorul face aplicații la Biserică.
- La versetul 16, folosind o traducere discutabilă și făcând o confuzie istorică, Calvin afirmă că Antioh avea să producă distrugere în Iudeea. Pentru aceasta face referință la 1Macabei, unde însă este vorba despre Antioh IV Epifanul, nu despre Antioh cel Mare.
- La vers. 17 spune că Antioh cel Mare și-a dat fiica lui Ptolemeu ca s-o distrugă, și că a instruit-o să-l ucidă pe acesta.
- În vers. 21-34 descrie acțiunile lui Antioh Epifanul.
- În vers. 36-39 descrie tipologia cezarilor, iar de la versetul 40, conflictul dintre Roma și Egipt (31-30 î.e.n.) se continuă cu acțiuni care includ nsubjugarea Iudeii, până pe vremea lui Cezar August (v. 42-45). Forțează mult interpretarea.
Sir Isaac Newton (1733)
În capitolul al XII-lea al comentariului său (p. 251), Newton se ocupă de această profeție. Întrucât abia la sfârșit am consultat comentariul lui Newton, am fost foarte mirat să descopăr că seamănă cu al meu. Aceasta se explică prin faptul că, la rândul meu, am depins de comentatori anteriori care, probabil, se orientaseră după Newton. De fapt, comentariul lui a creat o adevărată școală, care a devenit tradiție în anumite cercuri protestante radicale, de unde și millerismul moștenește anumite interpretări.
Newton recunoaște prezența lui Antioh Epifanul în versetele 21-30. Voi menționa doar câteva interpretări importante în care Newton diferă de multe alte comentarii, ca și de comentariul meu:
- La v. 14, citește după KJV (the robbers of they people = „jefuitorii poporului tău”) și spune că ar fi vorba de samariteni.
- La v. 31, spune că expresia ebraică mimmennu („de la el”, „din partea lui”) ar putea fi tradusă, mai degrabă: „după el”; și interpretează că, după Antioh Epifanul, forțele care vin să profaneze templul sunt romanii, cei care deja au fost anunțați în v. 30. (Aceeași soluție o dă la Dan 8:9: romanii, prin/după cucerirea Macedoniei). Profeția ar descrie aici distrugerea Ierusalimului și profanarea templului de la anul 70 e.n. și așezarea „urâciunii pustiirii” (templul lui Jupiter Capitolinul) în locul Ierusalimului și templului lui Dumnezeu.
- În ultima propoziție din v. 31, Newton vede trădarea pe care a făcut-o Biserica pe vremea lui Constantin cel Mare. Acesta este și „micul ajutor” dat Bisericii, dar și începutul marii apostazii care a urmat. Persecuțiile din v. 35 sunt din partea Imperiului „creștinat”.
- În versetele 36-39, Newton în mod ciudat identifică „Imperiul Grecilor” (Bizantin) ca împărat la miazănoapte. Cuvântul maᶜuzzîm (fortărețe, locuri de refugiu) îl traduce cu „puternici protectori”, cu referire la sufletele morților. Apoi face referire la celibat și la multele mănăstiri răsăritene, la invocarea sfinților și a moaștelor etc. Subliniază că aici, în Răsărit s-au ținut toate sinoadele, inclusiv acela care a sfințit uzul icoanelor; și că mai întâi în Răsărit a apărut erezia celibatului. (Ironia acestei exegeze interesante este că și Newton era celibatar!).
- În v. 40 intră în scenă dinspre sud sarazinii (arabii), apoi de la nord turcii, care vor stăpâni și Egiptul și alte țări.
Pledoaria lui Newton în interpretarea
versetelor 31-40 este foarte interesantă în sine, chiar dacă este incompletă și
lasă întrebări fără răspuns. Este însă straniu că, în timp ce îi identifică în
aceste versete pe creștinii „Greci” (Imperiul Răsăritean), pe „Latini” îi ignoră
complet.
[1] NRS: “and all of it shall be in his power”; YLT: “and it is wholly in his hand”.
[2] Hyppolitus of Rome: Commentary on Daniel, T. C. Schmidt 1st Edition, 2010: 161-169. www.chronicon.net .
Comentarii recente în articole