Iisus a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă
„Christos este scara văzută de Iacov, cu baza aşezată pe pământ şi cu vârful ajungând la poarta cerului, până la pragul gloriei. Dacă acea scară ar fi fost mai scurtă cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar Christos ajunge la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui să putem birui. Făcut „în asemănarea cărnii păcatului” (Rom. 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat. Acum prin natura Sa divină El apucă tronul ceresc în timp ce prin natura Sa umană ajunge la noi. El ne porunceşte ca prin credinţa în El să atingem gloria caracterului lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim noi desăvârşiţi după cum şi Tatăl nostru ceresc este desăvârşit (DA 311).
În natura noastră omenească, Christos urma să răscumpere eşecul lui Adam. Însă când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era asupra lui nici unul din efectele păcatului. El stătea în puterea unei umanităţi desăvârşite, posedând întreaga vigoare a minţii şi a corpului. El era înconjurat de gloriile Edenului şi în zilnică părtăşie cu fiinţele cereşti. Nu tot aşa a fost cu Iisus când El a intrat în pustie ca să se lupte cu Satan. Timp de 4000 de ani neamul omenesc slăbise în tărie fizică, în putere mintală, şi în valoare morală; iar Christos a luat asupra Sa infirmităţile naturii umane degenerate. Numai astfel putea El răscumpăra pe om din cele mai joase adâncimi ale degradării (DA 117). „El a luat natura noastră păcătoasă asupra naturii Sale nepăcătoase, ca să poată şti cum să ajute celor care sunt ispitiţi.” (Medical Ministry 181)
În ciuda aparentei inacceptabilităţi a acestei vederi, este util de ştiut că o serie de teologi creştini şi alte personalităţi au susţinut-o, deşi ortodoxia romană şi cea protestantă iau partea opusă. Astfel sunt citate personalităţi ca: Grigore de Nyssa (n. 331, Imperiul de Răsărit) Felix de Urgel (c. 780, Spania), Antoinette Bourignon (n. 1616, Franţa), Peter Poiret (n. 1646, Germania), Johann K. Dippel (n. 1673, Germania), Gottfried Menken (n. 1768, Germania), Edward Irving (n. 1792, Scoţia), Thomas Erskine (n. 1788) Scoţia), Hermann Fr. Kohlbrugge (n. 1803, Olanda), Johann Chr. K. von Hofmann (n. 1810, Germania), Eduard Bohl (n. 1836, Germania), Hermann Bezzel (n. 1861, Bavaria), şi în zilele noastre: Karl Barth (Elveţia), o serie de teologi de limbă engleză (Torrance, Ferre, Cranfield, Roberts, Newbigin), teza doctorală a Părintelui Galeriu etc. Între AZS, aceasta a fost doctrina lui Jones şi Waggoner, a fost publicată în diverse scrieri oficiale ale noastre până pe la 1950, a fost apoi susţinută de mulţi autori conservatori ca: M. Andreasen, R. Wieland, D. Short, H. Douglass, K. Wood, R. Pierson, L. Moore, R. Larson, D. Priebe.
În natura Sa umană, El nu a avut tendinţe spre păcat
„
„Niciodată să nu laşi, în vreun fel, cea mai slabă impresie asupra minţilor omeneşti că Christos ar fi avut vreo mânjire, înclinaţie păcătoasă sau stricăciune … Orice om să se ferească de a-L considera pe Christos cu totul omenesc, exact ca şi noi, fiindcă nu poate fi aşa. (1895) „El S-a născut fără nici o întinare a păcatului (1898). „El nu a avut patimile naturii noastre umane căzute… „El ne este Frate în ce priveşte infirmităţile naturii noastre, dar nu în posedarea aceloraşi pasiuni (1868-71) „Nimeni, privind la înfăţişarea copilului Iisus, strălucind de vioiciune, nu putea spune că El era exact ca şi alţi copii.” (1898). Questions on Doctrine, 649-653. 657-659.
La o analiză atentă, declaraţii de mai sus nu le contrazic pe cele dintâi, ci ele se referă la sfinţenia interioară (a gândurilor, a imaginaţiei, a intenţiei, a dorinţelor – conform poruncii a X-a a decalogului) a naturii umane a lui Christos, în timp ce primele se referă la biologicul moştenit, care era asemenea nouă. Ceea ce este foarte clar din următoarele declaraţii:
„Iisus Christos este exemplul nostru în toate lucrurile. El Şi-a început viaţa, a trecut prin experienţele ei şi a încheiat raportul ei cu o voinţă umană sfinţită. El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, totuşi pentru că Şi-a ţinut voinţa supusă şi sfinţită, El nu S-a înclinat vreodată, în cel mai mic grad, spre a face răul, sau spre a manifesta rebeliune faţă de Dumnezeu. (Special Testimonies, Oct. 29, 1984). „Nu trebuie să păstrăm nici o tendinţă păcătoasă. (7 SDABC, 943). „Îngăduinţa de sine, dorinţa de a plăcea nouă înşine, mândria şi extravaganţa trebuie părăsite. Nu putem fi creştini şi în acelaşi timp să ne satisfacem aceste tendinţe. (RH May 16, 1893)
Aprofundarea reverentă a acestui subiect aduce binecuvântare spirituală. Este o mare încurajare şi o credinţă care nu mai lasă păcatului nici o scuză. Iar victoria lui Iisus asupra păcatului este văzută astfel infinit mai glorioasă. Dumnezeu este adus astfel mult mai aproape de om, iar omul adus aproape de inima lui Dumnezeu, în persoana Aceluia care a unit pe Dumnezeul cel atotputernic, sfânt şi fără început, cu omul căzut, defavorizat prin naştere, muritor.
Cu toate acestea, adepţii naturii „păcătoase” a lui Christos, ar trebui să fie întotdeauna atenţi şi la celelalte afirmaţii, aparent contrarii, pentru ca, pe de-o parte să-şi poată echilibra declaraţiile, să nu ajungă să confunde natura biologică (moştenită), cu natura psihologică şi morală, iar pe de altă parte să vadă, din aceste declaraţii contrarii, că înţelegerea corectă poate scăpa altora care au intenţii la fel de bune ca şi ei. În definitv, aceasta nu este o doctrină oficială a AZS. Încă se discută, încă se fac confuzii; este o chestiune teologică, în studiu pentru cei interesaţi.
Frank Holbrook, fost director adjunct al Institutului de Cercetări Biblice, scria într-o scrisoare din 1982, care poartă antetul Conferinţei Generale:
„După ştirea mea, noi ca popor n-am formulat niciodată o declaraţie definitivă asupra acestor două puncte speciale: 1. Dacă Christos a avut carne păcătoasă. […] 2. Ce se întâmplă cu natura păcătoasă la convertire; este ea literalmente scoasă din acel om, lăsându-l să se lupte doar cu ‘carnea’ păcătoasă?” (O copie a acestei scrisori am primit de la Diviziunea Pacificului de Sud).
Dacă cineva doreşte o poziţie cvasi-oficială a Bisericii, poate să studieze capitolul Dumnezeu Fiul din manualul Celor 27 de puncte, editat de Asociaţia Pastorală a Conferinţei Generale (ed. 1988 +). Acolo se pot găsi ambele aripi ale acestei teologii profunde:
1. El Şi-a îmbrăcat natura divină cu natura umană, a fost făcut „în asemănarea cărnii păcătoase” (sau natura umană păcătoasă, sau natura umană căzută), cf. Rom. 8:3.
2. Aceasta în nici un fel nu arată că Iisus Christos era păcătos sau că a participat la acte sau gânduri păcătoase. Deşi era în forma (sau asemănarea) cărnii păcătoase, viaţa Lui fără păcat este mai presus de orice discuţie.
Deşi redactorii manualului de doctrine n-au intenţionat să potolească prin aceste formulări orice discuţie
sau orice studiu, este interesant de observat că s-a făcut o încercare de armonizare a ambelor seturi de citate inspirate. S-a procedat, aşadar, cu toate bunele intenţii, fără să se facă afirmaţii care ar putea jigni vreuna din cele două părţi. Îndemnăm şi pe cititorii noştri, oricare ar fi ei, să facă la fel.
O bună pistă de cercetare, în opinia mea, ar fi abordarea strict exegetică a pasajelor biblice invocate în sprijinul celor două vederi, fără a fi reinterpretate în lumina unor pasaje obsesiv citate din Ellen White. Şi pentru că citatele oferite de Ellen White împotriva concepţiei despre tendinţele păcătoase ale naturii lui Iisus se găsesc în faimoasa Scrisoare către Baker descoperită în Australia pe la 1950, ar fi profitabil un studiu complet al acestei scrisori în lumina propriului context istoric şi în lumina contextului literar mai larg al scrierilor E. G. White. Fiindcă autoarea, care a sfătuit la maximă atenţie în acest domeniu, este extrem de „neatentă”, ca şi Pavel în Romani 8:3, când vorbeşte despre natura umană a lui Iisus, numind-o „păcătoasă”.
În opinia mea, problema fundamentală este înţelegerea naturii păcatului, precum şi a naturii umane din mai multe puncte de vedere: antropologic, psihologic, fiindcă teologia este, adesea compromisă prin sensuri străine introduse în termeni tradiţionali.
Când vorbim despre păcat, natură umană, tendinţe, etc., în mod sigur, nu toţi înţeleg acelaşi lucru. Şi, poate cea mai mare dificultate este că noi, ca fiinţe păcătoase, nu ne putem imagina un suflet omenesc ispitit în toate, dezavantajat de propria Sa natură umană care moşteneşte un inepuizabil izvor de ispite puternice, trăind, totuşi fără păcat, adică fără nici un gen de acceptare a păcatului în gând, în afecte, în preocupări. Experienţa noastră nu ne lasă să întrevedem posibilitatea ca cineva să fie chinuit de mii de ispite diferite şi totuşi să fie fără păcat. Tendinţa noastră, evident păcătoasă, este de a da vina pe şarpe, pe biata noastră natură păcătoasă, care n-are nici o vină, fiindcă vina este numai acolo unde este păcat, iar păcat personal care să nu fi intrat pe uşa acceptării noastre (cel puţin în mod implicit), nu există.
Merită cercetată teologia ortodoxă în această privinţă, deoarece are un cuvânt important de spus, diferit de abordarea catolică şi protestantă.
Comentarii recente în articole