Profeţia din Ap 3:14+ se referă STRICT la adventişti

[Florin Lăiu]

#2682

Olivian,
Ai scris prea mult de data asta. Deocamdată nu pot continua. Mi-au trebuit mulţi ani să ajung la conncluziile actuale, şi nu cred că altcineva trebuie să fie de acord dintr-o dată. Cel mai sănătos lucru cu bisericile astea este să le luăm în sensul istoric, contemporane cu Ioan, aşa cum sunt ele în Apocalipsă, iar sfintele speculaţii să le lăsăm mai la urmă. De ce să nu beneficiem din toate cele şapte, şi nu numai dintr-una!

[Anonim]

#2688

Stimate Florin,

Ai scris: „De ce să nu beneficiem din toate cele şapte, şi nu numai dintr-una!”

Necitind probabil ce am scris eu în ultima postare (deduc asta din faptul că ai spus că am scris prea mult), mă voi cita printr-un scurt pasaj:

Tu spui că Laodiceea a existat dintotdeauna simultan cu celelalte şase (şi cred!); ea spune că Laodiceea este ultima din cele 7 (şi, de asemenea, cred!).
De aceea, tocmai pentru a împăca cele două credinţe, sunt nevoit să accept că tu (Florin Lăiu – nota mea) şi E.White vă referiţi la două aspecte distincte ale Laodiceei:
a) tu te referi la aplicaţia individuală a profeţiei;
b) ea se referă la aplicaţia colectivă a profeţiei.

Mai mult decât atât nu am cum să explic ce cred; şi nici nu pot abdica de la această părere în lipsa unor argumente logice care să fie mai tari decât argumentele furnizate de mine în postarea anterioară.

În general, apreciez echilibrul intervenţiilor tale, şi nu pot decât ca, în privinţa „sfintelor speculaţii”, să mărturisesc că ai perfectă dreptate: să le lăsăm la urmă.
Chiar dacă laşi impresia că eu fac speculaţii, eu, totuşi, nu cred (ba chiar m-am ferit) să fi făcut aşa ceva. Dacă ţi se pare contrariul, cu regret trebuie să spun: nu-mi pot cere scuze deoarece am o convingere contrarie.
Cercetând atent ce s-a scris, am ajuns la o concluzie contrară.

Adică, dimpotrivă! speculaţie mi s-ar părea mai degrabă să ajung să consider că, în Apocalipsa – o carte eminamente profetică -, aplicaţia colectivă ar consta din Laodiceea antică a Asiei Mici.
Astfel, aş specula că EGW, atunci când a vorbit despre Laodiceea ca ultimă Biserică cu caracter mondial, n-a ştiut ce spune.

Pe de altă parte, deşi la Apocalipsa nu se pune problema, totuşi, tot speculaţie este aceea de a aprecia că la Romani, cap.11, e vorba despre Israelul „spiritual” în antiteză cu Neamurile păgâne. Când, de fapt, acolo se vede că se vorbeşte exact pe dos: de un Israel vrăjmaş Evangheliei (Israel etnic), şi nişte Neamuri credincioase care sunt altoite în „Măslin.”

Acum, dacă eu, spre deosebire de tine, nu sunt străin de distincţia „Israel etnic – Neamuri” din Romani 11, ci o văd clar şi logic în pasajul biblic respectiv, asta înseamnă oare catalogare automată ca speculaţie?!
Atunci, primul speculant, cel mai mare dintre toţi, este chiar Apostolul Pavel; căci el vorbeşte nu de cazuri izolate, ci de un fenomen al altoirii în măslin a unui Israel etnic (vrăjmaş temporar Evangheliei), după ce Neamurilor li s-a consumat locurile de ocupat în Măslin.

Iar faptul că eu echivalez „vărsarea din gură” a Laodiceei (din Apocalipsa 3.16) cu momentul terminării împietririi Israelului etnic, nu cred că este o speculaţie deoarece acel moment este finalul Neamurilor: până atunci „va intra numărul deplin al Neamurilor” (Rom.11.25) în Măslin. Din acea clipă, Neamurile nu mai au niciun loc de altoire în Măslin, deoarece numărul lor e deja „deplin”.

**************

Acum, în altă ordine de idei, tu ai scris:
„Mi-au trebuit mulţi ani să ajung la conncluziile actuale”

Biblia ne vorbeşte despre un principiu: „Iudeii se mirau, şi ziceau: ‘Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?’ Iisus le-a răspuns: ‘Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7.15,16)

Departe de mine să mă erijez în ceva mai presus decât un simplu om care caută Adevărul, dar, bazându-mă pe principiul biblic de mai sus, nu cred că logica ideilor despre care noi doi dialogăm se poate supune criteriului omenesc al numărului anilor de studiu al cuiva.
(Deşi, ca să fim sinceri, argumentul tău poate cântări greu în mintea celor care refuză să gândească ei înşişi asupra subiectului – pentru că tu eşti un om cu multă greutate teologică.)

Cât despre mine, mă supun cercetării Domnului dacă modul cum am interpretat „vărsarea din gură” a Laodiceei – ultima Biserică din epoca Neamurilor -, este speculativ sau, mai degrabă, logic, în coroborare cu Romani 11.25:

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel (vrăjmaşi Evangheliei conform vers. 28 – nota mea) a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor.”

[Florin Lăiu]

#2691

Dragă Olivian,
Am zis că scrii mult, pentru că eu nu am timp să citesc şi mă descurajează un mesaj care are mai mult de şapte paragrafe normale.

Observ că problema ta este presupusul conflict dintre interpretarea mea şi a E G White. Trebuie să ştii că, în ce priveşte interpretarea (exegeza) Bibliei, am motive să citesc Biblia în mod simplu şi direct, fără a cere acordul vreunui profet. Autoritatea EG White ca sol al lui Dumnezeu, ca autor inspirat nu se extinde deasupra Bibliei. Adesea E G White vorbeşte din cadrul unei interpretări populare AZS, sau din perspectiva unei interpretări tradiţional-protestante, nu ca autoritate în privinţa exegezei (interpretării tehnice a) Bibliei. Obiectivele Ellenei White, când interpretează, nu sunt profesional-teologice, ci exclusiv practice. Mesajul ei este foarte important din punct de vedere practic, şi dealtfel interpretarea mea nu exclude mesajul ei practic. Ea nu a primit nici o descoperire divină privitoare la o aplicaţie a bisericilor apocaliptice la şapte etape ale Bisericii. Această schemă exista deja în adventism, moştenită de la comentatorii protestanţi mai vechi. Era o tradiţie.
Este nevoie să-ţi dau exemple că şi în alte cazuri EG White a procedat astfel? În PP (capitolul “O săptămână naturală”) ea descrie originea vulcanilor şi cutremurelor în explozii subterane de mare adâncime, unde se întâlnesc calcarul, apa şi anumite minereuri. A primit ea o astfel de descoperire cerească? Se ştie că aceea era explicaţia ştiinţifică din timpul în care a trăit ea. Astăzi, ştiinţa are explicaţii mai bune, mai convingătoare (bazate pe teoria plăcilor tectonice). Pentru mine aceasta înseamnă clar că, din punct de vedere strict exegetic, profesional, al interpretării Apocalipsei, indiferent ce ar fi spus ea, nu are autoritate în domeniu, nu este o descoperire divină. Este o părere împrumutată. Şi sunt multe alte exemple asemănătoare. Din fericire, nu toate opiniile împrumutate de ea se dovedesc imperfecte. Vreau doar să spun că există riscuri în a insista pera mult în privinţa autorităţii interpretărilor E G White.
Nevoia pe care o are însă Biserica de mesajul laodicean nu este doar o părere personală a ei, ci inspiraţie divină. Duhul lui Dumnezeu a îndemnat-o să insiste asupra importanţei acestui mesaj. Dar ea aplică Bisericii şi mesajul efesean şi mesajul sardian. De asemenea spune că trebuie să avertizăm şi pe alţii, aplicându-le mesajul laodicean.
Pe scurt, ceea ce vreau eu să spun, este că Iisus şi Ioan au „conspirat” la formularea şi trimiterea acestor şapte scrisori. Din ele nu reiese nimic altceva, decât că bisericile respective erau toate contemporane într-o provincie romană anatoliană de pe la anii 96 e.c. Numărul şapte este desigur suspect. Dar de la această suspiciune apocaliptică şi până la o aplicaţie a mesajelor la anumite biserici istorice sau faze ale Bisericii universale este cale lungă. După toate regulile de interpretare, aplicaţia în şapte etape este pur speculativă. Nu poate fi susţinută decât cu părerile unor autori. Iar părerile sunt păreri, nu dovezi, chiar dacă sunt exprimate de autori inspiraţi. (E. g. Moise, în Lev 11 este de părere că iepurele şi hyraxul rumegă, dar zoologia răspunde cu un hotărât „nu!”).
În concluzie, problema nu este că eu mă refer la o aplicaţie individuală şi E G White se referă la o aplicaţie colectivă. Ellen White se referă la o aplicaţie atât individuală, cât şi colectivă. Eu mă refer la o aplicaţie individuală cât şi colectivă. Deosebirea este că E G White este interesată ca Biserica să primească mesajul, nu e preocupată de tehnicalităţi, iar eu caut să ajung la soluţia intenţionată de autor prin exegeză, pentru că acesta este singurul meu dar, nu sunt profet.

Cât priveşte Rom 11, este un alt subiect. Dacă vrei să-l discutăm, deschide, rogu-te, un alt topic.

[Anonim]

#2692

Dragă Florin,

Paragraful 1
Nu am ştiut de descurajarea ta legată de mai mult de 7 paragrafe. E bine că mi-ai spus ca să ştiu. Oricum, pentru mine, au fost câteodată îmbucurătoare, alteori doar instructive (pe alocuri aş fi avut de obiectat), articole de-ale tale descurajant de lungi la prima vedere. Am avut răbdare să le citesc deoarece din gândirea ta răzbate dorinţa de a da explicaţii cât mai inteligibile şi fundamentate (cel puţin asta am resimţit eu).
Voi scrie aşadar doar 7 paragrafe (incluzându-l pe acesta), şi sper ca mărimea lor să ţi se pară „normală” (mai ales că am încercat să le scriu aerisit, cu multe apăsări pe „Enter”).

Paragraful 2
Cred că ai concluzionat greşit problema mea, şi de aceea ai scris:
„Observ că problema ta este presupusul conflict dintre interpretarea mea şi a E G White.”
Iniţial, eu nu dădusem citate din EGW, ci tu mi-ai indicat un link către un răspuns al tău pentru MLuther, unde erau acele citate ale EGW.
Mai degrabă sunt de acord cu tine în tot ceea ce ai scris despre EGW în postarea anterioară. Adică, în concluzie, EGW trebuia să fi fost actualizată în câteva (nu multe) afirmaţii.
(Deşi, dacă eu voi aplica ceea ce ai spus tu despre maniera ei comunicativă, la anumite afirmaţii de-ale ei, am senzaţia că nu vei fi de acord şi că voi fi pus, apoi, în faţa unui dublu-standard de a o interpreta.)

Paragraful 3
Ai scris:
„Duhul lui Dumnezeu a îndemnat-o să insiste asupra importanţei acestui mesaj (laodiceean – nota mea).”
Sunt de acord cu asta, deoarece epoca post-1844 este perioada de apariţie a Bisericii Laodiceea (formată în majoritate din adventişti, şi în minoritate, din neadventişti).
Tocmai de asta există diferenţa dintre tine şi EGW despre care ai scris:
„Ellen White se referă la o aplicaţie atât individuală, cât şi colectivă. Eu mă refer la o aplicaţie individuală, cât şi colectivă. Deosebirea este că E G White este interesată ca Biserica să primească mesajul”,
fiindcă ea a perceput (în mod corect, după părerea mea) că a sosit vremea Laodiceei ca aplicaţie colectivă profetică; pe când tu iei aplicaţia colectivă la modul literal-spaţial, adică Laodiceea ca localitate a Asiei Mici din secolele I – II d.Hr.
(În privinţa aplicaţiei individuale, n-am nimic de zis, deoarece sunt de acord cu tine: fiecare credincios trebuie să ia seama la toate mesajele către cele 7 Biserici.)

Paragraful 4
La urma urmei, deoarece pui Biblia mai presus de toate, s-o lăsăm momentan pe EGW, şi să spunem că în Apocalipsa, o carte prin excelenţă profetică, nu se prea poate – decât cu încălcarea flagrantă a logicii – să considerăm lucrurile mot à mot; că doar nu vorbim despre fiare reale cu 7 capete şi despre potire reale de aur cu spurcăciuni.
Eu cred, în general, că noţiunea de „şapte” are, cu precădere în conexiune profetică (dar nu numai), înţeles temporal. Deci, nu e nimic suspect cu acest număr, aşa cum ai spus tu.
Aş putea să detaliez, dar nu doresc să încarc prea mult postarea.
„Şapte” este numărul desăvârşirii, în sens temporal. Şapte este numărul unui „set” complet, finalizat, desăvârşit (de aici şi denumirea de „set” provenit din latinescul „septem”; deşi oamenii au denaturat seturile făcându-le de şase).
Dau doar două exemple:
1) Sabatul înseamnă „şapte” şi este ultima zi pe axa temporală a creaţiunii planetare, ca şi a săptămânii.
2) Cele 7 capete ale fiarei sunt explicate chiar de Biblie ca 7 împăraţi cu apariţie pe axă temporală, nu spaţială: „Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă” (Apoc.17.10).

Paragraful 5
Ţinând cont de paragraful precedent, să ne concentrăm pe sensul colectiv al celor 7 Biserici. (De aici încolo, numai despre acest sens voi discuta, fiindcă cel individual nu comportă disensiuni.)
Chiar nu văd de ce ar trebui să li se refuze sensul temporal, şi să li se accepte doar pe cel literal-spaţial (adică doar nişte biserici din Asia Mică, simultan contemporane la finalul secolului unu). E clar că cele 7 peceţi, cele 7 trâmbiţe, cele 7 urgii sunt „şapte” tocmai deoarece se referă la noţiuni temporale, nu spaţial-concomitente.
Chiar şi pentru Duhul Sfânt – care apare în Apocalipsa ca fiind cele „şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul” – nu putem accepta sensul spaţial-concomitent, ci cel mondial-temporal. Căci ştim că Duhul este un singur Duh din care am fost adăpaţi cu toţii (1 Cor.12.13), nu şapte.
„Este… un singur Duh” (Efes.4.4), şi El este Una din cele trei Persoane în Numele cărora am fost botezaţi, alături de Tatăl şi Fiul.
Apocalipsa, în schimb, vorbeşte de şapte Duhuri tocmai pentru a sugera celor înţelepţi sensul temporal al lucrării etapizate a Duhului în şapte perioade. O lucrare cu sens colectiv, şi deci cu sens mondial („trimise în tot pământul”.)

Paragraful 6
Aşadar, cum să acceptăm doar sensul spaţial-concomitent al celor Şapte Biserici, din moment ce Însuşi Duhul trebuie să aibă şapte etape de lucrare mondială? Având în vedere că Biserica este Templu al Duhului Sfânt, mi se pare de bun simţ să acceptăm că cele 7 Biserici corespund celor 7 etape ale lucrării Duhului. Dacă, de exemplu, sensul colectiv al Bisericilor este doar spaţial-literal, cum să acceptăm, de exemplu, că „scaunul de domnie al Satanei” este doar în Pergam, şi este atât de lipsit de putere încât nu ajunge cu autoritatea lui nici măcar alături, la Filadelfia, la vreo 60 km? O fi Satan mai puţin influent decât, de exemplu, Antioh Epifanus? Şi de ce să fi fost scaunul lui în Pergam? Dacă tot vorbim spaţial şi nu temporal, ce a avut Pergam atât de rău din punct de vedere politic-economic-militar-social-religios încât Martorul credincios să vorbească despre domnia Satanei acolo?
Mult mai corect este a considera că, din punct de vedere temporal, Pergam este perioada, (nu localitatea) în care creştinismul a fost martor al aşezării scaunului de domnie al Satanei în mijlocul lui (pot fi interpretări, dar eu mă refer la împăratul Constantin ca precursor al papalităţii).

Paragraful 7
În privinţa F.Ap.15.14-17 şi Romani 11.25-32, eu consider că nu sunt decât consecinţa firească a lepădării Laodiceei din gura Martorului credincios. Deci au legătură cu subiectul topicului.
Dar nici n-aş şti de ce ar trebui deschis un topic separat, deoarece nu ştiu ce poate fi de răstâlmăcit la citatele respective.
Acolo nu e vorba de un Israel spiritual, ci de un Israel cât se poate de etnic.
Şi nici nu e vorba de un timp trecut (de exemplu, anul 34), ci de un moment din viitorul îndepărtat, după ce vor fi fost altoiţi în Măslin (Israelul spiritual) credincioşii dintre Neamuri, după care urmează vărsarea din gură a Laodiceei încropite.
De aceea, menţiunea foarte tristă pentru mulţi care trăiesc azi în iluzie, este că acel moment al vărsării din gură probabil a şi sosit deja. Iar harul spre sfinţire a rămas doar peste o rămăşiţă extrem de mică dintre Neamuri.
Şi, după cum iudeii Îl aşteptau încă pe Mesia după ce-L răstigniseră – până au fost luaţi robi fizici de Roma, iar Neamurile au căpătat în contrapondere harul din belşug -, tot aşa mulţi dintre Neamuri aşteaptă azi ploaia târzie a Duhului după ce L-au răstignit pe Duhul în 1888 – până vor fi luaţi robi spirituali de Roma, iar Israelul etnic va căpăta în contrapondere harul din belşug.
Deocamdată, anul 1948 ne arată doar o pregătire fizică a evreilor, însă fără de Duh.
Exact ca în Ezechiel 37.8: „M-am uitat, şi iată că le-au venit vene, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele.”

[Florin Lăiu]

#2693

Amigo,

E adevărat că numărul şapte este simbolic şi în cazul celor şapte biserici. Dar dacă s-a intenţionat o simbolistică mai mult decât spaţială, şi anume una temporală, în şapte etape, e greu de dovedit. Există unele simboluri apocaliptice în care numărul şapte are sens temporal. Dar nu peste tot. De exemplu, cele şapte coarne ale Mileului, cei şapte ochi, cele şapte Duhuri, nu văd de ce ar trebui să aibă o aplicaţie temporală, de vreme ce Mielul şi Duhul sunt entităţi eterne şi sunt ŞAPTE în fiecare clipă în vecii vecilor. De ce ar fi altfel cu cele şapte biserici?
Împărţirea istoriei Bisericii în şapte etape (sau în câte vrei) se poate face simplu. Dar dacă vrei să compari fiecare mesaj cu fiecare etapă, îţi dai seama că adesea trebuie să forţezi lucrurile. Acesta este un domeniu în care nu facem decât să creăm scenarii paraistorice. De aceea m-am limitat la aplicaţia evidentă şi clară, fără speculaţii de ordin profetic cu privire la cele şapte biserici. Am studiat această parte a APocalipsei mai mult decât oricare alta, nu cred că are cineva mai multe dovezi decât mine, în favoarea interpretării temporale, cu Laodiceea fiind a şaptea de la 1844. Dar am realizat că aceste speculaţii sunt totuşi o depăşire a indicaţiilor din Apocalipsă, care nu pot fi justificate exegetic şi care au note de dezacord în puncte importante. Le las aşadar pe seama altora, care au timp de scenarii fantastice.

Subiectul Măslinului l-am făcut deja un alt topic şi ţi-am răspuns acolo.
Să fii iubit!

[Anonim]

#2703

Stimate Florin,

Marea noastră problemă constat că este cu numărul ŞAPTE.
Ce fel de semnificaţie comportă: una literal-spaţial-concomitentă (spre care înclini tu) sau una simbolic-temporal-consecutivă (cam cum cred eu)?? „That’s the question!”
Eu cred că ŞAPTE reprezintă un ciclu temporal complet. De aceea ciclul săptămânal se termină cu Sabatul. Sabat care se traduce din limba ebraică cu ŞAPTE.

Tu ai scris:
„Mielul şi Duhul sunt entităţi eterne şi sunt ŞAPTE în fiecare clipă în vecii vecilor.”
Dacă n-ai vrut să te referi cumva la şapte coarne şi şapte ochi literali ai Mielului, atunci ceea ce ai scris este un argument destul de alambicat. Înclin să cred că ai vrut să spui că acel ŞAPTE Îl caracterizează pentru totdeauna pe Domnul.

A. În acest sens, dacă, totuşi, ai vrut să te referi la şapte lucruri literale (ochi, coarne, Duhuri), şi dacă apreciezi orice altă interpretare ca fiind „un scenariu fantastic”, atunci mă las păgubaş. Nu pot concepe că Domnul Iisus are 7 ochi literali-spaţiali şi 7 coarne literale; Maria Magdalena şi ceilalţi nu L-au văzut după înviere decât cu doi ochi şi fără coarne. Duhul Sfânt, de asemenea, nu constă în 7 Duhuri „trimise în tot pământul”, ci într-Unul singur: „Este… un singur Duh.” (Efes.4.4), a treia Persoană a Dumnezeirii.
Sper din inimă că, atunci când citim expresia „cele ŞAPTE Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul” (Apoc.5.6), nu vrei nicidecum să susţii că fiecare continent din cele 7 (Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia, Antarctica) beneficiază la modul spaţial-concomitent-literal de câte un „Duh” din cele şapte. Căci atunci te-aş întreba de ce nu crezi că sunt 12 Duhuri Sfinte care s-au dăruit sub formă de limbi de foc la Cincizecime.

B. Însă, dacă ai vrut să te referi la acel ŞAPTE ca la un lucru simbolic, atunci sunt de acord.
În acest caz, problema noastră s-ar reduce la semnificaţiile cu care îl investim fiecare din noi pe acel ŞAPTE. Tu zici că ai studiat foarte mult acest lucru. Sunt gata să ascult părerea ta şi să apreciez dacă se potriveşte cu logica mea exegetică. Dacă îţi voi spune că şi eu am studiat, sau că Duhul mi-a descoperit fără prea mult studiu, nu cred că ar avea relevanţă acest lucru pentru tine, sau pentru discuţia noastră.

***********************

Până să-ţi spui părerea, mi-o voi spune eu deoarece nu cred că ar fi nimic de ascuns.
Ar exista două semnificaţii pentru „şapte”:
a) o subîmpărţire simbolică spaţial-simultană în 7 tipuri de temperamente comportamentale (sau, mă rog, nu neapărat tipuri temperamental-comportamentale, ci altceva ce poate crezi tu);
b) o subîmpărţire simbolică temporal-consecutivă în 7 perioade consecutive ale lucrării legate de Domnul (asta e ceea ce cred eu).

Consider că prima variantă spaţial-simultană (tipurile temperamental-comportamentale), este mai degrabă apanajul numărului „doisprezece”, nu „şapte”. În acest sens, există 12 seminţii ale lui Israel; 12 apostoli; 12 stele în cununa femeii din Apoc.12 etc. Adică sunt 12 tipologii temperamentale de conduită. De exemplu, din punct de vedere temperamental (nu caracterial), Petru nu era ca Andrei, Ioan nu era ca Toma, Iuda nu era ca Ruben etc.

De aceea, după părerea mea, lui ŞAPTE îi rămâne varianta a doua (b): o subîmpărţire simbolică temporal-consecutivă în şapte segmente temporale corespunzătoare unor activităţi specifice. După cum am spus deja: ŞAPTE înseamnă Sabat. Are legătură cu timpul, nu cu spaţiul. Este completarea unui ciclu. Este timp de odihnă. Este timp de finalizare (de finalizare a Creaţiei planetare – la nivelul lui Dumnezeu; de finalizare a muncii săptămânale – la nivelul omului). ŞAPTE este, prin excelenţă, un timp de desăvârşire, de terminare a unei acţiuni. Structura Apocalipsei însăşi este mulată pe ŞAPTE, ca perioade (peceţi, trâmbiţe, urgii).
Dar, chiar şi în veşnicie ŞAPTE are rolul lui neschimbat: „În fiecare lună nouă şi în fiecare ‘ŞAPTE’, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul.” (Isaia 66.23).

Din câte scrie la Apoc. 5.6, cei şapte ochi şi cele şapte coarne ale Mielului sunt explicate ca fiind: cele 7 Duhuri ale lui Dumnezeu „trimise în tot pământul”.
Conclusiv, din moment ce ŞAPTE simbolizează o subîmpărţire temporală, totul devine extrem de simplu: cele 7 Duhuri „trimise în tot pământul” reprezintă lucrarea etapizată a Duhului în perioadele celor 7 Biserici, celor 7 peceţi, celor 7 trâmbiţe, celor 7 urgii (şi a oricăror perioade din veşnicii). Nu cred că această explicaţie, destul de simplă şi de logică, poate fi respinsă în mod pueril ca fiind un „scenariu fantastic”. Ba dimpotrivă, eu însumi apreciez ca inutilă complicarea explicativă cu tentă extremistă a numărului simbolic „ŞAPTE”. (Pe de altă parte, nici nu putem rămâne în cealaltă extremă, a literalismului interpretativ caraghios cum că Domnul Iisus are 7 coarne şi 7 ochi.)

[Florin Lăiu]

#2705

Dragă Oivian,
Iar mă sileşti să citesc mult şi mă obligi să fiu ori superficial, ori incomplet. Şi nu mă înţelegi bine. Eu nu am nimic împotriva interpretării tale, din punct de vedere practic. Dacă tu însă vrei o bază exegetică pentru aplicaţia consecutivă, etapizată a celor şapte biserici, aceasta poate fi suferată, într-adevăr, de ciclul săptămânal, întrucât acesta este o succesiune cronologică în 7 etape.
Însă chiar dacă această aplicaţie este posibilă, nu ai nici o evidenţă biblică de care să te prinzi pentru a delimita cele şapte perioade. De acord, Laodicea ar reprezenta, în acest caz, ultima perioadă, indiferent când ar fi început. Dar logica aceasta ţine mai mult de voinţă şi dorinţă, de fantezie, decât de o sugestie biblică oricât de mică. De ce nu a şoptit Iisus lui Ioan că aceste şapte mesaje se adresează Bisericii în şapte etape până la sfârşit? Dacă eu o aplic la istoria Bisericii, nu mă gândesc la şapte etape, la fel cum o aplic şi în spaţiu: nu mă refer la şapte continente, şapte confesiuni, şapte diviziuni sau alte asemenea lucruri, ci la simplul fapt că şapte este un simbol al întregului, al sfinţeniei şi „catolicităţii” Bisericii.
Am dat exemplul cu coarnele şi ochii Mielului ca să observi că în acel caz, şaptele nu are sens să fie înţeles temporal, ci doar concomitent, ca simbol al întregului, al perfecţiunii. Nu mi-au trecut niciodată prin cap coarne reale etc. Să fim serioşi.

De acord, deci, există o accepţiune sincronică (spaţială, concomitentă) a celor şapte biserici, şi una diacronică (istorică, succesivă). Dar fără delimitări şi precizări spaţiale sau temporale. Singurele precizări care se pot face, sunt cele istorico-geografice de la sfârşitul primului veac: cele şapte biserici din cetăţile microasiatice menţionate pe nume. Dincolo de aceasta, aplicaţia simbolică nu mai necesită divizări precise şi limitări în timp. Totul este simbolic, atotcuprinzător. Iar mesajele se aplică doar acolo unde chiar se aplică. Sunt unii astăzi care duc viaţa celor din Smirna şi Filadelfia, fiind persecutaţi la sânge. Alţii au încă rezistenţa celor din Pergam şi Tiatira, deşi greşesc tolerând unele rele. Alţii în sfârşit, trăiesc din amintiri, pretenţii şi inerţii, ca cei din Efes, Sardis şi Laodicea, având nevoie urgentă de pocăinţă. Nu mă gândesc neapărat la tipologii caracteriale sau psihologice, fiindcă aici psihologia este pe un teren speculativ.

Anyway, să fii iubit. Putem dormi bine şi fără să avem o delimitare clară a perioadelor Bisericii, pe care să le numim după cetăţile Apocalipsei.

[Autor]

Mesaje