decembrie 2022
D L Ma Mi J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
508
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Ziua Domnească/Epistolă către Zahanho

Epistolă către Zahanho

Mai întâi mulţumesc pentru aprecieri şi pentru cuvintele frumoase. Încerc să răspund comentariilor taleE bine că eşti student la teologie, adică vreau să zic, se poate şi mai rău… 🙂 (Mai rău ar fi profesor de teologie care-şi concentrează toată retorica apologetică pe interesul dogmatic, aşa încât alterează şi modul în care facem cercetare biblică!).

Limbile biblice

Nu este nici o problemă că n-ai învăţat greacă la perfecţie. Limbile biblice se predau în facultăţile de teologie la un stadiu introductiv (pentru ebraică) şi cel mult mediu (pentru greacă). Din toţi absolvenţii, foarte puţini se vor specializa în greacă, mult mai puţini în ebraică. Dintre aceşti specialişti, însă, şi mai puţini vor fi cu adevărat utili bisericilor, contribuind la progresul cercetării biblice – deoarece în toate bisericile există tendinţa mai degrabă de a conserva cu gelozie sfântă explicaţiile apucate, decât a continua investigaţiile în teologia biblică. Învăţăm limbile biblice adesea pentru a ne împodobi scrierile şi predicile cu termeni adânci, care uneori nu spun nimic mai mult decât în cea mai slabă traducere. Învăţăm limbile biblice pentru a ne afişa erudiţia şi a ne exersa pedanteria pe urechile altora, şi pentru a ne asigura că unii ne vor prelua catedra, întru perpetuarea acestui obicei barbar.

Bineînţeles că am exagerat în cele de mai sus, ca să mă înţelegi. Există şi o serie de rezultate excelente (la nivel mondial, cel puţin). Dar mult mai de folos ar fi să se studieze bine engleză, arabă şi … limbi “păgâne”, pentru progresul misiunii, iar limbile biblice să fie lăsate pe seama celor care nu se pot abţine să nu înveţe, care au darul. Aceştia le vor studia sistematic, neapărat împreună cu lingvistica generală (care nu se învaţă la teologie), cu limba maternă şi limbi alte limbi de cultură, pentru a deveni buni traducători biblici, buni exegeţi şi profesori de Biblie, buni cercetători în diverse ramuri ale teologiei biblice (care este singura sursă legitimă a teologiei sistematice).

Dacă însă ai învăţat greacă atât cât să ştii 1. ce anume nu ştii încă; 2. ce să faci atunci când nu ştii şi crezi că ştii destul; 3. ce să faci când se pare că nici exicoanele, nici experţii nu pera ştiu; atunci este suficient, ai învăţat destul. Unii sunt avansaţi, dar n-au învăţat toate secretele pe care le-am pomenit.

Sabat şi Duminică

 “Sunt tot crestin si tot roman, si ma inchin tot in ziua lui Hristos. In ziua de odihna a noii Creatii.”

 Şi eu sunt creştin şi tot român (dacă are asta vreo importanţă pentru serafimi sau pentru turci !) şi mă închin în toate zilele, dar sabatizez ca zi sfântă doar ziua Domnului, care este ziua a şaptea, „după poruncă”.

 Referirea ta la “noua Creaţie” probabil este o reminiscenţă pe care bisericile evanghelice au moştenit-o de la înaintaşele lor istorice, care la rândul lor o au de la acei Părinţi ai Bisericii pişcaţi de gnoza neoplatonică. Gnosticismul acesta, natural în mediul creştinilor neevrei, în ciuda multiplelor lui variante, avea o ostilitate specifică faţă de iudaism, faţă de “Vechiul” Testament, faţă de Creaţia acestei lumi (materiale) şi faţă de sabatul săptămânal (ca memorial al “vechii” creaţii). Unii credeau că lumea aceasta materială a fost creată de un spirit rău, care este Dumnezeul evreilor, alţii credeau că lumea aceasta a fost creată de Dumnezeul Vechiului Testament, care însă nu ar fi acelaşi cu Tatăl lui Iisus. Vechiul şi Noul Testament au fost puse în conflict unul cu altul, iar creştinismul era promovat ca o religie nouă, de esenţă spiritualistă, harismatică, ale cărei taine profunde le înţeleg numai iniţiaţii în această gnoză (filozofie mistică).

Este adevărat că Biblia foloseşte expresia “o nouă creaţie (zidire/făptură)”, dar prin aceasta Biblia nu se referă la învierea lui Iisus, ci la “naşterea din nou” a fiecărui candidat la creştinism (2Cor 5:17; Gal 6:15 cf 1 Cor 7:19; Ef 4:24; Col 3:10). Desigur, învierea lui Iisus este garanţia învierii celor care “au adormit în Christos” şi astfel este inaugurarea unei noi creaţii, care va fi realizată în fapt la timpul specificat de Apocalipsă (cap 21). Acest fapt, se înțelege, trebuie sărbătorit; dar Biblia este cea care ne spune cum să sărbătorim învierea lui Iisus: prin botezul evanghelic, care este începutul unei vieţi noi, după chipul lui Christos (Rom 6:4; Col 2:12; 1Pt 3:21). Nicăieri nu învaţă NT că învierea lui Iisus ar trebui sărbătorită într-o zi calendaristică anuală, lunară sau săptămânală. Aceasta este o invenţie bisericească pioasă, nevinovată la început (fiindcă Biblia nici nu interzice aşa-ceva), dar mai târziu s-a dovedit a fi un cal troian al păgânismului, intrând în competiţie cu ziua sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu, apoi ridicându-se deasupra acesteia, ca s-o anihileze. Un timp, porunca lui Dumnezeu şi porunca Bisericii au mers împreună, dar în cele din urmă, porunca omului a devenit obligatorie, iar porunca lui Dumnezeu a devenit suspectă, reinterpretată, maltratată şi băgată sub preş. Aceasta este pe scurt istoria. 

Cel mai important lucru este totuşi să înţelegem că Dumnezeul Genezei este şi Dumnezeul Evangheliei, ba mai mult, Cel Care S-a jertfit pe Cruce este Creator, una cu Tatăl Său (“Toate au fost făcute prin El!” Ioan 1; Col 1:16; Ev 1:2). Dumnezeu este mântuitor, pentru că El este Creatorul. Calitatea de Creator precede pe toate celelalte şi le cuprinde pe toate. Dumnezeu nu a lăsat săptămâna creaţiei pentru a sărbători în fiecare zi câte una din calităţile Lui sau câte un eveniment minunat al istoriei mântuirii, ci El a ales ziua a şaptea, în care să-L sărbătorim pe El, Creatorul, care are putere să şi mântuiască, să dea viaţă etc. Dacă ar trebui să comemorăm fiecare eveniment major din istoria mântuirii într-o zi a săptămânii, atunci ziua naşterii ar fi şi mai importantă, pentru că demonstrează iubirea şi condescendenţa lui Dumnezeu – dar nu ni s-a descoperit în ce zi a săptămânii a avut loc. Nici măcar data, luna şi anul nu le ştim.

Moartea ispăşitoare a lui Iisus ar fi încă mai importantă de comemorat; atât de importantă, încât El ne-a lăsat Sfânta Cină, prin care s-o sărbătorim oridecâte ori se doreşte, ea nefiind legată de ziua săptămânală a Crucificării. “Noi predicăm pe Christos, cel răstignit.” Dacă învierea Lui nu ar fi corelată cu teologia ispăşirii, ea nu ar fi decât o minune realizată cam pe furiş.

Dacă mai sfinţim atunci şi ziua botezului Lui (pe care n-o ştim) şi ziua înălţării Lui (care a fost la 40 de zile după înviere, într-o zi de joi), ar trebui să avem ca zile de închinare, pe lângă sabat (pe care nu îl putem contesta cu Biblia în mână), zilele de joi, vineri, duminică (şi încă vreo două care pot coincide sau nu cu acestea). Şi astfel ajungem să ţinem mai toate zilele săptămânii.

Dar cei care vorbesc despre o comemorare (săptămânală) a “noii creaţii” uită că însăşi existenţa săptămânii (ciclul de şapte zile) nu are altă justificare decât sacra istorisire a Creaţiei. Ei aleg o altă zi, dar păstrează ciclul săptămânal. Dacă cineva desfiinţează sabatul, pe motiv că aminteşte de vechea Creaţie, pentru ce mai păstrează atunci săptămâna, doar ca suport al unei invenţii teologice (pragmatice) cu care să-L cadorisim pe Dumnezeu? Vorba lui Ieremia: “

[au făcut] lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte.” (Ier 7:31; 19:5). Să nu uităm că săptămâna nu are justificare astronomică, este o tradiţie pur religioasă, care vine de la evrei; iar cartea evreilor (Biblia) mărturiseşte că săptămâna îşi are originea la Facerea Lumii. În concluzie, dacă vreun creştin are motive să depăşească motivul Creaţiei, justificând alte zile memoriale decât Sabatul, ar trebui să renunţe la săptămână şi să comemoreze doar data calendaristică (e. g. 25 decembrie, 27 aprilie, etc.). Poate să sărbătorească şi lunar dacă vrea. Dar de ce să mutileze sensul săptămânii, întorcând-o pe dos, sub cuvânt că fac din ea simbolul unei “noi creaţii”? Iisus a spus unor asemenea Părinţi: “Aţi desfiinţat frumuşel porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi predania voastră” (Mc 7:9).

„Apropo, nu avem nicio porunca explicita in Noul Testament ca neamuri sa tinem Sambata.”

Mai întâi ar trebui să ne întrebăm dacă  această despicare sau rupere în două a Scripturii sau a comunităţii creştine este legitimă (Gal 3:28). Autoritatea Noului Testament nu este un canon în canon. Noul Testament stă pe scripturile ebraice (Primul Testament) pe care Iisus şi apostolii l-au recunoscut ca fiind fundamental şi normativ. Evangheliile, epistolele etc. s-au adăugat Scripturii ebraice, nu au înlocuit-o, nici nu au înnăbuşit-o. Singurele discuţii apostolice cu privire la ceea ce nu se mai cere “neamurilor” priveau anumite semne naţionale şi ceremoniale ale vechiului legământ (circumcizia, calendarul etc.), care puneau accentul pe o distincţie dintre evrei şi neevrei. Nu au fost interzise acelea, dar era interzis să fie prezentate ca obligatorii, condiţii sau chiar merite pentru evrei sau creştini. Sabatul nu este un semn evreiesc sau ceremonial, deoarece el a fost dat de Dumnezeu la Facere întregii omeniri, fapt pe care şi Iisus l-a recunoscut (Mc 2:27-28). De aceea, nu ne mirăm că Pavel, în călătoriile lui misionare, a ţinut adunări de sabat chiar şi în cetăţile păgâne, ba chiar acolo unde nu erau evrei, nici sinagogă (FA 16:12-13, 16, 20-21). Pentru adunările evanghelice cu neevreii, Pavel folosea tot sabatul, nu o altă zi (FA 13:42). Nu era necesară o nouă poruncă explicită în ce priveşte sabatul săptămânal, pentru că “neamurile” diasporei de pretutindeni ştiau care este obiceiul evreilor şi de unde îl au (FA 15:21).

În al doilea rând, nu era necesară o asemenea poruncă, deoarece nu a existat pe vremea apostolilor nici o controversă printre creştini, dacă toţi trebuie să ţină sabatul sau numai unii. Chestiunea nici măcar nu se discută, deşi altele s-au discutat din plin (circumcizia, sărbătorile şi sabatele calendarului, bucatele “contaminate” ritual prin dedicare idolatră, incertitudini cu privire la puritatea rituală etc.).   La sinodul apostolic (FA 15) ar fi fost ocazia cea mai bună în care să se dezbată sabatul, dacă ar fi fost cazul. Dar toată controversa era privitoare la circumcizie şi la alte lucruri din legea evreiască menţionate pe nume. Era imposibil să se facă în privinţa aceasta o schimbare atât de “subtilă” (cum ar fi exceptarea creştinilor dintre păgâni) fără să trezească suspiciunile şi opoziţia evreilor dinăuntru şi dinafară. Opoziţie s-a trezit într-adevăr, dar pe alte subiecte.

Dacă Evanghelia şi Faptele scrise de Luca reprezintă viziunea unui asociat al “apostolului neamurilor,” care era el însuşi neevreu şi a scris pentru greci, atunci este interesant că dintre toţi autorii NT, Luca menţionează cel mai mult sabatul şi anume într-o manieră naturală şi pozitivă, ca pe o practică obişnuită, normală, incontestabilă. Mai mult, dacă ţinem seama de faptul că Evanghelia lui Luca nu a fost scrisă imediat după Înviere, ci cam la o generaţie după aceea, pe la anii 60-65, atunci accentul pe care Luca îl pune pe Sabat a fost un mod de a reaminti credincioşilor din diaspora eleno-creştină, că Sabatul este ziua sfântă a lui Dumnezeu lăsată de la Facere. Iată ce spune Luca:

Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în el, apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri; dar în ziua Sabatului s-au odihnit după poruncă (κατὰ τὴν ἐντολήν – Lc 23:55-56).

De ce simte Luca nevoie să precizeze, la o generaţie după Înviere, că galileencele acelea care urmaseră pe Iisus peste tot şi iubeau pe Iisus atât de mult, încât au sacrificat să cumpere multe aromate pentru îmbălsămarea Lui, nu şi-au continuat treaba după apusul soarelui. Să fi fost pe motiv că era întuneric? Sau pentru că se temeau de reacţia evreilor? Luca spune că au făcut aceasta din respect pentru porunca Domnului. Mă supără faptul că traducătorii au tradus pe κατὰ τὴν ἐντολήν cu „după Lege”, sugerând astfel că gestul lor ar fi fost motivat de obligaţia socială, de tradiţia neamului („legea veche”), ca să nu deranjeze pe alţii sau să nu-şi creeze probleme, asemenea celor 11 apostoli care se încuiaseră de frica iudeilor. Luca însă foloseşte aici termenul ἐντολή (poruncă), subliniind astfel că era vorba de voia lui Dumnezeu exprimată în porunca decalogică. (Desigur, nu e vorba de porunca cezarului, a Sinagogii sau a Bisericii). Sunt convins că poţi confirma ceea ce spun, cu greaca pe care o cunoşti.

Conştiinţă, Poruncă şi Evanghelie

Nu am afirmat că ţinerea duminicii ar fi păcat. Dacă cineva vrea să ţină, pe lângă porunca lui Dumnezeu şi o poruncă a Bisericii, ţinând adunări de duminică, nu e nici o problemă. (Să nu uităm că duminica nu are nicăieri reguli biblice de cum ar trebui ţinută; nu se deosebeşte de alte zile, decât că se mai vine pe la biserică). Dar dacă înlocuiesc porunca lui Dumnezeu cu părerea mea sau obiceiul majoritar, atunci nu mai sunt creştin. În orice caz, nu creştin apostolic, ci unul mai gnostic şi mai episcopal.

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă. Dar porunceşte….” (FA 17:30)

Mulţi oameni ai lui Dumnezeu din trecut au ţinut duminica, aşa cum au înţeles. Christos este mai mare decât sabatul, pentru că El este Domnul. Totuşi, a ignora porunca lui Dumnezeu, întărită și de Christos, este păcat grav. Existenţa actuală a unei misiuni şi a unui mesaj de reformă în privinţa sabatului, face pe oameni răspunzători şi pentru această poruncă. Sunt convins că cei mai mulţi creştini adevăraţi sunt în alte confesiuni decât în mica noastră comunitate care numără mai puţin de 20 milioane. Dar acum trăim zilele ultimelor evenimente, când suntem aproape să fim testaţi în credincioşia noastră faţă de Christos. Şi a crede că suntem scuzaţi pentru că sunt mulţi creştini buni care nu ţin Sâmbăta, este o greşeală şi o capcană. Sunt mulţi creştini buni, care nu au botezul creştin (evanghelic).  Sunt mulţi creştini buni care se închină Fecioarei şi sfinţilor. Dar aceste greşeli trebuie îndreptate, altminteri ele pot deveni păcate de neiertat.    

Conştiinţa se modifică şi ea după Scriptură. Aşa este corect, nu să modificăm Scriptura după conştiinţă. Faptul că un credincios este mustrat sau nu este mustrat de cugetul lui, nu este o dovadă a voiei lui Dumnezeu. Scriptura este o autoritate mai mare decât conştiinţa noastră. Dacă vrei să sfârşeşti prin Duhul, atunci trebuie să asculţi de poruncile Domnului, cum zice Evanghelia (Ioan 14:15-16). A închina Domnului sabatul săptămânal, pentru că este al Lui, nu înseamnă că încerci să te mântuieşti prin eforturi proprii, după cum nici fidelitatea față de soţia ta, sau faptul că nu furi de la semenul tău, nu înseamnă o strădanie legalistă zadarnică. Sunt acestea „învăţături începătoare ale lumii?” Mai degrabă duminica şi creştinismul popular sunt învăţături începătoare ale lumii. Decalogul este învăţătura lui Dumnezeu, de început şi de sfârşit. Apocalipsa arată clar că legământul creştin are aceleaşi table, după care vom fi judecaţi în final (Ap 11:19; 12:17; 14:12).

Toată speranţa noastră este în harul lui Dumnezeu arătat în Christos, nu în meritele, nici în performanţele noastre. Asta este clar. Suntem dependenţi de Dumnezeu şi pentru harul îndreptăţirii şi pentru harul sfinţitor, care ne împuterniceşte să împlinim voia Lui. Pavel ar fi mult mai uşor de înţeles, dacă cineva ar studia teologia iudaică antică şi actuală, pentru a înţelege cu ce mentalitate se confrunta apostolul în polemicile lui. Eu am înţeles destul de târziua aceasta şi sunt de aceeaşi părere cu Petru, că în epistolele lui Pavel, mulţi se încâlcesc (2 Petru 3), construindu-şi o evanghelie imaginară, care îi poate întoarce de unde au plecat (în lumea păcatului), doar că pe altă rută.

Dacă tot eşti student, sfatul meu ar fi să studiezi serios aceste lucruri, care sunt de viaţă şi de moarte. Pune deoparte pentru un timp evanghelia evanghelică şi studiază în Scripturi Evanghelia veşnică, în care este siguranţă şi speranţă. Restul este „datina bătrânilor”; are reminiscenţe de adevăr, dar nu constituie „mărgăritarul de mare preţ” (Mt. 13:44-46).

Poruncile 

 “Cred ca glumiti atunci cand spuneti ca tinerea poruncilor sunt o conditie a mantuirii…”

Ţinerea poruncilor nu SUNT o condiţie, ci ESTE condiţie a „intrării în viaţă”, a arătat Iisus (Mt. 19:17). Aceasta nu înseamnă că ne bizuim pe performanţele noastre. Ne bizuim pe El, prin credinţă, pentru a împlini ceea ce El a poruncit. Ascultarea de Dumnezeu, faptele credinţei, zelul şi efortul stăruitor de a face voia lui Dumnezeu sunt datorii explicite ale vieţii creştinului adevărat, nu aspecte opţionale sau afişări fariseice. Dacă cineva nu a înţeles puterea Evangheliei de a transforma viaţa unui om şi a-l face după chipul lui Dumnezeu, n-a înţeles nimic din creştinism. Evanghelia unora este doar cu puţin mai sfântă şi mai eficientă decât aghiasma. Printre evanghelici (şi chiar printre anumiţi adventişti) circulă un gen de evanghelie, la care demonii, ascultând-o prin biserici, chicotesc și îşi dau coate.

Nu, Iisus nu a dorit să demonstreze tânărului că încălcase flagrant poruncile. Dacă tot nu erau condiţii, ce rost avea să mai amintească de ele? Tânărul a mărturisit că le păzea din tinereţe, iar Iisus nu l-a contrazis. Dar la una din ele  („Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”) a fost pus la probă. Tânărul a căzut la test. Asta înseamnă că nici măcar pentru cei care ţin poruncile din tinereţe nu este sigur că sunt buni creştini, darămite cei care nu vor să aibă treabă cu poruncile, sau resping pe unele din ele, chiar înainte de a veni testul.

Nu sunt stabil in ce priveste doctrina despre mantuirea asta ex-Hristos pentru cei ce n-au auzit niciodata Evanghelia. Un lucru stiu sigur, si ei merita sa mearga in Iazul cu foc pentru pacatele lor. N-au nicio dezvinovatire pentru pacatele lor. Si in iad nu merge cineva ca n-a crezut, ci ca este pacatos. (e si necredinta un pacat, dar nu doar ea).”

Această mărturisire de credinţă este odioasă şi cinică. Dacă ţi-a murit pruncul (şi nici măcar n-a fost „botezat”, ca la ortodocşi), ce se întâmplă cu el? Merge la iad, din cauză că s-a născut păcătos, nu? Dacă sălbaticii din Australia veche merg automat la iad, pentru că n-au ascultat de Dumnezeu, deşi nimeni nu i-a învăţat cele zece porunci sau evanghelia, atunci ce ne facem cu cei care refuză să asculte toate poruncile lui Dumnezeu, pe care le cunosc, sub pretextul că, oricum,  mântuirea nu vine prin Lege…?

Convingerea mea puternică este că Pavel a fost înţeles greşit şi că evanghelicalismul abuzează de Scriptură. Nu degeaba unii îl urmează chiar pe Marcion (am descoperit şi câţiva adventişti care merg pe acest drum blestemat).

„Daca ei ar fi putut fi mantuiti fara Hristos, nu ne-ar mai fi trimis Hristos in toata lumea sa propovaduim Evanghelia.”

Raţionamentul tău este logic, dar vorbeşti în puţină cunoştinţă de cauză. Nu insist aici, fiindcă este un subiect mai complex. Dar trebuie să-ţi aminteşti că până la Christos a fost atâta lume pe pământ care s-a mântuit prin credinţa patriarhală şi prin cea israelită. Toţi aceştia nu știau de Iisus, cu excepţia unor vagi aşteptări profetice. Pavel însă, când vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă, dă exemple favorite din rândul acestora. Apoi Biblia arată că şi dintre păgâni, unii au slujit lui Dumnezeu, chiar dacă nu aveau cunoştinţa evreilor (Rom. 2:14-16).

Magii care au venit la Betleem erau doar cu ceva mai luminaţi decât nişte astrologi de rând. Dumnezeu are căile lui minunate prin care lucrează. Cu toate acestea, lumea este atât de plină de întunericul adus de Satan, care acopere imaginea lui Dumnezeu, încât predicarea Evangheliei curate măreşte şansele oamenilor de a se mântui. Evanghelia nu este primită doar de aceia care oricum s-ar fi mântuit, ci este primită şi de unii care altfel niciodată nu s-ar fi pocăit. Pe lângă aceasta, Evanghelia adevărată aduce fericire în viaţa acelora care deja cunosc ceva din adevăr şi îi ajută să devină instrumente ale mântuirii în folosul altora dintre semenii lor. Nu pretind că am înţeles toate tainele lucrării lui Dumnezeu în această privinţă, dar cred că ceea ce am scris este adevărat.  Ne mântuim prin Christos, chiar şi unii care nu ştim cum ne mântuim. Nu cristologia, ci Christos ne mântuieşte.

Ai dreptate că oamenii au nevoie de pocăinţă pentru păcatele pe care le cunosc, înainte de a se pocăi de călcarea poruncii a patra, pe care s-ar putea să n-o cunoască, sau s-o ignore. 

Iadul veşnic

Referitor la iadul veşnic, văd că fie eşti sub teroarea lui, fie ai nevoie de el pentru a-ţi prăji adversarii J. Din fericire, şi aici e vorba tot de sfânta tradiţie. Tu vorbeşti de o pocăinţă de frica iadului veşnic. Nu neg faptul că pe unii, în special pe cei crescuţi într-un spirit mistic sau legalist, această imagine i-a dus la pocăinţă. Dar pe mulţi oameni inteligenţi şi sensibili i-a pierdut. Este foarte interesant că tocmai cei care dispreţuiesc Legea „veche”, pe motiv că ar însemna severitate, duritate, pedeapsă, blestem etc., îmbrăţişează cu reverenţă imaginea chinurilor veşnice, ca şi cum ar fi adevăratul sens al creştinismului şi cheia mântuirii. Da, Legea lui Dumnezeu are şi această faţă represivă a sfintei dreptăţi. Dacă nu i-a plăcut omului porunca Împărăţiei, va face cunoştinţă cu pedeapsa veşnică, adică o pdeapsă definitivă, fără drept de recurs. Dar pentru cei care-L primesc pe El ca domn şi mântuitor, Christos a suferit El Însuşi chinul pedepsei iadului în locul lor. Cei care au refuzat pe Iisus, vor suporta singuri pedeapsa, vor „ispăşi” ei înşişi pentru păcatul lor. Dar orice ispăşire are un termen. Cineva poate fi condamnat pe 170 de ani, chiar dacă nu va trăi decât 70. Poate fi condamnat la pedeapsă capitală, fără drept de recurs şi cu termen imediat. Dar nimeni, în tot universul, nici măcar diavolul, nu poate fi condamnat la torturi veşnice, fără să expire vreodată. Ideea aceasta, indiferent care ar fi originea ei, este demenţială. Şi vei vedea că nu este biblică.

Zici că acest iad are de-a face cu caracterul lui Dumnezeu? Că Dumnezeu este atât de iubitor încât Şi-a dat Fiul să fie torturat şi ucis în locul nostru, pentru ca aceia care nu acceptă pe Iisus, sau nu au avut norocul să audă de Evanghelie, fiindcă s-au născut acum 500 de ani printre boşimani, sau au trăit înaintea erei creştine, trebuie să meargă în iad? Adică nu doar să piară ca un dobitoc, ci să-i fie torţion ca suflet şi trup, pus la cazne hiper-inchiziţionale şi super-piteştene, în vecii vecilooooor, la nesfârşiiiit? Dacă acest aspect vorbeşte despre caracterul lui Dumnezeu, aşa cum zici, atunci rău de tot mai vorbeşte. Frumoasa expresie românească „Bunul Dumnezeu”, ar fi o glumă proastă, iar acest Dumnezeu torţionar profesionist are nevoie El Însuşi de mântuire, de naştere din nou. Cum să te porţi aşa cu vrăjmaşii? Îi distrugi complet, dacă altă soluţie nu mai există; îl pedepseşti pe fiecare, proporţional cu vina şi prostia lui, dar nu îi menţii viaţa şi conştiinţa la nesfârşit, doar ca să poată simţi că stă la rotisor şi va sta acolo pentru vecii vecilor!

Cel fel de Dumnezeu ar fi acela care nu-ţi lasă nici avantajul sinuciderii, fiindcă vrea să te ţină în viaţă, ca să te tortureze fără limite de metodă şi timp. Acesta monstru este dumnezeul predicat de Biserica istorică de multe veacuri, şi cu acest bau-bau ea şi-a supus popoare şi regi. Apoi a creat instrumente prin care să te salveze din iad: sfintele taine, purgatoriul, indulgenţele şi minunile maerialist-mistice ale sfinţilor… Din toate acestea s-a profitat bine, sau cel puţin Biserica a supravieţuit decent.  

Dacă iadul ar fi un argument atât de convingător în favoarea pocăinţei, de ce majoritatea oamenilor nu se pocăiesc, şi de ce atât de mulţi pocăiţi nu şi-au schimbat serios viaţa? Teroarea nu poate inspira respect şi dragoste, ci numai groază, ură disimulată şi mânie înăbuşită. Teroarea conduce mai degrabă la ateism şi chiar la formele cele mai anticreştine.  

„Pe cine nu l-a ingrozit iadul, nu-l poate fascina Raiul.”

Dacă te referi la „iadul” suferinţelor lui Christos, este adevărat. Dar altminteri nu este deloc adevărat. Dimpotrivă, pe cine nu-l convinge Crucea lui Iisus, nici un alt argument nu-l poate convinge. Ascultarea care nu vine din iubire nu este acceptată de Dumnezeu şi nu este mai mântuitoare decât botezul pruncilor, care este mai puţin folositor decât o baie bună.

Iuda nu s-a dus în iad, ci în mormânt, acolo unde s-au dus şi sfinţii apostoli. Abia la înviere vor fi departajaţi, unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru pedeapsă. Povestea iadului este clădită pe cea mai veche şi mai universală minciună a majorităţii religiilor universale din toate timpurile: nemurirea inerentă a sufletului (spiritului). 

„Nu aveti niciun argument NT ca iadul nu exista, ca iadul nu este vesnic.”

Nu noi trebuie să avem argumente că iadul nu există, ci aceia care cred că există trebuie să aibă argumente valide, să înveţe să citească inteligent Biblia, nu în mod literalist-fundamentalist, nu silabisind şi confundând figurile cu limbajul propriu, nu întrebând pe Sfinţii Părinţi cum trebuie să înţeleagă, ci studiind cu seriozitate. Dar dacă vrei argumente că nu există un iad subteran unde se duc morţii păcătoşi, iată argumentele principale:

  1. „Iadul” (numit uneori „gheenă”, „abadon/pierzare”, „iazul de foc şi pucioasă” etc.) nu apare nicăieri în Scripturi ca învăţătură, ci numai în imagini poetice şi apocaliptice, sau în parabole, ca metaforă sau ca simbol al pieirii, al pedepsei judecăţii de apoi şi al pierderii şansei vieţii veşnice. Multe din asemenea utilizări poetice sunt influenţe literare care citează autori biblici mai vechi, iar în alte cazuri sunt imagini mitologice populare (canaanite sau greco-romane) cu care autorii biblici şi-au îmbogăţit limbajul ilustrativ şi sugestiv, fără a-şi modifica însă mesajul.
  2. Termenii ebraici şi greceşti folosiţi pentru „tărâmul morţilor” (Şeol şi Hades), unde Biblia arată că se duc toţi prin moarte, şi buni şi răi, au fost traduşi uneori cu „iad”, fără respect faţă de dicţionare şi față de contextul cultural, în o serie de traduceri (în special de limbă engleză [hell], dar nu numai). Şeol/Hades sunt denumiri mitologice anterioare Bibliei, Şeol fiind termenul ebraic popular [probabil de origine canaanită] pentru „lăcaşul morţilor” (sau „celălalt tărâm”), iar Hades fiind conceptul mitologic grecesc despre locul unde merg toţi morţii. Un alt termen grecesc, Tartaros (tartarul), care denumea temniţa cea mai adâncă de sub Hades, unde au fost aruncaţi titanii, este folosit ca participiu verbal de Petru (tartarosas = a aruncat în Tartar [Cornilescu: Adânc]), deasemenea în mod figurat sau poetic (2Pt. 2:4). În povestea evreiască pe care Iisus o foloseşte ca parabolă în Luca 16 avem singurul caz în care Hades-ul grecesc apare ca echivalent al Gheenei. Ce este însă Gheena? Există astăzi undeva acest loc? Gheena’  este cuvântul iudeo-aramaic, care derivă din expresia Ghe-Hinom (Valea Hinom) – numele unui loc de lângă Ierusalim, unde era tofet-ul (rugul/altarul arderii de copii pentru Moloh) pe care Iosia cel Drept l-a transformat într-o groapă de gunoi blestemată (2Împ 23:10; Ier 7:32; 19:11; 19:12-13).
  3. Apocalipsa foloseşte din plin imaginea “iadului” (Ap 14:10; 19:20; 20:10, 14-15; 21:8), numindu-l deobicei “iaz” (iezer, lac), şi descriindu-l ca fiind plin de “foc şi pucioasă”, elementele care au distrus cetăţile Câmpiei (Gn 19:24; Lc 17:29). Acestea sunt însă simboluri ale distrugerii şi curăţirii finale, nu ale torturii veşnice (Ps 11:6; Is 30:33; Ez 38:22). Când Apocalipsa explică însă mai  detaliat această imagine teribilă, în Apocalipsa 20-21, inspiraţia divină ne arată cum trebuie să înţelegem lucrurile:
  1. În mod literal, pedeapsa finală a rebelilor este focul lui Dumnezeu din cer, care îi mistuie (îi consumă complet), vezi Ap 20:9 (Iov 20:26), aşa cum s-a petrecut în timpurile istorice (Nu 16:35; 2Împ 1:10, 12, 14; Ier 17:27; Ez 20:47-48), fără să mai rămână ceva (Mal 4:1, 3).
  2. Imaginea iazului care arde veşnic cu foc şi pucioasă este o scenă în viziunea lui Ioan, dar scena în sine este suprarealistă: aşa cum balaurul din cap 12 este explicat în text ca fiind diavolul, nu o specie de reptilă cerească, tot aşa iazul de foc şi pucioasă care arde în vecii vecilor este explicat în două locuri ca fiind nimic altceva decât „moartea a doua” (Ap. 20:14b; 21:8). Până şi iadul este aruncat în iad, ca să folosim expresia curentă (Ap. 20:14a). Prin urmare, iadul se autoconsumă, atât de teribil este. Dar nu va fi lăsat să intre în competiţie cu Dumnezeu, să strice imaginea lui Dumnezeu. Să fim serioşi. Cei care cred într-un iad veşnic, ar trebui să viziteze Marea Moartă, să vadă dacă mai ard cumva pe acolo cetăţile blestemate (Iuda 1:7), şi să dea o fugă la Ierusalim, să vadă dacă focul aprins de Dumnezeu cu mâna babilonienilor mai arde încă, aşa cum e scris, că „nu se va stinge” (Ier 17:27).

„Aproape toata doctrina va este fudamentata pe cartea Eclesiastul, o care scrisa din perspectiva omului secular.”

 Greşit. Asta învaţă unii teologi, ca să le iasă méndrele. Dar Eclesiastul nu este scris din perspectiva omului secular. Este în primul rând o carte inspirată, ca şi Proverbele şi Cântarea Cântărilor, toate fiind despre înţelepciune, bucurie, viaţă şi moarte. Solomon a scris-o după ce s-a întors de la nebunia vieţii lui; şi chiar dacă pomeneşte în ea o serie de aspecte ale nebuniei trăite, convingerile pe care el le exprimă, scriind cartea, sunt convingeri sănătoase, moştenite de la Moise şi Profeţi (Ecl. 3:19-21 compară cu Gen. 6:17 „duh” de viaţă, Gen. 1:30 „suflet” viu; Ps 6:5; 115:17 / 113:25; Is 38:18 etc.). Cei mai profunzi teologi, de diverse confesiuni, au înţeles bine mesajul Bibliei cu privire la natura sufletului/spiritului uman. Vezi, de exemplu, Oscar Cullman.

Da, avem unele asemănări cu Martorii lui Iehova, în această privinţă, dar nu numai cu ei. Este plină istoria de asemenea „eretici” în rândul cărora mă simt onorat. Poţi citi aici despre mai multe personalităţi din trecut, dar lista nu e completă. Leroy. E. Froom (în cartea The Conditionalist Faith of Our Fathers) tratează istoria acestora în trei volume mari. Vezi şi Wikipedia, care este mai la îndemână şi cu multe referinţe bibliografice bune. Pe lângă adventişti şi martori, există şi alţi creştini care resping conceptul nemuririi inerente a sufletului: baptiştii condiţionalişti (din 1878), câteva biserici rupte din adventism şi cristadelfienii. Dar mai important este că în rândul multor biserici protestante (luterani, anglicani, reformaţi) au existat şi există încă o serie de teologi care, în ciuda crezului oficial al bisericii lor, nu acceptă poveştile despre suflet şi iad. Semne de felul acesta, foarte interesante, găsim şi la creştinii din primele secole.

„Daca Iadul nu e vesnic, Hristos n-are de unde sa ii scoata pe pacatosi.”

Iisus ne mântuieşte de păcat (Mat. 1:21) şi de urmările lui, cea mai gravă consecinţă fiind moartea,  ultimul vrăjmaş al nostru (1Cor 15:26). Fără intervenţia Lui am fi fost pierduţi. Nu e destul de rea moartea ? De ce ar fi necesar să mai fim şi chinuiţi veşnic? Iadul nu a fost „creat” pentru nimeni, el nu există nicăieri. Este o creaţie literară, care simbolizează soarta finală a celor răi. Nici măcar demonii nu au fost aruncaţi cu adevărat într-un iad, adânc, tartar, închisoare etc. Singurul iad, în care au fost aruncaţi demonii este lumea noastră (Ap 12:9, 12; Ef 2:2; 6:12), pentru că diavolul şi apostolii lui religio-politici, precum şi hoardele lui de mafioţi şi răufăcători, au transformat-o în iad (Ap 18:2-3). Iisus ne mântuieşte din acest „veac păcătos”, ne mântuieşte de mânia viitoare, ne scuteşte de pedeapsa morţii a doua, din care nu mai există înviere (Ap 20).

„Tocmai, negarea existentei Iadului stirbeste din Gloria lui Dumnezeu, din Caracterul Sfinteniei si Dreptatii Sale.”

Amice, dacă gloria şi sfinţenia dreptăţii lui Dumnezeu stă în iad, adevărul că prostioara aceasta teologică Îi ştirbeşte lui Dumnezeu mai toată slava. Nu poţi să crezi în iad şi să demonstezi că aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Nu e nici o dreptate a ucide în bătaie un copil pentru că s-a născut cu păcat strămoşesc, sau pentru că a îndrăznit să-ţi reproşeze ceva. Dacă este un criminal în serie, sau un Stalin, sau altceva de soiul acesta, merită prăjit oarecare timp, să simtă şi el ce a făcut altora. Dar ca să torturezi la infinit pe cineva, nici măcar să nu-l laşi să moară îngrozit, cum poate fi aceasta dreptate? Nu vezi că este o scârbă de comportament? Cum poate fi dreptate? Dreptarea este ceea ce cere Legea. Iar Legea cere moartea (Rom 6:23), nu viaţă veşnică în torturi. 

„Asta ma framanta, si asta ma motiveaza sa fac evanghelizare personala si sa predic Evanghelia in Biserici.”

E bine dacă te frământă soarta altora. Dar dacă nu găseşti argumenul Crucii şi al Legii care cere moartea păcătosului, dacă nu poţi spune ceva mai mult despre argumentul paradisului, dă-l naibii de iad! Nu chinui pe ascultători cu această monstruozitate teologică!

Elle White, Sanctuar etc.

Văd că revii mereu la subiectul Ellen White şi încerci să blamezi pe Ellen White pentru tot ceea ce crezi că nu funcţionează la adventişti, sau că funcţionează diferit. Acesta este un subiect mai mare şi sfatul meu este să nu imiţi purtarea celor despre care Scriptura spune: „batjocoresc ce nu cunosc” (Iuda 1:10).

„Doctrina Curatirii Sanctuarului… cum se impaca ea cu versetul din Evrei 9:12?”

Se împacă bine. Când noi vorbim despre curăţirea Sanctuarului, folosim pentru sanctuarul ceresc limbajul ceremonial-dramatic din Leviticul 16 despre sanctuarul pământesc. Noi facem o aplicaţie finală a Zilei Ispăşirii din Leviticul 16, arătând că ea era un tip al zilei judecăţii, aşa cum reiese din ritualul care se făcea, când sanctuarul era curăţit, iar păcatele lui Israel erau curăţite cu sângele ţapului ispăşitor şi puse apoi pe capul ţapului alungat. În Evrei 9:12 se face o altă aplicaţie, care nu o contrazice pe prima. Apostolul face din cele două încăperi ale sanctuarului pământesc prefigurări ale celor două sisteme: sanctuarul vechiului legământ şi sanctuarul noului legământ. El contrastează intrarea „odată pe an” a pontifului pământesc, cu intrarea „odată pentru totdeauna” a Domnului Iisus în Locul Preasfânt. Ellen White însăşi confirmă că Iisus la înălţare a intrat în Locul Preasfânt şi că prin aceasta ne-a deschis acces direct la Dumnezeu:

“Still bearing humanity, he ascended to heaven, triumphant and victorious. He has sprinkled the blood of the atonement on the mercy seat. …He has taken the blood of the atonement into the holiest of all “Signs of the Times, April 19, 1905.

“As in the typical service, the high priest laid aside his pontifical robes and officiated in the white linen dress of an ordinary priest [Lev 16:4], so Christ laid aside his royal robes and garbed himself with humanity and offered sacrifice, himself the priest, himself the victim. As the high priest, after performing his service in the holy of holies, came forth to the waiting congregation in his pontifical robes, so Christ will come the second time [Lev 16:23-24; Ev 9:28].” Acts of the Apostles, p. 33

“Christ came to demolish every wall of partition, to throw open every compartment of the temple.” This is Christ’s Object Lessons, p. 386. “The way into the holiest is laid open, a new and living way is prepared for all. No longer need sinful, sorry humanity await the coming of the high priest”. Desire of Ages, chp. Calvary – (ref. ruperea perdelei la templu in 31 AD)

Aceste simboluri nu trebuie înţelese mecanic, altminteri vom găsi numai contradicţii, indiferent ce teorie am prefera. Cel mai bine este să studiem fiecare sugestie teologică şi să vedem ce anume are importanţă practică în credinţă. Dacă cred că Iisus este singurul mijlocitor şi prezenţa Lui înaintea Tatălui mă reprezintă, este extrem de important, fiindcă este o garanţie sigură. Dar dacă insist că este important să cred că Iisus chiar este îmbrăcat ca Aaron şi vântură o cădelniţă, sau că în ceruri există altare, potire, sfeşnice şi perdele ca în sanctuarul pământesc, sau că Iisus chiar duce sângele Său într-o năstrapă ca să-l stropească în sanctuar, înseamnă că merg prea departe cu rolul imaginaţiei. Limbajul şi imaginile ceremoniale sunt folosite în viziuni, sau în explicaţiile viziunilor într-un mod convenţional, dar nu ca să credem că în cer se întâmplă chiar aşa. Ioan vede în cer altar de tămâie, vede şi mielul de jertfă, dar toate acestea sunt simboluri vizionare ale realităţii, puse de Dumnezeu în mintea lui, cu scop didactic – şi nu ca să ne informeze cum arată cerul.

Faptul că un tip poate avea două sau mai mult aplicaţii, să nu ne mire. Paştele, de exemplu, s-a împlinit prin mântuirea spirituală pe care ne-a adus-o Iisus la Golgota. Dar cartea Apocalipsei sugerează o a doua împlinire, când Iisus vine şi ne aduce mântuire fizică din lumea aceasta şi de toate urmările păcatului. De aceea în Apocalipsă apar plăgile, Cântare lui Moise şi a Mielului şi alte elemente specifice pascale. Iisus este lumina lumii, dar în alt loc El spune „voi sunteţi lumina lumii”. Este o contrazicere? La fel Ziua Ispăşirii are unele aplicaţii legate de prima venire a lui Iisus, dar şi o aplicaţie finală legată de ziua judecăţii, de a doua venire a Domnului. Deşi Epistola către Evrei afirmă că Iisus a intrat odată pentru totdeauna în sanctuarul ceresc, tot ea afirmă că în cele din urmă, „Dumnezeu va judeca pe poporul Său” (Ev 10:30, 26-29; 6:4-6; 1Pt 4:17-18) şi că istoria mântuirii nu se termină la Cruce, nici la intrarea în Sanctuar, ci după ieşirea de acolo: Ev 9:27-28.

“Profetia din Daniel este interpretata in mod intentionat eronat. Ar fi fost singura scapare (care insa nu tine) de a spala rusinea unei incalcari a cuvintelor lui Hristos, pot spune, chiar a poruncii Lui (F.A. 1:7).”

Dacă este interpretată „eronat” trebuie văzut ce şi unde este greşit. Nimic din ce este omenesc nu este perfect. Dar acuzaţia că ar fi vorba de rea voinţă, de pervertire intenţionată a adevărului, este o mică răutate pe care ai împrumutat-o din literatura pseudapologetică cu care ai fost îndoctrinat.

Porunca lui Iisus din FA 1:7 nu interzice studiul cronologiei biblice sau al profeţiilor care privesc drumul prin care trece Biserica de la prima la a doua venire a lui Iisus. Dacă ar fi aşa, ar însemna că Domnul Se contrazice pe Sine. În Daniel (8:14, 17, 19, 26; 12:4-13) El a prevăzut că timpul profetic se va înţelege în timpul sfârşitului. Dacă FA 1: 1:7 contrazice asta, înseamnă că ori Luca (autorul Faptelor) nu ştia ce spune, ori Daniel era un profet somnoros. În realitate, Iisus în FA 1 nu face decât să le reamintească ucenicilor, ceea ce le mai spusese: creştinului nu i se descoperă un timp stabilit, pentru că timpul Împărăţiei vizibile depinde de timpul evanghelizării lumii (spre avertizare) în puterea Duhului Sfânt. Acelaşi lucru l-a spus Iisus şi în Mat 24:14. Cât priveşte momentul Venirii Lui, El a arătat că, din partea Sa, El a plănuit să vină în aceeaşi generaţie (Mt. 24:34, comp. Mt. 16:27-28). 

“Biserica este zidita pe invatatura apostolilor si prorocilor.”

De acord (Ef 2:20). Apostolii şi prorocii au fost autorităţi vii în Biserică, în primul secol (Ef 3:5; 4:11). Dar învăţătura lor nu era o noutate, ea era învăţătura primită de la Iisus prin viu grai şi prin Duhul Sfânt. Iar Iisus Însuşi, precum şi apostolii şi profeţii Lui obişnuiau să-şi întemeieze învăţăturile pe Scripturi (adică pe Vechiul Testament = Legea şi Profeţii). Cu aceasta răspundea Iisus: STĂ SCRIS. Temelia apostolilor şi profeţilor nu este alături de Scriptură. Dacă Iisus ar fi venit cu o religie nouă, atunci pedeapsa Lui ar fi fost dreaptă, fiindcă aşa prevedea Legea lui Dumnezeu, pe care El Însuşi o dăduse lui Israel (Dt 13:1-5; Mt 5:17-20 etc.).

Ai afirmat foarte categoric că respingi pe Ellen White ca profet etc. Dacă nu crezi că Ellen White a primit de la Dumnezeu darul profeţiei este chestiunea ta personală. Dar eu nu cred că ai studiat suficient cazul ca să accepţi sau ca să respingi cu deplină claritate şi convingere. Deaceea nu este înţelept nici să blamăm, nici să lăudăm ce nu cunoaştem. Mai bine lasă discuţia asta laoparte, că nu este relevantă la subiectele pe care le-ai propus. Tu însuţi recunoşti că n-ai citit cu adevărat scrierile ei, ci te-ai preocupat cu textele controversate. Cum o văd eu? Aş putea face câteva afirmaţii:

  1. Ellen White a fost un sol al lui Dumnezeu în timpul modern, în special pentru călăuzirea Bisericii Adventiste, asemenea profeţilor din timpurile biblice care nu au scris cărţi biblice (Debora, Hulda, Ana, Agab, fiicele lui Filip etc.), dar au avut un rol călăuzitor în Biserică. Deşi ea a folosit diverse cărţi din care s-a instruit şi în special Biblia, sursa principală a mesajelor ei au fost un număr impresionant de viziuni şi vise profetice, uneori însoţite de fenomene supranaturale, la care cunoscuţii au fost martori.
  2. Autoritatea ei a fost întotdeauna considerată de adventişti (inclusiv de James şi Ellen White) ca fiind secundară Bibliei, ca un mijloc care să încurajeze întoarcerea la autoritatea Bibliei, să dea sfaturi personale şi mărturii directe călăuzitoare, să promoveze reforme şi schimbări în stilul de viaţă şi să încurajeze misiunea Bisericii pe calea către Împărăţie.
  3. Pe lângă scrierile ei pentru Biserica Adventistă, o mare parte din cărţile ei (e.g. Patriarhi şi Profeţi, Profeţi şi Regi, Hristos Lumina Lumii, Parabolele Domnului Hristos, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, Istoria Faptelor Apostolilor, Marea Luptă, Calea către Hristos, Pe urmele Marelui Medic, Educaţie, etc.) au adresă universală şi sunt difuzate tuturor cititorilor. Acestea din urmă, deşi scrise sub aceeaşi inspiraţie, sunt prezentate publicului ca o literatură spirituală care aprofundează istoria şi mesajul biblic, indiferent ce cred cititorii despre autor. Aşa cum atunci când abordezi Biblia pentru prima dată este mai uşor să citeşti o evanghelie sau o naraţiune istorică, decât să începi cu ceremoniile jertfelor, cu genealogiile sau cu dezbaterile lui Pavel (2Pt 3:15b-16), tot aşa şi când citeşti scrierile Ellenei White, nu este cea mai bună idee să începi cu chestiuni complicate care provoacă dezbateri. Ca student, ţi-aş recomanda cartea Educaţie, care cu siguranţă te va entuziasma. Dacă te interesează altceva, încearcă Parabolele Domnului (pe care le citesc şi mulţi ortodocşi, chiar unii preoţi), Hristos Lumina Lumii, sau Calea către Hristos.
  4. Problema aşa-zisului plagiat este discutată în diverse scrieri şi articole. Vezi More than a Prophet (foarte bună şi critică). Pe saitul oficial White Estate poţi găsi cele mai bune răspunsuri cu privire la multe întrebări care se pun în legătură cu Ellen White. Aşa zisele copieri sunt uneori mai multe decât ne aşteptam, dar ele merită studiate separat, deoarece informaţiile sau expresiile preluate sunt folosite în mod creativ, nu slugarnic. În orice caz, o carte spirituală, care nu este nici teză universitară, nici scriere artistică, sau altceva asemănător, nu poate fi tratată după pretenţiile secolului 20 cu privire la dreptul de proprietate intelectuală. Dacă s-ar aplica asemenea reguli la multe din capodoperele trecutului şi inclusiv la Biblie, ar trebui să blamăm pe autorul Cronicilor că a copiat cuvânt cu cuvânt (cu deosebiri minore) multe secţiuni din Samuel-Împăraţi. Acelaşi fenomen se întâmplă la sinoptici. Este evident că doi din ei au copiat de la al treilea, sau toţi trei de la un autor anonim. Petru şi Iuda deasemenea s-au copiat unul pe altul, sau amândoi au copiat dintr-o sursă terţă. Şi lista poate creşte. Cine loveşte neatent în Ellen White poate nimeri inima Bibliei şi se poate trezi fără credinţă.
  5. Teologia Ellenei White provine din mai multe izvoare. În primul rând, educaţia metodistă modelată de experienţa adventist-millerită. În al doilea rând, studiul personal al Scripturii şi al altor scrieri relevante adventiste sau protestante. În al treilea rând, influenţa reciprocă dintre Ellen White şi ceilalţi pionieri adventişti (în special soţul James White şi apropiaţii lui: Joseph Bates, John Andrews şi Uriah Smith). Dar toate aceste influenţe au fost dominate de lumina primită de ea prin descoperiri profetice, care au modelat şi corectat. Aceasta nu înseamnă că Ellen White a fost inerantă. Nici un autor inspirat nu este inerant. Se pot găsi inadvertenţe, imperfecţiuni omeneşti, erori şi gafe de importanţă minoră şi în textele autorilor biblice, începând cu Moise şi terminând cu Pavel şi cu Iuda. Nimic din ce este omenesc nu este perfect, de aceea (în Biblie sau în alte scrieri inspirate) trebuie să ne concentrăm asupra mesajului autorului, care are scopuri practice, şi nu asupra unor chichiţe teoretice, de importanţă secundară. La capitolul acesta sunt multe de spus, dar e nevoie mai mult de experienţă, decât de vorbă multă.

 Referitor la evanghelia Ellenei White, ai afirmat că ea ar fi falsă. Resping învinuirea că EGW ar fi învăţat o evanghelie legalistă. Evanghelii false sunt de multe feluri, şi nu numai aceea care are nevoie de merite omeneşti. Evanghelia unei îndreptăţiri imaginare „numai prin credinţă” , adică „fără faptele” credinţei, fără pocăinţă continuă şi fără ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (care a fost întotdeauna condiţie a vieţii veşnice) este încă şi mai falsă. Este doar o iluzie că vine de la Pavel; în realitate vine de la Mefistofel. S-ar putea să mă contrazică în acest caz şi unii din fraţii mei, dar eu îi trimit la Biblie şi îi sfătuiesc să coboare sloganele, devenind practici, realişti şi în orice caz, mai buni cercetători ai Bibliei.

Nu aştept un răspuns. Dacă ai citit până aici, continuă cu studiul serios al Bibliei, roagă-te şi fii consecvent conştiinţei tale. Am scris mai mult decât mă aşteptam. Numai la ziua judecăţii voi afla dacă am folosit bine timpul sau dacă l-am pierdut. Îţi doresc succes în tot ce-ţi poate oferi viaţa mai bun, şi în educaţia teologică.

12 Comentarii

  1. Olivian Averescu 10/09/2013 at 13:55 - Reply

     
    (…continuare din pagina 1)

    [u][b]PARTEA 3 din 3[/b][/u]

    De altminteri, în legătură cu „responsabilitatea” asta amintită de tine, de tip „panaceu teologic”, îţi voi da un singur contraexemplu care mi-a fost descoperit de Domnul (nu de om) dincolo de orice traducere aşa-zis „responsabilă”.
    [Dacă altcuiva i-a fost descoperit vreodată acest lucru, o fi posibil, dar eu nu am cunoştinţă.]

    Este vorba de Geneza 3.22 unde toate neatentele traduceri (aşa-zis „responsabile”) dau de înţeles că Dumnezeu Însuşi a confirmat minciuna Satanei spusă Evei la Gen.3.5.
    Nu pot să înţeleg eroarea, cum de s-a ajuns la o asemenea traducere „responsabilă şi… incorectă”. Probabil că Dumnezeu a găsit cu cale să descopere copiilor Săi abia acum, la sfârşitul veacurilor, unele din Adevărurile Sale nedezvăluite încă pentru a pune în dificultate pe toţi cei ce se îngâmfă că au cunoştinţă cărturărească, şi să demonstreze astfel în faţa întregului cer justeţea deciziei Lui de a-i vărsa din gură pe cei afectaţi de spiritul laodicean al trufiei teologice, şi care spun despre ei înşişi că sunt bogaţi şi că nu duc lipsă de nimic.

    Astfel, oricine poate remarca cu claritate semantica prepoziţiei ebraice [b]מִמֶּנּוּ[/b] (mimmennû) ca fiind în engleză „out of”, nu „of”.
    În ebraică, prepoziţia respectivă sugerează separarea, adică atât ideea de distanţă şi de depărtare, cât şi pe cea de distanţare şi îndepărtare.

    Aşa că traducerea „iresponsabilă, dar… foarte corectă” ar fi fost:
    [i]”omul a ajuns ca unul îndepărtat dintre Noi, cunoscând binele şi răul”.[/i]

    Poţi să tratezi şi tu subiectul, dragă Florin, în mod independent de mine, şi să încunoştinţezi poporul advent despre asta.

    Până la cădere, omul fusese în familia Dumnezeirii cunoscând doar binele (precum şi Dumnezeu cunoaşte experimental doar binele).
    Satana l-a extras, l-a distanţat pe om din Dumnezeire tocmai momindu-l cu ceva ce omul avea deja, ca şi cum doar aşa omul ar fi ajuns îndumnezeit numai dacă va fi cunoscut binele şi răul.
    Dar omul, căzut în ispită, nu a devenit ca „unul din Noi” cunoscând binele şi răul, căci Dumnezeu nu cunoaşte decât binele, nu şi răul. Între rău şi Dumnezeu este o incompatibilitate sistemică. Răul n-are nimic comun cu Dumnezeu (vezi şi Ioan 14.30).

    Închei acum cu concluzia următoare: adesea argumentele interne-implicite prevalează în faţa argumentului lingvistic-explicit.
    Cine nu primeşte darul sintetic al credinţei, degeaba îşi va dedica viaţa studiului analitic lingvistic. Va deveni ca unul care nu va mai vedea frumuseţea pădurii din cauza copacilor.

    Cu stimă… şi cu o oarecare tristeţe!
     

  2. Olivian Averescu 10/09/2013 at 13:45 - Reply

     
    (…continuare)

    [u][b]PARTEA 2 din 3[/b][/u]

    Stimate Florin, în comentariul tău anterior, într-un mixaj de [i]ad populum[/i] cu [i]ad verecundiam[/i], ai adus discuţia despre „toţi traducătorii responsabili”, transformând latura lingvistică a Bibliei aproape într-o zeitate de sine stătătoare.

    Totuşi, Biblia conţine nu numai informaţie explicită, ci şi argumente interne-implicite, care o fundamentează şi-i îmbracă ambianţa lecturii. Sunt argumente care nu sunt scrise explicit cu cuvinte, ci sunt axiome de bun-simţ (evident: pentru cine îl are).

    La fel cum cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi aceasta ne-explicit (Ps.19.1), la fel cum „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El, [u]aşa că nu se pot dezvinovăţi[/u]” (Rom.1.20), tot aşa ansamblul argumentelor interne-implicite ale Scripturii, dincolo de ligvistica ei adesea imperfectă, face ca să se priceapă lucrurile aşa cum le-a avut Dumnezeu în gând. [i]”Aşa că nu se poate dezvinovăţi nimeni”.[/i]

    Uneori explicitul distorsionează Adevărul, precum „adelfos” (Marcu 3.31) care se dovedeşte că nu e întodeauna la propriu „adelfos” (F.Ap.7.25).

    A fi responsabil nu înseamnă a fi corect. În plus, corectitudinea nu este consecinţa votului majoritar.
    Deci, dacă toţi aceşti traducători „responsabili” la care faci referire au fost „mai” corecţi în interpretarea lor traductologică faţă de Cornilescu (despre care sugerezi probabil că fugea „iresponsabil” de neologisme atunci când a tradus la Mat.24.34 „γενεα” cu „neam”), atunci totul ar fi foarte simplu pentru omul firesc: ar putea să rezolve problemele teologice pe cale democratică – [i]”Să ridice mâna sus toţi traducătorii care sunt de acord cu interpretarea asta, şi să numărăm voturile pentru a stabili Adevărul!”[/i]

    Nici n-ar mai fi avut Ellen White vreun motiv să ne avertizeze că adesea argumentele scripturale interne-implicite prevalează asupra celor lingvistice-explicite:

    [quote]«Scriitorii Bibliei au trebuit să-şi exprime ideile lor în limbaj uman. Acesta a fost scris de fiinţe umane. Aceşti oameni au fost inspiraţi de Duhul Sfânt. Din cauza imperfecţiunii înţelegerii omeneşti, sau a perversităţii minţii umane, ingenioasă în a eluda adevărul, mulţi citesc şi înţeleg Biblia pentru a se autosatisface. Problema nu rezidă în Biblie. Politicienii aflaţi în dispută dezbat pe marginea punctelor de lege statutare, dar adoptă vederi contrare în implementarea şi legiferarea lor.
    …Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj suprauman. Isus, pentru a veni la oameni acolo unde sunt ei, a luat natura umană. Biblia trebuia dată în limbajul oamenilor. [u]Tot ceea ce este uman este imperfect. Acelaşi cuvânt are mai multe sensuri; nu există un cuvânt pentru fiecare noţiune distinctă.[/u] Biblia a fost dată pentru scopuri practice.
    …Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat …în procesul constituirii Bibliei, El nu S-a manifestat în cuvinte, în logică, în retorică. Scriitorii acestei cărţi au fost caligrafii Săi, nu stiloul Său. Priviţi numai la diferiţii ei scriitori. Nu cuvintele Bibliei, ci oamenii au fost inspiraţi. Inspiraţia nu se exercită direct asupra cuvintelor sau asupra exprimării, ci asupra omului însuşi, a cărui minte, sub influenţa Duhului Sfânt, este umplută cu idei. Dar cuvintele capătă impresia propriei minţi. Primeşte gânduri divine. Gândirea şi voinţa divină se combină cu gândirea si vointa umană; în acest fel limbajul uman devine Cuvântul lui Dumnezeu.» {1SM 19.3; 20.2; 21.1,2; Manuscript 24, 1886}.[/quote]

    (se continuă pe pagina 2…)
     

  3. Olivian Averescu 10/09/2013 at 13:33 - Reply

     
    [u][b]PARTEA 1 din 3[/b][/u]

    Dragă Florin, chiar dacă cineva şi-ar face din teoria lingvistică o marotă şi s-ar dedica studiului ei timp de un mileniu, tot n-ar putea-o sălta în funcţia de paspartu al descuierii pasajelor biblice spre înţelegerea lor corectă.
    Cine vrea să pătrundă gândul Domnului, trebuie să aibă în el Duhul Domnului. Fără darul credinţei potrivite făcut de Duhul, analiza pur lingvistică a Bibliei nu este decât ca o maşină fără volan: [b]nu ştii în ce stâlp sau zid se va propti în cele din urmă.[/b]

    Ai scris:
    [i]”Dar dacă vrei să faci teologie, în special exegeză, este nevoie de fidelitate strictă faţă de text”[/i]

    Dragă Florin, mântuirea este prin credinţă, nu prin lingvistică.
    Din păcate pentru arsenalul omului firesc, care crede că poate rezolva lucrurile pe căile lui, absolutizarea teoriei lingvistice este doar o acţiune dezbinată în ea însăşi.
    A absolutiza textul este chiar împotriva textului Scripturii:
    [b]«căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.» (2 Cor.3.6)[/b]

    Tot aşa făceau şi cărturarii iudei care, [i]”ÎN FIDELITATE STRICTĂ FAŢĂ DE TEXT”[/i] (te-am citat!), nu pricepeau cum vine asta: că Iisus spunea că Ilie a şi venit în Ioan Botezătorul, dar acesta din urmă spusese despre sine că nu e el Ilie (Ioan 1.21).

    Of, dragă Florin, scuză-mă, dar bine a mai zis Pavel la Evrei 5 că unii, care trebuiau de mult să fie învăţători, au ajuns greoi la pricepere şi au nevoie din nou astăzi de cineva care să-i înveţe cele dintâi adevăruri!
    _________

    Ai mai scris:
    [i]”Nu am nici o nedumerire, Olivian.”[/i]

    Ba din păcate ai, dragă Florin, căci altfel n-ar fi fost nevoie să te prevalezi de teorii lingvistice pentru a contrazice pe faţă acel [b]”Adevărat vă spun că…”[/b] din Mat.16.28 şi 24.34.
    _________

    Ai scris:
    [i]”Dacă mă îndepărtez de claritatea textului…”[/i]

    Ce numeşti „claritatea textului”?
    – [b]γενεα[/b], care înseamnă simultan „generaţie” şi „neam” şi”clan”,
    – sau [b]Ἀμὴν λέγω ὑμῖν[/b], care nu poate avea decât un singur sens: „Adevărat vă spun”.

    Care ţi se pare ţie că este mai clar dintre cele două de mai sus??
    _________

    Ai scris:
    [i]”Dacă Ieremia 18 deranjează…”[/i]

    Nu Ieremia 18 deranjează, ci aplicarea lui cazuistică fără discernământ, trecând peste Cuvântul lui Dumnezeu specific fiecărei situaţii în parte.
    _________

    Ai scris:
    [i]”…mergem la 2 Petru 3, unde este proclamat principiul condiţionării timpului Parusiei: „aşteptând şi GRĂBIND venirea zilei Lui.”[/i]

    Principiul este, după părerea mea, o găselniţă care intră în conflict direct cu Marcu 13.32:
    [i]«Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.»[/i]

    Hristos vorbeşte la timpul gramatical prezent: „nimeni nu [u]ştie[/u] decât Tatăl”. Deci Tatăl deja ştia momentul Parousiei în detaliu înainte ca Petru să îndemne la grăbire.

    A face un principiu din înţelegerea mecanicistă a grabei spre care îndemna Petru – ca şi cum el dorea devansarea temporală, NU ÎMPLINIREA „ZILEI ACELEIA ŞI CEASULUI ACELA” pe care Tatăl le prestabilise – este un sofism (de asemenea cu tentă lingvistică).

    După cum dedicarea prezentă (şi personală) a inimii umane lui Dumnezeu înseamnă că omul respectiv este ales mai dinainte de către El, tot aşa grăbirea Parousiei prin sfinţire prezentă (şi personală) înseamnă tocmai corelarea cu termenul fixat pentru ziua şi ceasul Parousiei prestabilite de Tatăl încă din anii 27-30 (conf. Marcu 13.32).

    (va continua…)
     

  4. Florin Lăiu 09/09/2013 at 21:25 - Reply

    [quote name=”Olivian Averescu”] 
    … Sper că ceea ce tocmai am scris ar putea fi un răspuns foarte bun la nedumerirea ta legată de împlinirea apropiată evenimentului. [/quote] Nu am nici o nedumerire, Olivian. Prefer să înţeleg aşa cum este scris, cum au tradus toţi traducători responsabili: g e n e r a ţ i e. Dacă mă îndepărtez de claritatea textului, pentru a justifica un alt timp al Parusiei, nu sunt mai aproape de adevăr. Hai s-o lăsăm aşa, dacă înţelegi diferit, nu-i nici o problemă. Dar dacă vrei să faci teologie, în special exegeză, este nevoie de fidelitate strictă faţă de text, afară de cazul că textul se dovedeşte corupt, ceea ce este rar, şi aici nu este cazul.
    Dacă Ieremia 18 deranjează, mergem la 2 Petru 3, unde este proclamat principiul condiţionării timpului Parusiei: „aşteptând şi GRĂBIND venirea zilei Lui.”

  5. Olivian Averescu 09/09/2013 at 19:33 - Reply

     
    Dragă Florin, ai scris în răspunsul precedent:
    [i]«Oricum, ea (Ellen G. White – n.a.) ne-a învăţat că Biblia are ultimul cuvânt.»[/i]

    Foarte corect ai spus!

    Tocmai de aceea eu unul nu pot să absolutizez principiul de la Ieremia 18.7-10 ca aplicabil în toate cazurile fără discernământ spiritual.

    Ellen White ne-a învăţat să nu trecem peste cuvântul lămurit al Scripturii pentru a ne face noi înşine diverse teorii omeneşti (studiate sau nu timp de mulţi ani de zile).

    Diferenţa este că Ieremia 18 este o informaţie ajunsă la noi de la un om (Ieremia) prin inspiraţie de la Iisus, pe când la Mat.16.28; 24.34 vorbeşte chiar Iisus.

    Iar Iisus a GARANTAT că:
    – nu va trece neamul înainte ca să se întâmple toate lucrurile profeţite (inclusiv Parousia – vezi Mat.24.31);
    – unii din ucenici nu vor apuca moartea până ce nu vor vedea Parousia. Evident că atunci când a profeţit asta, probabil că Tatăl, care urma să fie prezent pe muntele schimbării la faţă, nu-I descoperise lui Iisus că asta se va întâmpla aşa curând – după 6 zile (v. Mat.17.1). Sper că ceea ce tocmai am scris ar putea fi un răspuns foarte bun la nedumerirea ta legată de împlinirea apropiată evenimentului.

    Având în vedere, în plus, că tu însuţi ai pus la îndoială ideea că Iisus ne-ar fi putut minţi, prefer, de aceea, decât să absolutizez în mod nepotrivit Ieremia 18, mai bine să rămân la cuvântul clar al lui Iisus care a rostit atât la Matei 16.28, cât şi la Matei 24.34, aceeaşi expresie:

    [b]”[u]ADEVĂRAT VĂ SPUN CĂ…[/u]”[/b]

    Toate cele bune!
     

  6. Florin Lăiu 09/09/2013 at 17:45 - Reply

    Dragă Olivian,

    Ceea ce am scris despre timpul ideal şi promis al venirii Domnului (Matei 16:27-28; 24:34) nu este o scăpare, este o convingere bazată pe ani de studiu şi pe afirmaţii biblice pe care am obosit să le sucesc. În ce priveşte doctrina Bisericii, nu o neg, pentru că şi eu aştept încă revenirea Domnului. Dar acest subiect (timpul Parusiei) nu este un subiect doctrinar, ci teologic. Biserica nu a votat niciodată acest aspect. Din acest motiv există destui teologi adventişti (o minoritate, ce-i drept!), care cred în timpul condiţionat al Parusiei, şi anume că Iisus trebuia şi era aşteptat să revină în prima generaţie creştină. Nu este un punct de vedere oficial al Bisericii, sau altfel spus, Biserica nu are un pdv oficial în această privinţă, dar în publicaţiile ei oficiale a apărut o asemenea interpretare:
    https://www.ministrymagazine.org/archive/1989/12/this-generation
    http://docs.adventistarchives.org/docs/RH/RH19790405-V156-14__B.pdf?q=docs/RH/RH19790405-V156-14__B.pdf (pag 6)

    Este adevărat că profeţia din Mat 24:34 nu este rostită într-un limbaj probabilistic. Dar principiul descoperit de Dumnezeu în Ieremia 18 este suficient ca să ne arate că orice profeţie de acest fel este condiţionată. Incertitudinea probabilistică nu vine de la Dumnezeu în acest caz, ci de la factorul uman. Dacă nu admitem că Iisus a avut cu adevărat acest plan şi nu a promis în mod serios şi onest, atunci interpretarea devine imposibil de acceptat. Ne-a minţit Iisus? Sau a aruncat vorbe doar pentru efect psihologic? Nu pot crede aşa ceva. Dacă nu luăm cuvintele Bibliei cu sensul lor natural în context, batem câmpii.

    Este neimportant dacă Iisus ştia sau nu ştia timpul real care va trece până atunci. Eu cred că nu-l ştia, fiindcă altminteri n-ar fi spus că „ziua aceea n-o ştie nici chiar Fiul”. Nu era necesar să afirme acest fapt peste tot. Tocmai această afirmaţie sigură arată că este vorba de o promisiune condiţionată. Numai în acest sens putea fi El sigur. Iar cheia acestei certitudini era în v. 14 (vezi şi FA 1 „ci voi veţi primi o putere…”; Ap 14:6 etc.).

    Cu tot respectul, Oliviane, nu putem susţine că „neamul” din Mat 24:34 este „neamul omenesc”. Toţi teologii serioşi sunt de acord că expresia respectivă este folosită de Iisus cu referire la generaţia aceea care a cunoscut pe Iisus şi care L-a respins sau L-a acceptat. Cunosc interpretările alternative (că ar fi vorba de neamul evreilor, ba de neamul creştinilor, ba că s-ar aplica la generaţia aceea tot capitolul dar nu şi venirea Domnului, ba că s-ar aplica numai la generaţia care a văzut semnele de la 1833, ba că s-ar aplica doar la ultima generaţie, care a trăit semnul din Luca (urletul mării, interpretat ca pregătirea unui ultim război mondial) şi multe altele. Dacă Iisus voia să se refere la vreun neam, folosea un termen specific pentru neam (sau evanghelistul era mai clar cu greaca lui), dat sensul cel mai natural al lui geneá în context este acela de generaţie. A trece este verbul care sugerează timp, de aceea geneá trebuie să aibă sensul de generaţie, adică o viaţă de om; nu-i putem substitui sensul de neam (genos, ethnos etc.). De altfel, toţi traducătorii sunt de acord în acest caz. Cornilescu foloseşte cuvântul neam (neam de oameni) deoarece el fuge de neologisme. Nicăieri nu foloseşte cuvântul generaţie, ci numai neam, sau neam de oameni, dar cu acelaşi sens.

    Cât priveşte neamul omenesc, promisiunea nu ar avea în acest sens nici o importanţă, dacă Iisus ar fi promis că nu se va prăpădi neamul omenesc (rasa umană) până se va întoarce El. Foarte probabil că neamul omenesc ar mai rezista şi câteva secole în viitor, de acum înainte (cu câteva războaie distructive etc.) fiindcă Dumnezeu ar fi în stare să-l menţină cât vrea. Lumea are rezistenţă mare. S-a învăţat cu răul. N-ar fi nici o mângâiere în această făgăduinţă. În plus, nu există nici un alt caz în literatura greacă, în care termenul să se folosească în sensul de omenire, lume. Pentru omenirea de după potop, iudeii foloseau termenul ‘olam hazzé (veacul acesta), iar în greacă, houtos ho aioon. Diferenţa dintre dor/geneá şi ‘olam/ aioon este aceea că primul este „generaţie”, al doilea un „veac” (eră, eon, vecie). De aceea, când vor să se refere la timp îndelungat, limbile biblice folosesc expresia „din generaţie în generaţie (neam)”, sau „din veac n veac”.

    Referitor la Matei 16:28, l-am legat într-adevăr de versetul anterior, tocmai pentru că am auzit atâtea interpretări care îl leagă exclusiv de pasajul următor (schimbarea la faţă), fără să observe că de fapt contextul stableşte deja în v. 27 că este vorba de a doua venire reală, nu de o prefigurare a ei. Desigur, există o legătură cu Mat 17, fiindcă de acolo învăţăm ceva despre cum va fi la a doua venire. Dar despre CÂND învăţăm în 16:28. 2Pt 1:16-17 subliniază că experienţa Transfigurării a fost o garanţiei a Parusiei, dar nu mărturiseşte că aceea ar fi fost Parusia, sau că făgăduinţa lui Iisus din 16:28 s-ar fi împlinit atunci.
    A spune că Iisus, în Mt 16:28 se referea la Petru, Iacov şi Ioan, este nostim. Toţi erau destul de tineri. Probabiliatea ca ei să moară într-o săptămână era neglijabilă. De ce ar fi folosit Iisus cuvintele: “unii din voi nu vor gusta moartea până când…”, dacă se gândea la un eveniment atât de apropiat?

    Afirmaţia EGW nu trebuie înţeleasă aici în mod absolutist. Ea face o aplicaţie, explicând textul aşa cum probabil auzise în Biserică. Oricum, nu este singurul text pe care îl aplică în consens cu colegii ei sau cu alţi evanghelici (e.g. Mt 16:18; FA 12:23), texte care pot avea explicaţii mai exacte. Oricum, ea ne-a învăţat că Biblia are ultimul cuvânt.

  7. Florin Lăiu 09/09/2013 at 15:35 - Reply

    Dragă Olivian,
    Eşti binevenit să comentezi cum doreşti. Am numai o precizare de făcut. Răspunsul meu este adresat unui prieten neadventist care m-a abordat (este probabil baptist, dar nu are importanţă ce este). Şi aş adăuga aici că suntem toţi în harul Domnului, cu greşelile noastre, până ne îndreptăm. Faptul că un creştin nu acceptă înţelegerea noastră nu este în mod necesar o dovadă că nu mai este în har. Slavă Domnului pentru harul Lui, care ne aduce iertare şi îndreptare!

  8. Olivian Averescu 08/09/2013 at 21:08 - Reply

     
    (…continuare)

    [u][b]PARTEA 4/4[/b][/u]

    Aşadar, permite-mi să-mi repet ideea pe care am expus-o deja pe forum (la linkul [url]http://www.florinlaiu.com/forum/6-daniel-a-apocalipsa-in-adventism/678-cele-70-saptamani-din-dan-924-27-ultima-saptamana.html[/url] în postarea mea #691): cuvântul grec γενεα din Mat.24.34 înseamnă şi „neam”, „clan” – adică, în context, neamul omenesc.
    Mesajul din verset mi se pare a fi NU o promisiune de reîntoarcere în primul veac a lui Hristos, ci mai degrabă o promisiune că acest neam omenesc, adică acest neam postdiluvian, nu se va distruge singur (într-un război atomic, de exemplu) până nu se vor întâmpla toate lucrurile şi până nu va reveni Hristos în slavă.
    [b]Ca şi un simplu exemplu de aplicaţie practică, oricine ar fi ştiut clar validitatea acelui „Adevărat vă spun” al lui Hristos de la Mat.24.34, ar fi stat liniştit în criza rachetelor din 1962 din Cuba.[/b]

    ***

    În privinţa celuilalt pasaj (Mat.16.27-28), tu, dragă Florin, ai legat versetul Mat.16.28 doar de versetul precedent Mat.16.27.
    Dar ştii că vorbirea lui Iisus are adesea un substrat mai profund decât acela al unei înţelegeri mecanice.
    Practic, înainte de anul 1551 când Robert Stephanus a divizat capitolele pe versete, dar înainte şi de anul 1227 când profesorul Stephen Langton a împărţit Biblia pe capitole, noi am fi putut citi Biblia în mod continuu.
    Aşadar, versetul Mat.16.28, deşi este conexat logic de versetul precedent, totuşi, ca o ratificare simbolică a ceea ce urma să fie cândva în viitor (Parousia), versetul Mat.16.28 se leagă intim şi de pasajul imediat următor:
    [i]Matei 17:1 – «După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina.»[/i]

    Petru a fost destul de marcat de tabloul Împărăţiei de pe munte, încât mulţi ani mai târziu scrie despre asta ca despre o pregustare a Parousiei – revenirea lui Iisus în slavă:
    [i]2 Petru 1:16-17 – «În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea [u][b]şi venirea[/b][/u] Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.»[/i]

    Ei, cei trei, Petru, Iacov şi Ioan, erau vizaţi de Iisus în versetul Mat.16.28 ca fiind acei „unii din cei ce stau aici” ce urmau să nu guste moartea până nu vedeau pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa pe muntele schimbării la faţă.
    Ellen White spune despre acel episod:

    [i]«Isus a fost îmbrăcat cu lumina cerească, aşa cum Se va arăta „a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea”], când El „va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Evrei 9,28; Marcu 8,38). [b][u]Făgăduinţa Mântuitorului pentru ucenici se împlinea acum.[/u] Pe munte, era reprezentată în miniatură Împărăţia viitoare a slavei[/b] – Hristos împăratul, Moise ca reprezentant al sfinţilor înviaţi, iar Ilie, al celor proslăviţi.»[/i] {Hristos Lumina Lumii, 422}

    Nu trebuie să considerăm aşadar că neapărat versetul Mat.16.28 se referea CU EXCLUSIVITATE la Parousia globală de la finalul lumii. Ci iată că Iisus se referise la unii dintre ucenici care urmau să vadă slava Sa de la venirea Sa viitoare încă din prezentul lor, înainte ca ei să moară fizic, înainte de Parousia globală, şi anume pe muntele schimbării la faţă.

    Cu respect, Olivian Averescu!
     

  9. Olivian Averescu 08/09/2013 at 21:06 - Reply

     
    (…continuare)

    [u][b]PARTEA 3/4[/b][/u]

    Dumnezeu este Dragoste.
    Iar Decalogul nu este decât esenţa schematică a Dragostei. Iubirea (agape) este împlinirea Legii, după cum o echivalează chiar Pavel la Romani 13.9.
    Însă o iubire care nu se fundamentează pe Lege este ca o casă fără temelie, este o iubire de factură antihristică redusă la o simplă emoţie pe care până şi homosexualii o resimt.

    Prin contrast, impulsurile Dragostei autentice care vin de la Duhul fac ca Legea să se împlinească frumos şi natural în noi. Fără chinuri legaliste împotriva propriei libertăţi spirituale.

    Aşa cum floarea-soarelui se întoarce după porunca Domnului în mod natural şi fără chinuri către soare, aşa cum leului îi creşte după porunca Domnului coamă fără să se chinuie, aşa cum caisul produce prin poruncă divină caise fără a se chinui, TOT AŞA HRISTOS ÎMPLINEŞTE FIECARE IOTĂ A LEGII ÎN CREŞTIN, fără ca acesta să aibă cumva impresia vreunui chin sau a vreunui merit care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu ca şi cum ar fi făcut ceva deosebit (vezi şi Luca 17.10).
    De aceea, Scriptura spune:
    [i]1 Ioan 5:3 – «Căci dragostea de Dumnezeu (con-)stă în păzirea poruncilor Lui. [b]Şi poruncile Lui nu sunt grele[/b]»[/i]

    Pavel este foarte concis în a exprima împlinirea Legii în noi prin Duhul:
    [b][i]Romani 3:31 – «Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.»[/i][/b]
    __________

    Acum, în altă ordine de idei, dragă Florin, aş fi fost deosebit de încântat dacă în noianul comorilor scrise de tine în răspunsul către Zahanho, n-aş fi zărit decât pietre preţioase.
    Din păcate am zărit şi o mică piatră comună. Ea sună aşa:
    „Cât priveşte momentul Venirii Lui, El a arătat că din partea Sa, El a plănuit să vină în aceeaşi generaţie (Mat 24:34, comp. Mat 16:27-28).”

    Cu mare regret, trebuie să corectez asta ca restul răspunsului tău să poată să strălucească neîmpiedicat. N-aş dori ca cei ce resping Adevărul să creadă că în Biserica lui Dumnezeu un om, chiar unul deosebit precum eşti tu, se poate juca riscant cu cuvintele Domnului Iisus fără ca să apară automat cineva care să-l mustre precum Pavel pe Petru la Galateni 2.14.

    Aşa că permite-i, te rog, lui Zahanho şi celorlalţi să afle şi o altă opinie în legătură cu Matei 24.34 şi Mat.16.27-28.
    Tu, dragul meu Florin, ai spus că Iisus Şi-a dezvăluit un simplu „plan” de a reveni în slavă în aceeaşi generaţie (cea din secolul întâi).
    Hai să recitim:
    [i]Matei 24:34 – «[b]Adevărat vă spun[/b] că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.»[/i]

    Limbajul nu ne permite să speculăm că aici Hristos vorbeşte de un „plan” de revenire. Se poate remarca expresia „Adevărat vă spun” care exclude orice probabilistică.
    Dacă Hristos n-ar fi ştiut clar legătura dintre „neamul acesta” şi revenirea Sa, atunci I-ar fi fost simplu să-Şi recunoască limitele, aşa cum a făcut-o două versete mai încolo, la Matei 24.36, precum şi la Marcu 13.32.

    Acum, ştii şi tu că Ellen White recunoaşte imperfecţiunea limbajului uman şi faptul că nu există un cuvânt separat pentru fiecare noţiune dorită a fi exprimată; ştii că autorii biblici nu au fost stiloul lui Dumnezeu, ci caligrafii Săi.

    (…va continua)
     

  10. Olivian Averescu 08/09/2013 at 20:58 - Reply

     
    (…continuare)

    [u][b]PARTEA 2/4[/b][/u]

    Aceasta este ce a dorit Hristos să spună atunci când a dezvăluit că nu doreşte să strice Legea, ci că a venit să o împlinească… CĂCI EL VENISE SĂ O ÎMPLINEASCĂ NU NUMAI ÎN EL, CI, PRIN DUH, ÎN TOŢI CEI CE URMAU SĂ CREADĂ ÎN EL.

    Doctrinele confuze ale pseudocreştinismului perimat nu cuprind în ele înţelegerea teologică a faptului că schimbarea Legământului nu implică schimbarea Legii, ci doar a metodicii prin care Legea poate fi implementată în viaţa şi faptele noastre:
    – în Vechiul Legământ – prin împlinirea Legii în noi de către noi înşine prin puterea noastră;
    – în Noul Legământ – prin împlinirea Legii în noi de către Duhul Sfânt prin ascultare de îndemnurile Lui.

    Şi bisericile delabrate n-au înţeles asta, măcar că Pavel, citând Ieremia 31.31-34, evidenţiase clar acest fapt la Evrei 8.8-12: că Noul Legământ înseamnă tocmai scrierea în inimă a acelei Legi date pe Sinai, nu alta.

    Din păcate, mulţi locuitori ai pustiei lipsiţi de o relaţie personală cu Izvorul Vieţii, nu cunosc foarte clar ce înseamnă a trăi prin Duhul. Nu ştiu ce înseamnă a asculta de îndemnurile Lui lăuntrice. În lipsa credinţei, ei cred că El e o simplă emoţie creştinească, şi nu conştientizează personalitatea şi călăuzirea Lui – „Hristos în noi, nădejdea slavei”. Au fost orbiţi de necredinţă şi de duhul acestei lumi, şi ei confundă schimbarea Legământului cu schimbarea Legii.
    Dar Ieremia zisese:
    [i]Ieremia 31:33 – «Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: [u]Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor[/u], şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.»[/i]

    Iată, deci, că Legea era aceeaşi, dar Legământul era altul – în sensul că Legea suferea o emergenţă din planul material al unor table de piatră în planul sufletesc al fiinţei umane. Legea căpăta viaţă în Noul Legământ.
    Legea cea vie este Iisus Însuşi. (Poate că această ultimă propoziţie are ceva metaforic în ea, dar este mai bine aşa. Căci echivalenţa este cât se poate de obiectivă, conducând la înţelegerea faptului că Legea reprezintă caracterul lui Iisus, nu al nostru. Şi că deşi suntem datori să păzim Legea, totuşi ea nu poate fi împlinită decât dacă-L avem pe El în noi care s-o împlinească.)

    (…va continua)
     

  11. Olivian Averescu 08/09/2013 at 20:51 - Reply

     
    Stimate Florin Lăiu,

    Coincidenţa face ca, în această perioadă, şi eu să fiu unul care a avut de luptat de săptămâni întregi cu aceleaşi mentalităţi antisabat şi antidecalog.
    De aceea, resimt în mod empatic efortul tău scriptic.
    Nu suntem totuşi singuri, ci Tatăl şi Fiul sunt cu fiecare dintre cei ce au înţeles Adevărul. Fiecare din noi încercăm să luminăm pe unde ne deschide Tatăl nostru calea.
    Căci dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, atunci…

    Din experienţă am constatat că harul Domnului s-a retras de la mulţi. Dar retragerea este atât de evidentă încât am ajuns la concluzia că şi de-ar veni Iisus Însuşi din cer ca să le repete că El n-a venit să strice Legea, ei L-ar confunda cu Satana deghizat.

    Aş dori, deci, să-mi aduc aportul şi pe acest site în încercarea (…aproape fără de speranţă) ca Adevărul să fie dres în mintea şi sufletul trestiilor rupte şi fitilelor care încă mai fumegă.
    Având în vedere că efortul meu se conjugă cu cel făcut de tine, mă voi limita să o fac cât mai concis.
    Dar oricât de concis ea totuşi necesită împărţirea în patru părţi.

    __________

    [u][b]PARTEA 1/4[/b][/u]

    Încep reluând spusa Domnului Iisus:
    [i]Matei 5:17 – «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, [u]ci să împlinesc[/u].»[/i]

    Ceea ce persoanele aflate pe calea cea lată nu pot pricepe din epistolele pauline este exact acest lucru: CĂ EL A VENIT SĂ ÎMPLINEASCĂ LA IOTĂ LEGEA, [u]DAR NU NUMAI ÎN VIAŢA LUI, CI ŞI ÎN VIAŢA NOASTRĂ PRIN DUHUL LUI ÎN NOI.[/u]

    De aceea, Duhul pe care Tatăl I L-a dat Lui fără măsură (v. Ioan 3.34) şi care a împlinit în viaţa Lui Legea, va împlini şi în noi aceeaşi Lege, inclusiv porunca a 4-a a Sabatului (sau cum zice Hristos la Mat.5.19 – „una din cele mai mici din aceste porunci”).

    Firea pământească a fost pervertită de trufia propriului ego care se scaldă satisfăcut în măreţia iluzorie a faptului că ştie binele şi răul, hrănindu-se de peste 6000 de ani cu fructul acestei cunoaşteri.
    Pavel explică minunat în Romani, cap.7, fenomenologia eşecului lamentabil al acestei firi pământeşti de a păzi Legea aceea „sfântă, dreaptă şi bună” (Rom.7.12). El însuşi se recunoaşte şi se dă pe sine pildă didactică, făcând referiri generice din trecutul său nenorocit.
    Dar apoi, revelează în capitolul următor care a fost soluţia găsită de Dumnezeu pentru a curma starea aceasta angoasantă:
    [i]Romani 8:4 – «…pentru ca [u]porunca Legii să fie împlinită în noi[/u], care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci [u]după îndemnurile Duhului[/u]».[/i]

    (…va continua)
     

Dă-i un răspuns lui Florin Lăiu Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.