Nu de valul timpului, ci de valul valului
l-au spânzurat pe frăţiorul meu naiadele mării.
Inima mea meduză a rămas pe un ţărm nereperat.
Luna îşi continuă sonatele ei,
nopţile şi zilele stau la locul lor ca într-o bibliotecă
citită superficial, cu ochelari sclipitori.
Şi totul sclipeşte de-o vreme ca într-o fiestă a nebunilor,
dar el, neprivitul, neatinsul,
ascuns în gogoaşa vremelnicei râpi,
îşi ţese aripi din dorurile neadormite ale lumii.
Într-o zi,
când vocea Singurului Sfânt va sfredeli abisul,
el va veni, adus de un val mult mai înalt.
Mama îl va întâmpina cu un blid de smarald,
cu cartofi rumeniţi şi usturoi,
iar tata, devreme trezit, se va răsti la el, cu o riglă înflorită:
„Gabule, cui ai cerut tu voie,
când ai plecat dintre noi
spre marea de mare ispită?”

27 mai 2001, Valea Someşului