Poeziile de mai jos sunt întreg conținutul albumului Stihuri de altădată, publicat de Editura Graphé, Cernica, 2005. Albumul acesta conţine tot ce am găsit prin manuscrisele mele din poeziile vechi, inclusiv pe cele de început și pe cele fără valoare poetică. Le-am inclus pe unele, pentru că intraseră în circulație; pe altele, fără să mă gândesc bine, din motive sentimentale. Iertăciune!

 

1. Avertizări

Protestul maimuţelor

(Poezia este în oarecare procent traducerea unor versuri de limbă engleză, care au circulat sub numele a diverși autori, sau chiar ca anonime. Eu le-am găsit citate fără autor în cartea unui teolog australian, și pentru că mi-au plăcut, le-am tradus, le-am extins, le-am adaptat și am publicat poezia în revista Curierul Adventist, în anul 1991, fără să menționez toată povestea în legătură cu ea (deoarece nu interesa pe nimeni, și nici eu nu o cunoșteam complet). Mai târziu, am modificat-o din nou în câteva locuri și am pus-o în circulație pe internet. În anii care au urmat, a devenit virală și, ca urmare, s-a răspândit asemenea poeziilor populare, în câteva versiuni. Alții au omis numele meu și au modificat-o. (Nu-i nicio supărare. Nu este perfectă, dar modificările făcute de alții au fost mai stângace). Versiunea de mai jos este cea publicată de mine în albumul din 2005. Cel mai interesant aspect al acestei poezii este poanta finală, care de fapt nu este ideea mea: ea exista deja în „originalul” englezesc. Așa cum gândesc acum, mi se pare prea lungă și cu exces de moralism. Să nu vă mirați dacă într-o zi o veți găsi aici la 2/3 din lungime sau chiar mai puțin!).

 

Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă…
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,
Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan.
Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;
Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,
Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!

Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?
Oare la noi se minte, se junghie, se fură?

u veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă.
Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional
Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual?
Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii,
Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii,
Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni.
Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv,
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat
În obştea simiască, cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de-aşa zise mame.
Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri,
Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri.
La mondiale suntem cu mult în urmă noi,
Încât n-am fost în stare de nici un prim război.
Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur,
Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur,
Noi n-avem drepţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.
E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii,
N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii!
(E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park
Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).

Eu vă invit pe toate acum la raţiune:
Nu promovaţi această credinţă de minune;
Să nu apară-n junglă manipulări în masă,
Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă.
Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă,
O convertire a hoardei în monştri fără coadă.
De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom,
Maimuţărind făptura care îşi zice om,
Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez
Şi, ajungând ca lumea, să nu ştiu ce să crez.
I-adevărat că omul a coborât, ca soi,
Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi,”

Bucureşti, 1990

 

Strigătul lui Iona

Locuitori ai marilor cetăţi,
– Ninive fumegânde, viermănoase –
E-aproape ceasul sfintei judecăţi
Ce va cădea ca trăsnetul în oase!

E-aproape ziua-aceea, cât de-aproape!
Mai îndrăzneţ păcatul o invită
Să vină cât mai iute şi să-ngroape
O lume de soluţii otrăvită!

Desfrâul, violenţa, necredinţa,
Un iad sărbătorind şi plin de vicii
Îşi flutură obraznic biruinţa
În foc de blasfemii şi artificii.

Că niciodată n-a umblat păcatul
Neruşinat ca astăzi prin oraşe.
Aici găsim izvorul şi substratul
Atâtor rele dârze şi trufaşe.

Smeriţi-vă, puzderii de Ninive!
Pe lângă voi, cetatea de demult
E doar o cuneiformă în arhive,
Oraş provincial pierind subcult.

Smeriţi-vă familii şi popoare,
Cu post şi cu amar de pocăinţă.
Chiar regi să-şi punä sac, şi domnişoare
Să-şi plângă marea lor nechibzuinţă.

Smeriţi-vă cheltuitori de vreme,
Căutători de haz şi de huzur,
Voi ce fugiţi de trudă şi probleme,
Tot alergând după câştig obscur!

Smeriţi-vă, închinători la ziduri,
Tămâietori de umbre şi lumini,
Adoratori de sticle şi de viduri,
Care sunteţi şi nu sunteţi creştini.

Să-ncremenească-n rugăciune gura,
Picioarele întoarcă-se-înapoi,
Să se topească-n milă toată ura,
Şi poate El Se va-ndura de voi…

Prefaceţi îndoielile-n speranţă
Şi apa grea în pâine pentru om!
Mai puneţi-vă poftele-n balanţă
Şi zilnic mai sădiţi câte un pom.

Întoarceţi-vă, putrede Ninive,
Cât încă n-aţi trecut fatalul prag,
Cât încă, obosiţi de defensive,
Ai păcii heruvimi nu se retrag.

Intoarce-te, bătutä omenire,
Sub pomul vieţii, astäzi şi acum!
Dig-dangul judecăţii dă de ştire
Că doar un pas şi toate vor fi scrum.

 

Lehamite

Trudim pe o planetă de păcate…
O moarte vie stăruie în toate
Şi ne grăbim spre ţinte ce nu ştim,
Spre-al lumii obosite ţintirim,
Înfometaţi de milă şi dreptate.

Dacă ţi-e sete, apa nu e apă,
Aerul lumii pute şi înţeapă.
Avem în schimb minciună şi-alte boli,
– Ospiciu sferoid între doi poli –
Poftim de adaptează-te sau crapă.

Sărmană lume, veştedă grădină,
Coşmar apocaliptic de rugină
Şi de tăciune-n pâine şi de jar;
În loc de ploaie, un potop amar
Şi niciodată pace şi lumină…

În universul simplu al iubirii
Au năvălit maşinile şi zbirii
Şi purpura de patimi şi de rock.
N-a mai rămas în vatră nici un foc,
Ci numai artificii şi walkirii.

Se fură pe lumină şi se minte.
Totul e strâmb, dar mergem înainte
Şi nimeni nu întreabă până când.
Toţi oamenii se cumpăr’ şi se vând,
Şi angrenajul merge într-un dinte.

Mai cocoşaţi din zi în zi ne-ntoarcem,
Chiar nopţile de orice vis le stoarcem.
Totu-i drăcesc, nici sfântul nu e sfânt;
Şi vreţi să mai rămânem pe pământ,
Să-i recoltăm ciulinii şi să-i toarcem?!

Să vină Domnul să ne dea salvare,
Să pună iar planeta pe picioare
Şi, fiindcă ea nu-i singurul bolnav,
Că nu doar trupul nostru este sclav,
Să toarne-n suflet – Duh de vindecare.

 

Iisuse bun

Dac-ai veni cu milă şi tărie,
să-i liberezi de orice datorie,
de boli temute şi de draci;
un rob să fii, să le faci case,
să le scoţi spaimele din oase,
orice numai să taci!

De s-ar putea să nu le tulburi viaţa,
ei ar dori să-Ţi vadă zilnic faţa,
să-Ţi cânte glorii pământeşti,
numai să ştie că de Lege
şi de dreptatea Ta de Rege
nimic n-ai să vorbeşti!

Şi toate depravatele din lume
şi toţi acei Baraba fără nume,
s-ar bucura să-i liberezi
– ca să-i dezlegi pe mai departe –
dar fiindcă ştii ce scrie-n Carte,
să nu spui tot ce crezi!

Ţi-ar face monument de măreţie,
numai, sub el, acolo, să Te ştie,
nu viu şi drept în faţa lor.
Vor să-Ţi serbeze învierea,
dar Îţi doresc întârzierea
ca drept Judecător.

Eşti bun, Iisuse! Te vrea lumea toată,
ca pe-o închipuire minunată
ieşită de sub fruntea ei…
Ei Te slăvesc că i-ai conduce,
numai să stai la loc pe cruce,
să nu faci tot ce vrei…

 

Lume

Lume îmbătată de păcate,
Legănată zilnic de minciuni,
La atâtea răni nerăzbunate
Şi sălbăticii civilizate,
Câte crime vrei să mai aduni?

Ca un lagăr eşti, amar pământ,
Căci nu ştiu ceva mai plin de groază,
Unde rele toate câte sunt,
Au făcut cu moartea legământ;
Unde legea patimii nechează.

A intrat în suflet poluarea,
Şi-a bătut Satan în el un cui;
Ne-a pătruns şi gândul şi purtarea,
Ne-a sucit în îndoieli cărarea
Ca să fie sufletul al lui.

Anii ni se sparg aşa în zare
Ca baloane lucii de săpun.
– Fie viaţa iad, sau numai soare,
De ce, totuşi, gândul morţii doare
Şi pe înţelept şi pe nebun? –

Înhămaţi şi înjugaţi la soartă,
Suntem plini de-ai răului microbi.
Viaţa noastră-i putredă, deşartă;
Pentru-n colţ de pâine, câtă ceartă,
Sânge şi sudoarea grea de robi!

Când îţi vei opri, sărmană lume,
Sărbătoarea crâncenă, de fum?
Valul tău de sâlnicii în spume,
Marea ta de săbii şi de ciume,
Oare nu s-or linişti de-acum?

Ascultaţi voi, măcelari de lege,
Canibali de suflete şi hoţi!
Fiindcă aţi sădit fărădelege,
Nu va trece mult şi-i veţi culege
Poamele sălbatice cu toţi!

Hitler, Stalin, Mao ne-au mirat
C-au putut să fie atât de câini
– Lângă ei un înger e Pilat –
Au semnat sentinţe şi-au mâncat,
Nici măcar nu s-au spălat pe mâini.

Dar şi ei, vă spun, au început
Ca şi noi, cu rele mici, ascunse,
Apoi duşmăniei s-au vândut:
Într-un scaun n-au mai încăput,
Şi nici lumea nu le mai ajunse.

Tu, care cloceşti cu grijă-n gând,
Ouăle şerpeşti de duşmăniei,
Într-o zi vei alerga ţipând,
Căci din coaja corcolită blând
Vor ieşi balauri o mie.

Ce virtute, oare, va-nvăţat,
Zdrenţelor să puneţi nobil petic?
Spiritul de har l-aţi alungat,
Întărind la Roma în palat
Scaunul pontifului eretic.

Las’ că vine ea şi judecata!
Nu vezi că-ntr-acolo toate merg?
Cel ce-ai fost călău la suflet, gata,
Îţi va strânge-ndată beregata
Ştreangul unui ultim Nürenberg!

Lume rea, cu toate c-ai împins
Jertfele istoriei la margini,
Cerul mâna bună ţi-a întins,
Ca să-ţi schimbe-n veşnic paradis
Geografia tristă de paragini.

Va veni şi sfânta liberare,
E aproape vremea ei de-acum.
În pustia lumii vor apare
Galaxii de flori nepieritoare,
Un ocean de graţii şi parfum.

1973

Va bate ceasul

Va bate ceasul lumii; în curând,
Un ultim dangăt va suna-n vecie.
În inimile surde la Cuvânt,
El va tăia adânc în carne vie.

Va bate ceasul lumii, lung va bate
Sentinţa grea a zile de apoi.
Din letargia scumpelor păcate
Vă veţi trezi atunci – târziu! – şi voi,

Dar va fi prea târziu în acea zi,
Când ceasul lumii va suna-n vecie,
Căci nu cu îndurare va veni,
Ci cu sclipiri de groază şi mânie.

Nu râdeţi, că vă cheamă veşnicia
Ca să răspundeţi pentru-a’ voastre fapte.
Se va preface-odată-foc mânia
Şi va-amuţi batjocura în noapte.

Oglinda pusă dreaptă înainte
N-o veţi putea privi cu frunţi senine.
Veţi rămânea atunci fără cuvinte,
Cu faţa descompusă de ruşine.

Şi milă nu va fi, da, nu va fi,
Când ceasul lumii negreşit va bate.
Ce triste amintiri vor răscoli
Regretele prea mult întârziate!

Nu pot să spun ce vai va fi atunci.
Va ustura nuiaua conştiinţei,
Când răzbunarea dreptelor porunci
O vor afla şi fiii şi părinţii.

O, voi ce azi slujiţi cu-atâta trudă
La porcii libertăţilor nesfinte
Şi zilnic vă hrăniţi cu foame crudă
Sub roşcovul speranţei care minte,

Întoarceţi-vă, astăzi se mai poate,
Mai sunt câteva clipe generoase.
Când ceasul tainic ne-ndurat va bate,
Se vor sfârşi chemările duioase.

Va bate ceasul lumii; poate mâine
Un ultim dangăt va suna-n vecie.
Grăbeşte-te, să nu pieri ca un câine
În ziua de furtună şi mânie.

1974

 

Mânia Mielului

Stă gata să coboare peste lume
înfricoşata zi a răsplătirii,
în care vor pieri grămezi de nume
şi munţi se vor supune pustiirii.

Atâta har a fost neluat în seamă,
atâta îndurare-a fost respinsă,
a fost dat morţii glasul care cheamă
şi fiarele au râs de-Apocalipsă.

Da, stă să cadă iute peste lume,
tăişul nalt al zilei de apoi,
îngreunat de huiduieli şi glume,
peste păcate, idoli şi noroi.

Christos cel blând se va-mbrăca în foc,
şi bici de fulger va lua în mână,
să piardă pe aceia ce-şi bat joc
de veşnicie şi de săptămână.

El va veni neaşteptat şi falnic,
chinuitor de viu şi de real;
şi, prăbuşind al lumii turn satanic,
cu-ai Lui Se va întoarce triumfal.

Vei mai dori un astăzi, un acum,
dar nu ţi se va da decât dreptate.
Învăluit de flăcări şi de fum,
îţi vei purta povara de păcate.

Şi nu va fi nici milă, nici răgaz,
în acel ceas al sfintei gelozii.
Atunci dori-vei ziua cea de azi,
în care tot amâi şi întârzii.

Împacă-te acum cu Dumnezeu,
cât timp deschisă-i uşa în Christos,
să fii iertat şi izbăvit de „Eu”,
trăind curat, modest şi credincios.

Februarie 1988

 

Noua mângâiere

traducere: Poem al valdenzilor din sec. 14-16; („LE NOUVEAU CONFORT”, Paul Leutrat, LES VAUDOIS, Paris: 1966).

O nouă mângâiere vă ofer,
Scriindu-vă din dragoste creştină.
Vă rog să vă lăsaţi atraşi de cer,
Lăsând această lume de ruină.

Destul cu somnul vechi al întristării,
Destul cu lenea ce vă ţine sclavi,
Pe perna lăcomiei şi-a părerii,
În patul avaríţiei bolnavi.

Căci toată viaţa noastră e un somn
Cu vise de plăceri înmiresmate,
Şi visul pare să rămână domn,
Dar, la trezire, toate-s răsuflate.

Ce vis deşert şi ce minciună, vai!
Subit vă va lovi toiagul morţii,
Trezindu-vă în chin şi fără grai,
Fără averi ce să vă-ndrepte sorţii!

Lipsit de spirit, trupul vostru stins
Sfârşi-va-n lut trufaşa-i aventură.
Şi-apoi? Zadarnic remuşcări şi plâns,
Se va plăti măsură la măsură!

Umblând în ignoranţă, triumfal,
Mulţi s-au lipit de lume-n necredinţă.
Trăgându-şi, zilnic, traiul animal;
N-au timp de o mai bună pocăinţă.

Chiar dacă văd, cumva, cărarea dreaptă,
Deloc nu vor să creadă, nici s-audă.
Da, ochii lor, Satana îi îndreaptă
În jos, pentru ca cerul să-l excludă.

Atâta grijă de sărmana viaţă,
Hrănind, atenţi, această carne rea,
Mâncând şi bând, trăind într-o dulceaţă,
Voind să aibă tot ce pot visa!

Mulţi, ispitiţi de tot ce se propune,
Prin gânduri nepermise de Scripturi,
Dau cărnii-ntreaga lor devoţiune,
Târâţi de iad cu-atâtea legături.

Dar sunt şi servi ai Domnului în lume,
O mică turmă, sfinţi şi sigilaţi.
Iisus Christos îi ştie chiar pe nume;
Şi-aceştia sunt mereu persecutaţi.

Căci oile urmează pe Păstor,
Neabătut, oriunde El le duce.
Cunosc cuvântul Său mângâietor
Şi-aud continuu vocea Lui cea dulce.

Pe câmpul vieţii-i paşte-n voia Sa,
Unde-a crescut mereu păşune grasă,
Păzindu-i şi de lupi, de iarbă rea,
Şi dându-le din mana Lui aleasă.

Îi duce, vesel, la izvorul vieţii,
Să bea nepreţuite mângâieri.
Oricine bea destinul de nobleţe,
Cu nemurire va primi puteri.

Păstorul îi iubeşte cu credinţă,
Că pentru ei chiar viaţa Lui şi-a dat.
El le-a vestit a Tatălui voinţă
Şi-o cale către cer le-a arătat.

O, cine-ar putea spune bucuria
Şi slava ce-i aşteaptă-n acea zi?
Nici gând, nici grai, nu pot simţi vecia,
Şi nu-s priviri s-o poată-ntrezări.

Treziţi-vă prieteni, că nu ştiţi
În care ceas va reveni Iisus.
Vegheaţi, servind pe Domnul, pregătiţi
Să aparţineţi gloriei de sus.

Umblaţi deci în lumină, nu fiţi laşi,
Stăruitor la uşi de cer să bateţi.
Şi Duhul vă va face sfânt făgaş,
Ca în domnia slavei să răzbateţi.

Veniţi! Nu aşteptaţi sosirea nopţii,
A vremii de abis şi remuşcare.
Atunci, unul pe altul, nici chiar soţii
Nu se mai pot salva.
Intraţi pe poarta strâmtă, fiecare!
Ce trist va fi de cel ce azi nu vrea
Să onoreze-a cerului chemare!

Noiembrie 1988

 

Chemare

Încet se umple tainicul pahar
Cu vinul multor veacuri de păcate.
E plin şi doar o clipă ne desparte
De revărsarea lui fără de har.

Un glas răsună-n spaţii… Negreşit,
E trâmbiţa chemării, cea din urmă,
Şi-al ei ecou orice suflare curmă.
O, inimă ce dormi, te-ai pregătit?

Tu nu cunoşti a timpului măsură?
„Priveşte-ţi urma paşilor în vale…”,
Că totul ai jertfit pornirii tale;
Doreşti să sorbi a morţii băutură?

Te-ai împietrit la orice adiere
A harului divin venit de sus,
Şi nici un idol nu ai fost dispus
Să-l dai uitării, fără-ntârziere.

O, nu mai sta, e ultima lumină
Ce poate mai răsare-n drumul tău.
Trezeşte-te! Oricât ţi-ar fi de greu,
Iisus îţi dă puterea Lui deplină.

Nu amâna, căci dacă azi în tine
Mai pâlpâie o flacără de har,
Ea nu va arde veşnic pe altar
Dacă răspunsul tău n-o întreţine.

Nu căuta în lume fericire,
Nu căuta-ntre morţi pe Cel ce-i Viu,
Că-n lumea asta ai doar un sicriu
Şi câţiva bulgări grei, ca pomenire.

Nu-ntârzia, căci paşii lui Iisus
Se-aud; de El o clipă ne desparte.
Întinde braţul, nu mai sta departe,
Căci ne aşteaptă lumile de sus!

Sunaţi

Sunaţi din trâmbiţă-n Sion,
Că ziua Domnului e-aproape.
S-audă Gheorghe şi Ion,
Să fugă somnul de pe pleoape.

Cu teamă, orice conştiinţă
S-o zguduiţi pentru Christos,
Şi puneţi flăcări de credinţă
În fiecare nerv şi os.

Să fugă lenea din altare
Şi tonul fals din strane, sus,
Faceţi lumină până-n zare
Cu trâmbiţele lui Iisus.

Sunaţi alarma-n toată ţara,
Din buciume adânci de dor,
Sunaţi cu tesla şi vioara,
Strigaţi-o-n fiecare cor.

Aproape-i ziua judecăţii,
Deja miroase-a bici şi fum.
De-ar şti toţi fanii strâmbătăţii
Că nu mai este timp de-acum,

Că nu mai este altă şansă,
Milenii dacă li s-ar da!
Chiar diavolul să ia vacanţă,
Ei tot nesfinţi ar rămânea.

Da, ziua Domnului e-aproape
Şi pentru răi şi pentru buni.
Ea vine grabnic să te scape,
Sau ca să-ţi toarne-n sân cărbuni.

Auzi cum trâmbiţa răsună
Şi îngeri strigă în zenit;
Din toate neamurile se-adună
Un neam ceresc şi mântuit…

De-aceea încă pe lumină,
Toţi pregătiţi şi-aliniaţi,
Luaţi Duh în piept şi râvnă plină,
Sunaţi neobosit, sunaţi!

Dor de-acasă

 

Mă voi întoarce-acasă într-o zi

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,
În strălucirea sfântă-a ţării mele.
Cu dor şi cu credinţă voi păşi
Prin poarta mântuirii către stele.

Şi voi lăsa acest pământ străin,
Cu jocurile lui de foc şi moarte;
De sărbătoarea-i plină de venin,
Departe voi fugi, tot mai departe.

În ţara mea iubită am s-ajung,
Ca un copil cu sufletul fierbinte.
Să fie drumu’-acesta cât de lung,
Voi merge cu credinţă înainte.

Voi revedea după atâta vreme
Căminul bucuriilor dintâi;
La ţărmul mângâierilor supreme,
La casa Tatei, suflete, rămâi.

Şi nu voi mai călca, o, niciodată
Hotarul ţării mele înapoi,
Cu inima de dor înmiresmată
Voi rămânea, dragi îngeri, printre voi.

Da, niciodată nu voi mai pleca
Cu inima pe drumul spre Egipt,
Acolo unde-n bucuria mea,
Cuţitul răutăţii s-a înfipt.

Te voi lăsa, pământ ţesut de oase
Şi aburind de sânge de martiri,
Cu spaime şi cu râpi întunecoase
Săpate diabolic în priviri.

Mult n-oi mai sta, încovoiat sub vreme,
În ţara miliardelor de robi,
Ce-şi sapă-adânc, prin veacuri de blesteme,
Cu-atâta trudă, propriile gropi.

O, harpa mea, mi-e tare dor de-acasă
Şi sufăr ne-mpăcat printre străini.
Aud mereu o limbă ne-nţeleasă
Cu vorbe şi gramatică de spini.

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,
În raiul frumuseţilor natale;
Şi rănile de-acum s-or odihni
Când voi sfârşi în cântec astă cale.

La masa întâlnirii, cea bogată,
Cu ochi jucând în lacrimi şi scântei,
Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,
La locul meu ştiut, printre ai mei.

Şi voi cânta atunci aşa cum simt,
Şi voi sălta cu strigăte-n tării.
Voi fi mereu o coardă de argint
În simfonia marii bucurii.

Iunie 1974

De azi renunţ

De azi renunţ la lumea ta, pământ,
Şi vraja umbrei tale-o dau uitării.
De ce să-nalţ deşertul tău avânt?
De azi renunţa la lumea ta, pământ,
Ce ne hrăneşti cu fructele-nşelării.

De vatra ta eu inima-mi dezleg
Şi sting cu lacrimi flacăra-i nesfântă.
Ce-ai mai putea să-mi dai, pământ întreg?
De vatra ta eu inima-mi dezleg,
Chiar dacă toţi căldura ei o cântă.

Renunţ la-nfioratul tău tumult,
Ce curge larg spre pieţele cetăţii.
Aş mai putea chemarea lor s-ascult?
Renunţ la-nfioratul tău tumult,
Ucigător vârtej al vanităţii!

Renunţ la fericirea ta de-un ceas,
Ce-n urmă-i o comoară de mânie.
Să vând eu, oare, tot ce mi-a rămas?
Renunţ la fericirea ta de-un ceas,
Decât să pierd sublima veşnicie!

Renunţ la slava ta, pământ pustiu;
Mai mult iubesc a spinilor cunună.
Ah, preţul ei de ce atâţi nu-l ştiu?
Renunţa la slava ta, pământ pustiu,
Căci cea din ceruri e nespus mai bună.

Azi las în urmă cântul tău străin;
Mi-e mai aproape harpa adorării.
Voi n-auziţi ecoul ei divin?
Azi las în urmă cântul tău străin,
Pământ al rătăcirii şi pierzării!

De-acum doresc veşmântul de lumină
Şi zborul către curţile de sus.
Unde-aş găsi iubire mai senină?
De-acum doresc veşmântul de lumină
Şi bucuria mea – Christos Iisus!

1972

 

Cântec de neofit

În noaptea lumii-am rătăcit prin ceaţă
Și de credinţă n-am avut habar.
Dar s-a făcut deodată dimineaţă,
În suflet s-a aprins o nouă viaţă,
Când am primit o Biblie în dar.

Iubiţii mei s-au depărtat de mine
De când pe calea nouă am pornit.
Dar eu, iubind poruncile divine,
Crezând în Salvatorul care vine,
Noi fraţi şi noi prieteni am găsit.

Dezamăgit de crezurile lumii
Şi de biserici care mint şi dor,
Am părăsit trecutul de renume,
Şi chiar prezentul, cu sclipiri postume,
Ca să mă-ndrept direct spre viitor.

Am îngropat în apă orice vină
Şi eul vechi la care mă-nchinam,
Ca să slujesc pe Domnul în lumină
Şi să cunosc salvarea Lui deplină,
Doar prin credinţă, ca şi Avraam.

A Domnului să fie slava toată
Şi-a Mielului, în veac de veşnicii,
Pentru viaţa mea răscumpărată
Şi pentru nemurirea fără plată,
Ce am găsit-o clar în profeţíi.

Atâta dor s-a strâns

Atâta dor s-a strâns în pieptul nostru
De-atâta timp, de veacuri adunat,
Noi aşteptăm să vină iar în slavă
Acela care Crucea ne-a purtat.

O, vino Doamne, vino în Mărire
Te aşteptăm privind cu dor nespus,
O, vino iar, pe nori în strălucire,
Ca să ne iei la Tine, bunule Iisus!

Speranţa scumpă a venirii Tale,
De când eram copil am auzit,
Dar astăzi, ce obstacol stă în cale,
Că Tu, Iisuse încă n-ai venit?

Da, înţelegem, noi suntem de vină,
Aceşti trei îngeri încă ne-mpliniţi,
Că n-am ajuns ca unul în lumină,
În foc şi jertfă zilnic pregătiţi.

În Tine, Doamne, mai avem speranţă,
În zăbovirea şi în graba Ta,
În Duhul Tău şi-n noua alianţă,
În care intră încă cine vrea.

Martie 1984

Departe sunt de casa mea

Departe sunt de casa mea, departe,
Paragină sub gard de paradis;
O clipă infinită mă desparte
De fructul vieţii ce mi-a fost promis.

Mi-e dor să văd al vieţii râu cum trece
Şi-adapă toate gurile-nsetate,
Cum izvorăşte limpede şi rece
Din tronul Creatorului a toate.

Aş vrea să văd cetatea preaiubită
Şi porţile-i ce veşnic sunt deschise;
În ţara minunată şi dorită
Să se-mplinească tainicele-mi vise.

Mi-e dor de miriadele de îngeri,
De companía lor nevinovată,
De bucuria vieţii fără stingeri
Şi care nu te-nşeală niciodată.

Şi de cei trei care-au sfidat cuptorul,
Neîndoiţi de-un rege strâmb şi tâmp,
Şi chipul lui Iisus Mântuitorul
– Cu El să trec pe-al veşniciei câmp.

Mi-e dor de iubitorul meu Părinte,
De mâna Lui întinsă ca să ierte.
Las vouă-ntreagă porţia de linte
Şi hrana pentru corbi ce-or să se certe.

Departe sunt de casa mea, departe,
Dar totul va dispare ca un vis.
Voi, munţi ai nopţii, daţi-vă de-o parte,
Să am în faţa mea un drum deschis.

Iunie 1970

Priveam câmpiile spre seară

Priveam câmpiile spre seară
Împurpurate-n asfinţit.
Zbura un vânt de primăvară,
Miros de câmp – parfum vrăjit.

Şi cum priveam la nesfârşit,
Părea şi sufletu-mi vioară
Vibrând adânc şi potolit
O melodie dulce-amară.

Şi flori se închinau seduse,
Şi soarele-nchidea grăbit
Potiru-acelei zile-apuse,
Spre un edenic răsărit.

Şi o simţeam parcă în mine,
Fiindcă în preajmă se-nnoptase,
Speranţa zilei care vine
Îmi stăruia adânc în oase.

Uitând de patimile iernii,
Chiar pasul îmi era cântare
Şi rugăciune de vecernii
Şi zbor de sfântă aşteptare.

Înaintând simţeam, ştiu bine,
Parfum de ierburi noi pe vânt,
Dulceaţa zilei care vineri
Şi-a unui nerostit cuvânt.

 

Mă voi întoarce

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,
În ţara mea, la vatra părintească.
Pe drum de cer, prim fum de pribegii,
Apropierea ei să mă sfinţească.

Mă voi întoarce-acasă. În curând
Îi voi vedea pe Tata şi pe-ai mei.
Că nu mă mai împacă nici un gând
Decât să fiu acolo, lângă ei.

Ce voi simţi atunci când voi păşi
Prin poarta veche ce-a rămas deschisă,
Când fiecare pom îmi va privi
Întoarcerea în slava nedescrisă!

Mă voi întoarce-acasă, ca să pun
Piciorul meu pe neuitatul prag,
Să-ngenunchiez acolo şi să spun
Adio soartei mele de pribeag.

Că nu voi mai lăsa pentru nimic
Lumina şi miresmele dintâi,
Şi voi avea atuncea, cât de mic,
Un loc în univers şi-un căpătâi.

Mi-e dor de curtea noastră şi de fraţii
Ce-au plâns răniţi, cu feţele în palme,
Când, încrezut, din luminoase spaţii,
Am coborât în lumea de sudalme.

Mi-e dor de vatra noastră înstelată
Şi de iubirea Fratelui mai mare.
Grădina-aceea, s-o mai văd odată,
Acolo sus, la marea sărbătoare!

Mă voi întoarce-auzi? Mă voi întoarce,
Aşa olog, târându-mă-n genunchi.
Şi ultima putere mi-o voi stoarce,
Strigându-mi bucuria din rărunchi.

În ziua-aceea nu voi întreba
Pe nimeni de nimic, ci mă voi duce
Pe orice drum deschis în calea mea,
Pe urmele de oi şi pe la Cruce.

Şi voi ajunge-acasă lângă Tata,
La masa bucuriilor dintâi.
De-un ultim drum sunt vesel şi sunt gata,
Iar tu, planetă neagră, ai să rămâi.

Căci mi s-au dat arípi de porumbel
Să zbor mai sus de lumea ta de sânge,
La Tatăl veşniciilor, la El,
Acolo unde-n veci nu voi mai plânge,

Ci voi cânta cu inima, cu gura,
Cu mâinile pe harpă lunecând;
Un snop de laude-mi va fi făptura
La tronul nemuririi, în curând.

Ian. 1978

Misiune

Să fim lumină

Pentru absolvenţii seminarişti

Prea mult amar e-aici şi întuneric!
Se-aşteaptă cineva să intervină
Şi, străpungând văzduhul luciferic,
Să-mprăştie miresme şi lumină.

Prea multă-nstrăinare şi cruzime
E-n jurul nostru şi e numai fum…
Umplute cu absurd şi fără rime
Sunt cântecele veacului de-acum.

Pe cele zece torţe înălţate,
Le stinge duhul lumii într-un râs…
Se vrea, fără lumină, libertate,
Şi raiul pe pământ fără Iisus –.

Noi învăţăm, nu doar să ducem torţe,
Nu doar să spargem vasele de lut,
Ci am primit nestăvilite forţe
Să fim lumină aproapelui pierdut.

Noi am primit în suflete tăria
De-a trece peste şerpi şi peste regi,
Trăindu-ne pe rug apostolia
De-a fi lumini înalte şi întregi.

De-aceea Domnul cerului ne trece
Prin acest veac de umbre şi de gropi,
Ca să-nvăţăm în ceasul unsprezece
Să fim lumini pe drum, şi nu doar popi.

Mai buni ca alţii nu suntem, în sine,
Şi nu avem în carne foc mai sfânt,
Dar Spiritul lui Christ ne întreţine
Să fim lumină lină pe pământ.

Şi glasul ni-i strigare, nu descântec;
S-audă chiar şi morţii vom striga.
Să vindecăm pe cei robiţi de pântec,
Să fim lumină, zbor şi osana!

Chiar când, ţinuţi de umbre, tot mai zacem
Prin baştina şi mlaştina de-aici,
Noi, cetăţeni ai cerului ne facem
Să fim lumini de sori, nu licurici.

Plecăm în câmp, la proba de credinţă,
Pe drum de neîntors, doar cu Iisus.
Prin El vom căpăta şi biruinţă,
Să fim în veci lumini fără apus.

Fraţi

Iisus a fost un tânăr ca şi mine,
Nu prea şcolit, un tip provincial,
Să poată străluci cu-atât mai bine
În veacul Său de sânge şi de bal.

A coborât din glorii de netimp,
Cu soarele în suflet să ni-l toarne,
Fără să poarte titluri, fără nimb,
Doar cu iubirea-I fulgerând prin carne.

El a lăsat palatul de lumină
Şi porţile Edenului cel sfânt
Pentru oiţa rătăcită-n tină,
Pentru risipitorul care sunt.

Ca Iosif, bucuros de întâlnire,
El a venit la noi, la fraţii Lui,
Flămând după o vorbă de iubire,
Şi să ne-aducă pâinea cerului.

El a venit cu nemurirea-n palme
Ca s-o împartă zilnic printre noi,
Ca să primească bice şi sudalme,
Şi-o cruce veche pentru chinuri noi.

Minune-i să poţi crede-aşa iubire,.
Dar adevărul ei îl poţi afla
Când, ca Iisus purtând bunăvestire,
Te duci să-ţi cauţi fraţii-n lumea ta.

Să-l cauţi pe cel mic, risipitorul…
– Poate dreptatea ta l-a-ndepărtat! –
Ah, caută-ţi prin lume frăţiorul,
Împotmolit în vicii şi-n păcat.

Căci va veni o zi, când Tatăl tău
Te va-ntreba de toţi aceşti copii.
O, dacă eşti născut din Dumnezeu,
Caută-i azi sub roşcovi, prin pustii!

Ce zi va fi aceea când, schimbaţi,
Risipitorii s-or întoarce-acasă,
Când Fratele mai mare între fraţi,
Preamulţumit le va întinde masă,

Când Tatăl, buvuros, îi va cuprinde
Pe toţi copiii într-o-mbrăţişare!
Vino cu mine, frate şi părinte,
Să-i căutăm pe-ai noştri-n lumea mare!

Bucureşti, august 1991

Trimis de sus

La absolvirea unei promoţii a seminarului 

Trimis de sus ca sfânt ambasador,
Să satur cu odihnă omenirea,
Christos e viaţa mea şi viitor,
El – existenţa, traiul şi trăirea.

Chemat de-acelaşi cor de suferinţe,
La timp şi la netimp să intervin,
Să luminez prin Duhul conştiinţe
În ultimele zile de senin,

Christos îmi e programul şi porunca,
El este şeful meu cel mai direct.
Christos e ţinta mea, Christos mi-e munca,
El Cauza supremă şi efect.

Aş câştiga de mi s-ar stinge viaţa,
Ca să-nviez sărind peste necaz.
Dar face să trăiesc, privind în faţa
Chemărilor de mâine şi de azi.

Crucificându-mi orice ţintă joasă
Şi spiritul de rob sau mercenar,
Christos este măsura mea aleasă,
Iubind fără măsură pe Calvar.

Christos e startul meu şi alergarea,
El e metoda şi solia mea.
El mi-este rugăciunea şi purtarea
Şi toată libertatea de-a lucra.

Căci pentru mine a trăi e Crucea,
A respira este Iisus Christos.
Las orice altă grijă la răscrucea
Sfârşitului de veac întunecos.

Christos e plânsul meu şi bucuria,
Adevăratul farmec şi succes.
Ca-n El să ardă-n mine profeţia
Ce vindecă de lume şi de stres.

Pe El îl predic şi-l aduc acasă,
Cu El ajung la sufletul bolnav;
Lansat de-acum în slujba-mi luminoasă,
Christos îmi e motivul cel mai grav.

Christos înseamnă zel şi umilinţă,
Christos mi-e raţiunea de a fi.
E singurul meu vot şi preferinţă;
Numai Christos înseamnă a trăi.

Iunie 1982

 

Eu sunt cu voi

Duceţi-vă în toată lumea

şi predicaţi, şi învăţaţi.

Să nu ascundeţi nici o iotă,

Eu sunt cu voi; nu tremuraţi!

 

Duceţi-vă pe orice vreme,

Şi nu vă-ntorceţi fără rod,

Porunca e făgăduinţă:

Veţi face către lume pod.

 

Să nu zidiţi cetăţi cu turnuri,

Să nu vă avântaţi spre cer,

’Nainte de-a sfârşi în lume

Vestirea marelui mister.

 

Să nu vă odihniţi pe cale,

Decât în harul lui Iisus,

Şi spada Bibliei să-nfigeţi

Ţintind ca fulgerul de sus.

 

Da învăţaţi-i să se-nchine

Şi instruiţi-i ca să cânte.

Iisus este cu voi pe cale,

Speranţa inimilor frânte.

 

Duceţi-vă în largul lumii,

Fără hotare luminaţi;

Porunca Domnului e viaţă,

El e cu voi când sunteţi fraţi.

Iunie 1984

 

Strigătul lumii

Auzi, tu, jalea lumii-nstrăinate?

Durerea ei, deloc nu te priveşte?

Când tot mai mult se-afundă în păcate,

Ce zice duhul tău? Se împietreşte?

 

Sărmanul păcătos fără speranţă !

Poate-ar beni şi el la Dumnezeu

Şi-ar părăsi a lumii siguranţă,

De l-am chema-n iubire, tu şi eu.

 

Băieţi şi fete-şi seamănă o soartă

Fără Iisus şi fără sfat divin,

Şi secerând apoi o casă spartă,

Ei umplu lumea de amar şi chin.

 

O, dac-ar fi misionari în lume,

Misionari acasă şi la şcoală,

Ar fi tot mai puţină-amărăciune,

Şi în biserici n-ar mai fi răceală.

 

Da, dac-ar fi misionari pe stradă,

Prin târguri, pe la porţi şi prin spital,

De s-ar trezi a păcii cruciadă,

Am fi curând la marea de cristal.

Noiembrie 1988

 

În a Domnului lucrare

În a Domnului lucrare,

Zilnic vreau să mă-nnoiesc.

Multă binecuvântare

Pe cărarea Lui găsesc.

 

Doar pe urma Lui cea sfântă

Voi întinde al meu pas,

Şi porunca-I de pe urmă

Împlini-voi ceas de ceas.

 

Zac talanţii în ţărână,

Nu doar unul, ci toţi cinci,

Iar Stăpânul stă să vină;

Oare glasul nu-I distingi ?

 

Mare este secerişul,

Lucrătorii sunt puţini…

Ies şi eu de-acum, pe frunte

Să-I pun stele şi nu spini.

 

Nu privesc doar viitorul

Când primi-voi mari puteri,

Nu aştept ascuns pe Domnul,

Ci-L întâmpin cu poveri.

 

Ce pot face azi în juru-mi,

Fac prin fapte şi prin grai.

„Ieşi la lucru, Ghedeoane

Cu puterea care-o ai!”

August 1984

 

Pentru botez

Nu se găseşte nici o altă cale

Spre ţara nemuririi, cea de sus,

Decât printr-o spălare de păcate

În râul morţii Domnului Iisus.

 

Şi nu există altă curăţire,

Decât prin moartea şi-nvierea Sa;

Când ne unim cu El, urmându-I pasul,

Vom învăţa ce-nseamnă a-nvia.

 

Căci nu botezul este marea taină,

Ci moartea noastră faţă de păcat,

Şi învierea pentru Domnul nostru,

Ce ne-a iubit, şi ne-a răscumpărat.

 

Botezul tău e azi mărturisire,

Angajament dramatic şi etern;

Păstrează-l prin credinţă, pân’la moarte,

În acest veac de Babilon modern.

 

Păstrează-ţi haina albă, până-n ziua

Când Domnul se va-ntoarce de la Nuntă;

Acum, când lumea joacă în noroaie

Şi noi ispite-n cale ne înfruntă.

 

Şi Domnul să-ţi dea zilnic bucuria

De-a proclama împărăţia Lui.

Din ale lumii valuri de-ntuneric

Să smulgi pe cei iubiţi, să scoţi destui.

 

Şi să avem în orice zi botezul

Cu Spirit Sfânt de sus şi tu şi eu;

Ca să rămânem astfel pe vecie

Pecetluiţi ca fii de Dumnezeu!

Martie 1988

 

Adventism

Imn misionar 

Pe drum de milenii, ieşind de prin ceaţă,

În inimi şi-n glasuri prezentă,

Sub steagul credinţei şi-al păcii în faţă,

Ai fost pâinea noastră, onoare şi viaţă,

Sublimă solie adventă!

 

Spre-o lume mai bună ne-ai fost legământ,

Motiv de război şi de pace.

În lupta deschisă-ntre cer şi pământ

Eşti sabia noastră cu duh de avânt,

Cuvântul de foc ce nu tace.

 

Noi ştim adevărul, şi el e putere

Mai tare ca iadul şi moartea.

Cunoaştem şi noi omeneasca durere,

Dar ştim că şi-n lanţuri Cuvântul nu piere –

De veacuri cu El ne e partea.

 

De-aceea şi ura şi pumnul în luptă

Ne-ar face de rând, nu de seamă.

Şi-atunci de ce forţa, din ură ţesută,

Se-ntinde-mpotriva Cuvântului, mută?

Dreptatea-i cu noi şi li-i teamă.

 

Dar noi nu ne temem; aceasta ni-i lege,

Căci cerul ne stă înainte.

Luceafărul vieţii pe toţi să ne lege

În singurul pas ce-l putem înţelege:

Spre ţara nădejdilor sfinte.

 

Da, vine şi ziua! Pe Christ L-aşteptăm,

Aceasta ni-i scumpa solie.

Sub aripa ei am crescut şi zburăm,

La gândul acesta, suspuşi, îndurăm

A şarpelui veche mânie.

 

Fugind de chemarea salvării cereşti,

O lume îşi caută rostul

Pe calea cea largă, pe căi pământeşti,

Împinşi de nevoi şi atraşi de poveşti,

Săpându-şi în lut adăpostul.

 

Noi astăzi le-ntindem solia iubirii,

Mereu către oameni prezentă.

Acum este timpul să cânte zefirii

Şi trâmbiţi să sune în cinstea-nnoirii:

Trăiască solia adventă!

 

Noi

Noi ne-am hrănit cu harta-aceea dulce,

Cu profeţia ei desfăşurată

Şi am ştiut că Domnul ne conduce,

Chiar dacă n-am cuprins lumina toată.

 

Peste nădejdea noastră a trecut

Potop de încercare şi ocară,

Atunci însă chiar lumea s-a temut

Că va veni Christos a doua oară.

 

Noi am rămas aceiaşi adventişti,

Cu-aceeaşi hartă veche, îngerească,

Şi dintr-o sută de apostoli trişti,

Azi milioane sunt şi-or să sporească.

 

De şapte generaţii am crezut

Că suntem generaţia Ilie,

Şi ca Ioan, lucrarea ne-am făcut,

Şi-o facem încă, noi cei din pustie.

 

Ce suntem noi? Doar glasul unui înger,

Un ultimatum lumii apostate.

Noi dăm luceafăr inimii ce plânge,

Şi credem încă, paşnici, în dreptate.

 

Credinţa noastră nu-i un simplu „-ism”

Ea e speranţă vie şi iubire.

Noi spunem dor când spunem adventism

Şi zguduim pământul de trezire.

 

Vine Iisus! Nu pot să-I stea în drum,

Profeţii falşi sau ironia lumii.

Noi inima-I deschidem de pe-acum,

Sub cele patru zări ale furtunii.

 

Va reveni Iisus într-un Sabat,

– În ziua când puţini Îl mai aşteaptă–

Şi-L aşteptăm cu dor neîmpăcat:

Curaj, creştini, treziţi-vă la faptă!

Martie 1985

 

Marea luptă

Drum lung pe jos de mult străbat prin veacuri,

Mă simt încă valdenz şi nu mă mir,

Căci mare-i lupta printre noi atacuri

Ce înroşesc al lumii vechi delir.

 

Din pribegie lungă am venit,

Iudeu, creştin, martir şi reformat,

Oceanul Lumii Vechi nu m-a-nghiţit

Şi-n Lumea Nouă portul mi-am aflat.

 

Cu Antihrist gonind pe urma mea,

Murind şi înviind de-atâtea ori,

Sunt rug ce nu s-a stins; mă veţi vedea

Potop de slavă vie-acum în zori.

 

Eu sunt din Marea Luptă plămădit,

Şi funie în trei e-a mea solie.

Să mor de-atâtea ori n-am obosit,

Dar niciodată n-am rămas sub glie.

 

Ei m-au numit eretic şi m-au ars,

Şi-am stat ascuns trei vremi şi jumătate.

Cu Biblia în mână am rămas

Căci am văzut pe Domnul, pe la spate.

 

Mă nasc mereu din sângele lui Abel,

Din lovitura bâtelor „frăţeşti”.

– Cei ce-au clădit pe Roma turnul Babel,

Mai spun că legea nouă-i „Să iubeşti!”–

 

La vatra bizantină n-am găsit

Un loc să-mi plec genunchiul, nici odihnă,

Iar în apus toţi papii m-au hulit,

Apoi m-au pus ateii-n ghilotină.

 

Dar toate-aceste chinuri sunt nimic,

Cât stă deschis în ceruri Sanctuarul,

Şi mă răzbun pe vechiul inamic,

Zdrobindu-i capul; ăsta-mi este harul.

 

Sunt millerit, un Daniel în groapă,

Desigilat apoi şi înălţat,

Apocalipsă vie şi etapă

De creştinism curat şi-adevărat.

 

Drum lung am străbătut şi-am regăsit

Sabatul neschimbat, tot adevărul.

În Marea Luptă astăzi sunt călit,

Iar focul nu-mi pârleşte nici chiar părul.

 

Sunt ultimul creştin de viţă veche,

Şi cel mai tânăr frate al lui Christ.

Sunt ultim protestant, fără pereche,

Numiţi-mă cum vreţi, sunt adventist!

Iunie 1984

 

Crez adventist

Nu este-n lume cântec mai frumos

Decât făgăduinţa Revenirii,

Rostită-n seara Cinei de Christos,

Şoptită de pe rug de toţi martirii.

 

Nu este-nvăţătură mai perfectă,

Şi nu găsesc mai fericit extaz,

Decât în sfânta linie directă,

Pe frontul ce mă ţine veşnic treaz.

 

Speranţa mea e cântec drag de leagăn,

Şi imnul triumfal al dimineţii.

E rug nemistuit, care se leagă-n

Adânc cu rădăcini din toţi Profeţii.

 

Nu este ceas mai plin de privilegii,

Decât acesta-n care pot să mor,

Zărind aproape răzbunarea Legii

Şi secera lui Christ sclipind în nor.

 

El va veni, ştiu bine c-o să vină,

Mai sigur decât ziua următoare.

De cântu-acesta inima mi-e plină,

Şi toată calea mea e numai soare.

 

Eu arborez pe orişice grandoare,

Pe orice înălţime, cântul meu,

Ca semn modest că-n lumea-nşelătoare

E suveran a toate Dumnezeu.

 

Cântarea mea de astăzi va străpunge,

Cu duhul ei, sistemul antihrist.

Trăiesc în cer ’nainte de-a ajunge;

De când ştiu acest cânt, nu mai sunt trist.

 

Nu este-n lume sens mai plin miez,

Decât către Calvar, cu crucea-n spate,

Să cânţi şi să proclami străvechiul crez

În timp ce noaptea încă se mai zbate!

Martie 1985

 

Confruntarea finală

Din lanţul viu de sânge şi de duh,

Al marii lupte, spumegând sub soare,

Doar un moment mai stăruie-n văzduh:

E ultima, nespusa  confruntare.

 

Istoria e-ntinsă ca un arc,

Şi-un ultim test e pregătit săgeată.

Sub cele patru vânturi, pe catarg,

Speranţa noastră suie spre răsplată.

 

Din nou va fi distrus Ierusalimul,

Din nou creştinii vor fi daţi la lei,

Din nou păcatul va ajunge primul,

Şi omul lui mai mare peste zei.

 

Da! Încă-odată se va-ntinde smoală,

Încă-un Silvestru, încă-un Constantin

Vor cimenta o pace mondială

De fier şi lut amestecat cu vin.

 

Din nou va fi nevoie de un Luther,

Din nou husiţii vor urca pe culmi.

Se va porni o nouă cruciadă,

O ultimă ruşine astei lumi.

 

Un înger luminează tot pământul,

Vitejii sigilaţi se-aliniază,

Şi-n timp ce alţii leapădă Cuvântul,

Trezit infernul urlă şi nechează.

 

Foc din adânc va izbucni de-odată,

Izvorul urii clocotind din veac.

În chip de Christ. Minciuna aclamată

Îşi va-ncheia lucrarea ei de drac.

 

Curând va fi trecută marea luptă,

Curând ne va răsare mântuirea

Şi-n slavă, armonia întreruptă

Va transforma în cântec toată firea.

 

Doar azi mai poţi s-alegi sigiliul sfânt

Ca mâine să nu porţi stigmatul Fiarei.

Priveşte la Iisus în legământ,

Şi teme-te de Dumnezeu – că mare-i!

Noiembrie 1988

 

Ilie

Pe muntele numit Har-Maghedon

Zis şi Carmel, unde stătea Ilie,

S-au confruntat Satan şi Elion,

Minciuna sacră şi dreptatea vie.

 

Acolo Baal Soarele-a pierdut,

Şi-a părăsit terenul, de ruşine.

Dar azi a revenit, mai prefăcut,

Restaurându-şi cultul din ruine.

 

Şi va putea s-arunce foc din cer,

Oştiri de gură cască să-l adore,

Ba chiar aleşi să prindă-n laţul său…,

Să mai dormim şi-n ultimele ore ?

 

Misiune valdenză

Pentru-a Domnului mărire

Am ieşit din astă lume;

Ne atrage-a Sa iubire,

Ne îmbie al Său Nume.

 

Din a Domnului poruncă

Am plecat pe căi valdenze;

Marea Luptă ne aruncă

În văpăi, să ne boteze.

 

Căci istoria ne cheamă,

Viitorul foc aprinde,

Dar valdenzii, nu au teamă,

Şi nimic nu-i mai surprinde.

 

Bucuroşi, tot prin credinţă,

Marea ţintă vom atinge;

Ne aşteptă-n biruinţă,

Cerul ’nalt, deci, vom învinge!

15 mai 1985

 

Român şi adventist

Străbat bunăvestiri pe tot pământul,

Stârnind în contra lor deşertăciunea.

– La început de lume-a fost Cuvântul

Şi mai târziu zidită naţiunea –.

 

La noi au fost Andrei şi anonimii

Evanghelişti latini şi Sfântul Sava.

Doar mai târziu, religia mulţimii

Amestecând cu pleavă pravoslava.

 

Întâi a fost iubirea, adevărul,

Porunca lui Christos şi profeţia.

Mult mai târziu a apărut Imperiul

Şi încă mai târziu „ortodoxia”.

 

De ce-am lăsat credinţa strămoşească?

(De ce-au primit străbunii creştinismul?)

Pentru că unii-ncearcă să gândească,

Iar altora le-ajunge zamolxismul.

 

Suntem mai mult decât Traiani puternici,

Mai mult decât copii de daci învinşi.

Suntem creştini şi oameni autentici,

Cercetători ai Bibliei distinşi.

 

Mesajul nostru sfânt este sărutul

Pe care ni l-a dat Mântuitorul.

Să se fălească alţii cu trecutul,

Căci nouă ne ajunge viitorul.

 

Chiar Christ, venind din glorii de netimp,

A fost ucis de pizma clericală.

Vrăjmaşii ne-au dat nouă-acelaşi nimb:

Succesiunea Lui spirituală.

 

Întâi a fost Czechowski prigonitul

Ce-a convertit Aslanii din Piteşti.

Apoi veni Conradi strălucitul,

Pe plaiurile vechi ardeleneşti.

 

În Dobrogea, un grup de fraţi germani

S-au aşezat şi-au răspândit solia.

S-au scurs o sută douăzeci de ani,

De când sunt adventişti în România.

 

Căci Dumnezeu a zis: „Să fie clar!

Să fie Demetrescu, Paulini,

Să fie adventism, să fie har,

Să bea din mântuire toţi românii!”

 

Şi-au răsărit îndată Păunescu

Şi fraţii Florea, apoi tot mai mulţi;

(Povestea veche-a popei Iliescu,

Nicicând nu te mai saturi s-o asculţi).

 

Şi-a răsărit hagiul Ivăncică,

Pe care azi o mie nu-l ajung,

Şi-n urmă, chiar martiri fără de frică,

Asemenea lui Kling şi Oresciuc.

 

Şi-a început potopul de reviste

Ca frunzele de toamnă spulberate,

Şi cărţi de sub tipare adventiste

S-au semănat prin târguri şi prin sate.

 

În dosul legii ne băteau jandarmii,

Mânaţi şi inspiraţi ştim noi de cine,

Şi ne zvârleau prin închisori – zadarnic,

Bisericile-au devenit mai pline!

 

Apoi Satan cu mască de tovarăş,

Ne-a smuls tiparul şi învăţământul;

El ne-a vopsit deciziile cu roşu,

Ne-a prins şi vistieria şi cuvântul.

 

Dar Dumnezeu nu ne-a uitat o clipă,

Căci multor plăgi am supravieţuit.

În ciuda unei epoci de risipă,

Am rezistat şi am întinerit.

 

Acum la ţărm de pace cu primejdii,

Când marea lumii-ncepe-a clocoti,

Ne prindem de Iisus mai cu nădejde,

Şi sub pecetea Lui nu vom pieri.

 

Aici Christos-Cuvântul va lupta

Ca să prefacă-n trandafiri pustia.

Să-I mulţumim că-n bună voia Sa

Există adventism şi-n România.

14 dec. 1989

 

Manifest 1988

E vremea să ne-ntoarcem la origini,

Acolo unde toţi gândeam un gând.

Lăsând în seama lumii alte pricini,

Să ne întoarcem înapoi, plângând.

 

Să retrăim acea Dezamăgire

De care ni-i ruşine uneori,

Şi să renaştem astăzi în unire

Cu pionierii noştri jertfitori.

 

E vremea să lăsăm orice paradă,

Chiar poezia s-o silim să lupte,

Şi ochii să-i silim, uimiţi, să vadă

În care locuri fronturile-s rupte.

 

Ne este greu să recunoaştem totul?

Nu ştim nici astăzi unde am greşit,

Din care duh s-a închegat complotul

Contra lumini care ne-a unit?

 

E timpul cel fierbinte al soliei,

E timpul dens, prea plin de început,

E ora potrivită să se ştie

Ce-i de făcut şi ce-i de desfăcut.

 

Alegeri, adunări de sărbătoare,

Luni noi, sabate, sfaturi şi măsuri,

Nu ne vor oferi vreo vindecare,

Cât timp rămânem noi cei vechi, impuri.

 

Treziţi-vă, lăsaţi părerea lumii,

Stricaţi tovărăşia de infern,

Şi rupeţi, prin credinţă, orice funii

Ce nu vă leagă strâns de Cel Etern!

 

E vremea să trăim, să ştim ce suntem.

– Pentru cunună, merită să rişti !–

Să ne iubim vrăjmaşii, nu eroarea;

E timpul să fim una, adventişti !

Februarie 1988

 

Aici vom sta

De peste-un veac, noi, adventişti români

Am prins în stânca vieţii rădăcină.

Tot verzi urcăm, ca nişte brazi bătrâni

Cu gânduri verticale în lumină.

 

De peste-un veac ne-au tot bătut furtuni

Şi-au nins funingini peste-al nostru creştet.

„Străini” ne strigă alţii şi „nebuni”

Că nu valsăm în pasul lumii veşted.

 

Chiar dacă-n vremuri, multe ne-au durut

Şi încă doare-a noastră ne-mplinire,

Avem un viitor şi-un steag temut,

Cărui jurăm credinţă şi iubire.

 

Prin ceţuri de napalm şi-ameninţări,

Cu Dumnezeu suntem majoritate.

Noi suntem liberi să strigăm sub zări,

Să dăm oricărui suflet libertate.

 

Prin vânt de erezii, sub clar de ură,

Vom ţine tari la vechea Lui voinţă.

Noi stăm statornici, numai pe Scriptură

Şi vom învinge – numai prin credinţă.

 

Nu vrem să pierdem cerul la un pas,

Ci vom rămâne credincioşi soliei.

Şi-n orice vers al ei, în orice ceas

Purta-vom veste bună României.

 

Aici am stat de-un veac, ba chiar de veacuri

Şi-aici vom sta crezând, crezând mereu.

E prea târziu să tremurăm de fleacuri;

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Cântecul Uniunii

Pentru arípi de vultur, pentru mană,

Pentru toiagul Tău înalt, sublim,

Ieşind din vremi de mituri şi prigoană,

Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!

 

De-o sută şi mulţi ani plantăm luceferi

Şi pace vrem oricărui anonim.

Fiind eliberaţi acum şi teferi,

Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!

 

Ca să lucrăm uniţi în Uniune,

Fă Tu din noi un singur heruvim.

Şi cu această mare rugăciune,

Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!

 

Tu ne-ai dat zilnic pâine şi răbdare

Şi ne-ai salvat de putredul regim.

Azi, reparând străvechile altare,

Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!

 

Stăm astăzi gata să urcăm Carpaţii

Către măreţul Tău Ierusalim.

Preaplini de daruri noi şi aspiraţii,

Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!

29 Mai, 1990

 

Confesiune

Ne pare c-am bătut de-o veşnicie

Deşertul roşu, căutând în van.

La patruzeci de ani de pribegie,

Iată-ne-ajunşi aici, lângă Iordan.

 

Şi-ar fi să trecem dincolo-n repaus,

Că prea suntem sătui de rătăciri,

La care an de an ni s-au adaos

Atâtea judecăţi şi umiliri.

 

Dar trebuie întâi să ne oprim,

Ca să primim căinţă şi iertare,

Căci nimeni va intra-n Ierusalim

Mânjit de compromisuri şi vânzare.

 

Da, trebuie întâi să-ngenunchem

Şi să spălăm la maluri tot trecutul,

S-avem odihnă şi să ştim ce vrem,

Să-ntâmpinăm curaţi necunoscutul.

 

Să trecem iar, în gând, cu tot cu turmă,

Pe la Sinai unde-am fost unşi cu mir,

Să nu uităm că am lăsat în urmă

La fiece popas un cimitir.

 

Să nu uităm că am adus ruşine

Sublimei Maiestăţi ce ne purta,

Şi-am aşteptat ca El să Se încline,

În loc să-ngenunchem ‚naintea Sa.

 

O, cine ştie câte oseminte,

Ce stau acum înfipte în pustiu,

Vor învia cu drepţii, înainte,

Şi nu cu păcătoşii, mai târziu?

 

Mânjiţi de praf îngenunchem şi plângem,

Aici, poate la capătul de drum.

La malul apei, umiliţi ne strângem

Şi mai întâi mărturisim… Acum.

Mai 1990

 

Diasporei (I)

Ca soarele care se-nalţă

Şi-aprinde bolta în zenit,

Aşa e îngerul soliei

Cu glasul lui neadormit.

 

El trece vămi şi frontiere

Ca porumbeii şi ca norii,

Iar misiunea lui divină

Curând vor şti toţi muritorii.

 

Mesaj de adevăr, de pace,

De dragoste şi bucurie,

Avertizarea cea mai tare

Putere din credinţă vie,

 

Şi încercare şi durere,

Cu lemnul crucii alinate…

Dar când vom fi mai slabi pe lume,

Atunci vom fi puternici, frate!

 

Să ne-ntărim să luăm credinţă

Din necredinţa ce sporeşte,

Şi înşeptită biruinţă

Din ura care ne căleşte.

 

Noi suntem necesari ca roua

Ca ploaia pe-un pământ crăpat,

Dacă solia ne e pace

Şi-n ea-i Christos crucificat.

 

În toate cele patru vânturi

Suntem doriţi şi aşteptaţi.

Nevoia gloatelor ne cheamă,

Iar cerul ne numeşte fraţi.

 

Oriunde ne-am afla pe hartă,

Acelaşi Duh să ne inspire,

Chiar despărţiţi, noi suntem una

În Dumnezeu şi în slujire.

Septembrie 1984

 

Diasporei (II)

Cât despre mine, eu şi casa mea

Ne-om închina mereu doar Celui care

A construit un cer, pământ şi mare,

Şi a iscat izvoare-n urma Sa.

 

Lăsăm sub colburi datina străbună,

Iar zeii noi, deja i-am alungat.

Noi punem foc la orişice păcat;

Nu vrem să ducem viaţă de minciună.

 

Eu am ales cu-ai mei de la Exod,

Ca să slujim pe Domnu-n orice vreme,

Şi-n lumea ce sub bolţi de fier se teme

Credinţa noastră se adună-n rod.

 

Da, eu şi casa mea nu vrem să bem

Din vinul Babilonului cel mare,

Şi-n drama ce se-apropie în zare,

Nu vom purta al dezonoarei semn.

 

Intrăm în legământul lui Iosua.

Chiar soarele uimit, oprit pe cer,

Aşteaptă oameni noi, nu bolţi de fier,

Din vastul Orient şi până-n SUA.

 

Aşteaptă cerul noi piloni de rugă,

Pe care să aşeze veşnicii,

În timp ce, la lumeştile prostii,

Căzând, prea mulţi luceferi se înjugă.

 

Alegeţi astăzi cine-i de slujit!

Eu nu voi accepta să fiu computer,

Nu pot altfel. Aici voi sta ca Luther,

În fortăreaţa raiului zidit.

 

Clădeşte-ne Tu, Doamne, bucuria

De a-Ţi rămâne Ţie, toţi, în tot;

Şi eu şi casa mea azi facem vot

Că-Ţi vom sluji smeriţi, toată vecia.

Martie 1985

 

Ziua plinătăţii

Stă înaintea mea o zi tristă,

În care turmele se vor împrăştia

– O zi de nori şi neguri şi furtună –

În ciurul crizei toate vor cădea.

 

Va fi o zi de despărţire mută

Şi de uimire tot mai caldă, mai cerească,

Da, toate, acestea cor veni

Ca profeţia să se preamărească.

 

Cu ochii unşi de-ai harului colir,

Privesc în spirit dincolo de plângeri,

Şi, dincolo de-nvălmăşeală şi trădare,

Zăresc o altă zi, râvnită chiar de îngeri,

Ce nici Enoh nu poate s-o măsoare;

O zi în care camera de sus,

Golită de privirile şi de paşii lui Iuda,

Se va umple luminos de Iisus.

 

Slăvită zi, prea mult îndepărtată,

Prea mult împinsă în necunoscut!

Soarele tău ne trimisese o rază,

Dar nu L-am cunoscut.

 

Sau ne-a orbit mângâietoarea slavă?

Dar cum va fi, când plinătatea de lumină

Se va zvârli maiestuoasă în zenit?

Să părăsim, dar, gălăgia poftei

Şi-orice tovărăşie de otravă,

Căci vremea s-a-mplinit.

 

Să alergăm cu feţe luminoase,

Născându-ne din zori, în haine sfinte,

Ca roua şi ca ploaia, o oştire

Ce nu se poate stăvili.

Să clocotim de fapte şi cuvinte,

Constrânşi de adevăr şi de iubire,

Să pregătim cu dor şi grabă magistrala

Pe care Împăratul va veni!

 

Da, va veni cu siguranţă ziua.

Întreg pământul inundat de slavă

Şi răscolit se va înfiora.

Aceasta va fi Ploaia cea Târzie

Şi „sigilarea” oastei, „strigătul cel tare”

Ce-n miez de noapte ne va lumina.

 

Dar unde vor fi pruncii mei atunci?

Şi unde vei fi tu, când ziua-aceea

Va împărţi în două mari armate

O lume înrobită de păcate?

 

Trezeşte-ne Sfânt Spirit şi dă viaţă

Acestei văi pline de oase şi pretenţii,

Fă-ne triumf şi fă-ne dimineaţă,

Şi fă din orice scaun şi amvon

O rampă de Armaghedon.

Şi taie-n mine, azi, în carne vie,

Răspuns la cercetări din Orion.

Mai 1986

 

Calea către veşnicie

Calea către veşnicie

Netezită-i de cântări,

Şi în foc de poezie

Pier şi spinii din cărări.

 

Armonia de credinţă

Ascultarea ne-a-nlesnit;

Cu cântări de biruinţă

Vom lupta pân’ la sfârşit.

 

Lanţurile iscusite,

Ochii lumii, nu ne-abat.

Fericiri făgăduite

Ne feresc de-orice păcat.

 

Chiar dac-am căzut în tină,

Vorba Domnului ne-a scos;

Din tenebre la lumină,

Noi cânta-vom lui Christos.

 

Fiecare frumuseţe,

Orice colţ de adevăr,

Le-adunăm din tinereţe,

Pregătindu-ne de cer

 

Când vrăjmaşul ne-nconjoară,

Cu credinţă ne rugăm.

Şi de-ar fi ultima oară,

Noi tot lui Iisus cântăm.

August 1983

 

Amin

Este minunea întreitei veşti

Ca adventist să mori sau să trăieşti.

 

Credinţa sfântă nu e zid de ghips

Ci luptă mare ca-n Apocalips.

 

Iar eu credeam că poţi să te strecori

Pe lângă urme de biruitori.

 

Şi, necălcând pe urma lui Iisus,

Mă bucuram că nu-s pe cruce pus.

 

Ah, îmbătat de-a lumii gălăgie,

Mă bucuram că Domnul întârzie.

 

Dar nu e drept să mai gândesc aşa

Când trec atâtea vieţi prin faţa mea.

 

Veniţi călăi, mai bateţi, dar, un cui,

Să se lărgească-mpărăţia Lui!

Mai 1977

IISUS

Acesta este Împăratul meu

Acesta este Împăratul meu,

Coroană de rubine – flori de spin.

E idolul şi singurul meu zeu

În faţa cărui cad să mă închin.

 

El îmi sfinţeşte fruntea în lumină

Şi sufletul mi-l poartă la izvor.

Din Biblie, din unda ei senină

Beau apele de viaţă şi de dor.

 

N-aş da aşa un rai pe-o lume-ntreagă.

Vrei să mă crezi? Întoarce-te spre El

Şi odihneşte-ţi fruntea ta pribeagă

La inima divinului Model.

 

O, Împăratul meu este iubire

Şi numai adevăr şi numai pace.

De El mă leagă nevăzute fire

Ce nici o mână nu le va desface.

 

Acesta este Împăratul meu,

Ce mă iubea când Îi eram duşman;

Din bolovan coclit de minereu,

El mă va face aur diafan.

 

Că mi-i legat şi binele şi răul,

Tot viitorul, de voinţa Lui.

Şi numai El mă va salva din hăul

Acestei lumi ce pare-a nimănui.

 

El a găsit un drum şi pentru mine:

Să-I calc pe urme, după crucea Sa.

Da, singura onoare ce-mi stă bine,

E să o port şi eu, smerit, pe-a mea.

 

Cu greu pot să-L privesc strivit pe cruce,

Citind şi vina mea că sunt iudeu…

– Oare pe-aceeaşi cale mă voi duce? –

Acesta este Împăratul meu!

Dec. 1977

 

Eu ştiu că Domnul meu trăieşte

Eu ştiu că Domnul meu trăieşte

Şi-L voi vedea pe nor.

Tot cerul va veni cu El.

Eu am Mântuitor.

 

Eu ştiu că va veni în slavă

Iisus cel răstignit.

Voi locui cu El în veac

Pământul înnoit.

 

Eu ştiu că chipul lumii trece.

Sfârşitul a-nceput.

Iisus Christos rămâne-n veci

Cu tot ce a făcut.

 

Eu ştiu că Domnul meu trăieşte,

De-aceea-s fericit.

Coroana Lui va străluci

Aici, în infinit.

 

Calea către Christos

Către Christos, privindu-L ţintă,

Ajunge-voi într-un sfârşit

La capătul care-mi alintă

Dorinţa după infinit.

 

Către Christos, un singur dor,

Un singur drum de raţiune:

Sub crucea Lui să mă cobor,

Pe crucea mea să stau minune.

 

Pe calea ascultării-mi ţin

Credinţa totdeauna verde,

Ca să-L urmez către senin,

Chemarea Lui să mă dezmierde.

 

Către Iisus, către Christos,

La crucea Lui şi la domnie,

Ce poate fi mai luminos

Pentru vederea mea pustie?

 

Ce ideal şi ce chemare

Pentru un suflet obosit,

Să capăt nu numai iertare,

Ci viitor desăvârşit !

 

Către Christos toată privirea,

Căci împrejur e strajă tare!

Ne-aşteaptă mult nemărginirea

Şi ziua de răscumpărare.

 

Către Christos chiar fără pâine,

Sau fără ochi, fără picior,

Spre El merg astăzi ca şi mâine,

S-ajung, oricum, biruitor.

 

Numai de El speranţa vieţii

Cu toate bridele se-agaţă,

Până când zorii dimineţii

Mi-l vor aduce clar în faţă.

 

Christos, comoara mea prezentă

Şi viitorul meu cel mare;

Dorinţa ce-mi inspiri, ardentă,

Rămâie scrisă-n neuitare!

7 aprilie 1984

 

Chipul lui Christos

Prea ieftine sunt vorbele de rouă

Şi prea sublim e chipul lui Christos,

Să-L pot cuprinde-ntr-o cântare nouă,

Întregul cer în versu-mi zgomotos…

 

Căci orice-aş spune despre Domnul meu,

Abia atinge adevărul mare

Că El e necuprinsul Dumnezeu

Şi-al nemuririi, al iubirii soare.

 

Şi totuşi El s-a coborât la mine,

Să-mi schimbe cupa marelui necaz.

Aproape L-am văzut printre suspine

Şi cred că m-a atins duios şi azi.

 

Sleit de suferinţi, dar plin de dor,

Aşa este Iisus Nazarineanul.

Umblând neobosit printre popor

Şi împlinindu-şi cu credinţă planul.

 

Aşa este Iisus: numai putere,

Tot harul întrupat într-un Cuvânt,

Chivot de carne, Duh de înviere

Şi Numele secret al Celui Sfânt.

 

Fără-ndoială, crucea Lui înaltă

Mi-a străjuit răscoala şi pustia

Şi, sigur nu va trece niciodată,

Cât se va-ntinde-n slavă veşnicia.

 

Bogată-n taină, radiind de pace,

E marea cruce a iertării mele,

Zadarnic încercat-am, a-L desface

Pe Christ, de crucea Lui, prin fapte grele.

 

M-am prins de incredibil, de lumina

Golgotei lui Christos ce-mi dă suflare.

Mă prind mereu, când mă apasă vina,

Să cer, căzut sub crucea Lui, iertare.

 

Împart smerit cu El povara lumii;

Prea grea-i planeta s-o pot singur duce.

De-aceea m-am legat cu şapte funii

De trupul biciuit şi frânt pe cruce.

 

De-aceea cred şi stărui în credinţa

Că voi putea odată să-L descriu,

Să-I zugrăvesc în viaţa mea fiinţa,

Să vadă lumea pe Christos cel Viu.

Februarie 1988

 

Cântec protestant

Oriunde-aş căuta în univers

Un loc de împlinire şi odihnă,

Un loc unde durerea să mi-o vărs

Şi să-mi prefac neliniştea în tihnă.

 

Oare-aş găsi alt loc decât Calvarul

Cu crucea Lui cea veche, noduroasă,

Unde Iisus, sorbind tăcut amarul,

Odihna şi iubirea Lui îmi lasă?

 

N-aş mai găsi alt turn de siguranţă

Ca Golgota, minunea veşniciei.

Din raza ei El mi-a zidit speranţă

Şi mi-a-mpletit cununi de bucurie.

 

Răbdarea lui Iisus mi-a dat puteri,

Să cresc în har, privind în faţa-I blândă.

Ca la tâlharul mântuit de ieri,

El mi-a sfinţit şi locul de osândă.

 

Iisus îmi este astăzi toată slava

Şi toată pătimirea-n vremi de dor.

Din crucea Lui fac aripa şi nava

Cu care, către ceruri, am să zbor.

 

Eu am ales ca Domn dintre toţii zeii,

Pe Regele durerilor nespuse.

Şi mă închin, jertfindu-mi porumbeii,

Doar Ţie, condamnatule Iisuse.

 

Căci osândit ai fost de neamul Tău,

Iar azi creştinii Te-au închis afară.

Din crucea Ta ei şi-au făcut alt zeu

Ca să Te răstignească-a doua oară.

 

Iisuse, bucuria mea de azi,

Şi paştele din orice dimineaţă!

Fii învierea mea, şi-al Tău obraz

Să-mi lumineze obidita faţă!

 

Ca să trăiesc minunea învierii,

Prin Duhul Tău, în viaţa mea pustie,

Şi să vestesc mai dornic ca străjerii,

Iubirea Ta, porunca Ta cea vie.

Martie 1985

 

Îngerul îmi vorbea

Vezi tu cât sânge răbdător a curs,

Cât sânge iubitor, fierbinte,

Câtă blândeţe este-n firea Înţelepciunii?

Vezi tu, fiul omului?

 

Vezi ce amare sunt: păcatul tău,

Greşeala ta, idolii tăi, păcatul…?

Vezi tu ce dulce-I este harul?

Vezi tu, fiul omului?

 

El e Iahwé din rug, e Împăratul,

E taina-n care trebuie să crezi.

Vezi tu unde-ai ajuns şi cine-i El?

Vezi tu, fiul omului?

 

Întoarce-te, avântă-te înapoi!

Nu simţi aici nimic care te-ndeamnă?

Nu te priveşte-aceasta şi pe tine?

Noi, stelele fierbinţi şi sfinte,

Ne-acoperim şi ne cutremurăm

Şi ne-nchinăm cu totul şi cu totul.

Dar voi…, de ce? Noi nu putem pricepe.

 

Vezi, tu, care-i mărirea, slava, cinstea?

Vezi tu care-i puterea şi în ce stă?

Priveşte şi învaţă lecţia lui Christ,

Pe urmele oilor, pe poarta aceea, afară,

Priveşte crucea mult mai mare, nevăzută,

Pe care I-aţi răstignit sufletul!

O, vezi ce înaltă şi adâncă-i crucea aceea,

Şi nu mai păcătui, fiul omului!

 

Paştele acesta fie-ţi sărbătoare

În fiecare zi. Priveşte Mielul,

Căci tu L-ai junghiat,

Că jertfa

Mai mult îţi place decât ascultarea

– Dar El a ascultat.

 

Priveşte-L iar; iertare şi-ndreptare

După dreptarul sfânt şi bun şi drept,

Nu poţi avea decât privind la El,

Prin ochelari de lacrimi şi de duh,

Privind atent, hrănindu-te din Miel.

Când ai căzut, Lui nu i-a trebuit

Ceasuri întregi să ia o hotărâre.

Tot nu-nţelegi că Domnul te-a iubit,

Când ai căzut în râpa răzvrătirii,

Rostogolindu-te-n călcări de lege,

Şi-n depărtări de braţu-I fericit?

 

Jertfeşte-ţi dar şi tu acele planuri

Ce nu ajung la ţinta Crucii Lui.

Priveşte iar şi umple-te de ceruri,

Aruncă-te-n oceanul vieţii Sale,

Căci altă cale nu-i.

Octombrie 1978 

 

Cântare de aur

Ce mult visat-am să-ţi închin cântare

Din harpa mea de cuget şi de sânge!

Iisuse, nu-Ţi găsesc asemănare

Să ştiu cânta şi nici să ştiu a plânge.

 

Că ai răbdat cu nesfârşită trudă

Sălbăticia mea de frate rău,

Şi sufletu-mi murdar, aproape iudă,

Tu l-ai iubit mai mult decât pe-al Tău.

 

Nechibzuit, ingrat şi demn de moarte

Că nu Te-am cunoscut când mă rugai,

Tu m-ai chemat statornic mai departe,

Şi-acuma ştiu, ah, ştiu că Tu erai…

 

Să fie binecuvântată clipa

În care m-am născut a doua oară,

Când mi-ai oprit – de dragul cui?  – risipa

Şi din butuc m-ai prefăcut vioară!

 

Azi nu mai îndrăznesc să dau intrare

Neruşinatei arte de-a nu crede,

Şi nu mai pot sufla cu nepăsare

Când inima-mi te roagă şi Te vede.

 

Iisuse drag, Iisuse fără seamăn,

Cum de Te-ai coborât atât de jos?

Cu ce minune pot să Te aseamăn,

Din veacul îngâmfat şi păcătos?

 

Cu drag semnez, aş vrea să scriu cu viaţa

Sub semnătura Ta dumnezeiască.

Iisuse, când va fi să-Ţi văd şi faţa,

Cântarea mea să nu se mai sfârşească!

 

Răsplata

Eu totul am lăsat şi Te-am urmat.

O, Doamne, ce răsplată îmi vei da?

Lumini de jasp şi pietre de agat

Şi străzi de aur în cetatea Ta!?

 

Eu totul am lăsat şi ce-am lăsat

Nu caut să le capăt înapoi.

Pe cele vechi le ştiu, m-am săturat,

Dar ce drept am la lucrurile noi?

 

O, ce răsplată aş putea să-Ţi cer,

Iisuse, de mi-ai pune o-ntrebare?

Să-Ţi cer coroane, tronuri şi în cer,

Cum vor toţi belicoşii de sub soare?

 

Să-Ţi cer un loc la masa bucuriei,

Ca Tu să mă slujeşti încins ca rob?

Să mă îmbraci cu mantia urgiei

Ca să-mi topesc duşmanii de pe glob?

 

Dac-am lăsat ce-i vrednic de lăsat,

Să mai vorbesc acum şi de răsplată?

Tu, pentru mine Te-ai lăsat scuipat;

Şi Ţi-am plătit… cu ce? Nu, niciodată

 

Nu-ţi cer de-acum încolo să-mi plăteşti,

Ce-ai spus e doar făgăduinţa Ta.

Tu m-ai chemat şi Tu făgăduieşti.

O, Doamne, nu eşti Tu răsplata mea?

 

Eu ce să-Ţi mai pretind? Îţi mulţumesc

Că fericit eşti să mă iei la Tine.

Da, singura răsplată ce-mi doresc

E să fii, Doamne, răsplătit cu mine.

 

Iisuse bun

Dacă-ai veni cu milă şi tărie,

să-i liberezi de orice datorie,

de boli urâte şi de draci;

un rob să fii, să le faci case,

să le scoţi spaimele din oase,

orice, numai să taci!

 

De s-ar putea să nu le tulburi viaţa,

ei ar dori să-Ţi vadă zilnic faţa,

să-Ţi cânte glorii pământeşti,

numai să ştie că de Lege

şi de dreptatea Ta de Rege,

nimic n-ai să vorbeşti!

 

Şi toate depravatele din lume

şi toţi acei Baraba fără nume,

s-ar bucura să-i liberezi

şi să-i dezlegi pe mai departe;

şi fiindcă ştii ce scrie-n Carte

să nu spui tot ce crezi!

 

Ţi-ar face monument de măreţie,

numai, sub el, acolo, să Te ştie,

nu viu şi drept în faţa lor.

Vor să-Ţi serbeze învierea,

dar îţi doresc întârzierea

ca drept judecător.

 

Eşti bun, Iisuse! Te vrea lumea toată

ca pe-o închipuire minunată

ieşită de sub fruntea ei.

Ei Te slăvesc că i-ai conduce,

numai să stai la loc pe cruce,

să nu faci tot ce vrei…

 

Da, Tu să stai acolo unde omul

Te- a aşezat, mai jos decât atomul;

să fii tot blând şi-ascultător

şi să-i iubeşti, deşi cu ură,

pe răni îţi toarnă băutură,

să nu spui că te dor…

 

Ţi-ar da şi libertăţi de conştiinţă,

dacă le mulţumeşti în umilinţă

şi tremuri îmbrăcat în saci…

Ca să nu-l judeci pe balaur

Ţi-ar pune şi căluş de aur

în gură, doar să taci…

 

 

Dar eu aş vrea să Te cinstesc, Isuse, Să-Ţi fac toate dorinţele supuse, Căci eu ştiu cine eşti. Te chem, aleasă stăpânire, Prieten mai presus de fire, În mine să domneşti.

28 Dec. 1977

 

Crăciun

Colind

Ce mare eşti! Dumnezeiescul har

Nu poate să-mi încapă în cuvinte.

Din sfatul păcii ai rostit hotar

Mai sus de pământeasca noastră minte.

 

Ce mare eşti, iubire nesfârşită:

Cuvântul Veşnic să devină trup,

Când valea lumii-aşteaptă să-L înghită,

Aici unde nădejdile se rup!

 

Din tronul de safir, din sfatul păcii,

Lumină din lumină ai ieşit,

Jertfindu-Te-nnainte de toţi vecii,

Şi-apoi iubind, iubind pân’ la sfârşit.

 

O, ce minune eşti, speranţă sfântă,

În care Dumnezeu şi Om sunt una!

Prin Tine Creatorul ne cuvântă

Că S-a unit cu noi pe totdeauna.

 

Când miezul nopţii lumii a bătut,

La multe mii de ani de răzvrătire,

Făgăduinţa – carne s-a făcut,

Însufleţită-n flăcări de iubire.

 

Azi voi cânta cu miile de stele,

Că au şi credincioşii Împărat;

Surâsul şi cununa vieţii mele,

Mântuitorul zilnic aşteptat.

Nov 1979

Maria

De n-ai fi adormită în pământ,

În rând cu toţi profeţii şi martirii,

Te-aş întreba de taina mântuirii,

Femeie demnă din poporul sfânt!

 

Ca îngerul ţi-aş spune „Pace ţie!”

Că mare îndurare ţi s-a dat,

Ca-n trupul omenesc ars de păcat,

Să naşti pe Nenăscutul din vecie,

 

Pe cel ce este Fiu de Dumnezeu

Să-L dăruieşti ca fiu de om, în carne,

Ca rânduiala morţii să răstoarne,

Luând asupra Sa păcatul meu!

 

Ferice-n veci de tine care-ai fost

Fecioara înţeleaptă şi smerită,

Care-a zis „da”, când cea nechibzuită

S-ar fi temut că pierde-un adăpost.

 

Te fericesc din nou când mă gândesc

Că Fiul te-a slujit cu grijă multă,

Chiar dacă mai ferice-s cei ce-ascultă

De toată Legea sfântă şi-o-mplinesc.

 

Noi ascultăm îndemnul tău profetic:

„Să faceţi tot ce vă va spune El!”

Şi haina Lui ni-i singurul model

Nepângărit de carne, fără petic.

 

Nu rugăciuni ţi-aduc şi nici cântare,

Iubita noastră soră, Miriam;

Sunt fericit că în acelaşi neam

Am azi cetăţenie de onoare.

 

Că pot să îngenunchi la fel ca tine,

La ieslea Lui cea plină de mister,

Şi tot lăuntrul meu bătut de ger

Să se-ncălzească şi să se lumine!

Dec. 1979

 

Iisuse, Împăratul meu

Iisuse, Împăratul meu

Ce te-ai născut în ieslea joasă,

Eu am găsit pe chipul Tău

A Legii slavă maiestuoasă.

 

Eu am aflat în preajma Ta

Împărăţia fără moarte.

Din toate îmi ajunge ea,

Aşa cum am găsit-o-n Carte.

 

Eu am găsit în ochii Tăi,

Mărite Prunc, înţelepciunea,

Şi doar pe-a Tale sfinte căi,

Ştiinţa, arta şi minunea.

 

Eu am găsit la ieslea Ta

Un dor de pace în slujire,

O mângâiere-n clipa grea

Şi-atât de mare mântuire;

 

În mâna de copil prea slabă

Să poarte arme pământeşti,

Un sceptru sfânt şi de podoabă

Cu care veşnic să domneşti.

 

Pe fruntea Ta eu am citit

Un gând ce-nfruntă legea firii:

Că Tu deplin ai biruit

Numai cu armele iubirii.

 

Tu ne-ai învins şi ne-ai supus

Numai prin Spirit, cu cuvântul…

Singura forţă eşti, Iisus,

În întreg cerul şi pământul.

Decembrie 1981

 

La ieslea Lui

La ieslea Lui vin azi îngenuncheat

Şi-s fericit de nu încape-n mine,

Că mi-am găsit doritul Împărat,

Copilul cu privirile senine.

 

Nu se putea mai blândă mângâiere,

Nu se putea mustrare mai tăioasă,

Ca Domnul din imaculate sfere

Să vină-n lume gol, în ieslea joasă.

 

Privesc la chipul Tău şi Te contemplu:

Ce umilire să cobori la noi!

Că toată Slava Domnului din Templu

S-a strămutat în staulul de oi.

 

Toţi aştrii-n mers pe Tine Te ascultă;

Şi-n neputinţă Tu eşti Cel mai tare.

Deşi un Prunc în sărăcie mută,

Eşti pentru ceru-ntreg atât de mare!

 

Chiar florile-adormite-Ţi ştiu porunca

Şi chipul mamei e zidirea Ta…

Iar când, crescând, vei trece-n cântec lunca,

Chiar mieii care sug Te vor striga.

 

Tu eşti Iahwé din rug, din stânca tare,

Din stâlp de nor, micuţule evreu!

Îţi dăruiesc coroana viitoare,

Copile gíngaş, Împăratul meu!

Dec. 1980

 

Ieslea din Viflaim

Tremură demoni, Satan dă-nnapoi de uimire,

Stă încurcat şi-şi primeşte-adversarul sosit,

Fără armuri sclipitoare şi fără oştire;

Doar un copil ca un picur de rouă smerit.

 

Tremură iadul, dar lasă-l să tremure-o clipă.

Pentru smeriţii din lume-i solie de pace.

Glorie-n ceruri! De cântec să faceţi risipă,

Voi ce greşeli nu cunoaşteţi, nici trup care zace!

 

Magi ai ştiinţei şi artei, păstori din altare,

Robi, împăraţi şi popoare, cădeţi la pământ!

Ieslea Scripturii v-aşteaptă şi-i plină de soare;

Toţi să ne-ntoarcem la ieslea Copilului Sfânt.

 

Betleem în vis

Prin smochinii duşi de vise, şovăind se-ascund lumini.

Zâmbetul curat al zilei încă stăruie în crini.

Cu aripi înalte vremea umbra şi-a lăsat în cale,

Scuturând dintr-o bătaie serii ultime petale.

Noaptea a venit în pace, fără margini şi senină

Şi pe tainicele-i ramuri înfloreşte luna plină.

S-a deschis spre altă viaţă poarta nesfârşitei zări,

Ca din rai s-aducă vântul cor de îngeri, glas de mări.

Stelele din cer veghează cu-a lor umezi ochi de rouă,

Strălucirea lor cerească să ne-mpartă-acum şi nouă.

Ca un sunet de violă veche dar cu suflet nou,

Curge dinspre miază-noapte unda unui vechi ecou.

Şi îmi pare că de-acolo aud taina unei drame,

Glas ce caută-n grădină iarăşi: „Unde eşti, Adame?

Dacă Eu sunt vinovatul, am venit ca să plătesc:

Tot ce am îţi dau, şi viaţa, ca să ştii că te iubesc!”

Am îngenuncheat îndată, fruntea mi-a căzut în iarbă,

Şi-am roşit, cuprins de teamă pentru fuga mea cea oarbă.

M-am sculat apoi şi-n grabă am ajuns sus în cetate.

Steaua strălucea deasupra, cea mai mare dintre toate,

Cu atâta dăruire în văpaia ei de-argint

Că-n potirul vieţii mele nu puteam să o cuprind.

Am intrat în vechiul staul tremurând de-adânci fiori

Şi păşind cu grijă sfântă, cum aş fi călcat pe flori.

Şi-am văzut atunci ce numai lacrimile pot să vadă,

Când ai ochii duşi spre ceruri şi te laşi credinţei pradă:

Un Copil culcat în iesle şi în scutece-nfăşat.

O, Acesta era Domnul cel de mine aşteptat?

Lângă El şedea şi Mama aplecată-asupra Sa,

Şi era atât de bună aşa cum e mama mea.

Tatăl e şi el acolo, sprijinindu-se-n toiag.

Întrebase el de gazdă pe la fiecare prag,

Dar nici unul, ah, nici unul n-a deschis o uşă largă

Şi au fost siliţi în staul pentru naştere să meargă.

 

Am rămas uimit de toate, rătăcit, cu ochii-n vis,

Şi o altă clipă sfântă înăuntru-mi s-a deschis.

Am zărit Ierusalimul şi, spre-un munte, cum te duci,

Am văzut grămezi de oameni împrejurul unei cruci.

Unii împroşcau batjocuri, alţii se jeleau: O, Doamne,

Ce păcat şi ce ruşine pe-aşa tânăr să condamne!

Aş fi vrut să strig, să birui acel vis îngrozitor

Şi, cu buzele-ngheţate am chemat după-ajutor.

Revenind apoi în suflet glasul luminos de crainic,

A adus cu el răspunsul la suspinul meu cel tainic:

„Condamnatul de pe cruce este Fiul Celui Sfânt.

A venit ca să plătească, să coboare în mormânt.

Te-am găsit acum, Adame! Iată Omul, e al tău!

Nu uita că mântuirea e în El, în Dumnezeu.”

 

Am privit la Prunc în iesle. Lacrimi înecau vederea

Şi sclipea în mii de stele printre genele-mi durerea.

Am căzut învins de tremur în genunchi, în faţa Lui;

Şorţul cel cusut din frunze s-a uscat şi, iată, nu-i!

Dar o haină de dreptate, de onoare şi lumină

Mi-a acoperit trecutul cu căldura ei divină.

 

M-am întors apoi acasă pe cărări înmiresmate.

Steaua străluceşte-n pieptu-mi, cea mai albă dintre toate.

Şi-i atâta bucurie în văpaia ei de crin,

C-am avut onoarea sfântă Pruncului să mă închin.

Nu mă tem acum de umbre, nici de-ale veciei ceasuri,

Aud oştile luminii, mii şi zeci de mii de glasuri.

Cerul mi-a întins o mână şi mă prind cu drag de ea,

Căci străpunsă-a fost de mine, dar tot eu o voi cânta.

Dec. 1970

 

Paşti

Poem de Paşte

 

Cu mult alai şi cu cântare, mergând călare pe asin,

Al păcii Împărat se-ndreaptă cu faţa spre Ierusalim.

Chiar munţii-I cântă osanale Profetului venit din cer,

Iar cei ce-au fost ologi odată, agită ram de palmier.

Copii şi tineri strigă-n juruI, ba chiar şi nevăzuţii îngeri;

O, ce tablou străin de lumea în care azi domină plângeri !

Doar fariseii, plini de pizmă, nu lăudau pe Dumnezeu.

Ah, şi de câte ori Iisuse, la fel de mut am fost şi eu!

 

Stăpânul stelelor şi-al vremii S-a coborât ca serv la Cină,

Să ne ofere puritate şi-o masă plină de lumină.

În seara tainică de Paşte, Stăpânul a îngenuncheat

Să-şi spele robii pe picioare. Dar cineva L-a refuzat…

Cum toţi Îi întindeau piciorul, l-am dat şi eu lui Christ să-l spele,

Dar nu şi planurile vieţii; nu le vedeam atât de rele.

În acea noapte de ruşine, un om vindea pe Dumnezeu;

Un om cu inima-mpărţită… Nu cumva, Doamne, eram eu?

 

Iscariot, cu efa mică, L-a măsurat pe-Iisus în minte

Şi L-a vândut; nu mai contează pe cât, pe bani, pe-un blid de linte,

Iar dincoace, voind pe Domnul, eu, omul din pământ, un ciob,

Îl cumpăr fără socotinţă, uşor, pe preţul unui rob.

(Că dacă zilnic mă slujeşte în toate câte am nevoie,

Fără să-mi fie El Stăpânul, fără s-ascult suprema-I voie,

O, pentru El de n-am dat totul, L-am cumpărat pe prea puţin;

De-i numai rob, ajung acolo de-a-L vinde pe-un pahar de vin).

 

Din grupa Domnului, de-aproape, o voce explodând mirată,

Nesocoteşte profeţia: „Eu să Te las? Eu niciodată!”

Un ucenic atât de sincer, dar se-ncredea prea mult în sine.

Această veche întâmplare, cred că m-atinge şi pe mine.

Când Domnul Se ruga-n grădină, mânjit de sânge şi sudoare,

Trei ucenici viteji la vorbă au adormit de întristare…

Şi eu am ţinta pusă zilnic ca să mă rog, să nu mă las,

Dar iată că n-am fost în stare ca să veghez cu El un ceas.

 

Se-aude zarvă în grădină… Un pas de ucenic grăbit

Se-apropie-ndrăzneţ de Domnul, de parc-a fost nedespărţit.

Cu un sărut şi-o-mbrăţişare, discipolul ajuns actor

Îşi merită şi astăzi titlul de lacom şi de trădător.

Dar judecata nu loveşte în Iuda, doar, şi-n neamul său;

Eu, care sunt creştin din faşă, ce rol am lângă Domnul meu?

Păcate, dragoste de lume…. Şi ápoi Îl cinstesc cu buza.

Fac planuri fără El. Cântându-L, păstrez în suflet numai scuza.

 

Când oameni răi L-au prins pe Domnul, o sabie s-a ridicat

Şi a lovit cu ură oarbă în altul mai nevinovat.

Atunci Iisus, mustrând pe Petru, a osândit aceste fapte,

Că-n marea luptă a credinţei a’ lumii arme sunt inapte.

S-a supărat pe-Învăţătorul, apostolul nepocăit,

Şi-mi pare că şi eu, de-aproape, mă simt jenat şi umilit.

Cu sabia zvâcnind în teacă, un ucenic pleca la vale:

„Să nu trag eu, cu fieru’-acesta, hotar împărăţiei  Sale?”

 

L-au părăsit apoi toţi fraţii, dezamăgiţi şi-nfricoşaţi.

(Unde-am fost euîn scena-aceasta? În ce sămânţă de ingraţi?)

L-au părăsit în încercare – că, doar, „putea să se descurce” !–

Dar Domnul a ales Golgóta, pe culmea harului să urce.

Legat şi escortat cu suliţi, Iisus înainta spre moarte,

Iar Petru, împietrit în sine, urma şi el, dar de departe.

Ecoul paşilor nesiguri îmi spune limpede şi mie:

„Şi tu priveşti de la distanţă, să vezi întâi ce-o fi să vie!”

O, ce tablou al umilirii ! Iisus în ploaia de insulte !

Christos cel înjurat de cruce şi de coroană şi de multe,

Scuipat şi huiduit de lume… Din câte palme ai primit,

Iisuse, proroceşte astăzi, cine mai aprig Te-a lovit?

Răsună palmele de veacuri, păcatele se-ntrec să-L scuipe,

Şi mii de liturghii şi predici privirea lui cătând s-astupe.

În hohotul de râs al gloatei, o palmă iute, cade greu.

Nu-i a evreului, nu altul, ci un creştin I-a dat-o: eu !

 

Afară-n curte strigă alţii: „Şi tu eşti pocăit ! Şi tu!”

Un glas, de frică sau ruşine, răspunde hotărât, că nu.

Al cui e glasul? Cine tace? Cocoşii parcă mă tot cheamă,

Că n-am mărturisit pe Domnul. Mi-era ruşine, mi-era teamă.

Dar printre suliţi sclipitoare, o faţă cu priviri senine,

Trecând, priveşte lung la Petru. Da, mă priveşte chiar pe mine.

Pe cărăruia spre grădină, un ucenic păşeşte greu.

Plin de amarul remuşcării, mă prăbuşesc în plânsul meu.

 

Ascuns de gloată, în pretoriu, Pilat întreabă de-a răspărul:

„Un împărat…., dar nu la Roma? Ce fel de rang e adevărul ?”

Şi lumea strigă tot mai tare. Aşa e lumea, una strigă.

Chemarea ei din totdeauna  pe toţi Pilaţii îi câştigă.

„Doar n-am să-mi pierd eu, titlul, postul, pentru un zeu aşa sărac;

Mai bine să mă ţin de Roma, chiar de-ar domni în ea un drac.

Tot ce-am putut să fac, făcut-am. Iar, pentru naţiile uituce,

Mă spăl pe mâini şi-apoi, în ciudă, scriu adevărul sus pe cruce.”

 

Aşa-şi spunea în gând romanul, dispreţuindu-i pe evrei.

Şi, după sânge, după spirit, romanii sunt strămoşii mei.

Romani şi celţi şi traci şi alţii venit-au toţi la crucea Lui,

Apoi, din fierul necredinţei, am mai făcut şi eu un cui.

Ciocanul ridicat de-o mână asemenea cu mâna mea,

Lovi sunând, rupând în carne, pecetluind răbdarea Sa.

Pe lemnul dur, cioplit din datini, gândea la noi divinul Fiu;

Iar Roma mai avea să spună: „Fie şi zeu, dar nu om viu!”

 

În timp ce Domnul sta pe cruce, şi parcă stă şi azi pe lemn,

Toţi păcătoşii trec pe-acolo, lăsând în vreme câte-un semn:

Păgânii trec grăbiţi pe-alături, iudeii se întorc la Toră,

Pe când creştinii stau de veacuri, întunecând cumplita oră.

Încoronat cu spini pe frunte, de preacreştini şi de atei,

Atârnă Christ în sărbătoarea rămasă doar ca obicei.

De milă unii plâng în preajmă, că-i osândit un om de bine,

În timp ce El, blajin, îi mustră: „Pe voi vă plângeţi, nu pe Mine!”

 

Tâlhari la stânga şi la dreapta, tâlhari în faţă şi în spate.

Sub El, ţărânile se cască… „Să-L scape Dumnezeu, de poate!”

O singură credinţă-L cheamă, doar o iubire îi vorbeşte:

Un păcătos din fundul lumii, în dreapta Lui se pocăieşte.

Nori negri cu sclipiri de fulger stau pe Calvar, ca la Sinai.

Din nou Christos rosteşte Legea, de astă dată fără grai.

În întuneric, sub blesteme, o inimă cu greu suspină,

Sub muntele nelegiuirii, deşi-i curată, fără vină.

De ce, în ceasul mut, al groazei, chiar Dumnezeu L-a părăsit?

Pe culmea tainei suferinţei un glas se-nfige-n infinit.

 

Apoi, trezit de focul crucii Iisus ne spune că-I e sete.

Aleargă unul mai cu suflet şi-I dă oţet într-un burete.

Toţi parcă ştiu să-şi joace rolul ce-au scris profeţii în Scriptură.

I-e sete Domnului şi astăzi; tu ce-I aduci ca băutură?

Lungimea vremii se comprimă. Privind spre-al vremii asfinţit,

Un glas sfâşie marea taină ca mii de trâmbiţi: „S-a sfârşit!”

Schimbându-se-n triumf, durerea Îi rupe-a inimii perdea.

Făcând spre Locul Sfânt intrare ca să vedem splendoarea Sa.

 

Şi slobozit din încordare, tot universul se-nfioară.

Pământul gâfâie-n cutremur. … O, iată-L vine-a doua oară!

Iar Duhul dat, murind pe cruce, trezeşte morţii din morminte,

În timp ce norul condamnării îşi cată ultimele ţinte.

Jungherul se opreşte-n aer şi mieii fug de la jertfelnic,

Catapeteasma se sfâşie, cu legământul cel vremelnic,

Astfel, descoperit în suflet, privesc în templul meu de glod.

În sala tronului pustie, e doar o piatră… „Ii-kabod!”

 

Dreptatea mea neruşinată a-ncremenit în goliciune

Şi glasul Sângelui mă strigă: „Cine-i de vină? Cine-i? Spune!”

Da, eu L-am răstignit pe Domnul, eu sunt acela, ah, eu sunt !

El a venit ca să-mi dea viaţă, iar eu I-am pregătit mormânt.

Cutremurat de lacrimi surde în faţa marelui sfârşit,

Ştiu astăzi, din Apocalipsă, că eu sunt cel nenorocit.

Dar iată zorii învierii, o răzbunare de iubire:

Iisus Christos învinge moartea şi îmi oferă mântuire.

 

La cercetarea mea neroadă, aşa-mi răspunde Dumnezeu,

Ca, la-ntrebarea Legii Sale să dau răspunsul drept şi eu.

Desăvârşit prin jertfa crucii, prin rugăciunea Lui şi-a mea,

Mi-e astăzi singura nădejde ca în picioare să pot sta.

Ca-n veşniciile rotite pe-a Crucii axă de cadran,

Să cânt cum m-a iubit pe mine, nevrednic laodiceean.

Aprilie 1981

Bravul, bătrânul Petru

„O, Rabbi, nu Te plânge, căci dacă toţi, de teamă,

Te vor lăsa chiar singur în ora aceea grea,

Nici lanţul greu, nici moartea n-am să le iau în seamă;

Eu Te iubesc, o, Rabbi, eu nu Te voi lăsa!”

 

„Dar, Petre, – îi răspunse Iisus,– cu-adevărat,

La noapte, când cocoşul de trei ori n-a cântat,

Vei fi printre duşmanii cei batjocoritori,

Lăsându-Te de Mine pe faţă, de trei ori.

Şi fiindcă ştiu şi asta şi te cunosc prea bine,

Eu M-am rugat la puternic Tatăl pentru tine.

Deci când te vei întoarce din praful celor răi,

AI să-ţi aduci aminte atunci de fraţii tăi.”

 

Mirat ascultă Petru această-avertizare,

Şi-şi zice: „Să am grijă, ca să mă ţin mai tare.

Am sabie tăioasă şi mână de bărbat.

Curând va şti Messía că eu L-am apărat.”

 

Tocmai atunci în noapte se auziră paşi,

Şi se simţea-n grădină suflare de vrăjmaşi.

Mai dârz îşi prinse Petru credinţa de mâner,

Cu inima în teacă, cu pumnul strâns pe fier…

În câteva minute din ceasul celui rău,

Au şi ajuns duşmanii – evreu lângă evreu –

Şi căutau să prindă pe Domnul,… Cum să spun?

Voiau să osândească Evreul cel mai bun.

Cu mâna încleştată pe fier stă Simon Petru.

Iisus e-n faţa gloatei, aproape la un metru.

Se va lăsa El, oare, cuprins de lanţ în pace,

Şi chiar nici o minune acuma nu va face?

Ah, de ce nu Se zbate? De ce nu-i nimiceşte?

De ce cu încă-un fulger de slavă nu-i orbeşte?

Cum, aste mâini murdare şi josnice din gloată,

Se-ndreaptă împotrivă-I aşa, fără răsplată?

Speranţa mea de slavă ce-ntr-Însul era pusă,

De cheful unor diavoli să fie azi distrusă?

Şi cum se-aprinde Petru îşi trage-ndată arma

Şi cu mânie neagră o năpusteşte-n larma

Duşmanilor şi-aceia cu săbii înarnaţi,

Ca să le crape ţeasta acelor sceleraţi.

Dar sabia, mai fină, – aici eu o aprob, –

A şters numai urechea lui Malhu, un biet rob.

……………………………………………………………..

Zărind pe Petru-afară, altcineva îi zice:

„Ce? Nu vedem noi bine? Şi tu îi eşti complice!

Căci eşti dintre aceia care umblau cu el!”

„Mă jur, răspunde Petru, că nu-L cunosc de fel!”

Şi l-au lăsat în pace. Dar, cam după vreun ceas,

Mai limpede îl cearcă din faţă, un alt glas,

Un frate de-al lui Malhu, zicând: „Da, nu mă-nşel,

Tu eşti cel ce-n grădină Îl apărai pe el!”

Iar oamenii din curte îl încolţesc mereu:

„Şi tu, fără-ndoială, eşti ucenicul său,

Că semeni şi la vorbă cu-acest galileean.

Ne dăm noi bine seama. Ce te ascunzi în van?”

Dar Petru le răspunde tăgăduind mai tare.

Se blestemă, se jură…, când, iată că apare

De după ziduri chipul cel bun al lui Iisus,

Pe când îl iau păgânii să-L ducă – şi L-au dus.

Privi la Petru, Domnul trecând – o, ce privire!

Şi-atunci strigă cocoşul că-i vremea de trezire.

Iar ucenicu’-acesta, bătrân, dar rătăcit,

Când şi-a simţit păcatul complet descoperit,

Se pomeni în lacrimi şi-aşa ieşi afară,

Să-şi verse în grădină durerea lui amară.

În locul unde Domnul adesea înnopta

Şi Se ruga la Tatăl credinţă se le dea,

Acolo plânse Petru căzut şi tremurând,

Căindu-se de toate, cu faţa la pământ:

 

„Ah, ce-am făcut, Stăpâne! Ce rău Te-am supărat!

Căci L-au lovit duşmanii, iar eu L-am lepădat!

O, de-aş putea retrage cuvintele deşarte,

Ce le-am rostit din teama de lanţuri şi de moarte!

Dar El,… de ce Se lasă? Nu mai pricep nimic…

De-am să-L mai văd vreodată… Nu ştiu ce să mai zic.

Dar n-aş mai cere slavă, nici locul de onoare,

Nu vreau decât pe Domnul, cu milă şi iertare.

Ah, cea mai grea ruşine, azi, i-am adus-o eu !

Nu-mi voi ierta păcatul, oh-oh, păcatul meu !

S-ajung mai sus ca alţii, mereu dădeam din cot,

Şi mă mirma de ceilalţi, dar nu ştiam ce pot…

Acum, de-oi mai ajunge să-L văd pe-Învăţătorul,

De m-ar lăsa odată să-I spăl şi eu piciorul….

Mai bine-aş fi măgarul tăcut, smerit, supus,

Pe care, ieri, spre seară, a călărit Iisus.

Mai bine-aş fi o haină din cele aruncate

De oameni înainte-I, să treacă peste toate.

Dar, ah, nu mai sunt vrednic nici să-L aud, să-L văd,

Şi merit chiar osânda la ultimul prăpăd…”

 

Şi suspina, bătrânul, zicând acestea-n gând.

Ce nu făcuse-o viaţă, făcea acum, plângând.

De-aceea-n ziua-n care Iisus a înviat,

I-a fost trimisă vestea că este aşteptat

Să vină la-ntâlnire; şi l-a chemat pe nume

Să ducă vestea bună şi altora din lume.

Din ucenicul mândru, cu zel periculos,

Ce se schimba îndată în umbră de fricos,

A devenit un înger, un munte înţelept,

Ce nu cunoaşte fuga, primind pe toate-n piept.

Şi-a devenit tăria ce stă în umilinţă,

Fântână de iubire şi torţă de credinţă.

Iulie 1976

 

Marele Sabat

Ca soarele-n amiază-a strălucit,

Sfidând blestemul, faţa-I sângerată,

Când a strigat Iisus că s-a sfârşit

În biruinţă lupta încleştată.

 

În acea zi de vineri, ne-a creat

Din nou Christos, afară din grădină.

Prin moartea Lui de om, ne-a botezat

În veşnic sabatism şi în lumină.

 

Mii de minuni a săvârşit pe faţă;

Şi-n înviere-a dovedit că-i Domnul,

Sculându-Se chiar dis de dimineaţă,

Ca erei noastre să-i înalţe domul.

 

Dar dintre toate, marele miracol

E că Christos a acceptat să moară,

Şi-n ziua-a şaptea, împlinindu-Şi veacul,

S-a odihnit în moarte voluntară.

 

Că în mormânt a stat nu pentru El,

În marea, întreită sărbătoare,

Ci pentru noi, jertfit atunci ca Miel,

Prin care să găsim, crezând, salvare.

 

El a rămas în moarte tot sabatul,

Sfinţindu-L ca un semn de mântuire,

Ca să-nvăţăm s-o rupem cu păcatul

’Nainte de-a-nvia spre nemurire.

 

Fiind mort ca om, în groapa temporară,

Ca Dumnezeu, El susţinea tot cerul;

Căci Dumnezeu nu poate-n veac să moară.

Iar în sabat, aici este misterul!

 

Şi dacă ziua-a şaptea în Christos,

E prima zi întreagă-a mântuirii,

Să nu zici: „mâine!”, frate credincios,

Ci astăzi chiar, să dai răspuns Iubirii!

martie 1985

 

Christos a înviat!

Domnul lacrimilor scurse a rămas în întuneric.

Prin a cerului ferestre, pulberi strălucesc feeric.

Noaptea tristă îşi deschide armonia ei de aur,

Unde luna-şi odihneşte liniştitul ei tezaur.

Printre ramuri în grădină nu mai sună nici un cânt,

Doar fiinţe nevăzute străjuiesc un nou mormânt.

Moartea rea păşeşte mândră că acolo-i sigilată

Sub o stâncă neclintită, jertfa ei cea mai curată.

Da, acolo odihneşte în fâşii, îmbălsămat,

Cel ce-a dat la toate viaţă, fiul Celui Preaînalt.

Pentru ce-a lăsat El tronul cerurilor nesfârşite?

Pentru ce-a sorbit amarul astei inimi răzvrătite?

Ce minune! Dumnezeul ce-a-ntins soarele şi luna,

A riscat să piardă-n luptă viaţa Sa pe totdeauna?

Pentru cine-a luat El crucea şi-al Golgotei drum să suie?

Pentru cine s-a rugat El când era bătut în cuie?

Iată-i, stau în jurul crucii înarmaţi cu lănci şi scuturi,

Sunt atât de cruzi la faţă că de frica lor te scuturi.

Ei păzesc acum pe Acela care-a fost ucis de ei,

Care-a fost străpuns în suflet de creştini şi de evrei.

Ei păzesc acum porunca dată de guvernator,

Ce la rândul lui, de frică, o primise din Sobor.

Iar Soborul, sfatul ţării, zeci de preoţi mari şi sfinţi,

O primiseră din carne, moştenire din părinţi.

Iată dar, cum toţi ascultă ordinele lui Satan,

Chiar dacă jertfesc cu cinste Paştele odată-n an.

Iar Iisus Galileeanul zace în mormântul rece;

Dar şi mort, fără putere, drept cel mai puternic trece,

Căci se tem de El atâţia. Dacă nu de El, de cine?

Oare de cei unsprezece, mai fricoşi decât oricine?

 

A trecut o strajă-n noapte… Încă una a trecut…

Zorii încă plini de vise dau întâiul lor salut.

În văzduh, oştiri de îngeri un trimis din cer aşteaptă

Şi-n această clipă sfântă nu se mai aude-o şoaptă.

Iată-l, vine ca un fulger, şi mai repede, ca gândul!

Într-un alb veşmânt coboară pe pământ, cutremurându-l.

Unde sunt acum ostaşii şi-ale lor viteze săbii?

Chiar oştirile de demoni au zburat ca nişte vrăbii.

Stânca sare ca o frunză smulsă de-ale toamnei salturi

Şi se prăvăleşte-n zgomot fugărind ultimii martori.

Cu un tunet plin de viaţă, cu un glas puternic foarte,

Solul Majestăţii Sfinte cheamă pe Iisus din moarte.

Glasul lui pătrunde firea până-ntr-a ţărânii pace

Şi-un alt înger se coboară şi din pânze Îl desface.

Iar Iisus, izvorul vieţii, iese plin de biruinţă;

Chipul Lui nu mai arată nici un semn de suferinţă.

Dar în palmele-I rămas-au semnele purtării noastre.

Niciodată nu vor trece, vor sclipi ca nişte astre.

Căci acolo e ascunsă a iubirii Lui comoară,

Şi de-acolo primim totul, orice cânt sau primăvară.

Întinzând a Sale braţe către cerul infinit,

El vesteşte cu putere al mormântului sfârşit.

 

Precum soarele inundă în lumină faţa firii,

Va rămâne-n toate, veşnic, marea jertfă a iubirii.

Lucrurile dintâi vor trece, orice rău va fi uitat,

Şi în toate va rămâne doar Christos cel înviat!

Aprilie 1969

Psaltire

 

Betel

Aş vrea să-mi fac în casă un Betel,

Un loc care să fie cel mai sfânt.

Când zorii-mi fac întâiul lor apel,

S-aduc acolo-n taină, primul gând.

 

La capătul de jos al sfintei scări,

Vreau rugăciunea mea s-aduc fierbinte,

Pe care îngeri sfinţi cu-a lor cântări

S-o-înalţe spre aducere aminte.

 

Nu sunt profet şi nici reformator,

Sunt doar un copilaş, un băieţel.

Dar ca s-ajung un sfânt biruitor,

De azi mi-aleg un colţ pentru Betel.

 

Purtat de mâini cereşti, pe trepte noi,

Doresc s-ajung odihna cea de sus,

În vârful vieţii, nevăzut de noi,

La slava părtăşiei cu Iisus.

Iunie 1984

 

Rugăciunea lui Daniel

O, Doamne, către tronul Tău de har

Deschid fereastra inimii zdrobite,

Departe de al patriei hotar,

În miezul unei lumi nelegiuite.

 

Am înţeles din cărţi, din profeţie,

Că ziua rezidirii e aproape

Şi iar mi s-a trezit speranţa vie

Pe care anii n-au putut s-o-ngroape.

 

Dar, Doamne, am făcut atâtea rele,

Ne-am răsculat şi ţi-am călcat Cuvântul.

Ruşinea noastră cine s-o mai spele,

Că ne-am făcut de râs în tot pământul!?

 

A Ta este dreptatea, drept ai fost,

Că n-am primit pe robii Tăi prorocii.

Mai marii ne-au tot pus la adăpost

Să nu-Ţi pricepem frământarea vocii.

 

Cu regii şi cu preoţii în frunte,

Trecut-am peste Lege în păcat.

Şi tinerii şi tâmplele cărunte

În aşteptarea Ta Te-am înşelat.

 

Ruşine nouă, astăzi, când culegem

Blestemul semănat de generaţii.

O, poate nu-i târziu să înţelegem

Că noi suntem aicea vinovaţii!

 

Şi-acuma, Doamne, Dumnezeu al milei

Care ne-ai scos pe vremuri din Egipt,

O, iartă-ne şi adu zorii zilei

Peste Sionul dărâmat şi fript!

 

Nu prin al nostru merit îndrăznim,

Ci prin dreptatea Ta şi-al Tău renume,

Căci ai promis că din Ierusalim

Vei lumina cu har întreaga lume.

 

Ascultă, Doamne! Doamne, ia aminte!

Nu zăbovi să-Ţi împlineşti cuvântul!

Din straturi de ruini şi oseminte

Să-nvie Casa Ta şi tot pământul!

 

Cântare de argint

Al Tău, numai al Tău aş vrea să fiu,

Şi de-aş putea s-adun ce-am vânturat,

Să mai câştig din vântul spulberat,

Când ceasul lumii bate a târziu!

 

Ci iartă-mă, Tu, Doamne, înc-odată;

După dreptate, iată-mă că pier,

Dar după mila Ta nemeritată

Salvează-mă şi-înalţă-mă la cer.

 

Sau, mai degrabă, toarnă-n mine cerul,

Focul dintâi şi-o lacrimă de preţ.

Priveşte-mă, topeşte-mă-n misterul

Iubirii Tale, ca să nu îngheţ.

 

O, iată-mă aici, la voia Ta.

Aş vrea, Stăpâne, să mă iei la Tine.

Am obosit de muncile din mine

Şi pace nu găsesc altundeva.

 

Sfinţeşte-Mi ochii, orb faţă de lume

Să fiu şi treaz pentru Cuvântul Tău.

Viteaz ca să spun binelui pe nume

Şi răului să nu-i spun decât rău.

 

Răzbate Tu prin pavăza de ceaţă

În care mulţi ne credem fericiţi;

Profeţii Tăi trimişi de dimineaţă

Să nu mai stea-n capitole păziţi,

 

Ci să se scoale şi să-nfrunte zeii

Care se bat pentru coroana Ta,

Pe-aceşti Nimrozi nerozi, pe derbedeii

Scandalizaţi de flamura de nea.

 

Întoarce-Te în viaţa mea, Stăpâne,

Şi pune viaţa Ta în aceşti psalmi,

Ca până-n ziua zilelor de mâine

Ochii credinţei să-mi rămână calmi.

Decembrie 1977

 

Cântare de piatră

Oricâte săbii negre îmi vor străpunge duhul

Şi dacă totdeauna va fi umbrit văzduhul,

De n-aş vedea cu ochii prin fumul de pelin

Şi mi-aş mânca pezmetul cu lacrimi şi venin,

De m-ar izbi în suflet blesteme şi defaimă

Şi inima s-ar face un munte alb de spaimă,

Dac-aş striga într-una şi Tu nu mi-ai răspunde

Şi tot mai mult în nouri şi-n gheţuri Te-ai ascunde,

Dacă-aş rămâne singur – să nu m-asculţi ce-Ţi spun –

Şi m-ai zdrobi cu totul pân-aş cădea nebun,

Şi dacă gândul cărnii s-ar răscula-mpotrivă-Ţi

Ca să se-ntoarcă-n mine cu patimă de crivăţ,

Tot aş găsi motive să nu Te părăsesc,

Să nu arunc nădejdea prin care azi trăiesc.

Mai bine o celulă de neagră puşcărie

Decât să pierd vreodată nădejdea-aceasta vie!

Ca Urie Hetitul, ce nu putea pleca,

N-am să mă mişc, Stăpâne, de-aici din poarta Ta.

Căci simt aproape laţul şi hoardele de iad

Se năpustesc asupră-mi, cu chiot, ca să cad.

Şi n-am în mine prieteni şi nu sunt nici afară

Din cei ce pot să-mi poarte penibila povară.

Voi stărui la poartă pân-oi ajunge altul,

Ca iarba ce străpunge cu firul ei asfaltul.

Cu-atât mă ţin mai tare, cu cât ştiu că nu pot

Şi-aştept doar de la Tine speranţele şi tot…

Nu te-ntrista de cântul acesta ca de piatră,

Ci vindecă-mi Tu pieptul şi fruntea idolatră.

6 martie 1978

 

Ruga tâlharului pocăit

Când vei veni cu miile de îngeri,

Cu zeci de mii pe argintiul nor,

Când vei seca şuvoaiele de plângeri

Şi orice chin şi orice fel de dor,

 

Când serafimii Îţi vor da mărire,

Cu feţele de fulger şi de vis

Şi când a noii lumi nemărginire

Va licări în ochiul meu deschis,

 

Când oamenii s-or veşteji de groază,

Cu mintea rătăcită alergând,

Să nu mai simtă candida amiază

A revenirii Tale pe pământ,

 

Când idolii din inimi şi din lume

Vor fi zvârliţi în al ruşinii val

Şi, Doamne, atunci când numai al Tău nume

Va fi-nălţat pe buze, triumfal,

 

Când te-oi vedea în alb ca de zăpadă,

Cu slava câştigată jos la noi,

Când cei ce te-au străpuns or să Te vadă

Ca Dumnezeu al veacurilor noi,

 

Când voi privi în palma Ta de carne

Rănită de păcatul meu amar,

În ziua când nimic n-o să mai sfarme

Iubirea Ta pentru un biet tâlhar…

 

Da, vei veni atunci şi mulţi cu Tine,

În jurul Tău vor căuta să stea,

Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de mine,

Când vei veni-n împărăţia Ta!

Oct. 1970

 

În fiecare zi cu Domnul

În fiecare zi cu Domnul meu,

Aş vrea ca şi Enoh să-mi fie viaţa

Să-mi înflorească sufletul mereu,

De câte ori Îi caut zilnic faţa.

 

Văzduh de liberare să respir

Şi, captivat de-a Lui seninătate,

Să-ngenunchez odată ca martir,

La un amin de doruri mângâiate.

 

În fiecare zi să mor răbdând,

Ca Duhul Lui în mine să trăiască

Şi la Cuvântul Lui să plec oricând,

Zorit de-a Lui iubire-mpărătească.

 

În fiecare zi-n odihna Lui,

În fiecare zi în bătălie;

Spre vârful umilinţei să mă sui,

Spre viaţa care moare ca să-nvie.

 

Cu El să merg la lucru şi în somn,

Cu El să mă trezesc şi să mă laud,

Iar dacă-L pierd, nu-mi oferiţi alt Domn,

Căci numai pe Iisus doresc să-L caut.

 

Cu El în adevăr, cu El în planuri

Şi-n amintiri din zile de demult.

Să trecem astăzi, liniştiţi prin lanuri

Şi, secerând, porunca să-I ascult.

 

Ajută-mă, o, Doamne, să merg zilnic

Cu Tine, nu doar petice de timp,

Ci să-Ţi jertfesc minutele nesilnic,

Şi fără amânări sau contratimp.

 

Ajută-mi Tu dorinţa fără grai,

Ajută-mi cântul ce-a rămas suspine,

Ia-mă de mână, du-mă ca prin rai,

În fiecare zi să zbor cu Tine!

Decembrie 1982

 

Consacrare

În seara lumii am venit la Tine,

În rugăciune Ţie să mă dărui.

De-atâta vreme-ai tot strigat spre mine

Şi te-am lăsat atâta timp să stărui…

 

Dar astăzi mi-e ruşine şi mă doare

Că Te-am ţinut afară, la distanţă,

Şi vin acum smerit, în consacrare,

În ultim ceas de har şi de speranţă.

 

În seara lumii am venit să-Ţi dau

Inima mea şi buzele şi totul,

Să scoţi din ele duhul lui Esau

Şi slujba ascultării ca robotul.

 

Lucrează Tu prin mine pacea Ta

Şi împăcarea altora cu Tine!

De azi aceasta-i bucuria mea,

Să calc mereu pe urmele-Ţi divine.

Noiembrie 1988

 

Rugăciune de mamă

La miezul nopţii am venit să cer

Mai mult din Duhul Tău, mai multă milă,

Ca să pătrund adânc al tău mister

Şi proaspătă să fiu ca o zambilă.

 

M-aşteptă-nfometate nişte inimi,

Nu de străini, ci pruncii mei iubiţi.

De câte ori n-am plâns şi plâng în sine-mi

Că aş dori să-i fac mai fericiţi.

 

Şi vin la Tine-acum, în miez de noapte,

Prietene Iisus, căci ai promis,

Să-mi dai Tu preaiubire, să-mi dai fapte,

Să fac din casa mea un paradis.

 

Vreau pentru soţul meu credincioşie

Şi aurul iubirii pentru cer.

Vreau să învăţ a crucii poezie,

S-alung din casă vorbele de fier.

 

Vreau pentru soţul meu seninătate,

Întâmpinări cu har şi cu cântări.

Din casa mea să curgă-n veci dreptate

Şi dor de cer şi sfinte căutări.

 

Ascultă, Doamne, stăruinţa mea,

Să potolesc această mare foame…

În miez de noapte-arată-Ţi slava Ta,

Prieten bun al fiecărei mame!

Ian. 1989

 

Urmând Mielului

Umblând cu El în fiecare zi,

Păstorul Miel mă duce la păşune.

Şi nu sunt singur eu, ci multe mii,

Căci mare e oştirea celor vii,

Ce numai adevărul au a-l spune.

 

Umblând cu Domnul, fără vicleşug,

Stau sub smochin şi cercetez Cuvântul,

Şi inima îmi arde ca un rug.

Unde-aş putea de Duhul Lui să fug?

Când slava Lui va umple tot pământul?

 

El îmi deschidea mintea să-nţeleg

Minunile Scripturilor uitate,

Şi taine vechi cu Domnul le desleg,

O, ce frumos e Adevăru’-ntreg

– Dar totdeauna-i taină jumătate–!

 

În fiecare zi la apa vieţii,

În fiecare zi sub crucea Lui.

Aceste vremi le aşteptau profeţii,

Sculându-se din zorii dimineţii,

– Căci cei ce dorm, sunt orişicând destui.

 

Chiar lucrul trecător merge mai viu,

Şi banul mai curat mă reprezintă.

De poftele din lume nu mai ştiu,

Şi socotesc venite prea târziu,

Ispitele ce inima-mi alintă.

 

La capătul de dincolo al căii,

Cu Mielul Crucii voi umbla şi-atunci;

Voi sta la masa Lui de-a lungul văii,

Aşa cum azi, prin mijlocul văpăii

Trec, împlinind măreţele-i porunci.

 

Cu Domnul meu în fiecare zi…

– O, de n-ar fi aceasta o minciună! –

Cu El am învăţat a vă iubi,

Cu El nu mă mai tem a sărăci,

Doar să rămân cu Domnul împreună!

 

Aş vrea să Te urmez oriunde mergi,

– Dar nu cum a promis odată Iuda, –

Iisuse ce păcatele îmi ştergi,

Mă mustri iar, dar ştiu că mă-nţelegi:

Tu eşti odihna mea de toată truda.

 

Tu eşti cu mine, viziunea mea

Şi planul meu, şi imn de-apocalipsă,

În noaptea grijii Tu-mi eşti sfântă stea,

Tu-mi eşti veşmânt de har şi osana,

Ca să nu fiu cumva găsit cu lipsă.

 

Nu sunt mai tare decât Petru, eu,

De-aceea Îţi cuprind piciorul, iată!

Nu garantez pe simţământul meu.

Dar să te părăsesc în ceasul greu?

O, niciodată, Doamne, niciodată!

Decembrie 1982

 

Maiestate

Iată-mă Doamne-naintea tronului Tău,

Ca să mă-nchin în ceasul vegherii curate.

Florile negre cu-adânci rădăcini către rău

Nu le mai ud cu lacrimi de rea pietate.

Iată-mă, Domne, salvat cu privirile Tale,

Din deznădejde şi false nădejdi temporale.

 

Peste adâncuri voi trece, prin cumpăna nopţii

– Apără, Tu,   pe cine-ai iubit şi chemat!–

O, dacă teama cu nelegiuite emoţii,

S-ar nărui peste freamătul ei blestemat!

Biruitor voi rămâne atunci în lumină,

Urmă a paşilor Tăi, cu inima plină.

 

Ca de noroi noaptea acoperă toate

Câte-s din lume, câte se-ncing de sfârşit.

Doamne, aşteaptă-mă, smulge-mă Tu din păcate,

Dă-mi mâna Ta,   încă un pas şi-am ieşit!

Iată-mă Ţie, vinele muşchii şi nervii,

Împovăraţi de har, să Te-asculte ca servii.

 

Iată-mă, Doamne, salvat prin minunile Tale!

Bunul meu plan mă-mpingea înainte spre iad.

Tu ai venit, ca o piatră oprită în cale,

Venită la timp, să mă facă o clipă să cad.

Vindecă-mi, Doamne, sufletul plin de ruşine,

Împărtăşeşte-mă Tu cu iubire de Tine.

Fă-mă statornic în Tine, în lumea de soare,

De unde s-aduc printre semenii mei vindecare.

 

Multe aş vrea să-Ţi vorbesc, şi s-ascult mai ales,

– La tronul Tău nu-i niciodată furtună –

Din pomul vieţii fructe de preţ am cules

– Din tronul Tău nu izvorăşte minciună–

Deschide-mi Tu poarta cetăţii de aur,

Du-mă acolo în ne-nchipuitul tezaur.

Du-mă acolo, cu inima toată, cu duhul,

Ca să nu văd şi să nu mai aud altceva.

În jurul meu umple de Tine văzduhul,

Tot mai aproape să fiu de inima Ta.

 

Psalm de lut

Obosit de mine însumi şi de lume

Şi prăbuşit, mă mir,

că îndrăznesc la Pomul Vieţii să mai sper.

Iubit, chiar renumit şi totuşi fără nume,

Tânjeam să moştenesc un colţ de cer.

 

Dar, iată-mă înfrânt, mereu înfrântul,

Căutător de toate, de nimic,

Căutător de pace, de perle, de avântul

Ce, fără rost l-am risipit, de mic.

 

Da, iată-mă înfrânt şi ruşinat,

Cu lecţia mereu aceeaşi, ne-nvăţată,

Mereu absent, mereu întârziat,

Târându-mi inima-ngheţată.

 

Un munte de ocară-mi stă în cale,

Un zid de îndoieli şi de furtuni.

Voinţa mea încearcă să se scoale

Şi prea aştept, prea nu aştept minuni.

 

O, Dumnezeu al milei şi-al răbdării!

O, Paradis dorit, visat, pierdut!

M-aş prăbuşi de tot sub gheţurile uitării,

Dar steagul Crucii mă tot strigă, mut.

 

Şi zic: O, ia-Ţi Tu Domne împărăţia!

Sunt mulţumit că în curând vei reveni,

Triumfător şi drept şi dominând vecia,

Chiar dacă eu, acesta, voi pieri !

 

Dar cum să pier? O voce mă tot cheamă,

Spunându-mi că sunt încă fiu dorit,

Şi nu-i nevoie să aştept cu teamă

Căci îmi va lua Iisus întreaga dramă,

Chiar azi, atât de-aproape de sfârşit.

 

Mă scol, plecând cu sfântă cutezanţă,

Pe calea care urcă tot mai sus.

Şi, din trecut răzbind, îmi dă iarăşi speranţă,

Lumina revenirii lui Iisus!

Ianuarie 1987

 

O, Duh de har prea plin

O, Duh de har prea plin,

Dumnezeiesc mister,

Să-mi umpli pieptul de amin,

Să mă conduci la cer.

 

Ca soarele-nfocat,

Fierbinte, raza Ta

Mă-nvăluie cu dor bogat,

M-atrage-n miez de stea.

 

Talazul ’nalt stă calm,

Nu cad sub al lui bici.

Chiar miezul nopţi-i plin de clar,

Când harul Tău e-aici.

 

O, Duh de har prea plin,

O, preaiubirea Ta,

Ce toarnă jertfă şi amin

La rădăcina mea !

 

A doua rugăciune 

Stăpâne, Domn al Slavei, Atotputernic Tată,

Tu ce trimiţi spre stele lumina Ta curată,

Şi cu puterea-Ţi mare, menţii oştirea lor,

În faţa Ta cu frică îmi plec al meu picior !

 

Eu nu Te-aş înţelege de mi-ai vorbi prin tunet,

Căci doar m-ar umple groaza la-l vocii Tale sunte,

Dar, iată, că acuma, aşa cum sunt – ţărână –

Eu înţeleg că-n toate e veşnica Ta mână.

 

Da, Te aud mai bine când îmi vorbeşti în şoapte,

Când ziua se preface încet-încet în noapte,

Când printre ramuri, luna, cu chipul ei de jar,

Aprinde cu o rază al crângului hotar,

 

Când se întorc păstorii cu turmele în văi,

Cu urmele-nserării pe feţe, în văpăi,

Când crinii din grădină parfumul şi-l înalţă,

Ca semn că-n cupa albă ai pus un foc de viaţă,

 

Când din adânc de neguri se-arată constelaţii

Ca nişte diamante prin nesfârşite spaţii,

Când în abis scânteie măreţul Orion

Şi alte mii de pulberi, atom lângă atom,

 

Sau când adoarme lacul sub insule de nufăr…

Oricât aş fi de vesel, sau întristat şi sufăr,

Şi de se-abate-n suflet neliniştea vreodată,

În liniştea naturii văd numele Tău, Tată !

28 august 1969

 

A treia rugăciune

 

Priveşte spre mine Părinte din slavă,

Eternule Domn al luminii celeste.

Îndreaptă-Ţi spre mine privirea suavă

Şi- alungă-mi din inimă teama grozavă

Că multă mai este.

 

Să piară chemarea adâncului mare

Şi orice-ntuneric sau umbră de nor.

În clipele luptei răsai al meu Soare,

Cu raza Ta dulce pe valuri amare

S-alini orice dor.

 

Nu cer voluptatea umblării deşarte,

Ci-n freamătul vremii un spirit să-mi dărui,

Să-nving cu tărie furtuna de moarte

Şi glasu-i ce-n suflet doar neguri împarte,

La Tine eu stărui.

 

Acesta mi-e visul. Suflarea-Ţi curată

S-aprindă în mine arome de har.

Şi orice simţire o vreau liberată,

Puternică-n fapte şi nevinovată,

Puternică-n dar.

 

Ah, cine sunt eu să-Ţi aştept mângâierea

Şi buna-mi speranţă cu ce s-o plătesc ?

Îndură-Te iarăşi şi frânge-mi durerea,

Fă-mi, Doamne, şi mie aşa cum Ţi-e vrerea

Şi sfatul domnesc.

 

Eu nu am putere, căci totul e-n Tine.

O, vindecă inima mea pentru veci!

Tu, Doamne, ştii totul, căci şi pentru mine

Urcat-ai a Gólgotei-nalte coline

Pe aspre poteci.

 

Condu-mă la Tine, izvor de iubire,

Tu veşnic al laudei mele stăpân!

Condu-mă-n a raiului sfântă umbrire,

Ca numai în Tine să am fericire

Şi-aşa să rămân.

12 Aprilie 1970

 

A patra rugăciune

O, de s-ar deschide cerul şi Te-ai coborî în slavă,

S-ar aprinde înălţimea de splendoarea Ta grozavă

Şi s-ar despica în două munţii în cuprinsul lor…

De lumina Ta s-ar umple Muntele Măslinilor.

 

O, dac-ai veni la mine într-o seară, pe la cină,

Eu Ţi-aş dărui cu totul inima-mi de pace plină!

Să privesc odată chipul care-a suferit dispreţul,

Pentru fericirea noastră a plătit cu sânge preţul.

 

Mă gândesc ades la Tine, la iubirea Ta adâncă,

La fântâna apei vieţii ce mai izvorăşte încă.

Doar un pas am mers spre Tine, şi atât m-ai răsplătit,

Cum în inima-mi de carne nu m-aş fi cândva gândit.

 

Dacă voi intra vreodată în a nemuririi spaţii,

Ca în lumea înnoită îngerii să-mi fie fraţii,

Numai prin a Ta iubire voi păşi în veşnicie,

Tu-mi vei fi şi-acolo, Doamne, cea mai sfântă bucurie.

 

Ah, putea-voi eu, vreodată, să plătesc a Tale haruri,

Să-Ţi întorc, putea-voi, oare, rodu-atâtor mii de daruri?

Ştiu, doar prin a Ta putere văd şi ochii mei lumină,

Şi-or vedea cu mult mai bine să-Ţi dea jertfa lor deplină,

 

Când se va deschide cerul, când vei reveni în slavă

Şi când idolii din inimi s-or preface în otravă.

Când cei alungaţi de lume vor vedea-mplinitul vis

Ca să guste fructul vieţii în doritul Paradis.

 

Astăzi vezi a mele lacrimi. Tu ştii, nu sunt în zadar.

Dă-mi puteri, Te rog, să birui viitorul ceas amar.

Şi când razele străine mă vor doborî pe cale,

Să întinzi şi peste mine áripa-ndurării Tale.

Iunie 1970

 

Dreptatea Lui 

Cum aş putea eu, păcătos din fire,

Ce port în sânge răul  tot, perfid,

Să intru strălucind în nemurire,

Sau numai pentru ea să mă decid?

 

Cum aş putea eu, sclavul îndoielii,

Al temerii de moarte şi-al mândriei,

Să ies din iadul unde zac rebelii,

Să cuceresc un rai şi-o veşnicie?

 

Cum aş putea eu, egoist „selfsibil”,

Să scap de mine însumi ca de-o haină,

Să mă arunc deodată-n imposibil,

Sau, fără aripi, să mă-nalţ spre taină?

 

Cum aş putea ca viaţa mea pătată

S-o schimb pe una candidă şi pură?

Ce dar sau ce pedeapsă, câtă plată

Să dau, s-ajung o nouă creatură?

 

O, numai harul Lui mă dezrobeşte,

Salvarea mea e în dreptatea Lui.

Şi, prins apoi în al iubirii cleşte,

La forja Sa, căci altă cale nu-i.

 

Deci las pretenţii, las dreptatea mea,

Şi las chiar viaţa! Ce s-aleg dintr-însa?

Căci m-a vrăjit Iisus cu vorba Sa;

El va fi chipul meu, eu numai pânza.

 

În curtea Sanctuarului, Calvarul,

Îmi e altar şi monument de slavă.

Acolo Christ mi-a ispăşit amarul,

Când a golit paharul cu otravă.

 

De-aceea zilnic vreau să mor cu Domnul,

Ca, liber să trăiesc, totuşi nu „eu”!

Ci „El” în minte să-şi înalţe tronul,

Să mă sfinţească prin Cuvântul Său.

Februarie 1985

 

Hoc signo vinces

 

Biruitorul! O, ce nume nou m-aşteaptă;

nu voi mai fi cel care ţine lumea de călcâi…

Desăvârşit în cugete şi-n faptă,

prin har şi suferinţi, spre tronul Lui.

 

Să iert cum a iertat şi Domnul gestul

piroanelor când L-au răzbit flămânde,

să cuceresc fără întoarceri Everestul

răspunsurilor totdeauna blânde;

 

Nu voi mai fi copil al înserării

şi jucăria tristă-a nimănui.

În lupta încleştată, prin credinţă,

 

triumf din cea mai stearpă neputinţă…

Biruitor! Sub soarele veciei

să port pe frunte autograful Lui…

Februarie 1985

 

Probozenii

O haină

O haină, doar o haină ca să-ţi îmbraci făptura

Şi să-ţi descoperi astfel tot duhul şi măsura.

 

Neascultând, strămoşii pierdut-au haina sfântă;

Noi moştenim ruşinea şi voia lor cea frântă.

Ce goi venim pe lume, la piele şi la minte,

Şi goi suntem de credem că slava stă-n veşminte!

Când haina ascultării o lepădăm în grabă

Şi punem haina lumii ce-n lume se întreabă,

Suntem tot fii ai cărnii, tot spiţa lui Adam,

Cu şorţul necredinţei purtat din neam în neam.

Cum aş putea să stărui că sunt creştin şi lupt,

Când hainele dreptăţii le port…. pe dedesubt?

E-adevărat, dreptate nu voi avea din haine,

Nici din porunca Legii păzită până-n taine;

Doar harul, numai harul mă scoate din ruşine,

Învăluindu-mi viaţa în izbăviri depline.

Dar harul nu-i un petic ca să-mi cârpească viaţa

Sau lipsurile hainei, când nu iubesc povaţa.

 

Nu, Legea nu se schimbă; croiala ei de veci

O împlineşte harul – cu el te-mbracă, deci! –

Căci harul nu se-ndoaie după sentinţa modei,

Ci zilnic dă putere credinţei şi metodei.

Cât eşti în şcoala vieţii, învaţă să te-mbraci,

Pe tine şi pe-ai casei, apoi pe cei săraci.

 

O haină! Doar o haină! Ce predică rosteşte!

Ea spune cum te cheamă, ce duh te stăpâneşte.

Chiar dacă-odată minte, tu spune adevărul,

Croindu-ţi haină nouă precum aşteaptă cerul.

O haină! Pentru-o haină, poftirea lui Acan

I-a prefăcut coliba în stog de bolovan.

Asemeni lui, când haina te-arată drept haldeu,

Nu poţi să spui, măi frate, că eşti din Dumnezeu!

Şi-n ziua când tot gândul se va fi dat pe faţă,

Ţi-o vor stropi cu sânge talanţii grei de gheaţă.

 

O haină doar, o haină! Destul ca să te piardă…

Vezi, când ţi-alegi modelul, tresari şi fii în gardă!

Bucureşti, Martie 1980

 

Sărac cu duhul

E greu să intri-aşa în ceruri ca dromaderul printr-un ac.

Gândeşte-te, laodiceene, n-ai fi ferice mai sărac?

Te simţi prea sigur fără Domnul, cu duhul ghiftuit de lume;

Tot rătăcind prin ale tale, tu ţi-ai uitat măreţul nume.

Tu ai uitat că Împăratul venit din ceruri pe pământ,

A fost sărac, smerit cu duhul şi umilit până-n mormânt.

Ar fi putut zidi cetate cu turnuri de filozofie,

Dar, cu această trudă-înaltă, mi-ar fi adus salvare mie?

Ar fi putut să ne uimească şi apoi chiar să ne înspăimânte,

Turnând ştiinţă peste oameni, ca ei spre stele să se-avânte.

I-ar fi rămas prin cărţi cuvântul şi nume mare de savant,

Iar lumea? După două veacuri s-ar fi făcut fum şi neant !

Sărac a fost, n-avea nimica. Şi chiar de-ar fi crescut în aur,

N-ar fi turnat viţelul-idol, nici nu l-ar fi făcut tezaur.

Da, El s-a mulţumit cu lemnul şi cu virtutea care-l duce,

Şi l-a cioplit o viaţă-ntreagă, pân-a făcut din el o cruce.

Celor de azi, bogaţi cu duhul, le pare crucea cântec straniu.

Au bani şi tehnică, de-aceea toarnă viţelul de uraniu…

Iar cei ce n-au aşa ispite, au un biet sâmbure de „eu”,

Pe care-l îngrijesc cu teamă să ţină loc de Dumnezeu.

Totuşi, a fi sărac cu duhul nu-nseamnă, frate, să fii prost,

Căci ignoranţa e mai scumpă, te duce la mai mare cost:

Dar nici să crezi ca pe-o Scriptură ştiinţa luată de la om.

El doar se laudă cu multe, dar n-a creat nici un atom,

Ci doar amestecă şi taie din faptele lui Dumnezeu

Şi îţi întinde apoi fructul ştiinţei binelui cu rău.

Când simţi că fumul violenţei împute arogant văzduhul,

Să zici în mintea ta: „Ferice de omul cel sărac cu duhul!”

Da, să nu crezi că Domnul cere să fii umplut de neştiinţă,

Dar pleacă-te şi tu, ca Newton, în rugăciune de credinţă.

Cu cât vei fi copil la suflet, cu cât vei fi mai gol de tine,

Va încăpea mai mult în minte ştiinţa cea numai de bine.

Nu te-nălţa pe picioroange de slove goale şi hârtii;

Ci pune talpa ta în iarbă, că-i fără margini ce nu ştii.

Martie 1978

 

Cuvintele zilelor

Din florile trezite în suflet la lumină,

Pe cea mai preţioasă păzeşte-o Tu deplină,

Iisus, doar pentru Tine să se desfacă vie,

Să facă voiei Tale crescândă bucurie.

E floarea închinării, a arderii supreme

Şi-a geloziei Tale ce-o porţi de-atâta vreme.

Oricum va bate vântul, ea nu se v-a-nclina

Decât la frumuseţea şi trăinicia Ta.

O, întăreşte-o-n Tine prin seve şi lumini,

Pe rug să-i stea de gardă batalion de spini.

Ba încă ea să-Ţi fie tăişul scos din teacă,

Atunci când frontul luptei pe-aici va fi să treacă.

 

Eu am şi azi nădejde că mă vor înţelege.

–Busola conştiinţei la toţi ne este lege –

Şi totuşi, ce durere să vezi, din mii de vase,

Că doar puţine, Doamne, au drumuri sănătoase!

Acolo este nordul, spre el arată acul,

Când cu răbdare-nlături minusculul obstacol

– Un praf rămas sub geamul necurăţat de ani,

Vă va schimba destinul pe mare, căpitani!–

Dar ei, treziţi o clipă se-ntorc pe altă parte,

Vrăjiţi de steaua morţii şi-a spumelor deşarte.

Luptându-se cu zorii, ai somnului eroi,

Răspund din vis alarmei cu salve de noroi.

 

Aşa trec zile multe şi trec cu ele anii,

Tot programând păcate urmate de litanii.

Priviţi în urmă, oameni, la cei de altădată;

Păcatul lor cu faţă aproape neschimbată

Trăieşte şi acuma, e-acelaşi şarpe fin,

Cu-a lui otravă forte ce o simţim din plin.

Ah, taina nedreptăţii nu-i undeva, afară,

Ci e-nnăuntru, vie, nebănuită fiară.

De ce să ne mai temem că ne-or mânca străinii,

Că ne vor rupe carnea pustiile şi spinii,

Când repetăm povestea ce ne distrează-n van,

Primind la stână lupul hirotonit cioban?

 

Nu vă miraţi de-o vorbă ce n-o mai spun în şoaptă

– S-audă surzii, orbii să vadă că e dreaptă.–

De-aceea vă jur astăzi pe numele de fraţi,

Pe-aceşti prooroci de dulce să nu-i mai ascultaţi.

Primiţi, o, mai degrabă acest potir de soare,

Această rană sfântă, această vindecare.

Căci nu v-am scris cu pana muiată în oţet,

Nici ca să mă dau mare – abia de sunt poet!

Şi chiar în taina artei, aceia sunt înalţii,

Ce spală cu iubire picioarele la alţii.

– Ah, astă demnitate întâiul de-aş avea,

Ca să nu pier în haos străpuns de pana mea!–

 

Aşa trec zile multe şi trec cu ele anii

Spre ultima răsplată la capăt de strădanii.

E-adevărat, dreptate nu vom avea din Lege,

Dar cine simte gustul – nevoia!? – să dezlege

Sigiliul ei de aur prin care ne-am legat?

Sau am găsit salvarea de Lege în păcat?

Şi dacă prin credinţă se dă, ca o favoare,

O va avea acele ce ştie că n-o are.

Da, ni se dă de milă că suntem păcătoşi,

Nu ca să ai motive păcatele să-ngroşi,

Nu ca să te simţi liber, şi-n focul lumii, oh,

Să-ţi dai până şi fiii ofrandă lui Moloh!

 

Iar altul plânge-n taină şi mâna când ţi-o strânge

El poartă chiar şi-n palme sigiliul cald de sânge.

Da, proba, ea va face alegerea din urmă,

Doar sfânta judecată părerile le curmă.

Mai bine-acum să tremuri, acuma plângi şi ţipă,

Decât cu-ntârziaţii sosiţi după o clipă.

Atunci cel care astăzi e sfânt prin închinare,

Frumos ca un gând liber va trece, în picioare,

Prin unduiri de harpe, prin roua din Grădină,

Înconjurat de stele, de flori şi de lumină.

 

Ajută-mă Iisuse, ca să ajung şi eu,

Prin lacrima căinţei să-L văd pe Dumnezeu.

1976

 

Ce-au văzut în casa ta?

Poate-au intrat în casa ta, vreodată,

Vecinii curioşi, sau oaspeţi rari.

Intrând sfioşi şi cu privirea roată,

Ei ţi-au citit din lucruri viaţa toată,

Să-ţi vadă-n ele chipul cum apari.

 

Dar ce-au văzut în camerele tale,

În mobila de lux, de zeci de mii?

Deşertăciuni umflate, inimi goale

Şi idealuri mici, materiale,

Ce odrăslesc în suflete pustii.

 

Ce ai tu, mai de preţ, ca să le-arăţi?

O garderobă plină de modele?

De-aceste trecătoare zeităţi,

Poţi inima şi ochii să-ţi agăţi ?

Vezi să nu pieri şi tu, cumva, cu ele !

 

Fii sigur c-au văzut de la-nceput,

Pe tronul lui înalt, televizorul,

Hipnotizând cu jocul lui plăcut,

Ca să te-nveţe-atât de prefăcut

Prostia şi desfrâul şi omorul.

 

Ce şoapte-aud străinii-n casa ta?

Vorbiri de rău şi certuri înfundate?

Te-aud ţipând pe tine sau pe ea

Şi înţeleg ’nainte de-a intra,

Că eşti, aha! creştin pe jumătate…

 

La masa ta, ce văd cei invitaţi?

Credinţă, raţiune, ascultare?

O dietă pentru oameni luminaţi?

Sau gust barbar care aduce-n fraţi,

Nelinişte şi somn la adunare.

 

Iar în garaj, mai ai o biruinţă

Să le arăţi, pe zeul tău temut,

În timp ce-n cer stă scris: „nechibzuinţă”.

N-ai fost misionar, nu ai credinţă;

Le-ai arătat şi tu, doar ce-ai avut !

1982

 

Influenţa

Influenţa e parfumul, mirului tăcut, amar,

Ce se-mprăştie departe în curent sporit de har,

Influenţa e sămânţa, aruncată printre oameni,

Ce rodeşte pentru viaţă, sau spre moarte, precum sameni.

 

Influenţa e lumină, influenţa e-ntuneric,

Ea e-n lume ca o coadă de balaur luciferic,

Orice faci şi orice sufli se înscrie-n concurenţă:

După moarte, neuitată, fapta are influenţă.

 

Influenţa e săgeata ce-l ajunge pe străin,

Sau e raza de nădejde, care-i duce la senin.

Influenţa e nectarul picurat în jgheabul lumii

Sau duhoarea otrăvită ce va doborî pe unii.

 

Mulţi doresc un nume mare, influenţă ce răsună

Dar la bara judecăţii se întreabă dacă-i bună.

Vezi de treaba ta cu grijă, fii corect în cele mici,

Şi-ţi va creşte influenţa ca la sfinţi şi mucenici.

 

Iar când vei purta ocara pentru Cruce cu răbdare,

Poţi să ştii atunci, că-n lume influenţa ta e mare.

Nu uita, se-nregistrează tot ce spui şi tot ce… taci;

Pentru cei ce lângă tine, tu răspunzi de tot ce faci.

 

Influenţa este lanţul ce te leagă de mulţime,

Pilda care-i mântuieşte sau i-mpinge către crime;

Cu cât ţi s-a dat mai multă, cu atâta vei răspunde.

Cântăreşte-ţi influenţa, om al Bibliei – oriunde!

Decembrie 1984

 

Bârfa

Mai rea decât fumatul, mai ieftină ca berea

Şi care-ţi bea, şerpeşte, încet-încet, puterea,

Aceasta este Bârfa, păcatul cel sus pus;

Să facem adunare şi să-l vedem exclus.

Iar dacă vreun frate va mai cânta la fel,

Vom spune fără milă: „Afară şi cu el!”

 

Ca banul dat în taină, care-l primeşte târfa,

Ca lozul cu nimica e vorba rea şi bârfa.

Ca porcul de spurcată, ca boala fără leac;

În judecata mare o dau: ce să mai tac?

Căci ea ne roade casa încet ca igrasia,

Setoasă ca ciuperca şi mândră ca prostia.

Ah, arătaţi-mi unul curat de-această vină,

Să stea aici în faţă, ca să ne dea lumină!

 

Şi tu, nu te mai plânge că te-au vorbit de rău!

Poate că meriţi frate – nu ştie Dumnezeu?

Şi ştii şi tu că-atuncea, ba chiar şi altădată

Ai pălmuit pe altul şi-acum îţi iei răsplată.

Iar dacă crezi matale că eşti nevinovat,

Întoarce-ţi iar obrazul, de-l ai şi-i botezat.

 

Iar tu, care într-una pândeşti cusur la alţii,

Mai bine taie-ţi limba şi mai iubeşte-ţi fraţii.

S-o tai adânc, din carne, s-o smulgi din rădăcină,

Din inima lipsită de soare şi lumină.

De ce s-o plimbi ca musca prin aburi de gunoaie?

Alungă-i bâzâiala afară din odaie!

Că trântorul, de-i trântor, chiar de nu-ţi face miere,

El nu aduce-n casă o altă neplăcere,

Dar muştele îţi spurcă şi mierea dac-o ai;

De-aceea bârfitorii nu vor intra în rai!

 

Salvează-mă, o, Doamne, de lepra limbii mele;

Când nu se poate altfel, îndeamnă cu nuiele,

Ca să-mi trăiesc credinţa ca florile de stânci,

Să mă târăsc spre ceruri de-ar fi să urc pe brânci.

Spre ţinta vieţi mele, spre ţara fără nori,

Unde nu-s vorbe rele şi nici clevetitori.

Eu voi vorbi de Tine, de mila Ta, de Cruce,

De calea fără seamăn ce-n sânul Tău ne duce!

Ca să mă saturi, Doamne, cu armonia Ta,

Şi limba mea, salvată, cântarea ei să-Ţi dea!

iulie 1980

 

Isaia 6

Văzut-aţi voi vreodată serafimi

Cu aripi de respect în adorare,

Fiinţe coborând din înălţimi,

Cu aripile până la picioare?

 

Văzut-aţi voi pe Domnul, Împăratul,

Privindu-vă pornirile şi ochii?

Aţi înţeles cum stă, ascuns păcatul

În neglijenţa un simple rochii?

 

Aţi auzit voi laudele sfinte

Înconjurând pe Domnul şi pământul,

Când petreceaţi în şoapte de cuvinte,

Necurăţind sabatele de-a rândul?

 

Voi n-aţi simţit balsamul bucuriei,

Iertării, curăţirii de păcat?

În faţa Majestăţii veşniciei,

Simţirea voastră n-a îngenuncheat?

 

Nerânduieli, sau mode de prisos,

N-aţi tresărit când cerul v-a văzut?

De n-aţi primit mărirea lui Christos,

Voi nu v-aţi închinat şi n-aţi crezut!

Iunie 1984

 

Limba

Limba este pom de viaţă

Sau e câmp de mărăcini.

E o uliţă şi-o piaţă

Cu neguţători străini.

 

Limba-i clopot viu de soare,

Sau e gamă de nuiele.

Ce blestem pentru popoare-i

Pălămida limbii rele!

 

Limba leagă sau desparte,

Limba-i viaţă sau e moarte.

Multă lume şi mulţi zei,

Cresc din rădăcina ei.

 

Limba-i fier de plug, cuminte,

Sau e-o cruntă baionetă.

Chiar de-o-nveţi în cele sfinte,

Tot dintr-ale ei repetă.

 

Azi, aduc ca jertfă vie

Limba mea risipitoare,

Şi Te rog s-o faci să fie

Ancoră-n adânc de mare.

 

Limba mea să Te slăvească

Prin cuvinte sau tăcere;

Sinceră şi românească

Să aducă mângâiere.

 

Ca o punte, îndrăzneaţă

Fă-o Tu spre inimi multe.

Pune frâu şi pune viaţă

Limbii mele, să Te-asculte!

4 Nov 1982

 

Banii

Bani, bani, bani,

Boală grea de mii de ani,

Roade-n carnea omenirii

Cancerul nelegiuirii.

Îi aduni nenumăraţi

Mai munciţi, mai şi furaţi,

Iată cât de mulţi duşmani:

Bani, bani, bani…!

 

Au fost daţi ca semn al muncii

Al iubirii şi poruncii

De a face numai bine

Pe-ntru-ai tăi şi pentru tine.

Pentru văduve, orfani,

Ţi-au fost daţi atâţia bani…

 

Egoismul, boală crudă,

De avar, de hoţ, de iudă

Este-atât de răspândit…

Pe bogat îl chinuieşte

Pe sărac îl ispiteşte

Nici un suflet nu-i scutit!

Sclipitori şi inumani…

Bani, bani, bani !

 

În măreaţa noastră eră,

Ei trec orice barieră,

Peste tot învingători…

Fac şi bombe şi viori…

Dar mai greu e să-i găsim

Când umblăm să-i dăruim…

 

Bani, bani, bani…!

Zei îmbătători, tirani,

Nu-ţi dau timp ca să te rogi

În lucrare sunt ologi

Biblia e aurită,

Însă vai, stă necitită…!

Pofte mari şi nebunii

Fac un lanţ de datorii.

Ajungi rob, iar ei, despoţi

Vrei să ieşi, şi nu mai poţi…

 

Bani, bani, bani,

Drog pentru contemporani,

Să nu simtă când soseşte

Ziua care-i urmăreşte,

Şi s-ajungă mai sărmani

Adunând grămezi de bani…

 

Săturat de toate eu,

Urc în duhul lui Zacheu

Ca să-L văd pe-Acela care

N-a avut nimic sub soare,

Dar s-a dat  celor lipsiţi

Ca să-i facă fericiţi…

 

Bietul laodiceean,

Sufletul lipit de bani!

Talentat ca să adune,

Dar afon la fapte bune…

Iuda, Balaam, Ghehazi,

Încă mai trăiesc şi azi…

Solomon chiar între alţii

Şi-ngropat în lux talanţii

După ce îi numărase:

Şase sute şaizeci şi şase!

 

Bani, bani, bani!

Limbi şi cozi de leviatani!

Unii blesteamă şi plâng,

Alţii strâng şi iarăşi strâng…

Dar în ziua răzbunării

Îi vor da în fundul mării…

La gunoi o mie de ani,

Idoli pentru şobolani.

 

Numai cei ce i-au depus

Azi în Banca lui Isus

Prin Zecimi şi mulţumire

Scrise-n cartea de-amintire;

Numai ei îi vor păstra

Cu dobânda cea mai grea…

 

Bani, bani, bani …

Mai curaţi şi mai umani,

Purtători de veste bună…

Soarele-i grăbit s-apună

Peste planuri de jertfire

Peste dor de-mbogăţire,

Bani, bani, bani…

Fie mulţi, fie puţini,

Frate drag, tu cui te-nchini?

Căci în ziua care vine,

Banii nu-i vei lua cu tine…

 

Cultură

Suntem făcuţi plugari de caractere,

Să desfundăm înţelenite minţi.

De-aceea studiem, prinzând putere,

mai mult decât ni-i dat de la părinţi.

 

Suntem născuţi odată cu ştiinţa,

În secolul năvalei de lumină.

De-aceea noi ne întărim fiinţa,

Turnând înţelepciuni la rădăcină.

 

Noi suntem ucenici ai veşniciei,

Căutători de taine fără moarte.

Clădim ca pe o sacră datorie

Cultura cea din cărţi pe cea din Carte.

 

Ne trebuie ştiinţele naturii

Ca să-L iubim mai mult pe Creator;

Dar nu suntem vânduţi literaturii

Sau altui fel de sorb înşelător.

 

Căci pasiunea noastră-i adevărul

Şi numai adevărul e frumos,

De-aceea arta noastră e mai clară,

Fiindcă are-n centru pe Christos.

 

Iubim şi drumeţiile prin munţi,

Şi evanghelizarea şi lopata,

Dar nu uităm să adunăm sub frunţi

Zidiri de diamant, ca să fim gata.

 

Istoria şi limbile ne-ajută,

Să înţelegem bine profeţia.

Căci doar având înţelepciune multă

Poţi alunga orgoliul şi prostia.

 

Şi nu e lux cultura, ci e far:

E-o datorie mintea să-ţi rodească,

Să poţi să fii adevărat plugar

De inimi şi de ţarină cerească.

Mai 1988

 

Politeţea

Politeţea este fructul,

Este graţia iubirii…

Vocea ei este culoarea

Şi parfumul fericirii.

 

Căci pe lângă toată treaba

Politeţea-i aur fin;

Şi-i frumoasă; nu degeaba

E de genul feminin.

 

Ea oriunde preţuieşte

Cât un sac cu diamante,

Căci în viaţă ne sădeşte

Maniere elegante.

 

Este soră cu respectul

şi cu amabilitatea.

Politeţea e aspectul

Ce-l îmbracă bunătatea.

 

Inima e-nşelătoare,

Schimbă multe măşti pe feţe.

Totuşi, ce ne-am face, oare,

Fără sfânta politeţe?

 

Cui îi place să se poarte

Ca un scit sau ca un urs,

Va rămâne tot departe

De al frumuseţii curs.

 

Ca o muscă ce nu ştie

Nici ruşinea, nici nobleţea,

Aşa este omul cărui

Îi lipseşte politeţea.

 

El nu poate ţine rândul,

Se sfieşte să salute,

Tutuie pe toată lumea,

Spune vrute şi nevrute,

 

Vâră nasul şi urechea

Unde treaba nu-l priveşte,

N-are simţul, n-are tonul,

Nu-i dresat nici cât un peşte.

 

Decât fără politeţe

E mai bine fără limbă.

Să dea Domnul s-avem zilnic

Acel har care ne schimbă.

– Dacă nu ţi-a plăcut versul,

Du-te, vere, şi te plimbă!

Aprilie 1988

 

Cămin

Am văzut cândva o casă

Fără vatră, fără fum,

Era mândră, dar geroasă,

Te simţeai mai bine-n drum.

 

Aşa este şi căminul

Unde nu-i zidit altar.

Neiubirea şi declinul

Îl transformă în hangar.

 

Tot la trudă şi la muncă,

Tot pe străzi şi pe şosea,

Sub a grijilor poruncă

Nu e timp a răsufla.

 

Ce folos de bani şi lucruri,

Când nu ai altar în casă,

Când n-ai timp ca să te bucuri

De o clipă mai aleasă?

Dec. 1988

 

Epistolă

Pe unde eşti, de nu te pot găsi?

Prin ce boschet cu crengile ţepoase?

Te caut, iar tu fugi, de ce să fii

Chiar ultimul ce lumea rea s-o lase?

 

Te duci prin râpi şi spini de bună voie…

Dar când vei vrea să ieşi, n-ai să mai poţi;

Întoarce-te-n corabia lui Noe,

Unde e loc şi astăzi pentru toţi.

 

Căci lumea se zoreşte de pieire,

Grăbind mereu al zilelor soroc.

Se-adună norii crânceni peste fire,

Prevestitori potopului de foc.

 

Priveşti în urmă şi ai vrea să sorbi

Din băutura morţii înc-o dată.

Dar în curând, vei plânge, printre orbi,

Ca şi Samson vei învârti la roată.

 

De nu m’asculţi băiete, când îţi spun,

Mult nici în lume n-o să-ţi fie bine.

Şi-n focul cărui suntem în ajun,

Idolii tăi vor fi şi ei cu tine!

16 iunie 1978

 

Zâmbeşte

Mai strălucesc în lume frumuseţi

pentru că Dumnezeu a zâmbit când a creat-o.

Soarele acesta-i doar umbra Prea Fericitului,

apele poartă ţăndări ale oglinzii Lui,

Şi păsările chicotesc înviorate de acelaşi Spirit

 

Nu-mi spuneţi că Dumnezeu

este acru şi pus pe gâlceavă,

nu-mi spuneţi de Copilul Iisus

că zâmbea doar amar,

prea grăbit către Cruce şi Slavă!

Nu-mi spuneţi că astăzi, din cer,

El ne priveşte ca icoana

unui Pantocrátor sevér.

 

El a plâns pe pământ, a postit prin pustii,

dar acelaşi Iisus,

vrăjiţi îi atrăgea pe copii.

 

Şi dacă martirii, pe vremuri,

zâmbind împăcaţi urcau eşafodul,

de ce să stai ca un lemn necioplit,

să te vaieţi mereu şi să tremuri,

afişând în priviri că nu eşti iubit?

 

Priveşte în sus, priveşte în jur şi zâmbeşte,

smulge-ţi faţa din palme şi masca de sfânt

şi fii ca un înger uman pe pământ,

în lumea care te iubeşte, nu te iubeşte…

 

N-ai motive să cânţi? N-ai motive să speri?

N-ai învăţat să te rogi, să primeşti şi să ceri?

cât timp Dumnezeu n-a murit,

cât timp Iisus al nostru trăieşte,

chiar dacă trebuie să mai verşi lacrimi,

zâmbeşte!

1992

 

Cinci fecioare (I)

 

Cinci fecioare pregătite cu făclii şi cu veghere,

Pregătite pentru nuntă, dar nu pentru-ntârziere.

 

Sunt creştini ce vor iertare, vor coroanele de sus;

Se gătesc pentru serbare, însă nu pentru Iisus.

 

Sunt creştini cu inimi sparte, şi cu dor de cer pe faţă,

Pregătiţi sunt pentru moarte, însă nu şi pentru viaţă.

 

Da, sunt mulţi ce vor culege o amară umilire;

Ei sunt gata pentru Lege, însă nu pentru iubire.

 

Pildă stă pe mai departe ca avertizare vie:

Mulţi sunt gata pentru moarte, dar nu pentru veşnicie.

 

Cinci fecioare (II)

 

Cinci fecioare adunate, puse-n pildă şi gătite,

Nu erau mai educate, dar au fost mai chibzuite.

 

Singura deosebire între păcătoşi şi drepţi

E că unii au iubire, iar ceilalţi sunt doar deştepţi.

 

Timpul scump de pregătire ei îl irosesc la joc,

Sau adună în neştire milioane pentru foc.

 

Dacă te jigneşte versul, este clar, sigur că da,

Că în ceata celor mândri eşti cuprins şi dumneata.

 

Căci ai adunat o viaţă, multe dar nimica demn.

Vinde-le acum pe toate, pentru-un dram de untdelemn.

 

La rugăciune 

Cum stai în faţa Domnului măririi?

Ce gânduri te încearcă şi ce grai?

Acelaşi glas mai sus de glasul firii

Îţi porunceşte azi ca la Sinai.

 

Cum stai în faţa Regelui dreptăţii

Când Daniel cel scump şi preaiubit,

Schimbând fără să vrea culoarea feţii,

Căzu înfricoşat şi-ncremenit?

 

Ce simţi când îţi vorbeşte glasul Său

Ca vuietul oceanelor întinse?

Când se arată întinsul curcubeu

De taine al străvechii-Apocalipse?

 

Păzeşte-ţi paşii când te duci la Templu

Şi adu jertfă sfântă, înţeleaptă:

Tăcere, ascultare şi exemplu

De dragoste, de pace şi de faptă.

 

Nici vitele nu trebuie să pască

În locul închinat lui Dumnezeu,

Cu mult mai mult în casa împărătească

Să fie stăpânit copilul tău.

 

Să fii curat la trup şi în intenţii,

Să vii s-asculţi, nu doar ca să vorbeşti,

De câte ori te rogi, fără pretenţii

Pentru aleşii slujbei îngereşti?

 

Să nu-ntârzii la ceasul rugăciunii,

Să fii atent şi foarte serios,

Nu te grăbi să pleci ’napoi ca unii

Ce nu se simt în pace cu Christos.

 

Smeriţi-vă genunchiul, cu tot greul

– Respectul mai adânc găseşte loc –,

Nu staţi înţepeniţi ca fariseul,

Căci rugăciunea nu-i un fel de joc.

 

Ia-ţi hotărâri să-ţi potriveşti dieta

Ca Domnul să te-ajute să mai creşti,

Învaţă chiar de astăzi eticheta

Sfinţeniei din curţile cereşti.

 

Iar dacă eşti chemat ca să vorbeşti,

S-aduci o hrană sfântă şi curată;

Cu har şi adevăr s-o pregăteşti,

Cu gust de-nţelepciune şi sărată.

 

Să nu vii fără scop la adunare,

Să nu pleci fără ţintă înapoi,

Ci să cinsteşti solia salvatoare,

Ca să rezişti în ziua de apoi.

August 1979

 

Când ceri pentru a da

Când ceri pentru a da, poţi îndrăzni

Şi poţi avea credinţă-n reuşită,

Căci Prietenul Iisus va auzi

Chemarea ta statornică, sfinţită.

 

Când ceri pentru a da ai alt curaj,

Căci ştii că-s interesele iubirii.

Tot cerul înţelege-acest limbaj

Ce-l ştiu din firea lor şi trandafirii.

 

Când ceri pentru a da te-mpărtăşeşti

Cu Duhul Sfânt, cu Tatăl şi cu Fiul;

Ai drept, prin legământ, cu cei cereşti

Să-ndepărtezi din viaţa ta pustiul.

 

Când ceri pentru a da, nu pleci grăbit

Şi nu trânteşti îndată receptorul.

Ştii că iubeşti când ştii că eşti iubit

Şi ai credinţă în Mântuitorul.

 

Când ceri pentru a da, cum fac cei drepţi,

Ai şi primit, cu bucurie, darul.

Doar spre-ncercarea ta eşti pus s-aştepţi,

Doar ca să-ţi fie şi mai mare harul.

1988

 

Redeşteptare

De ce doar inimi reci lângă dezastre?

De ce să fim atât de beţi de griji?

Să mai dormim la treburile noastre,

Dar pentru Cer să fim cu ochi deschişi.

 

Să iasă mai puţin la socoteală,

Şi mai puţin în bancă sau în beci.

Iar restul să păstrăm pentru năvală

La poarta-împărăţiei cea de veci.

 

Treziţi-vă, că-i timp de judecată,

Sculaţi-vă creştini, pentru Christos!

Începeţi chiar acum o viaţă dreaptă,

Cu simţ de pocăinţă, credincios.

 

Avem nevoie de redeşteptare

În fiecare zi, şi de reformă.

În rugăciune şi în consacrare

Să părăsim religia de formă.

 

Treziţi-vă, creştini, pentru Iisus !

N-a fost destul Calvarul să ne-aprindă?

Cine mai este de Duh Sfânt condus,

Cu ochiul treaz spre lumea suferindă ?

Noiembrie 1988

Laodiceea

Laodiceea 

Ţi-am pus în faţă uşă larg deschisă,

Prin care curge soare şi puteri,

Prin care îndurare nedescrisă

Se varsă azi mai multă decât ieri.

 

Ţi-am pus în faţă tronul Meu de har,

Întemeiat pe Legea neschimbării,

Întruchipând măsură şi hotar

Între vecia vieţii şi-a uitării.

 

Ţi-am pus în faţă timpul cel mai scump

Şi flacăra cea tare a nădejdii,

Ca să-ţi topesc păcatele de plumb

Şi lanţurile tale de primejdii.

 

Ţi-am pus în faţă unica favoare

De-a fi tu, generaţia din urmă,

Care, păşind sub steag triumfătoare,

Istoria păcatului o curmă.

 

Ţi-am pus în faţă uşă larg deschisă,

Dar Eu aştept de mult la uşa ta.

De ce, Laodiceea, stai închisă?

De ce nu vrei desăvârşirea Mea?

 

Ca negustor valdez îţi bat în poartă

Şi-aştept, Aleasă Doamnă, să-mi deschizi,

Ca să-ţi ofer comori de altă soartă

Ce-mbogăţesc pe cei săraci şi-avizi.

 

Laodiceea mea, Laodiceea,

Logodnă nesfârşită, dor nestins!

Când vei găsi în inima ta cheia

Şi dragostea dintâi, şi zel aprins?

7 nov. 1983

 

Destinatarul

De ce-a păstrat Iisus în profeţie

Mustrarea cea mai tare pentru noi?

De ce, în loc de laudă, ne scrie

Că nu suntem deloc creştini de soi?

 

De ce-a văzut Iisus că încropeala

Este mai rea decât răceala lumii,

Şi toată munca, toată osteneala,

Sunt doar o jertfă moartă a minciunii?

 

Pe cine cheamă Domnul în scrisoare?

Pe care înger şi pe care om?

Tu eşti cel cineva, acel oricare,

Rodind numai frunziş – zadarnic pom!

 

Tu eşti acela, care crezi că altul

Este chemat de martorul ceresc!

„Tu eşti!” – va răsuna curând înaltul,

Înfiorat de glasuri ce şoptesc.

 

Tu, fariseul, laodiceanul,

Tu, vameşul mereu nepocăit,

Care pierzi ceasul, zilele şi anul;

Tu, tânărul bogat, îmbătrânit.

 

Tu eşti acela, nu privi la alţii,

Ci doar în jos, căci tu ai fost vizat,

Oricine-aude-aceste invitaţii,

Să divorţeze astăzi de păcat.

 

În ceasul încercării, când Iisus

În că mai stă la uşa ta, creştine,

Dechide-acum Cuvântului de sus,

Căci el nu vrea pe alţii, ci pe tine.

1983

Expeditorul

Amin, Amin, El este-Adevăratul,

Da, Însuşi Adevărul, Confirmarea;

Iisus Christos, Acelaşi şi nu altul

Ţi-a adresat din inimă scrisoarea.

 

El, Martorul-Martir, mărturisind

Necinstea lui Pilat la judecată,

Ca Rege-al adevărului venind

Îţi va aduce cuvenita plată.

 

Amin, Amin, El este Începutul

Fără-nceput, El, Capul şi Domnia,

Căci Dumnezeul Viu aşa a vrut,

Să-şi aibă-ntr-Însul toată armonia.

 

Cine-i Amin? E-acel ce te-a iubit,

Şi iată, astăzi încă te iubeşte.

De-aceea profeţia a rostit

Reproşul Lui de foc, ce nu greşeşte.

 

„Amin” este Cuvântul pronunţat

De Dumnezeu pe crucea-nsângerată,

Un Martor Credincios, Adevărat,

Da, care nu te minte niciodată.

 

El, Ziditorul Adunării Sale,

Şi Capul infailibil, El, Amin!

Coordonează-ţi căile morale

După acest principiu vechi, divin.

 

Cine ţi-a scris? O, minunată slovă!

Măritul Dumnezeu te mai iubeşte.

Scrisoarea Lui te pune azi la probă;

Şi proba este ultima! Citeşte!

Ianuarie 1984

 

La uşa laodiceeană

Eu stau de mult la uşa ta şi bat,

Şi sun, şi deseori te chem pe nume.

Şi inima îmi arde neîncetat,

Căci ştiu cu cât amar te-am căutat,

Dar iată, azi eşti tot un om de lume.

 

De mult aştept la uşa ta, dar tu

Mă prigoneşti, ţinându-mă afară;

Şi poate te sfieşti ca să-Mi zici „nu”,

Sau, te-ai deprins cu vorba Mea de-acu’,

Iar Eu te-aştept de seară până-n seară.

 

La uşa ta aştept, aştept de mult,

Şi sper, când aud paşi de-apropiere,

Dar nu, n-a fost nimic, Mi s-a părut.

O, dacă-ai fi deschis, căci ai putut!

Şi iarăşi mă trec lacrimi de-njunghiere.

 

La uşa ta puţin mai stau şi-aştept.

Mi-e greu ca să te las pe veşnicie.

Cu glas de Salvator şi de Profet,

Bat tot mai des şi încă tot mai cred,

Că-ţi vei deschide inima târzie.

 

Deschide-Mi suflet drag, răscumpărat!

Nu-i alt drumeţ, ci Însuşi Creatorul,

Sunt Fratele mai Mare, Cel uitat,

Christos cu chip de rob, înlăcrimat.

Eu ţi-am făcu şi casa şi zăvorul.

 

Deschide-acum, deschide-Mi ca să intru

Căci ţi-am adus iertări şi nemurire.

Nu caut bani, ci altul Mi-e colindul;

Vreau să-ţi îndrept în suflet labirintul

Şi să revărs mireasmă de iubire!

 

La uşa ta bat azi nerăbdător,

Iar inima Îmi bate şi mai tare,

Când ştiu că-Mi poţi deschide-aşa uşor.

Ascultă-Mă şi trage de zăvor,

Ia-ţi, astăzi, astăzi, hotărârea mare!

Decembrie 1984

 

Nici rece, nici fierbinte

Sărmane laodiceene,

Nu eşti nici rece, nici fierbinte.

Hrănind doar ofuri pământene,

Te-ai încropit în cele sfinte.

 

În cele mici eşti plin de zel;

Nu ştii Scriptura, dar ştii scorul…

Ce fel de Stea îţi iei model

Să-ţi străjuiască viitorul?

 

O, dacă-ai fi din lumea rece,

Care nu ştie de Porunci,

Mai iute vina ta ar trece,

Şi-ai mai avea un har, atunci.

 

Dar tu nu eşti la fel ca alţii,

Tu ştii, tu ai, tu poţi, tu vezi…

Stârneşti în ceruri comparaţii,

Iar pe pământ tu te distrezi.

 

O, dacă-ai vrea să fii fierbinte,

Din focul dragostei primind,

Dacă-ai primi o nouă minte,

De planuri sfinte strălucind,

 

Atunci ai fi văzut în zale

De rugăciuni în zori de zi,

Şi clocotul soliei tale

În orice gest ar străluci.

 

Ştii ce-au prezis de mult profeţii,

Dacă rămâi cu-a ta măsură?

Acum, în ziua judecăţii,

Iisus te va vărsa din gură!

 

Ascultă-mi măcar astăzi sfatul,

Fii plin de zel în pocăinţă!

Să-ţi înnoieşti apostolatul

Primim iubire şi credinţă.

Iunie 1984

 

Ştiu faptele tale!

Veghează calea ta, laodiceene,

Cei Şapte Ochi ai Mielului junghiat,

Când umbli ziua pe cărări viclene,

Sau noaptea când eşti tăinuit în pat.

 

Oriunde te-ai ascunde de Christos,

La Tarşiş, sau trecând peste abisuri,

Nu vei scăpa de ochiul Său gelos,

Care pătrunde şi-n străfund de visuri.

 

Căci ochiul care astfel te veghează

Este iubirea, rug nemistuit;

El ştie dacă inima ţi-e trează

Sau dacă dorul tău e adormit.

 

Nu poţi să-L minţi, oricât vei explica;

El n-a uitat cum te-ai purtat atunci.

Sau, ai putea să strâmbi dreptatea Sa,

Pitindu-te abil printre porunci?

 

Laodiceene, Domnul te cunoaşte,

Degetul Lui spre tine se îndreaptă,

Până când tu, zdrobit, vei recunoaşte

Că harul te-a salvat, nu a ta faptă.

 

E timpul să te judeci, să-ţi trimiţi

La judecată faptele mânjite,

Ca să te-nalţe printre fericiţi,

Să-ţi dea putere proaspătă-n ispite.

 

Laodiceene, El te ştie tot,

Sărmanule bogat întru pretenţii!

La pragul tău stă bunul Antidot;

E timpul să deschizi experienţei!

Martie 1984

 

Te sfătuiesc

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Sărmane om din secolul pierzării.

Se zbate-n vânt neliniştea chemării,

La uşa ta blocată de ruine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Comorile acestea demodate:

Credinţă, văz, şi haină de dreptate,

Să scapi de întuneric şi ruşine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine

– De ce nu-ţi vezi nevoia ta grozavă,

Laodiceene, viitoare slavă,

Ce încă zăboveşti, pierdut în tine –

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Şi nu de la vicleni şi speculanţi;

Cei ce sosesc pe cai sau elefanţi,

Îţi vând demagogie şi suspine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Dă tot ce ai şi cumpără comoara,

Dă trupul tău şi zorile şi seara,

Dă-ţi inima pierdută prin vitrine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine;

Porunci ţi-am dat, doar sfatul Mi-a rămas,

Şi tot mai bat, căci nu pot să te las:

La uşa ta bat astăzi, Efraime!

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Acum cât încă stau şi te mai chem.

E astăzi al favoarei ceas suprem,

Ocazia ce poate nu mai vine!

Te sfătuiesc!Te sfătuiesc să cumperi de la Mine!

Decembrie 1984

 

Târguri laodiceene

Pe uliţele lumii, fremătând,

Toţi oamenii sunt negustori de vreme,

Şi fiecare caută flămând,

Comoara străduinţelor supreme.

 

În pildă, negustorul căuta,

Mărgăritare scumpe şi frumoase,

El şi-a-mplinit cu vârf dorinţa Sa,

Găsind o perlă-stea cum nu visase.

 

Că perla între perle se găseşte

Şi diamantul doar între comori,

La cei ce se afundă vitejeşte

În mare sau în munte, visători.

 

Ce fel de negustor eşti, pământene,

Care alergi mereu, din zori în noapte?

Ce cauţi tu pe pieţele viclene,

Care atrag atâtea minţi necoapte?

 

Neguţător de idoli şi de zvonuri,

Telal de mode zilnic schimbătoare,

Căutător de jocuri şi de sonuri,

Căzut sub ispitiri biciuitoare,

 

Nu te-nşela căci timpul este viaţă,

Nu bani, ci dependenţă de Christos,

Trezeşte-te chiar dis-de-dimineaţă

Să-apuci Mărgăritarul preţios.

 

Te mulţumeşti cu visuri şi cu umbre?

Cu ipoteze noi, sau în cădere,

Şi-n loc de negustor de pietre scumpe,

Să fii geambaş de fum, fără putere?

 

Ce cauţi tu pe uliţele lumii?

Teologíi de carne şi zorzoane?

În lupta pentru drepturi sau renume,

Să-ţi pierzi chiar sentimentele umane?

 

Nu căuta ce caută toţi ochii,

Ci caută ce-i trainic şi măreţ,

Căci nu printre arginţi şi printre rochii

Găseşti mărgăritarele de preţ.

 

Să cauţi perle mari şi diamante,

Să nu te mulţumeşti doar cu puţin,

Dă mult pe adevăruri fulminante,

Dă tot pentru Luceafărul Divin.

August 1984

 

Revelion

Un an de har

Un an de har şi de mirări,

Un an de-ngăduinţi divine

S-a scurs în cele patru zări

Lăsând victorii sau ruşine,

 

Lăsând în suflet văi şi munţi

Şi osteneli de înălţare;

Un an ni s-a mai scris pe frunţi

Cu rugăciuni şi cu răbdare.

 

S-a dus un an de umilinţi

Şi de speranţe înstelate,

De alergări după arginţi

Sau de cântări zidite-n fapte.

 

Ni-e inima pe-afară-ncinsă

Cu-ngrijorare şi rutină,

Dar înăuntru nu e stinsă

Ci încă fierbe-n ea lumină

 

Şi încă mai păstrăm în sânge

Un strigăt ’nalt de rugăciuni,

Când sufletul în noi ne plânge,

Spălându-şi faţa de minciuni.

 

Intrăm în ultimul deceniu,

Cu sufletul îngenuncheat,

Ne agăţăm de-un nou mileniu

În care nu va fi păcat.

 

Noi fumegăm azi mulţumire,

Tămâia vieţii lui Christos

Şi, cu speranţe în privire,

Să ne urăm un an frumos.

21 dec. 1989

 

An laodicean

Stai lângă drum cu fruntea udă,

Din nou la capăt de ocol,

Că, după înc-un an de trudă,

Eşti tot sărac şi orb şi gol.

 

Cine-i de vină? N-ai ce spune.

De fapt nici nu te-ai prea luptat.

Ce viaţă ai de rugăciune?

Trei vorbe spuse lângă pat.

 

Iar studiul biblic? Nu ai vreme,

Căci timpul este bani şi bani

Şi necredinţa se tot teme:

Ce voi mânca peste cinci ani?

 

Atât de multă-avertizare,

Atât de mari solii de har,

Nu ţi-au străpuns urechea tare?

Nu te-au adus lângă altar?

 

S-a pregătit cu mâini promise

Tot cerul ca să te ajute,

Şi-n calea ta au fost trimise

Atâtea suflete pierdute!

 

Dar câtor orbi le-ai fost lumină?

Pe câţi bolnavi ai vizitat?

Câţi bani, cerneală sau benzină

S-au scurs pentru apostolat?

 

N-ai vreme? Teme-te s-o spui,

Ca nu cumva s-o pierzi pe toată.

La pofte ochiul poţi să-l pui,

Să faci ce face lumea toată!

 

Nu te silesc, e treaba ta

Cu ce sămânţă semeni clipa.

Dar când speranţa va zbura,

Mâhnit îi vei privi aripa.

 

De-atâţia ani, urmându-ţi planul,

Te afli printre biruiţi.

Nici prin minune ca la anul

Să seceri viaţă din arginţi.

 

O, de mai poţi să iei aminte,

Primeşte-mi singura povaţă:

Ia ţinta lui Christos în minte,

Că timpul nu e bani ci viaţă.

 

În loc de disperare

Aş avea din nou ocazia să-mi plâng anul,

clipele şi zilele rebuturi,

să umezesc ruinele planurilor mele,

să cânt durerea vremii

care nu se-ntoarce.

Aş avea din nou ocazia

să-mi privesc îngrozit urmele,

să-mi înjosesc inima ce fără de voie se înalţă,

să-mi examinez defectele

sub razele dreptăţii veşnice.

Aş putea să fac un legământ mai tare,

ca, peste un an să mă întâlnesc cu mine însumi,

în acelaşi punct pe spirala vieţii,

cu aceeaşi mare nevoie de iertare.

Sau aş putea să mă obişnuiesc

cu ocolirea pustiei, cu petele inimii,

ştiind că sângele meu nu poate să mă spele.

Aş putea să mă obişnuiesc

cu nedesăvârşirile mele,

vorbind în acelaşi timp

de puterea lui Christos,

ca de o stea depărtată.

 

Dar în loc de toate acestea,

îmi voi mărturisi convingerea înnoită

că nimic bun nu locuieşte în mine.

în tot ce-aştept eu de la mine însumi…

Mă voi mulţumi cu perfecţiunea Lui,

cu lacrimile evlaviei Lui.

Mă voi mulţumi cu iubirea Lui neînţeleasă,

cu harul care-mi este de-ajuns.

 

Nu ţinte mi-au lipsit, ci Ţinta.

Nu străduinţi, ci crucea-n orice zi purtată,

în orice simţ şi-n orice zâmbet Crucea,

răbdarea Lui în mine onorată,

şi graba de-a-I aduce bucurie,

cu fruntea odihnită de robie.

 

La dreapta Crucii Lui, pe crucea mea,

Eu am găsit un loc în Univers

– omorâtor de timp, tâlhar de privilegii,

cu nume aproape bun de şters….–

Aici găsesc că totul este bine,

că toate-s pregătite pentru mine:

şi sângele lui Christ, şi Duhul Lui,

făgăduinţa zilnic pronunţată,

şi pacea mea prin har asigurată.

 

Cer Domnului c-an ziua ce-a venit,

oriunde datoria mă va duce,

Eu să rămân mereu mai umilit

şi să rodesc de-acum, neobosit,

din locul meu cel sigur de la Cruce.

Decembrie 1983

Nupţiale

De nuntă (I)

Deşi străbatem vremi de-Apocalipsă

Şi toamna lumii se-ncovoaie trist,

Deşi credinţa intră în eclipsă,

Noi implorăm minunile lui Christ.

 

Noi încă ne întoarcem la Geneză

Şi încă mai iubim ca în Eden

Şi facem nuntă; facem o sinteză

De dor adânc şi de cuvânt solemn.

 

Altarul începutului e gata

Şi trâmbiţa răsună împrejur.

Mirată, vremea îşi opreşte roata

Să vadă jertfă fără de cusur.

 

Curaj! Priviţi ’nainte prin credinţă,

Distrugeţi orice punte spre trecut!

Sunteţi făcuţi să smulgeţi biruinţă

Chiar din înfrângeri şi din nevăzut.

 

Lăsaţi-L pe Iisus să vă lumine,

Să vă sfinţească paşii pe pământ.

El vă va duce zilnic spre mai bine,

Pe drumul Său adevărat şi sfânt.

 

El vă va duce la izvorul păcii,

Din apele iubirii Lui să beţi.

Vă va conduce astăzi şi-n toţi vecii,

În nesfârşite seri şi dimineţi.

 

De nuntă (II)

În cea mai însorită zi de har,

Venim să salutăm în voi iubirea,

Făcând din cortul vostru sanctuar

Spre care mulţi vor îndrepta privirea.

 

În ceasul fericit al împlinirii,

Când singuri aţi rămas în univers,

V-aducem flori, cununile iubirii

Şi lacrimi fericite, de neşters.

 

Să vă dea Cerul roua lui de har,

S-aveţi în casă, zilnic, preaiubire.

Veghind nestinsu-i foc de pe altar,

Să vă sfinţească ea spre mântuire.

 

De nuntă (III)

Azi visul vostru s-a-mplinit

Şi-i plin pământul de parfume,

Căci două inimi s-au unit

Să înflorească într-un nume.

 

E zi de cânt înmiresmată

Şi-s pline florile de rouă,

Din cupa binecuvântată

Să vă dea viaţa lor şi vouă.

Oct. 1982

De nuntă (IV)

Din cerul ’nalt, din văi fertile,

Din largul celor patru zări,

Să vă dea Domnul multe zile

Şi-un râu de binecuvântări.

 

S-aveţi în casă nuci şi miere

Şi pâine proaspătă şi unt,

S-aveţi unire şi putere

Si niciodată păr cărunt.

 

S-aveţi lumină şi căldură

Şi fructe dulci şi căni cu must,

S-aveţi urechi şi s-aveţi gură

Doar pentru vorbe de bun gust;

 

Aer curat şi tihnă-n casă

Şi spor la lucru şi plimbări

Şi musafiri poftiţi la masă

Şi casa plină de cântări.

 

S-aveţi în suflet bucurie

Şi mângâiere din senin.

Să scoateţi zilnic apă vie,

Turnând potop peste venin.

 

Să nu vă fure nimeni timpul,

Nici zilele, nici veşnicia;

Să nu se veştejească chipul,

Să nu sculptaţi în el mânia.

 

Să vă dea cerul voie bună

Şi har în ceasurile târzii.

Cu noi şi Domnul să vă spună:

„Fiţi binecuvântaţi, copii!”

 

De nuntă (V)

De nunta voastră se topeşte bruma

Sub raza fericirii voastre noi,

Că nu mai sunteţi singuri, ci de-acuma

O singură zidire amândoi.

 

De nunta voastră au plecat cocorii

Dar eu am mai rămas să vă urez

S-aveţi în casă numai vers de glorii

O viaţă roditoare şi cu miez.

 

Sub viţa şi smochinul bucuriei

Să vă dea Domnul început de rai

Şi farmecul curat al Lui să ştie

Să ocolească drumurile cu vai.

 

Doresc în casa voastră numai soare

Şi binecuvântări ce nu se şterg,

Şi cerul să vă toarne în hambare,

În trup şi suflet darul Lui întreg.

 

Să vă dea Domnul multă-nţelepciune,

Să-i fericească astfel pe părinţi,

Ca viaţa să vă fie rugăciune

Urmată de nădejdi şi străduinţi.

 

Când Domnul va veni în slavă mare

Să vă găsească vatra tot fierbinte.

Spre veşnicii, la sfânta sărbătoare

Să vă conducă de-astăzi înainte.

 

De nuntă (VI)

Să cânte astăzi pietrele din drum

Şi norii să se-ascundă după dealuri.

Să plouă cu lumină şi parfum

Şi să răsară cântece din valuri.

 

Să se mlădie versul şi simţirea,

Arc de triumf voi, miri, pentru părinţi!

Mai mult parfum să dea din voi iubirea

Şi să vă facă frunte între sfinţi!

 

Să-şi verse cerul tot seninul său

Şi toată roua peste-a voastră fire.

Cu cât vrăjmaşii vor lovi mai rău,

Să vă boteze Domnul în iubire!

 

Să vă păzească El sub geana Lui,

Ca pe copiii cei mai scumpi din lume

Şi zilnic să vă ţină El sătui,

Hrănindu-vă din plin cu-al Său renume.

 

Să vă-nconjoare casa cu nădejdi

Şi vatra s-o-nfierbânte cu-mplinire.

Prietene, mereu să-ţi aminteşti

Că Domnul ţi-e maestru în iubire.

 

Acum porniţi şi mergeţi înainte,

Cu ochii aţintiţi către frumos.

Să nu vă temeţi, Biblia nu minte:

Cu voi va fi cuvântul lui Christos.

 

De nuntă (VII)

În ziua bucuriei voastre

V-aduc urări de dincolo de soare,

Balsam şi muzică de astre

Şi clopot de speranţe rugătoare.

 

Cu farmec de Eden vă duce

Cărarea printre flori de mântuire.

Şi serafimi cu şoaptă dulce

Vă pregătesc coliba de iubire.

 

În jurul vostru noaptea piere,

Şi visul rău se risipeşte-n haos,

Căci voi trăiţi o înviere

Cu noi nădejdi născute din repaos.

 

E ziua împlinirii voastre,

Când una amândoi, uitând de timp,

Vibrând de cântece măiastre,

Începeţi fericitul anotimp.

 

Veţi fi de-acum: bărbat, femeie,

Un singur trup şi-un spirit neîmpărţit.

Să vină ploi şi curcubeie

Peste ogorul vostru reunit.

 

Roiască-n casa voastră îngeri

Şi cântece curate de copii.

Dispară strigăte şi plângeri

Şi crească harul vostru în vecii.

 

S-aveţi pe cale mântuire

Şi zilnic, prin credinţă, viaţă sfântă.

Doar prin Christos, mireasă, mire,

Iubirea voastră-n slavă se avântă.

 

De nuntă (VIII)

Stau crengile-ncărcate de rod dulce,

Şi vântul suflă-n pânzele de ploi,

Iar timpul seri romantice aduce,

Doar pentru voi.

 

Nuntirea voastră-i cântec de lumină

Şi zâmbet printre norii cenuşii,

Odihnă de argint sub lună plină,

De bucurii.

 

Ca stoluri lungi de păsări călătoare,

Copilăria voastră s-a tot dus,

Lăsând înţelepciune şi candoare

Şi dor nespus.

 

Zidind acum o vatră înstelată,

Aţi strâns în jurul vostru-atâta cânt,

Cu dragoste sfinţită şi probată

În legământ.

 

Nimic nu va putea strivi iubirea,

Chiar piedicile-s aripi spre înalt,

Căci dragostea atinge nemurirea

Prin celălalt.

 

Toţi filosofii lumii de s-ar strânge

Ca să explice dragostea de sus,

Gândirea lor de Biblie s-ar frânge

Şi de Iisus.

 

Păstraţi, de-aceea, arderea-i nestinsă,

Veghind în orice lucru sau cuvânt.

Noi vă dorim credinţă neînvinsă

Şi Spirit Sfânt.

 

Cu binecuvântări de împlinire

Şi cu dorinţe-adânci de cer senin,

Venim să vă urăm doar fericire

Şi mult amin.

 

La plugul vostru îngeri tari să tragă,

Şi heruvimi vă stea de strajă-n porţi.

Credinţa tot mai vie, mai întreagă,

Să-ndrepte sorţi.

 

Şi-acolo unde Domnul drum deschis-a,

Să v-avântaţi în zbor de porumbel,

Cu toată hotărârea-n piept, Larisa

Şi Gabriel.

 

De nuntă

Spre viitor, spre-a voastră împlinire,

O poartă minunată s-a deschis,

Ca să aflăm că-n drum spre nemurire

Nu-i mai frumoasă viaţa fără vis.

 

E visul vostru, vis de dimineaţă,

Pecetluit cu binecuvântare,

Pe care-l veţi în urma în astă viaţă,

Alăturea cu Domnul pe cărare.

 

Căci dacă paradisul e departe,

Vă va-nsoţi Iisus către Emaus,

Să tâlcuiască-n fapte Sfânta Carte,

Şi să vă dea în inimă repaus.

 

Prietene, să-ţi construiască cerul

O casă fericită,către soare,

În care voi să cercetaţi misterul

Iubirii Sale plină de răbdare.

 

Întoarce-te spre Domnul cât mai des,

În bucurii şi-n grijile sporite,

Şi vei vedea cum noi salvări se ţes

Din firele credinţei, aurite…

 

Orchestra prieteniilor se-aude

Tot mai încet de acum, tot mai de-afară,

Că azi ai, mai presus de prieteni, rude,

În casa ta o singură vioară.

 

Noi vă urăm să creşteţi în credinţă,

Şi-n încercări s-aveţi un chip senin.

Comori de adevăr, de biruinţă,

Şi sănătate să aveţi din plin.

 

Să câştigaţi cununa-mpărătească,

Cu cât mai multe pietre înstelate.

Căminul vostru drag să strălucească,

De-a lungul, veşniciei între toate.

 

Psalm nupţial

Iubirea voastră-i duh de floare rară,

Un arc ceresc de adevăr prezent,

Ca trâmbiţa de foc ce ne-nconjoară

În aşteptarea marelui Advent.

 

Să fie, dar, Iisus coroana voastră,

El, singurul ce are drept să-nvingă

Şi nici o spaimă, dură sau măiastră,

Evlavia credinţei să n-o stingă.

 

Tu eşti o stâncă vie, mire drag,

Aşa te vrem, şi stâncă salvatoare.

Tu să ridici deşteptătorul steag

Pe munţii adormiţi în sărbătoare.

 

De mâine vei fi stâlp de sanctuar,

Fii drept mereu şi bun ca Legea sfântă.

Cărarea străbătută cu amar

Să nu-ţi îndoaie pasul care cântă!

 

Iar tu, mireasă ce priveşti spre cer,

Sfioasă ca o roză de cărbune,

Tu eşti un diamant, un giuvaer,

O ramură cu poame dulci şi bune.

 

Tu ai să faci din casă Paradis,

Cântare de cântări mângâietoare,

Ca să-l primeşti cu sufletul deschis:

Nu este el, iubirea ta cea mare?

 

Să sprijini braţul lui în rugăciune.

Şi tu s-o sprijineşti pe ea mereu,

S-o depărtezi de rău, de-amărăciune.

Iubeşte-o cum ne-ndeamnă Dumnezeu.

 

Ca să aveţi deplina fericire

Să vă-mplinească Domnul ce doriţi;

Să revedeţi pe-ai voştri-n nemurire,

Nedespărţiţi în veci, nedespărţiţi.

August 1977

 

Cântec de dragoste

Când ne iubim suntem în Tine, Doamne,

Şi nici o teamă-n dragoste nu este.

Cine-ar putea veni să ne condamne,

Când e iubire mare, nu poveste.

 

Suntem în Tine, sfânt Emanuel,

Căci ne iubim în zbor adevărat.

Săgeată către ceruri, de oţel,

Indicator în Cruce ancorat.

 

Să ştie lumea-ntreagă unde-i raiul,

Să vadă spre Eden un drum direct:

Dragi călători, porniţi, pe-aici e drumul!

E-ngust şi tot mai ’nalt, dar este drept!

 

Noi suntem azi o jertfă de iubire,

O pasăre măiastră şi un foc.

Avizi de cer şi de nemărginire,

Ne facem, printre lumi, un singur loc

 

Căci am primit în noi poruncă nouă

Peste porunca veche din Eden:

Acelaşi jug pe capete-amândouă

Şi-ajunge doar o şoaptă, un îndemn.

 

Suntem indicator spre ţara vieţii,

Avem suport şi sens în Dumnezeu.

În seri de vis şi-n zorii dimineţii

Cu El ne bucurăm, copii mereu…

 

Ce bun e darul Lui, ce viaţă dulce,

Când o trăieşti în dragoste şi dor!

Suntem cu El un sfânt triunghi, la Cruce:

Cu fericitul nostru Creator.

Bucureşti, 1 august 1994.

 

Cântarea noastră

Iubitul meu e cel mai bun prieten,

Şi dintre toţi îl ştiu cel mai frumos.

Cu-atâta drag îl voi servi la masă,

Voi face totul ca pentru Christos.

 

Iubitul meu este ales la suflet,

E cel mai sincer om şi cel mai blând.

O, să nu-mi spuneţi altceva de dânsul,

Căci îl iubesc în faptă şi în gând.

 

Iubitul meu e-un înger de la Domnul.

Ez sunt a lui şi el este al meu.

La dreapta lui e mai aproape cerul

Şi-i mai aproape astfel Dumnezeu.

*

Iubita mea e muzică cerească,

Cea mai tăcută şi mai albă floare.

Nu ştiu în lume alta mai frumoasă

Decât mireasa mea cea zâmbitoare.

 

Mireasa mea e toată ca un cântec,

E sora cea mai bună de credinţă.

Ea e parfumul dulce, plin de farmec,

Când zilele amare ameninţă.

 

Ea este darul vieţii pentru mine,

Minune de la Domnul, slava mea,

Ea e cununa sfântă şi arípa,

Cu care peste neguri voi zbura.

 

Iubita mea e-n mine ca un glas

Al cugetului treaz, al conştiinţei.

Noi vom fi una-n fiecare pas,

Cântare a iubirii şi credinţei.

22 februarie 1979

 

Binecuvântare

Am venit de la marginea lumii,

Peste mări înspumate, prin nori,

Ca să văd frumuseţea minunii,

Să văd iarăşi români iubitori.

 

Am trecut peste insule calde,

Am zburat prin văzduh ca un zmeu,

Peste munţi şi păduri de smaralde,

Dus de dor să-mi revăd satul meu.

 

Şi pe tata, pe mama să-i văd,

Pe toţi fraţii de-aici şi de-acasă;

Şi aproape nu-mi vine să cred,

Că mai văd şi-o mireasă frumoasă.

 

Să trăiţi fericiţi, măi Dorine,

S-aveţi parte de soare şi ploi,

Să vă fie şi răul spre bine,

Să-i iubiţi şi pe ei şi pe noi.

 

Să vă dea Dumnezeu bucurie,

Împliniri şi iubire de sus,

O răbdare adâncă şi vie,

Cu iertări de la Domnul Iisus.

 

Să sorbiţi poezia în viaţă,

Dar şi proza din casă, din câmp,

Cuibul vostru va fi fortăreaţă,

Căci prin trudă devine mai scump.

 

Nu vă vindeţi secretul din casă,

Mulţumiţi pentru toate ce vin.

Să vă fie mâncarea gustoasă

Şi sărată cu pace. Amin.

Aprilie 1989

 

Unui mire apicultor

La nunta voastră totul s-a-nnoit

Şi flori doresc nectarul să-şi ofere.

Albinele sunt gata de roit

Şi fagurii se umplu-ncet cu miere.

 

Prietenii abia de-i mai vedeţi,

Părinţii tot cu grija şi nesomnul.

Dintr-un potop de fete şi băieţi

Pe voi vă-ncununează astăzi Domnul.

 

E sărbătoare, truda nu se simte,

Chiar lacrimile au sclipiri de stea.

Cântările zâmbesc şi n-au cuvinte

Iar versul n-are-n plus ce să vă dea.

 

E nunta voastră, un ajun de rai,

E naşterea din nou a bucuriei

Şi luna cea de miere, mereu mai,

Vă fie stâlp de foc şi garanţie.

 

Şi nu uitaţi că mierea e lucrată

Din sacrificii, trudă şi vegheri.

Copilăria voastră-i încheiată,

Că toţi suntem doar fluturi efemeri.

 

Scriptura să vă fie Pomul Vieţii

Iar rugăciunea fluviu de Eden

Şi clopoţelul sfânt al dimineţii

Vă-mpingă după miere şi polen.

 

Să vă treziţi la timp pentru Iisus

– Atât de mulţi tânjesc după o rază…–

Vă fie zborul fără de apus

Şi binecuvântarea veşnic trează.

 

La nunta voastră cerul e mai pur

Şi Dunărea se face mai albastră.

Atâţia porumbei şi-atât azur

Că-i început de lume nunta voastră!

Aprilie 1989

Cămin

Dacă vrei să înveţi bucuria şi pacea,

vino în casa creştinului,

acolo unde mama ascultă de Domnul şi cântă,

acolo unde copiii vorbesc limba Edenului,

iar tatăl e preot!

 

Vino să-ţi odihneşti sufletul în Betania,

sau în oricare din casele acestea

părăsite de demoni!

Vino în casa creştinului,

unde strigătele s-au topit în bunăvoinţa Domnului.

Nu poţi vedea acolo podoabe terestre

– poate omul are numai trei sferturi de pâine! –

dar curăţenia, simplitatea te-mbie.

 

Vino în casa creştinului!

Dacă pe pământ n-ai aflat o asemenea casă,

degeaba ai trăit, degeaba ai muncit!

Acolo e Paradisul cu toate comorile lui,

de unde nu lipseşte adevărata ştiinţă,

iubirea şi fapta.

Acolo nu te întâmpină gunoaiele lumii,

nici spiritul lumii.

 

Casa creştinului e altar şi biserică.

Acolo te întâmpină florile, cărţile sfinte

şi orele parfumate ale sabatului.

Acolo vei auzi cântarea lui Moise

şi a Mielului.

Şi în centrul fiecărei conversaţii,

pe tronul de safir al evlaviei,

vei vedea pe Iisus.

1982

Apocalips  19

Veniţi la masă voi cei de pe drumuri,

La nunta Mieluşelului ceresc,

Unde Ierusalimul e Mireasa,

Împodobită-n alb sărbătoresc.

 

Veniţi, veniţi în haina nepătată,

Ce vi-o oferă Marele-Împărat.

De la răscrucea drumurilor lumii,

Grăbiţi-vă s-ajungeţi la Palat.

 

Mai este loc în casa bucuriei;

Şi garderoba cerului stă tristă,

Că prea puţini îmbracă haina albă

Şi-atâţia invitaţiei rezistă.

 

Mai este loc, e sala-aproape goală,

Şi totu-i pregătit şi fără plată.

Veniţi la nuntă! „Vino!”, zice Duhul.

Cetatea strigă „Vino!” şi te-aşteaptă.

 

O, minunată nuntă a măririi,

O, tron al slavei, vraja ta ne cheamă!

Recunoştinţă Mirelui din ceruri,

Şi laude cânta-vom fără seamă.

 

Veniţi la nuntă! Uşa e deschisă

Spre locul cel mai sfânt din Sanctuar.

Acolo vom avea desăvârşirea,

Perseverenţa sfinţilor în dar.

 

Ferice de cel grabnic la sfinţire,

De cel al cărui nume va lipsi

Din cartea morţii, căci în nemurire

Chiar Mirele la masă-l va sluji.

Dedicaţii

 

Mama

Ce multe lucruri îmi aduce-aminte

Cuvântul cel rostit cu primul grai,

Şi melodii uitate, clipe sfinte,

Şi lacrima tăcută şi fierbinte

Când, mamă, pentru mine te rugai!

 

Mi-ai arătat cu inimă duioasă

Din Cartea Legii tot ce tu ştiai.

Şi-n ziua-a şaptea, ziua cea frumoasă,

Cu pace şi iubire credincioasă,

La adunarea sfântă mă duceai.

 

Nu pot uita cum harnica ta mână

Punea pe masă pâinea-acestui trai.

Şi, săptămână după săptămână,

– Nu te-ai temut că n-o să-ţi mai rămână, –

Din bucăţica ta la toţi dădeai.

 

Ai limpezit în ochii mei misterul

Acestei soarte de amar şi vai.

Mi-ai spus cum luptă soarele cu gerul,

Mi-ai arătat întâia dată cerul

Şi strălucirea florilor în mai.

 

Ce minunat că-n lumea asta toată,

Când eşti un pui, la sânul mamei stai

Şi în iubirea ei netulburată,

Îţi creşte inima dintâi, curată,

Aşa cum azi, aproape, n-o mai ai!

 

Şi dacă e creştină, te învaţă

Că numai în Iisus găseşti un rai,

Că peste tot El poate fi de faţă

Şi vrea să te conducă-n a ta viaţă,

Cu glasul neuitat de pe Sinai.

 

Copile drag, de ai şi tu o mamă

Şi tot la fel ţi-a spus, de ce mai stai?

Să nu-ntârzii când glasul ei te cheamă,

Că dac-ai pierde-o, ştii, de bună seamă,

Că totul ai pierdut când n-o mai ai.

 

Şi astăzi multe îmi aduc aminte

Cuvântul cel rostit cu primul grai…

Te rog să fii cu mama mea, Părinte,

Spre ţinta ce ne-ai pus-o înainte,

Spre-al lumii înnoite veşnic plai.

8 Martie, 1972

 

Lăcrămioarei

Te-am căutat din început de lume,

Când nu eram şi nu erai ivită,

Când ciocârlia nu primise nume

Tu îmi erai frumoasă şi dorită.

 

Te căutam când nu ştiam ce caut

În vis şi-n rugăciunile de seară,

Iubita mea cu glas domol şi flaut,

Cu ochi de leu şi suflet de vioară!

 

Ce mic e universul nou creat:

Noi doi şi-un curcubeu de legământ

În care cerul darnic şi-a turnat

Tot ce-a avut mai dulce şi mai sfânt.

 

Învăluiţi în vraja bucuriei

Ca într-o revedere după vremi,

Trăim azi preaiubirea care ştie

Minunea vieţii unde tu mă chemi.

 

Să mergem dar, la vatra noastră sfântă,

La masa noastră-n micul nostru rai,

Acolo unde ciocârlia cântă,

Iubita mea să-ncepem noul trai!

 

Îngenunchind sub greul mulţumirii

Vom ridica întâi spre cer altar

Şi mistuiţi de focul regăsirii,

Zi după zi vom străluci de har.

8 Martie 1989

 

Huşi

Prin ierburile-nnalte, acum cosite,

Sub nuc, pe lângă râpă sau prin vie,

În sunetul viorii ruginite,

Te caut dureros, copilărie.

 

N-a mai rămas nimic din vechiul zumzet?

Cireşul şi salcâmii sunt la loc?

Trecut-au primăverile voioase,

Cu florile de volbură şi foc…

 

Înfierbântaţi de jocuri, plini de frunze,

Nu mai pofteam nici masă, nici vioară;

Fugeam la poartă să vedem minunea

Cum trec în trap trăsurile la gară.

 

Copilărie plină de căldură,

De sfântă neştiinţă şi de vis,

Surâs irepetabil al naturii,

Chemare spre cărări de paradis!

 

Copilărie veşnic căutată,

Neterminată, joc mereu stricat.

– Un frăţior aveam şi eu odată,

Şi nişte ochi, dar azi, mai mult oftat. –

 

Şi parcă tot se năruie în preajmă,

De-atâta umblet fad şi serios.

Eu am rămas copil şi-adânc mă cheamă

Trecutul, să-l urmez desculţ, pe jos.

 

Copilărie, de ispite beată,

Mânjită de mici rele şi răsfăţ,

Ce mult aş da să te revăd curată,

Din nou să te trăiesc şi să te-nvăţ!

 

Am să le spun la pruncii mei mereu,

Că numai azi ocazia e vie,

Să-nveţe să se lepede de rău,

Cât e programul de copilărie.

Februarie 1989

 

Lui Adi

Cu mustaţă de haiduc,

Cântă-n ochii lui un cuc,

La pian sau la volan

E un Bach moldavian.

Îl visez mereu pe roţi,

Parcă-i detectiv de hoţi.

Ce ascunde oare-n el?

Un yankeu sau un Ravel?

Până să mă dumiresc,

A plecat, nu-l mai zăresc.

Foaie verde din preerii,

Orgile-au rămas pustii.

A fugit cu alţi ştrengari

La salată de dolari

Fie-i amintirea vie

De dor lung şi armonie.

1988

 

Lui Nelu în armată

 

Dragul mamei soldăţel,

Tuciuriu, tras prin inel,

Fii atent cum tragi bocancul

Şi hrăneşte-ţi bine tancul.

Fii cu mintea la ce faci,

Că nu eşti băiat stângaci.

Ştii tu, fata te aşteaptă,

Iar armata te deşteaptă.

Dacă-ţi trec pe frunte nori

Să-i alungi încă din zori.

Foaie verde de năut,

Toţi îţi dăm câte-un sărut.

 

Familiei Cosma

 

Pluguşor de stihuri rare,

Brazdă pentru mic şi mare.

Vă arăm în toată casa,

Portmoneele şi masa.

Peste prag, prin farfurii

Tragem stih de brazde vii.

Vă arăm până şi fruntea,

Emisferele şi puntea.

Cerul de deasupra voastră,

Cu privirea lui albastră.

Scrâşnete de arături

Peste munţi de partituri,

Opintiri de boi cuminţi

Pe sub pocnete de sfinţi…

Mai sunăm din zurgălăi

Tot balconul plin de Lăi,

Şi-înc-o dată vă urlăm,

Fără să mai respirăm:

Bucurii şi sănătate

Şi surprize bune-n toate

Şi, aho! încă o brazdă:

Cerul să vă fie gazdă.

 

 

Lui Daniel Costea

 

Daniil Psihastru,

Negru-cap-chel-maistru,

Pe oriunde-apare

Se tot face soare.

Plin de benzi şi note,

Suflecat la cote,

Un ticsit rucsac

Melomaniac.

Dirighent sportiv,

Moţ pe portativ,

Doctor de vioară,

Rege fără ţară…

De sub ochelari

Ţipă doi quasari,

Şi în pieptu-i mare,

Inimă de floare.

 

Castelul Greweln

 

De vrei un colţ de linişte sub soare

Şi un altar afară din oraş,

În vis de dimineaţă îţi răsare

Castelul Greweln de la Mediaş.

 

Îl străjuie pădurea şi izvorul,

Se-aud în el chemări de simfonii.

Grăbit, dar vesel cântă şi motorul

Maşinii ce s-a-ntors de pe pustii.

 

Castelul alb al Regelui de Greweln,

Ca şi cetatea sfântă strigă: „Vino!”

Şi parcă văd cum pe aleea verde,

Se întoarce-acasă prinţul Robertino;

 

Cum dintre partituri sau lecţii sare,

Când trebuie tăiată iar franzela,

Învăluită-n taină şi candoare,

Cu mâini cereşti, prinţesa Antonella.

 

Cine-a mâncat odată sus la Greweln

Ştie ce-nseamnă o regină-mamă.

E plin de poezie tot castelul,

Când sora Iţuş prinţii ei îşi cheamă.

 

Dar cine crezi că stă la temelie,

Trudind cu ochii roşii, în eclipsă?

E regele  Kir Kóstas, care ştie

Developarea din Apocalipsă.

 

Castel frumos, familie regală,

Cu suflet rar şi străduinţi de fier,

Ca să te cruţ de ploaia nucleară,

Te-aş lua cu tot şi te-aş muta în cer!

 

La ziua de naştere a unui tânăr

 

Sunt plin de idealuri şi grăbit

Să mă înalţ spre soare şi spre stele,

Sau să cutreier mările, uimit,

Să smulg naturii tainele ei grele.

 

Spre infinit mă urc, ca o coloană,

Din muntele nădejdilor adânci;

Şi inima-mi tresare-arteziană

În curcubeu de vise peste stânci.

 

Aş vrea să fiu ca tata, priceput,

Sau chiar mai mult, un brav electronist,

Sfinţind tot anturajul meu, tăcut,

Printr-un exemplu demn şi altruist.

 

Sau, poate, mai degrabă, vreau s-ajung

Predicator al ultimei solii;

Prin noaptea de păcate, să străpung,

Cu suliţa luminii, zeci de mii!

 

Ajută-mi Doamne, ca spre slava Ta,

De astăzi înainte, să trăiesc,

Spre planul Tău, în loc de voia mea,

Mă rog şi cred, învăţ, mă pregătesc.

 

Că ştiu că pe pământul înnoit,

Tu îmi vei da mai mult decât se ştie,

Ce pentru Tine astăzi am jertfit,

Vei da de şapte ori în veşnicie.

Iunie 1987

 

Lui Cornel Mafteiu

 

Semnalul gării din Bacău

Se-aude ca din altă lume.

A fost cândva „crai nou, crai nou”,

Acum e zbieret fără nume.

 

E ca o dogmă preacreştină

Din care tonul cel înalt,

Tot mai scârbit, mai grav suspină,

Ca un fost greier sub asfalt.

 

Şi-a fost crai nou, lucind pe cer,

Umplând de armonii văzduhul,

Dar, azi, handicapat, stingher,

Cerşind, aproape şi-a dat duhul.

 

Şi nimeni, nimeni nu aude

Sărmanul cântec agăţat

Pe-un difuzor de pe niciunde,

De friguri parcă scuturat.

 

Nimeni nu face sesizare.

Vor trece, poate, generaţii

Tot mai bătrân, mai vechi sub soare,

Semnalul va stârni ovaţii.

 

Ba se vor scrie alte ştime

Cu corectură sinodală,

Un nou „crai nou” pentru prostime,

Şi acordat cu cel din gară…

 

Tot personalul e activ

Şi ciocănarii bat recordul.

Fumând acelaşi laitmotiv

Un impiegat îşi dă acordul.

 

Trecând prin gara din Bacău,

Semnalul gângav mă-nfioară,

Că sunt şi eu crai nou, crai nou,

Ca un pian lângă-o vioară.

 

Aud bătăi şi am răbdare,

Aştept un ceas de acordare.

Să vină nenea cu ciocanul

Şi să verifice pianul.

 

Memorial

 

Binecuvântată fie ziua-aceea,

Când s-a turnat aici temelia creştină!

Binecuvântat fie ceasul,

Binecuvântată clipa,

Când a răsunat aici pentru prima oară

Armonia întreitei solii!

 

Binecuvântată fie ziua aceasta târzie,

Această rămăşiţă de timp,

Când veşnicia ne bate la uşă,

Plină de făgăduinţe şi de taine,

Ne-am luat timp să ascultăm cântare istoriei,

Să ne punem amintirea să repete

Cântecul iubirii dintâi.

 

Bătrânii dirijori de suflete,

Cu bagheta minunată a Scripturii

S-au urcat iarăşi la vechiul amvon

Şi inima noastră tresare.

O, Doamne, credeam pe atunci

Că în curând vom cânta cu îngerii,

Şi hainele albe

Erau prima noastră grijă.

Credeam pe atunci

Că nu se va mai scutura floarea generaţiei noastre

Şi în mica noastră Filadelfie

Veneam însetaţi

La izvoarele Şcolii de Sabat.

 

O, Doamne, acum, în seara istoriei,

Îngenunchem printre frunzele toamnei,

Printre speranţele şi dezamăgirile noastre rechemate.

Îngenunchem cu dor în faţa Împăratului veşniciilor

Lăsând să pătrundă lumina Sa

Prin ploaia lacrimilor noastre.

Octombrie 1983

 

Jubileu de botez

 

Cinzeci de ani, de când ieşit-am

Din lume, Ţie să-Ţi urmez,

Şi am înnecat a mele planuri

În apa sfântului botez.

 

Cinzeci de ani – un jubileu

Să-i zicem an de veselie,

Când toate se întorc în pace,

Cu dor de-a Ta Împărăţie.

 

Ce bun ai fost cu mine, Doamne,

În anii pribegiei mele!

M-ai păstorit pe drum de lacrimi

Şi m-ai încununat cu stele.

 

De când Te-am cunoscut pe Tine,

Eu nu m-am săturat să-Ţi cânt.

Chiar dacă glasul mi-e mai aspru,

Te-oi lăuda până-n mormânt.

 

În Tine mi-am găsit nădejdea,

Îmbătrânind în harul Tău.

Tu mi-ai fost ţinta şi porunca,

Moşia mea şi Tatăl meu.

 

O, dacă-aş fi ajuns acum

Oglinda Ta, fără defecte,

Deşi m-am străduit mereu,

Ca viaţa mea să Te respecte!

 

Acum sunt harpă-n mâna Ta,

Ca să-mplinesc o juruinţă,

Şi, la atingere Ta sfântă,

Să cânt o nouă pocăinţă.

 

Să mă dedic pe totdeauna

Credinţei şi iubirii Tale,

Ca zilnic botezat cu Duhul

S-ajung pân’la sfârşit de cale.

 

Noiembrie 1978

 

 

Autoportret ’88

 

Stângăcie pe picioare.

Mintea-i stăruie-n văzduh.

Sub lentile, boabe-amare.

Numai piele, os şi duh.

 

Albatros? Caricatură!

Totuşi, rupt din Baudelaire.

Nu-i grăbit s-adune ură,

Dar nici bun de luat la cer.

 

Cei ce nu-l iubiţi, uitaţi-l,

Cei ce-l lăudaţi, tăceţi.

Singur cu-ale lui lăsaţi-l

– Strigăt mort într-un îngheţ.

 

E mai mult decât se pare,

Mai puţin decât un pic,

Un biet semn de întrebare,

Chiar mai trist decât nimic.

 

Totuşi, e-un rubin sub Cruce,

Floare ca de foc pe spin,

Vers de-apocalipsă dulce,

Picătură de amin.

 

Din destinul lui cel tainic

Nu se ştie cât a stors.

I-a fost dat să fie crainic,

Sau condei al lui Christos ?

 

Iată-i chipul, jalnic álef

Scris cu băţul pe nisip,

Vers scuipat fără de rimă,

Rugăciune-n care ţip.

 

E-un arcuş cu nouă fire,

Scripcă sughiţând de griji,

Doct pân’ la compătimire

Şi cu ochi, să zic, proscrişi.

 

E un rug al lui Iehova,

Vers neisprăvit, în chin.

Merita să-ntindem slova

Pentru-aşa Lăiu Florin ?

1988