[au făcut] lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte.” (Ier 7:31; 19:5). Să nu uităm că săptămâna nu are justificare astronomică, este o tradiţie pur religioasă, care vine de la evrei; iar cartea evreilor (Biblia) mărturiseşte că săptămâna îşi are originea la Facerea Lumii. În concluzie, dacă vreun creştin are motive să depăşească motivul Creaţiei, justificând alte zile memoriale decât Sabatul, ar trebui să renunţe la săptămână şi să comemoreze doar data calendaristică (e. g. 25 decembrie, 27 aprilie, etc.). Poate să sărbătorească şi lunar dacă vrea. Dar de ce să mutileze sensul săptămânii, întorcând-o pe dos, sub cuvânt că fac din ea simbolul unei “noi creaţii”? Iisus a spus unor asemenea Părinţi: “Aţi desfiinţat frumuşel porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi predania voastră” (Mc 7:9).

„Apropo, nu avem nicio porunca explicita in Noul Testament ca neamuri sa tinem Sambata.”

Mai întâi ar trebui să ne întrebăm dacă  această despicare sau rupere în două a Scripturii sau a comunităţii creştine este legitimă (Gal 3:28). Autoritatea Noului Testament nu este un canon în canon. Noul Testament stă pe scripturile ebraice (Primul Testament) pe care Iisus şi apostolii l-au recunoscut ca fiind fundamental şi normativ. Evangheliile, epistolele etc. s-au adăugat Scripturii ebraice, nu au înlocuit-o, nici nu au înnăbuşit-o. Singurele discuţii apostolice cu privire la ceea ce nu se mai cere “neamurilor” priveau anumite semne naţionale şi ceremoniale ale vechiului legământ (circumcizia, calendarul etc.), care puneau accentul pe o distincţie dintre evrei şi neevrei. Nu au fost interzise acelea, dar era interzis să fie prezentate ca obligatorii, condiţii sau chiar merite pentru evrei sau creştini. Sabatul nu este un semn evreiesc sau ceremonial, deoarece el a fost dat de Dumnezeu la Facere întregii omeniri, fapt pe care şi Iisus l-a recunoscut (Mc 2:27-28). De aceea, nu ne mirăm că Pavel, în călătoriile lui misionare, a ţinut adunări de sabat chiar şi în cetăţile păgâne, ba chiar acolo unde nu erau evrei, nici sinagogă (FA 16:12-13, 16, 20-21). Pentru adunările evanghelice cu neevreii, Pavel folosea tot sabatul, nu o altă zi (FA 13:42). Nu era necesară o nouă poruncă explicită în ce priveşte sabatul săptămânal, pentru că “neamurile” diasporei de pretutindeni ştiau care este obiceiul evreilor şi de unde îl au (FA 15:21).

În al doilea rând, nu era necesară o asemenea poruncă, deoarece nu a existat pe vremea apostolilor nici o controversă printre creştini, dacă toţi trebuie să ţină sabatul sau numai unii. Chestiunea nici măcar nu se discută, deşi altele s-au discutat din plin (circumcizia, sărbătorile şi sabatele calendarului, bucatele “contaminate” ritual prin dedicare idolatră, incertitudini cu privire la puritatea rituală etc.).   La sinodul apostolic (FA 15) ar fi fost ocazia cea mai bună în care să se dezbată sabatul, dacă ar fi fost cazul. Dar toată controversa era privitoare la circumcizie şi la alte lucruri din legea evreiască menţionate pe nume. Era imposibil să se facă în privinţa aceasta o schimbare atât de “subtilă” (cum ar fi exceptarea creştinilor dintre păgâni) fără să trezească suspiciunile şi opoziţia evreilor dinăuntru şi dinafară. Opoziţie s-a trezit într-adevăr, dar pe alte subiecte.

Dacă Evanghelia şi Faptele scrise de Luca reprezintă viziunea unui asociat al “apostolului neamurilor,” care era el însuşi neevreu şi a scris pentru greci, atunci este interesant că dintre toţi autorii NT, Luca menţionează cel mai mult sabatul şi anume într-o manieră naturală şi pozitivă, ca pe o practică obişnuită, normală, incontestabilă. Mai mult, dacă ţinem seama de faptul că Evanghelia lui Luca nu a fost scrisă imediat după Înviere, ci cam la o generaţie după aceea, pe la anii 60-65, atunci accentul pe care Luca îl pune pe Sabat a fost un mod de a reaminti credincioşilor din diaspora eleno-creştină, că Sabatul este ziua sfântă a lui Dumnezeu lăsată de la Facere. Iată ce spune Luca:

Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în el, apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri; dar în ziua Sabatului s-au odihnit după poruncă (κατὰ τὴν ἐντολήν – Lc 23:55-56).

De ce simte Luca nevoie să precizeze, la o generaţie după Înviere, că galileencele acelea care urmaseră pe Iisus peste tot şi iubeau pe Iisus atât de mult, încât au sacrificat să cumpere multe aromate pentru îmbălsămarea Lui, nu şi-au continuat treaba după apusul soarelui. Să fi fost pe motiv că era întuneric? Sau pentru că se temeau de reacţia evreilor? Luca spune că au făcut aceasta din respect pentru porunca Domnului. Mă supără faptul că traducătorii au tradus pe κατὰ τὴν ἐντολήν cu „după Lege”, sugerând astfel că gestul lor ar fi fost motivat de obligaţia socială, de tradiţia neamului („legea veche”), ca să nu deranjeze pe alţii sau să nu-şi creeze probleme, asemenea celor 11 apostoli care se încuiaseră de frica iudeilor. Luca însă foloseşte aici termenul ἐντολή (poruncă), subliniind astfel că era vorba de voia lui Dumnezeu exprimată în porunca decalogică. (Desigur, nu e vorba de porunca cezarului, a Sinagogii sau a Bisericii). Sunt convins că poţi confirma ceea ce spun, cu greaca pe care o cunoşti.

Conştiinţă, Poruncă şi Evanghelie

Nu am afirmat că ţinerea duminicii ar fi păcat. Dacă cineva vrea să ţină, pe lângă porunca lui Dumnezeu şi o poruncă a Bisericii, ţinând adunări de duminică, nu e nici o problemă. (Să nu uităm că duminica nu are nicăieri reguli biblice de cum ar trebui ţinută; nu se deosebeşte de alte zile, decât că se mai vine pe la biserică). Dar dacă înlocuiesc porunca lui Dumnezeu cu părerea mea sau obiceiul majoritar, atunci nu mai sunt creştin. În orice caz, nu creştin apostolic, ci unul mai gnostic şi mai episcopal.

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă. Dar porunceşte….” (FA 17:30)

Mulţi oameni ai lui Dumnezeu din trecut au ţinut duminica, aşa cum au înţeles. Christos este mai mare decât sabatul, pentru că El este Domnul. Totuşi, a ignora porunca lui Dumnezeu, întărită și de Christos, este păcat grav. Existenţa actuală a unei misiuni şi a unui mesaj de reformă în privinţa sabatului, face pe oameni răspunzători şi pentru această poruncă. Sunt convins că cei mai mulţi creştini adevăraţi sunt în alte confesiuni decât în mica noastră comunitate care numără mai puţin de 20 milioane. Dar acum trăim zilele ultimelor evenimente, când suntem aproape să fim testaţi în credincioşia noastră faţă de Christos. Şi a crede că suntem scuzaţi pentru că sunt mulţi creştini buni care nu ţin Sâmbăta, este o greşeală şi o capcană. Sunt mulţi creştini buni, care nu au botezul creştin (evanghelic).  Sunt mulţi creştini buni care se închină Fecioarei şi sfinţilor. Dar aceste greşeli trebuie îndreptate, altminteri ele pot deveni păcate de neiertat.    

Conştiinţa se modifică şi ea după Scriptură. Aşa este corect, nu să modificăm Scriptura după conştiinţă. Faptul că un credincios este mustrat sau nu este mustrat de cugetul lui, nu este o dovadă a voiei lui Dumnezeu. Scriptura este o autoritate mai mare decât conştiinţa noastră. Dacă vrei să sfârşeşti prin Duhul, atunci trebuie să asculţi de poruncile Domnului, cum zice Evanghelia (Ioan 14:15-16). A închina Domnului sabatul săptămânal, pentru că este al Lui, nu înseamnă că încerci să te mântuieşti prin eforturi proprii, după cum nici fidelitatea față de soţia ta, sau faptul că nu furi de la semenul tău, nu înseamnă o strădanie legalistă zadarnică. Sunt acestea „învăţături începătoare ale lumii?” Mai degrabă duminica şi creştinismul popular sunt învăţături începătoare ale lumii. Decalogul este învăţătura lui Dumnezeu, de început şi de sfârşit. Apocalipsa arată clar că legământul creştin are aceleaşi table, după care vom fi judecaţi în final (Ap 11:19; 12:17; 14:12).

Toată speranţa noastră este în harul lui Dumnezeu arătat în Christos, nu în meritele, nici în performanţele noastre. Asta este clar. Suntem dependenţi de Dumnezeu şi pentru harul îndreptăţirii şi pentru harul sfinţitor, care ne împuterniceşte să împlinim voia Lui. Pavel ar fi mult mai uşor de înţeles, dacă cineva ar studia teologia iudaică antică şi actuală, pentru a înţelege cu ce mentalitate se confrunta apostolul în polemicile lui. Eu am înţeles destul de târziua aceasta şi sunt de aceeaşi părere cu Petru, că în epistolele lui Pavel, mulţi se încâlcesc (2 Petru 3), construindu-şi o evanghelie imaginară, care îi poate întoarce de unde au plecat (în lumea păcatului), doar că pe altă rută.

Dacă tot eşti student, sfatul meu ar fi să studiezi serios aceste lucruri, care sunt de viaţă şi de moarte. Pune deoparte pentru un timp evanghelia evanghelică şi studiază în Scripturi Evanghelia veşnică, în care este siguranţă şi speranţă. Restul este „datina bătrânilor”; are reminiscenţe de adevăr, dar nu constituie „mărgăritarul de mare preţ” (Mt. 13:44-46).

Poruncile 

 “Cred ca glumiti atunci cand spuneti ca tinerea poruncilor sunt o conditie a mantuirii…”

Ţinerea poruncilor nu SUNT o condiţie, ci ESTE condiţie a „intrării în viaţă”, a arătat Iisus (Mt. 19:17). Aceasta nu înseamnă că ne bizuim pe performanţele noastre. Ne bizuim pe El, prin credinţă, pentru a împlini ceea ce El a poruncit. Ascultarea de Dumnezeu, faptele credinţei, zelul şi efortul stăruitor de a face voia lui Dumnezeu sunt datorii explicite ale vieţii creştinului adevărat, nu aspecte opţionale sau afişări fariseice. Dacă cineva nu a înţeles puterea Evangheliei de a transforma viaţa unui om şi a-l face după chipul lui Dumnezeu, n-a înţeles nimic din creştinism. Evanghelia unora este doar cu puţin mai sfântă şi mai eficientă decât aghiasma. Printre evanghelici (şi chiar printre anumiţi adventişti) circulă un gen de evanghelie, la care demonii, ascultând-o prin biserici, chicotesc și îşi dau coate.

Nu, Iisus nu a dorit să demonstreze tânărului că încălcase flagrant poruncile. Dacă tot nu erau condiţii, ce rost avea să mai amintească de ele? Tânărul a mărturisit că le păzea din tinereţe, iar Iisus nu l-a contrazis. Dar la una din ele  („Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”) a fost pus la probă. Tânărul a căzut la test. Asta înseamnă că nici măcar pentru cei care ţin poruncile din tinereţe nu este sigur că sunt buni creştini, darămite cei care nu vor să aibă treabă cu poruncile, sau resping pe unele din ele, chiar înainte de a veni testul.

„Nu sunt stabil in ce priveste doctrina despre mantuirea asta ex-Hristos pentru cei ce n-au auzit niciodata Evanghelia. Un lucru stiu sigur, si ei merita sa mearga in Iazul cu foc pentru pacatele lor. N-au nicio dezvinovatire pentru pacatele lor. Si in iad nu merge cineva ca n-a crezut, ci ca este pacatos. (e si necredinta un pacat, dar nu doar ea).”

Această mărturisire de credinţă este odioasă şi cinică. Dacă ţi-a murit pruncul (şi nici măcar n-a fost „botezat”, ca la ortodocşi), ce se întâmplă cu el? Merge la iad, din cauză că s-a născut păcătos, nu? Dacă sălbaticii din Australia veche merg automat la iad, pentru că n-au ascultat de Dumnezeu, deşi nimeni nu i-a învăţat cele zece porunci sau evanghelia, atunci ce ne facem cu cei care refuză să asculte toate poruncile lui Dumnezeu, pe care le cunosc, sub pretextul că, oricum,  mântuirea nu vine prin Lege…?

Convingerea mea puternică este că Pavel a fost înţeles greşit şi că evanghelicalismul abuzează de Scriptură. Nu degeaba unii îl urmează chiar pe Marcion (am descoperit şi câţiva adventişti care merg pe acest drum blestemat).

„Daca ei ar fi putut fi mantuiti fara Hristos, nu ne-ar mai fi trimis Hristos in toata lumea sa propovaduim Evanghelia.”

Raţionamentul tău este logic, dar vorbeşti în puţină cunoştinţă de cauză. Nu insist aici, fiindcă este un subiect mai complex. Dar trebuie să-ţi aminteşti că până la Christos a fost atâta lume pe pământ care s-a mântuit prin credinţa patriarhală şi prin cea israelită. Toţi aceştia nu știau de Iisus, cu excepţia unor vagi aşteptări profetice. Pavel însă, când vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă, dă exemple favorite din rândul acestora. Apoi Biblia arată că şi dintre păgâni, unii au slujit lui Dumnezeu, chiar dacă nu aveau cunoştinţa evreilor (Rom. 2:14-16).

Magii care au venit la Betleem erau doar cu ceva mai luminaţi decât nişte astrologi de rând. Dumnezeu are căile lui minunate prin care lucrează. Cu toate acestea, lumea este atât de plină de întunericul adus de Satan, care acopere imaginea lui Dumnezeu, încât predicarea Evangheliei curate măreşte şansele oamenilor de a se mântui. Evanghelia nu este primită doar de aceia care oricum s-ar fi mântuit, ci este primită şi de unii care altfel niciodată nu s-ar fi pocăit. Pe lângă aceasta, Evanghelia adevărată aduce fericire în viaţa acelora care deja cunosc ceva din adevăr şi îi ajută să devină instrumente ale mântuirii în folosul altora dintre semenii lor. Nu pretind că am înţeles toate tainele lucrării lui Dumnezeu în această privinţă, dar cred că ceea ce am scris este adevărat.  Ne mântuim prin Christos, chiar şi unii care nu ştim cum ne mântuim. Nu cristologia, ci Christos ne mântuieşte.

Ai dreptate că oamenii au nevoie de pocăinţă pentru păcatele pe care le cunosc, înainte de a se pocăi de călcarea poruncii a patra, pe care s-ar putea să n-o cunoască, sau s-o ignore. 

Iadul veşnic

Referitor la iadul veşnic, văd că fie eşti sub teroarea lui, fie ai nevoie de el pentru a-ţi prăji adversarii J. Din fericire, şi aici e vorba tot de sfânta tradiţie. Tu vorbeşti de o pocăinţă de frica iadului veşnic. Nu neg faptul că pe unii, în special pe cei crescuţi într-un spirit mistic sau legalist, această imagine i-a dus la pocăinţă. Dar pe mulţi oameni inteligenţi şi sensibili i-a pierdut. Este foarte interesant că tocmai cei care dispreţuiesc Legea „veche”, pe motiv că ar însemna severitate, duritate, pedeapsă, blestem etc., îmbrăţişează cu reverenţă imaginea chinurilor veşnice, ca şi cum ar fi adevăratul sens al creştinismului şi cheia mântuirii. Da, Legea lui Dumnezeu are şi această faţă represivă a sfintei dreptăţi. Dacă nu i-a plăcut omului porunca Împărăţiei, va face cunoştinţă cu pedeapsa veşnică, adică o pdeapsă definitivă, fără drept de recurs. Dar pentru cei care-L primesc pe El ca domn şi mântuitor, Christos a suferit El Însuşi chinul pedepsei iadului în locul lor. Cei care au refuzat pe Iisus, vor suporta singuri pedeapsa, vor „ispăşi” ei înşişi pentru păcatul lor. Dar orice ispăşire are un termen. Cineva poate fi condamnat pe 170 de ani, chiar dacă nu va trăi decât 70. Poate fi condamnat la pedeapsă capitală, fără drept de recurs şi cu termen imediat. Dar nimeni, în tot universul, nici măcar diavolul, nu poate fi condamnat la torturi veşnice, fără să expire vreodată. Ideea aceasta, indiferent care ar fi originea ei, este demenţială. Şi vei vedea că nu este biblică.

Zici că acest iad are de-a face cu caracterul lui Dumnezeu? Că Dumnezeu este atât de iubitor încât Şi-a dat Fiul să fie torturat şi ucis în locul nostru, pentru ca aceia care nu acceptă pe Iisus, sau nu au avut norocul să audă de Evanghelie, fiindcă s-au născut acum 500 de ani printre boşimani, sau au trăit înaintea erei creştine, trebuie să meargă în iad? Adică nu doar să piară ca un dobitoc, ci să-i fie torţion ca suflet şi trup, pus la cazne hiper-inchiziţionale şi super-piteştene, în vecii vecilooooor, la nesfârşiiiit? Dacă acest aspect vorbeşte despre caracterul lui Dumnezeu, aşa cum zici, atunci rău de tot mai vorbeşte. Frumoasa expresie românească „Bunul Dumnezeu”, ar fi o glumă proastă, iar acest Dumnezeu torţionar profesionist are nevoie El Însuşi de mântuire, de naştere din nou. Cum să te porţi aşa cu vrăjmaşii? Îi distrugi complet, dacă altă soluţie nu mai există; îl pedepseşti pe fiecare, proporţional cu vina şi prostia lui, dar nu îi menţii viaţa şi conştiinţa la nesfârşit, doar ca să poată simţi că stă la rotisor şi va sta acolo pentru vecii vecilor!

Cel fel de Dumnezeu ar fi acela care nu-ţi lasă nici avantajul sinuciderii, fiindcă vrea să te ţină în viaţă, ca să te tortureze fără limite de metodă şi timp. Acesta monstru este dumnezeul predicat de Biserica istorică de multe veacuri, şi cu acest bau-bau ea şi-a supus popoare şi regi. Apoi a creat instrumente prin care să te salveze din iad: sfintele taine, purgatoriul, indulgenţele şi minunile maerialist-mistice ale sfinţilor… Din toate acestea s-a profitat bine, sau cel puţin Biserica a supravieţuit decent.  

Dacă iadul ar fi un argument atât de convingător în favoarea pocăinţei, de ce majoritatea oamenilor nu se pocăiesc, şi de ce atât de mulţi pocăiţi nu şi-au schimbat serios viaţa? Teroarea nu poate inspira respect şi dragoste, ci numai groază, ură disimulată şi mânie înăbuşită. Teroarea conduce mai degrabă la ateism şi chiar la formele cele mai anticreştine.  

„Pe cine nu l-a ingrozit iadul, nu-l poate fascina Raiul.”

Dacă te referi la „iadul” suferinţelor lui Christos, este adevărat. Dar altminteri nu este deloc adevărat. Dimpotrivă, pe cine nu-l convinge Crucea lui Iisus, nici un alt argument nu-l poate convinge. Ascultarea care nu vine din iubire nu este acceptată de Dumnezeu şi nu este mai mântuitoare decât botezul pruncilor, care este mai puţin folositor decât o baie bună.

Iuda nu s-a dus în iad, ci în mormânt, acolo unde s-au dus şi sfinţii apostoli. Abia la înviere vor fi departajaţi, unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru pedeapsă. Povestea iadului este clădită pe cea mai veche şi mai universală minciună a majorităţii religiilor universale din toate timpurile: nemurirea inerentă a sufletului (spiritului). 

„Nu aveti niciun argument NT ca iadul nu exista, ca iadul nu este vesnic.”

Nu noi trebuie să avem argumente că iadul nu există, ci aceia care cred că există trebuie să aibă argumente valide, să înveţe să citească inteligent Biblia, nu în mod literalist-fundamentalist, nu silabisind şi confundând figurile cu limbajul propriu, nu întrebând pe Sfinţii Părinţi cum trebuie să înţeleagă, ci studiind cu seriozitate. Dar dacă vrei argumente că nu există un iad subteran unde se duc morţii păcătoşi, iată argumentele principale:

1. „Iadul” (numit uneori „gheenă”, „abadon/pierzare”, „iazul de foc şi pucioasă” etc.) nu apare nicăieri în Scripturi ca învăţătură, ci numai în imagini poetice şi apocaliptice, sau în parabole, ca metaforă sau ca simbol al pieirii, al pedepsei judecăţii de apoi şi al pierderii şansei vieţii veşnice. Multe din asemenea utilizări poetice sunt influenţe literare care citează autori biblici mai vechi, iar în alte cazuri sunt imagini mitologice populare (canaanite sau greco-romane) cu care autorii biblici şi-au îmbogăţit limbajul ilustrativ şi sugestiv, fără a-şi modifica însă mesajul.
2. Termenii ebraici şi greceşti folosiţi pentru „tărâmul morţilor” (Şeol şi Hades), unde Biblia arată că se duc toţi prin moarte, şi buni şi răi, au fost traduşi uneori cu „iad”, fără respect faţă de dicţionare şi față de contextul cultural, în o serie de traduceri (în special de limbă engleză [hell], dar nu numai). Şeol/Hades sunt denumiri mitologice anterioare Bibliei, Şeol fiind termenul ebraic popular [probabil de origine canaanită] pentru „lăcaşul morţilor” (sau „celălalt tărâm”), iar Hades fiind conceptul mitologic grecesc despre locul unde merg toţi morţii. Un alt termen grecesc, Tartaros (tartarul), care denumea temniţa cea mai adâncă de sub Hades, unde au fost aruncaţi titanii, este folosit ca participiu verbal de Petru (tartarosas = a aruncat în Tartar [Cornilescu: Adânc]), deasemenea în mod figurat sau poetic (2Pt. 2:4). În povestea evreiască pe care Iisus o foloseşte ca parabolă în Luca 16 avem singurul caz în care Hades-ul grecesc apare ca echivalent al Gheenei. Ce este însă Gheena? Există astăzi undeva acest loc? Gheena’  este cuvântul iudeo-aramaic, care derivă din expresia Ghe-Hinom (Valea Hinom) – numele unui loc de lângă Ierusalim, unde era tofet-ul (rugul/altarul arderii de copii pentru Moloh) pe care Iosia cel Drept l-a transformat într-o groapă de gunoi blestemată (2Împ 23:10; Ier 7:32; 19:11; 19:12-13).
3. Apocalipsa foloseşte din plin imaginea “iadului” (Ap 14:10; 19:20; 20:10, 14-15; 21:8), numindu-l deobicei “iaz” (iezer, lac), şi descriindu-l ca fiind plin de “foc şi pucioasă”, elementele care au distrus cetăţile Câmpiei (Gn 19:24; Lc 17:29). Acestea sunt însă simboluri ale distrugerii şi curăţirii finale, nu ale torturii veşnice (Ps 11:6; Is 30:33; Ez 38:22). Când Apocalipsa explică însă mai  detaliat această imagine teribilă, în Apocalipsa 20-21, inspiraţia divină ne arată cum trebuie să înţelegem lucrurile:

1. În mod literal, pedeapsa finală a rebelilor este focul lui Dumnezeu din cer, care îi mistuie (îi consumă complet), vezi Ap 20:9 (Iov 20:26), aşa cum s-a petrecut în timpurile istorice (Nu 16:35; 2Împ 1:10, 12, 14; Ier 17:27; Ez 20:47-48), fără să mai rămână ceva (Mal 4:1, 3).
2. Imaginea iazului care arde veşnic cu foc şi pucioasă este o scenă în viziunea lui Ioan, dar scena în sine este suprarealistă: aşa cum balaurul din cap 12 este explicat în text ca fiind diavolul, nu o specie de reptilă cerească, tot aşa iazul de foc şi pucioasă care arde în vecii vecilor este explicat în două locuri ca fiind nimic altceva decât „moartea a doua” (Ap. 20:14b; 21:8). Până şi iadul este aruncat în iad, ca să folosim expresia curentă (Ap. 20:14a). Prin urmare, iadul se autoconsumă, atât de teribil este. Dar nu va fi lăsat să intre în competiţie cu Dumnezeu, să strice imaginea lui Dumnezeu. Să fim serioşi. Cei care cred într-un iad veşnic, ar trebui să viziteze Marea Moartă, să vadă dacă mai ard cumva pe acolo cetăţile blestemate (Iuda 1:7), şi să dea o fugă la Ierusalim, să vadă dacă focul aprins de Dumnezeu cu mâna babilonienilor mai arde încă, aşa cum e scris, că „nu se va stinge” (Ier 17:27).

„Aproape toata doctrina va este fudamentata pe cartea Eclesiastul, o care scrisa din perspectiva omului secular.”

 Greşit. Asta învaţă unii teologi, ca să le iasă méndrele. Dar Eclesiastul nu este scris din perspectiva omului secular. Este în primul rând o carte inspirată, ca şi Proverbele şi Cântarea Cântărilor, toate fiind despre înţelepciune, bucurie, viaţă şi moarte. Solomon a scris-o după ce s-a întors de la nebunia vieţii lui; şi chiar dacă pomeneşte în ea o serie de aspecte ale nebuniei trăite, convingerile pe care el le exprimă, scriind cartea, sunt convingeri sănătoase, moştenite de la Moise şi Profeţi (Ecl. 3:19-21 compară cu Gen. 6:17 „duh” de viaţă, Gen. 1:30 „suflet” viu; Ps 6:5; 115:17 / 113:25; Is 38:18 etc.). Cei mai profunzi teologi, de diverse confesiuni, au înţeles bine mesajul Bibliei cu privire la natura sufletului/spiritului uman. Vezi, de exemplu, Oscar Cullman.

Da, avem unele asemănări cu Martorii lui Iehova, în această privinţă, dar nu numai cu ei. Este plină istoria de asemenea „eretici” în rândul cărora mă simt onorat. Poţi citi aici despre mai multe personalităţi din trecut, dar lista nu e completă. Leroy. E. Froom (în cartea The Conditionalist Faith of Our Fathers) tratează istoria acestora în trei volume mari. Vezi şi Wikipedia, care este mai la îndemână şi cu multe referinţe bibliografice bune. Pe lângă adventişti şi martori, există şi alţi creştini care resping conceptul nemuririi inerente a sufletului: baptiştii condiţionalişti (din 1878), câteva biserici rupte din adventism şi cristadelfienii. Dar mai important este că în rândul multor biserici protestante (luterani, anglicani, reformaţi) au existat şi există încă o serie de teologi care, în ciuda crezului oficial al bisericii lor, nu acceptă poveştile despre suflet şi iad. Semne de felul acesta, foarte interesante, găsim şi la creştinii din primele secole.

„Daca Iadul nu e vesnic, Hristos n-are de unde sa ii scoata pe pacatosi.”

Iisus ne mântuieşte de păcat (Mat. 1:21) şi de urmările lui, cea mai gravă consecinţă fiind moartea,  ultimul vrăjmaş al nostru (1Cor 15:26). Fără intervenţia Lui am fi fost pierduţi. Nu e destul de rea moartea ? De ce ar fi necesar să mai fim şi chinuiţi veşnic? Iadul nu a fost „creat” pentru nimeni, el nu există nicăieri. Este o creaţie literară, care simbolizează soarta finală a celor răi. Nici măcar demonii nu au fost aruncaţi cu adevărat într-un iad, adânc, tartar, închisoare etc. Singurul iad, în care au fost aruncaţi demonii este lumea noastră (Ap 12:9, 12; Ef 2:2; 6:12), pentru că diavolul şi apostolii lui religio-politici, precum şi hoardele lui de mafioţi şi răufăcători, au transformat-o în iad (Ap 18:2-3). Iisus ne mântuieşte din acest „veac păcătos”, ne mântuieşte de mânia viitoare, ne scuteşte de pedeapsa morţii a doua, din care nu mai există înviere (Ap 20).

„Tocmai, negarea existentei Iadului stirbeste din Gloria lui Dumnezeu, din Caracterul Sfinteniei si Dreptatii Sale.”

Amice, dacă gloria şi sfinţenia dreptăţii lui Dumnezeu stă în iad, adevărul că prostioara aceasta teologică Îi ştirbeşte lui Dumnezeu mai toată slava. Nu poţi să crezi în iad şi să demonstezi că aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Nu e nici o dreptate a ucide în bătaie un copil pentru că s-a născut cu păcat strămoşesc, sau pentru că a îndrăznit să-ţi reproşeze ceva. Dacă este un criminal în serie, sau un Stalin, sau altceva de soiul acesta, merită prăjit oarecare timp, să simtă şi el ce a făcut altora. Dar ca să torturezi la infinit pe cineva, nici măcar să nu-l laşi să moară îngrozit, cum poate fi aceasta dreptate? Nu vezi că este o scârbă de comportament? Cum poate fi dreptate? Dreptarea este ceea ce cere Legea. Iar Legea cere moartea (Rom 6:23), nu viaţă veşnică în torturi. 

„Asta ma framanta, si asta ma motiveaza sa fac evanghelizare personala si sa predic Evanghelia in Biserici.”

E bine dacă te frământă soarta altora. Dar dacă nu găseşti argumenul Crucii şi al Legii care cere moartea păcătosului, dacă nu poţi spune ceva mai mult despre argumentul paradisului, dă-l naibii de iad! Nu chinui pe ascultători cu această monstruozitate teologică!

Elle White, Sanctuar etc.

Văd că revii mereu la subiectul Ellen White şi încerci să blamezi pe Ellen White pentru tot ceea ce crezi că nu funcţionează la adventişti, sau că funcţionează diferit. Acesta este un subiect mai mare şi sfatul meu este să nu imiţi purtarea celor despre care Scriptura spune: „batjocoresc ce nu cunosc” (Iuda 1:10).

„Doctrina Curatirii Sanctuarului… cum se impaca ea cu versetul din Evrei 9:12?”

Se împacă bine. Când noi vorbim despre curăţirea Sanctuarului, folosim pentru sanctuarul ceresc limbajul ceremonial-dramatic din Leviticul 16 despre sanctuarul pământesc. Noi facem o aplicaţie finală a Zilei Ispăşirii din Leviticul 16, arătând că ea era un tip al zilei judecăţii, aşa cum reiese din ritualul care se făcea, când sanctuarul era curăţit, iar păcatele lui Israel erau curăţite cu sângele ţapului ispăşitor şi puse apoi pe capul ţapului alungat. În Evrei 9:12 se face o altă aplicaţie, care nu o contrazice pe prima. Apostolul face din cele două încăperi ale sanctuarului pământesc prefigurări ale celor două sisteme: sanctuarul vechiului legământ şi sanctuarul noului legământ. El contrastează intrarea „odată pe an” a pontifului pământesc, cu intrarea „odată pentru totdeauna” a Domnului Iisus în Locul Preasfânt. Ellen White însăşi confirmă că Iisus la înălţare a intrat în Locul Preasfânt şi că prin aceasta ne-a deschis acces direct la Dumnezeu:

“Still bearing humanity, he ascended to heaven, triumphant and victorious. He has sprinkled the blood of the atonement on the mercy seat. …He has taken the blood of the atonement into the holiest of all “Signs of the Times, April 19, 1905.

“As in the typical service, the high priest laid aside his pontifical robes and officiated in the white linen dress of an ordinary priest [Lev 16:4], so Christ laid aside his royal robes and garbed himself with humanity and offered sacrifice, himself the priest, himself the victim. As the high priest, after performing his service in the holy of holies, came forth to the waiting congregation in his pontifical robes, so Christ will come the second time [Lev 16:23-24; Ev 9:28].” Acts of the Apostles, p. 33

“Christ came to demolish every wall of partition, to throw open every compartment of the temple.” This is Christ’s Object Lessons, p. 386. “The way into the holiest is laid open, a new and living way is prepared for all. No longer need sinful, sorry humanity await the coming of the high priest”. Desire of Ages, chp. Calvary – (ref. ruperea perdelei la templu in 31 AD)

Aceste simboluri nu trebuie înţelese mecanic, altminteri vom găsi numai contradicţii, indiferent ce teorie am prefera. Cel mai bine este să studiem fiecare sugestie teologică şi să vedem ce anume are importanţă practică în credinţă. Dacă cred că Iisus este singurul mijlocitor şi prezenţa Lui înaintea Tatălui mă reprezintă, este extrem de important, fiindcă este o garanţie sigură. Dar dacă insist că este important să cred că Iisus chiar este îmbrăcat ca Aaron şi vântură o cădelniţă, sau că în ceruri există altare, potire, sfeşnice şi perdele ca în sanctuarul pământesc, sau că Iisus chiar duce sângele Său într-o năstrapă ca să-l stropească în sanctuar, înseamnă că merg prea departe cu rolul imaginaţiei. Limbajul şi imaginile ceremoniale sunt folosite în viziuni, sau în explicaţiile viziunilor într-un mod convenţional, dar nu ca să credem că în cer se întâmplă chiar aşa. Ioan vede în cer altar de tămâie, vede şi mielul de jertfă, dar toate acestea sunt simboluri vizionare ale realităţii, puse de Dumnezeu în mintea lui, cu scop didactic – şi nu ca să ne informeze cum arată cerul.

Faptul că un tip poate avea două sau mai mult aplicaţii, să nu ne mire. Paştele, de exemplu, s-a împlinit prin mântuirea spirituală pe care ne-a adus-o Iisus la Golgota. Dar cartea Apocalipsei sugerează o a doua împlinire, când Iisus vine şi ne aduce mântuire fizică din lumea aceasta şi de toate urmările păcatului. De aceea în Apocalipsă apar plăgile, Cântare lui Moise şi a Mielului şi alte elemente specifice pascale. Iisus este lumina lumii, dar în alt loc El spune „voi sunteţi lumina lumii”. Este o contrazicere? La fel Ziua Ispăşirii are unele aplicaţii legate de prima venire a lui Iisus, dar şi o aplicaţie finală legată de ziua judecăţii, de a doua venire a Domnului. Deşi Epistola către Evrei afirmă că Iisus a intrat odată pentru totdeauna în sanctuarul ceresc, tot ea afirmă că în cele din urmă, „Dumnezeu va judeca pe poporul Său” (Ev 10:30, 26-29; 6:4-6; 1Pt 4:17-18) şi că istoria mântuirii nu se termină la Cruce, nici la intrarea în Sanctuar, ci după ieşirea de acolo: Ev 9:27-28.

“Profetia din Daniel este interpretata in mod intentionat eronat. Ar fi fost singura scapare (care insa nu tine) de a spala rusinea unei incalcari a cuvintelor lui Hristos, pot spune, chiar a poruncii Lui (F.A. 1:7).”

Dacă este interpretată „eronat” trebuie văzut ce şi unde este greşit. Nimic din ce este omenesc nu este perfect. Dar acuzaţia că ar fi vorba de rea voinţă, de pervertire intenţionată a adevărului, este o mică răutate pe care ai împrumutat-o din literatura pseudapologetică cu care ai fost îndoctrinat.

Porunca lui Iisus din FA 1:7 nu interzice studiul cronologiei biblice sau al profeţiilor care privesc drumul prin care trece Biserica de la prima la a doua venire a lui Iisus. Dacă ar fi aşa, ar însemna că Domnul Se contrazice pe Sine. În Daniel (8:14, 17, 19, 26; 12:4-13) El a prevăzut că timpul profetic se va înţelege în timpul sfârşitului. Dacă FA 1: 1:7 contrazice asta, înseamnă că ori Luca (autorul Faptelor) nu ştia ce spune, ori Daniel era un profet somnoros. În realitate, Iisus în FA 1 nu face decât să le reamintească ucenicilor, ceea ce le mai spusese: creştinului nu i se descoperă un timp stabilit, pentru că timpul Împărăţiei vizibile depinde de timpul evanghelizării lumii (spre avertizare) în puterea Duhului Sfânt. Acelaşi lucru l-a spus Iisus şi în Mat 24:14. Cât priveşte momentul Venirii Lui, El a arătat că, din partea Sa, El a plănuit să vină în aceeaşi generaţie (Mt. 24:34, comp. Mt. 16:27-28). 

“Biserica este zidita pe invatatura apostolilor si prorocilor.”

De acord (Ef 2:20). Apostolii şi prorocii au fost autorităţi vii în Biserică, în primul secol (Ef 3:5; 4:11). Dar învăţătura lor nu era o noutate, ea era învăţătura primită de la Iisus prin viu grai şi prin Duhul Sfânt. Iar Iisus Însuşi, precum şi apostolii şi profeţii Lui obişnuiau să-şi întemeieze învăţăturile pe Scripturi (adică pe Vechiul Testament = Legea şi Profeţii). Cu aceasta răspundea Iisus: STĂ SCRIS. Temelia apostolilor şi profeţilor nu este alături de Scriptură. Dacă Iisus ar fi venit cu o religie nouă, atunci pedeapsa Lui ar fi fost dreaptă, fiindcă aşa prevedea Legea lui Dumnezeu, pe care El Însuşi o dăduse lui Israel (Dt 13:1-5; Mt 5:17-20 etc.).

Ai afirmat foarte categoric că respingi pe Ellen White ca profet etc. Dacă nu crezi că Ellen White a primit de la Dumnezeu darul profeţiei este chestiunea ta personală. Dar eu nu cred că ai studiat suficient cazul ca să accepţi sau ca să respingi cu deplină claritate şi convingere. Deaceea nu este înţelept nici să blamăm, nici să lăudăm ce nu cunoaştem. Mai bine lasă discuţia asta laoparte, că nu este relevantă la subiectele pe care le-ai propus. Tu însuţi recunoşti că n-ai citit cu adevărat scrierile ei, ci te-ai preocupat cu textele controversate. Cum o văd eu? Aş putea face câteva afirmaţii:

1. Ellen White a fost un sol al lui Dumnezeu în timpul modern, în special pentru călăuzirea Bisericii Adventiste, asemenea profeţilor din timpurile biblice care nu au scris cărţi biblice (Debora, Hulda, Ana, Agab, fiicele lui Filip etc.), dar au avut un rol călăuzitor în Biserică. Deşi ea a folosit diverse cărţi din care s-a instruit şi în special Biblia, sursa principală a mesajelor ei au fost un număr impresionant de viziuni şi vise profetice, uneori însoţite de fenomene supranaturale, la care cunoscuţii au fost martori.
2. Autoritatea ei a fost întotdeauna considerată de adventişti (inclusiv de James şi Ellen White) ca fiind secundară Bibliei, ca un mijloc care să încurajeze întoarcerea la autoritatea Bibliei, să dea sfaturi personale şi mărturii directe călăuzitoare, să promoveze reforme şi schimbări în stilul de viaţă şi să încurajeze misiunea Bisericii pe calea către Împărăţie.
3. Pe lângă scrierile ei pentru Biserica Adventistă, o mare parte din cărţile ei (e.g. Patriarhi şi Profeţi, Profeţi şi Regi, Hristos Lumina Lumii, Parabolele Domnului Hristos, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, Istoria Faptelor Apostolilor, Marea Luptă, Calea către Hristos, Pe urmele Marelui Medic, Educaţie, etc.) au adresă universală şi sunt difuzate tuturor cititorilor. Acestea din urmă, deşi scrise sub aceeaşi inspiraţie, sunt prezentate publicului ca o literatură spirituală care aprofundează istoria şi mesajul biblic, indiferent ce cred cititorii despre autor. Aşa cum atunci când abordezi Biblia pentru prima dată este mai uşor să citeşti o evanghelie sau o naraţiune istorică, decât să începi cu ceremoniile jertfelor, cu genealogiile sau cu dezbaterile lui Pavel (2Pt 3:15b-16), tot aşa şi când citeşti scrierile Ellenei White, nu este cea mai bună idee să începi cu chestiuni complicate care provoacă dezbateri. Ca student, ţi-aş recomanda cartea Educaţie, care cu siguranţă te va entuziasma. Dacă te interesează altceva, încearcă Parabolele Domnului (pe care le citesc şi mulţi ortodocşi, chiar unii preoţi), Hristos Lumina Lumii, sau Calea către Hristos.
4. Problema aşa-zisului plagiat este discutată în diverse scrieri şi articole. Vezi More than a Prophet (foarte bună şi critică). Pe saitul oficial White Estate poţi găsi cele mai bune răspunsuri cu privire la multe întrebări care se pun în legătură cu Ellen White. Aşa zisele copieri sunt uneori mai multe decât ne aşteptam, dar ele merită studiate separat, deoarece informaţiile sau expresiile preluate sunt folosite în mod creativ, nu slugarnic. În orice caz, o carte spirituală, care nu este nici teză universitară, nici scriere artistică, sau altceva asemănător, nu poate fi tratată după pretenţiile secolului 20 cu privire la dreptul de proprietate intelectuală. Dacă s-ar aplica asemenea reguli la multe din capodoperele trecutului şi inclusiv la Biblie, ar trebui să blamăm pe autorul Cronicilor că a copiat cuvânt cu cuvânt (cu deosebiri minore) multe secţiuni din Samuel-Împăraţi. Acelaşi fenomen se întâmplă la sinoptici. Este evident că doi din ei au copiat de la al treilea, sau toţi trei de la un autor anonim. Petru şi Iuda deasemenea s-au copiat unul pe altul, sau amândoi au copiat dintr-o sursă terţă. Şi lista poate creşte. Cine loveşte neatent în Ellen White poate nimeri inima Bibliei şi se poate trezi fără credinţă.
5. Teologia Ellenei White provine din mai multe izvoare. În primul rând, educaţia metodistă modelată de experienţa adventist-millerită. În al doilea rând, studiul personal al Scripturii şi al altor scrieri relevante adventiste sau protestante. În al treilea rând, influenţa reciprocă dintre Ellen White şi ceilalţi pionieri adventişti (în special soţul James White şi apropiaţii lui: Joseph Bates, John Andrews şi Uriah Smith). Dar toate aceste influenţe au fost dominate de lumina primită de ea prin descoperiri profetice, care au modelat şi corectat. Aceasta nu înseamnă că Ellen White a fost inerantă. Nici un autor inspirat nu este inerant. Se pot găsi inadvertenţe, imperfecţiuni omeneşti, erori şi gafe de importanţă minoră şi în textele autorilor biblice, începând cu Moise şi terminând cu Pavel şi cu Iuda. Nimic din ce este omenesc nu este perfect, de aceea (în Biblie sau în alte scrieri inspirate) trebuie să ne concentrăm asupra mesajului autorului, care are scopuri practice, şi nu asupra unor chichiţe teoretice, de importanţă secundară. La capitolul acesta sunt multe de spus, dar e nevoie mai mult de experienţă, decât de vorbă multă.

 Referitor la evanghelia Ellenei White, ai afirmat că ea ar fi falsă. Resping învinuirea că EGW ar fi învăţat o evanghelie legalistă. Evanghelii false sunt de multe feluri, şi nu numai aceea care are nevoie de merite omeneşti. Evanghelia unei îndreptăţiri imaginare „numai prin credinţă” , adică „fără faptele” credinţei, fără pocăinţă continuă şi fără ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (care a fost întotdeauna condiţie a vieţii veşnice) este încă şi mai falsă. Este doar o iluzie că vine de la Pavel; în realitate vine de la Mefistofel. S-ar putea să mă contrazică în acest caz şi unii din fraţii mei, dar eu îi trimit la Biblie şi îi sfătuiesc să coboare sloganele, devenind practici, realişti şi în orice caz, mai buni cercetători ai Bibliei.

Nu aştept un răspuns. Dacă ai citit până aici, continuă cu studiul serios al Bibliei, roagă-te şi fii consecvent conştiinţei tale. Am scris mai mult decât mă aşteptam. Numai la ziua judecăţii voi afla dacă am folosit bine timpul sau dacă l-am pierdut. Îţi doresc succes în tot ce-ţi poate oferi viaţa mai bun, şi în educaţia teologică.