sau

Doi martori și amândoi mincinoși

Un prieten mi-a cerut replică la o ultimă (de-ar fi ultima!) emisiune a celor doi martori – care prorocesc îmbrăcați în saci (de dormit). Unul este sursa, gânditorul, iar celălalt este porta-vocea îndrăzneață a acestuia. Hai să zicem că unul din ei ar fi Eusebiu (de Ni-comedia), iar celălat ar fi Io-şef Flavius. Nu pierdeți absolut nimic dacă îi ignorați; ecoul din biserica lor goală este suficient. Dacă nu eram întrebat de prieteni despre subiectele puse de ei în discuţie, i-aş fi ignorat şi eu, pentru că aceia care pretind că au nu ştiu ce lumină specială, dar nu permit nici măcar replici pe internet, nu merită atenţie.

(O paranteză aici. Amândoi folosesc excesiv și abuziv expresia „duhul prorociei” din Ap 19:10, dar nu așa cum este explicată în Ap 12:17 și 22:9, ca dar al profeției / a fi profet, ci într-un sens foarte larg și nebulos, ca să se potrivească oricărui nene, care se îndeletnicește cu abacul apocaliptic și cu calendarul. Și atitudinea aceasta pune un accent special pe „domni”, excluzând din calcul o anume doamnă!). Eu cred că Christos a întemeiat o Biserică, nu un vârtej centrifug de gunoaie independente, fiecare pretinzând că are dreptate și că poate fi verificat cu Biblia. 

EM afirmă că, de moment ce decretul din Ezra 7 a fost emis primăvara, cele 2300 de zile nu se pot încheia cu 22 octombrie 1844.

22 octombrie 1844 reprezintă ultima dată a revenirii lui Iisus, care a fost acceptată de majoritatea milleriților. Datare lui William Miller se încheia în primăvara anului 1844. Data de 22 octombrie 1844 a fost ideea lui Samuel Snow şi a lui Josiah Litch. Pionierii noştri au rămas cu această datare, pentru că în „Mişcarea lunii a şaptea” ei avuseseră cea mai profundă experiență de pregătire spirituală. Pentru generațiile de mai târziu însă, data de 22 octombrie nu mai are o relevanță directă; iar identitatea calendaristică a datei de 22 octombrie (ca fiind ziua a zecea a lunii a șaptea ebraice) este imposibilă de dovedit astăzi.

Cu toate acestea, încheierea celor 2300 de ani în toamna anului 1844 este rezonabilă. Chiar dacă datarea lui Snow, după calendarul karait, este considerată astăzi prea târzie, atât de către karaiți, cât și de către iudeii rabinici (adică n-ar fi fost în octombrie, ci mai degrabă pe la sfârșitul lui septembrie), a fost sigur în luna a șaptea (Tișri) a calendarului iudaic, oricând a căzut ea în acel an.

Este adevărat că decretul din Ezra 7 a fost emis primăvara (1 Nisan / martie-aprilie), dar modul în care calculează Sebi datele istorice biblice, sfidând cu aroganță prostească tehnicile profesioniștilor (istorici și teologi), este rudimentar. Este probabil ca această atitudine simplistă să aibă mai multă priză la cei neinstruiți, care-și fac un titlu de glorie că n-au făcut școală.

Dar indiferent câtă școală are cineva, poate afla că în antichitate decretele imperiale nu intrau în vigoare în tot imperiul în momentul scrierii sau pronunțării lor. Astăzi, un decret poate fi auzit instantaneu prin Radio-TV, poate fi publicat în Monitorul Oficial și în alte publicații, ca să apară a doua zi. Dar pe vremea perșilor, decretele circulau, fie în pasul poștei cu cai (cel mai rapid), dacă era vorba de ordine valabile pentru tot imperiul, fie în pasul caravanei mari (cu animale, căruțe, bagaje, copii și multe opriri lungi), care cerea câteva luni. Nu putea intra în vigoare un decret, înainte de a ajunge la cunoștința beneficiarilor. În cazul primului decret al lui Artaxerxe, aflăm că drumul caravanei lui Ezra, de la Babilon la Ierusalim, a durat exact patru luni (Ezra 7:8-9). Aceste călătorii se făceau nu direct, est-vest, prin deșertul arabic, ci se mergea înspre nord-vest, pe valea Eufratului, până în Siria, și de acolo, spre sud, prin Samaria, se ajungea în final, în Iudeea.

Dar chiar și cu această sosire a lui Ezra la Ierusalim, pe data de 1 Av (cândva în luna iulie), decretul încă nu ajunsese la destinație, deoarece nu Ezra era destinatarul, ci poporul iudeu și administrația locală. Ezra nu avea calitatea de guvernator civil (cum va fi mai târziu Neemia), ci de preot și cărturar evreu. La data aceea Ierusalimul nu era rezidit, era în mare parte distrus și de generații era fără ziduri de incintă. Nimănui nu-i convenea să locuiască acolo. Chiar după rezidire, iudeii nu au dat buzna să locuiască în Ierusalim, ci au fost încurajați de Neemia și de lideri (Ne 11:1-36). Iudeii locuiau departe în sate, unde își aveau ogoarele și grădinile, iar la Ierusalim făceau pelerinaj doar de trei ori pe an, bărbații, venind la templu: la Pesach (Paști), la Șavuot (Cincizecime) și Succot (Sărbătoarea Corturilor: Ex 34:22-24; Dt 16:16; 2Cr 8:13). Templul fusese deja rezidit cu 60 de ani mai înainte, dar cel mai apropiat pelerinaj la Ierusalim era la sărbătoarea Corturilor, 15 Tișri, undeva pe la sfârșitul lui septembrie sau începutul lui octombrie. (Anul acesta, de exemplu, 15 Tișri / Succot va cădea pe data de 14 octombrie). Prin urmare, publicarea acelei permisiuni imperiale pentru iudei nu putea fi mai devreme decât septembrie-octombrie anul 457 AC.

EM respinge din principiu anul 457 AC ca dată care marchează începutul celor 70 de săptămâni, odată cu permisiunea rezidirii Ierusalimului, deoarece el pornește de la premisa că, dacă Dumnezeu a promis că Cirus va porunci rezidirea Ierusalimului, timpul trebuie socotit de la Cirus.  

Dacă Cirus trebuie luat în calcul aici, și nu Artaxerxe, atunci „ieșirea cuvântului” cu privire la rezidirea Ierusalimului sub Cirus a fost în timpul lui Isaia (în jurul anului 700 AC), nu în timpul lui Cirus. Decretul lui Cirus nu are nimic de zis despre rezidirea Ierusalimului (2Cr 36:23; Ezra 1:1-4). Dar nu numai atât. Ezra cap. 4 arată că până în timpul lui Artaxerxe nu s-a zidit Ierusalimul. După o scurtă oprire a lucrărilor, la instigația guvernatorilor ostili iudeilor, Artaxerxe a redat permisiunea rezidirii cetății, în al 20-lea an (c. 444 AC, vezi Neemia 1-2).

EM afirmă că nu există nici un motiv ca să credem că Cirus nu ar fi permis rezidirea Ierusalimului.

Dar înainte de toate, nu avem nicio dovadă că a făcut acest lucru. Profeția despre el nu este o dovadă a ceea ce a făcut Cirus, ci o dovadă a planului lui Dumnezeu cu Cirus și cu Israel. Planul lui Dumnezeu fusese ca templul să fie rezidit sub Cirus, dar au fost refăcute numai altarul și temelia. Templul a fost rezidit târziu, în timpul lui Darius Persanul (vezi Ezra 5-6; Hagai; Zaharia). La fel s-a întâmplat cu voința Domnului ca Ierusalimul să fie rezidit sub Cirus. Nici măcar n-a pomenit așa ceva Cirus. Abia Artaxerxe a făcut-o, într-o formă destul de acoperită și de schimbătoare. Este clar că perșilor nu le convenea un proiect politic care era socotit periculos, într-un timp în care Egiptul și alte provincii colcăiau de răscoale.

EM spune „Cirus nu avea de cine să se teamă, ca să nu dea decretul de rezidire a Ierusalimului.”

Dar nu este vorba de teamă, ci de rațiune politică. Un politician nu-și poate permite orice, indiferent cine ar fi el. Nu era teama de cineva anume, ci teama de urmările posibile ale unui decret nesăbuit. Promisiunea lui Dumnezeu era demnă de crezare, dar fără cooperarea lui Israel şi a lui Cirus nu se putea realiza. Ideea că un împărat putea face tot ce voia, fără să dea socoteală nimănui, este un mit. De asemenea, este un mit și ideea că Dumnezeu Însuși, dacă a promis ceva, nu se mai schimbă orice s-ar întâmpla. Pur și simplu, Biblia arată că Dumnezeu Își schimbă planurile adesea, în funcție de oameni (Ieremia cap 18).

Cirus nu a fost un convertit la iudaism, ca să se socotească obligat față de Dumnezeul evreilor. El L-a tratat pe Yahwé într-un mod la fel de superstițios (și generos), cum tratase și pe Marduk al babilonienilor și pe alți zei, el însuși profesând cultul lui Zoroastru și a lui Mithra. Peste tot a permis repatrieri și restaurări ale cultelor locale.        

EM citează însă din Is 44:28 unde Dumnezeu promite că Cyrus „va împlini TOATĂ voia Mea”.

Sigur, acesta era planul lui Dumnezeu, dar din nefericire nu toate planurile divine se împlinesc. Cu Cirus, Dumnezeu nu a făcut nicio convenție. Era o promisiune făcută lui Israel și atât. Cu Israel însă Dumnezeu făcuse un legământ, iar Israel promisese să facă TOATĂ voia Domnului. Dar nu a fost chiar aşa. Sunt o mulţime de profeţii generoase în Biblie, cărora le-a trecut termenul, sunt expirate de mult, şi cu toată seriozitatea lor, nu s-au împlinit și nu se vor mai împlini în forma în care au fost făcute. Ca și lui Cyrus, Dumnezeu de mult prevăzuse și numele regelui Iosia (1Împ 13:2), și îi promisese hotărât, că va fi „adăugat ÎN PACE în mormântul lui” (2Împ 22:20). În schimb, Iosia a murit într-un război, în care s-a băgat, fără voia lui Dumnezeu. Dumnezeu promisese solemn prin Isaia, că Egiptul, Asiria și Israel vor forma o întreită alianță politico-religioasă și vor sluji lui Dumnezeu (Isaia 19). În realitate, Egiptul și Asiria au dispărut înainte de a avea măcar intenția unei asemenea alianțe cu Dumnezeu și cu Israel, și mai trist, Israel însuși a zădărnicit planul lui Dumnezeu, care spusese că, după exil, Ierusalimul nu avea să mai fie distrus niciodată (Ier 31:38-40). Dar Iisus a arătat de ce avea să fie distrus Ierusalimul (Lc 19:41-44). Liderii lui Israel trebuiau să fie primii ucenici ai lui Iisus, dar „au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei” (Lc 7:30).

Observația mea este că toți interpreții greșiți nu recunosc condiționalitatea profețiilor obișnuite. Cel mai spectaculos eșec în Noul Testament (nu eșecul lui Dumnezeu, ci eșecul lui Israel și al Bisericii!) este acela al profeției solemne a lui Iisus cu privire la venirea Sa în aceeași generație (Mt 16:27-28; 24:14, 34-36; Iac 5:9). Timpul venirii lui Iisus încă a rămas condiționat. Degeaba se trudesc încrezuții să recalculeze perioade profetice, să resocotească anii de la Facerea Lumii, în speranța că vor găsi anul 6000 ! Zădarnice, infatuate şi fără minte sunt toate aceste socoteli.

EM întreabă retoric: „Dumnezeu ține sâmbăta, sau n-o ține?” Și răspunde că în El nu e schimbare, nici umbră de mutare.

Da, în El nu este schimbare. Ființa Lui și principiile Lui, planurile lui de fond nu se schimbă. Dar relația de legământ este condiționată, așa că Dumnezeu nu rămâne prizonierul propriilor cuvinte, ca în „legea mezilor și perșilor” (Dan 6:15).

Comparația cu Sâmbăta nu este potrivită aici. Sâmbăta nu este o promisiune, ci o lege lăsată omului de la Facere (Gen 2:1-3), reînoită pentru Israel la Exod (20:8-11) și lăsată până la sfârşitul erei creștine (Mt 24:20; Ap 11:19; 12:17; 14:12; 1:10). Sâmbăta nu este pentru Dumnezeu, ci „a fost făcută pentru om” (Mc 2:27). În Casa Tatălui este strălucire permanentă, nu există noapte și nu se măsoară timpul în zile, săptămâni etc. (Ap 21:23, 35; 22:25). Pe pământul înnoit va continua, probabil, măsurarea originară a timpului, lăsată de Dumnezeu de la Creație. Dar chiar și atunci, în prezența lui Dumnezeu, în Cetatea Sfântă, nu va fi niciodată noapte.   

EM şi FP nu sunt singurii care preferă ca start cronologic decretul lui Cyrus, având în vedere profeția. O serie de teologi renumiți din afara BAZS au preferat sau preferă această soluție: Jean Calvin, Martin Anstey, J. A. Moorman, Matthew Henry,[1]  Philip Mauro,[2] Meredith Kline, Vern S. Poytress,[3]  Paul S. Crosby, Desmond Ford[4] etc. Prin urmare, Sebi și Flavius, nici nu se pot plânge, nici nu se pot lăuda că susțin o poziție minoritară, și că de aceea ar fi ignorați. Din punctul meu de vedere, oricine își imaginează că are dreptate, pentru că este minoritar de opinie, făcând trimitere la unii profeți biblici (vezi Mica ben Imla, etc.), nu știe ce vorbește. Ei au dreptate pentru că sunt puțini, auzi Doamne! Ceilalți cercetători, în special dacă sunt profesioniști, nu contează, pentru că dacă sunt mulți înseamnă că sunt „niște lingăi”, mercenari, interesați, oameni ai sistemului, farisei și cărturari etc.

Aceasta este o psihologie degradantă, spiritualitatea prostului încrezut, pe care o întâlnesc în diverse cazuri, pe web. Nu contează că tot soiul de minoritari și independenți se contrazic între ei, nu doar contrazic Biserica, sau lumea teologică în general, dar ei trebuie să aibă dreptate, pentru că sunt puțini, și curajoși (mai precis, tupeiști) cum cred ei că au fost profeții! „Întotdeauna lucrurile acestea au fost pentru cei smeriți”, profeţeşte EM!

EM afirmă că „prorocia are prioritate, iar aceasta arată că de la Cyrus până la Christos sunt 490 ani…. Ei (teologii, istoricii etc.)  au subordonat prorocia biblică scalei calendarului gregorian, în timp ce eu dau dreptate prorociei. Datările calendarului gregorian sunt greșite… putrede.”

Aici omul nostru atinge culmile credinței! Strâmbă cronologia istorică, pentru a armoniza o profeție cu presupusa ei împlinire și a evita adevărul trist că profeția nu s-a împlinit așa cum a fost dată. Dar nu profeții corectează istoria, nici istoricii nu corectează profeția. Istoria confirmă sau infirmă împlinirea unei profeții. Și aici nu vorbim de istoria profană, ci de istoria sacră, biblică. Istoria biblică nu confirmă că Cyrus ar fi dispus rezidirea Ierusalimului, sau că decretul lui ar fi fost înțeles astfel de către evrei. Așa cum am arătat mai sus, și oricine poate verifica în Biblie, nu au existat nici un fel de tentative de reconstrucție a Ierusalimului, înainte de Artaxerxe, cu excepția reconstrucției templului și probabil a câtorva locuințe din apropiere. Reconstrucția unei cetăți însemna rezidirea zidurilor de incintă, așezarea porților, ca o condiție a statului civil, de „politeia” (având consiliul seniorilor la poartă, care funcționa ca primărie și ca tribunal comunitar).

În aceeași prezentare video, în care Sebi se ocupă cu prea multe lucruri deodată, afirmă că „necurmatul” din cartea lui Daniel (8, 11, 12) se referă la Dumnezeu (Cel Veșnic), la Prezența Lui nevăzută (Șekina) care locuia în Sfânta Sfintelor.

Aici teologul de serviciu al lui Flavius se pare că este original. În orice caz, eu nu am mai auzit interpretarea asta. De când este lumea, ebraiștii (evrei sau creștini) au înțeles că expresia lui Daniel ha-tamid este o formă scurtată (tehnică) din ᶜolat ha-tamid (jertfa necurmată), obișnuită în restul Bibliei (Num. 28:10, 15, 23-24, 31; 29:6, 11, 16, 19, 22, 25, 28, 31, 34, 38; Ne. 10:34). Că așa stau lucrurile o dovedește și Talmudul (Mișna), unde numele întregului capitol, care descrie jertfa necurmată de dimineață și de seară, se numește simplu, Tamid, în loc de ᶜolat ha-tamid.[5]

William Miller, neștiind ebraică, dar observând că unii termeni „adăugați” de traducători au fost tipăriți cu italice, a tras concluzia că expresia “the daily sacrifice” nu ar fi corectă, și că termenul sacrifice (jertfă) este „adăugat de înțelepciunea omenească”. Prin urmare, “the daily” artrebuie să însemne altceva. În sfârșit, observând că acest „necurmat” (daily) este înlocuit cu „fărădelegea pustiitoare” în Daniel 8, a crezut că este vorba de înlocuirea „obstacolului” din 2Tes 2:6-8 cu „taina (omul) fărădelegii”, adică Roma păgână a fost dată la o parte, ca să fie instalată Papalitatea. Prin urmare, „necurmata” ar fi păgânismul. Sunt și astăzi câțiva interpreți populari care preferă această interpretare. Recent unii au venit cu ideea, la fel de fantastică, a unei profeții despre înlocuirea sabatului cu duminica, cu vreo trei ani și jumătate înainte de sfârșitul lumii (interpretând Dan 12:11-12).

Cam din anii 1920, AZS au renunțat definitiv la interpretarea lui Miller, observând că această “necurmată” este ceva care aparţine Căpetenii Oștirii, de moment ce cornul „i-a smuls (Căpeteniei Oștirii) „necurmata” (Dan 8:11). Comentatorii AZS actuali se referă, fie la mijlocirea lui Iisus, fie la serviciul zilnic (din Sfânta), în contrast cu cel anual (din Sfânta Sfintelor). În ce mă privește, cred că este corectă citirea majorității teologilor din secolele trecute și până astăzi, că expresia trebuie tradusă „jertfa necurmată” (mai precis, „arderea de tot zilnică”, sau „holocaustul continuu”), că ideea de „jertfă” nu este adăugată de traducători, ci aparține expresiei unice ha-tamid, și că această jertfă este o prefigurare a jertfei lui Iisus și a Evangheliei, care are o valabilitate şi putere continuă (2Cor 1:18; Gal 6:14; Ev 10:10; 13:20; 1In 2:2; Ap 5:12; 11:1; 16:7).

Cum ar putea însemna „jertfa necurmată” Șekina (prezența lui Dumnezeu)? Jertfa necurmată aparținea altarului din curtea sanctuarului, iar preotul de serviciu, odată cu aducerea acestei jertfe, intra doar în Sfânta. Șekina (Slava Domnului sau Prezența nevăzută a Domnului, care locuia în Sfânta Sfintelor) nu este nicăieri în Biblie sau în tradiția iudaică numită ha-tamid (necurmata), iar acest termen nu are sensul de eternitate sau veșnicie, ci de continuitate, neîncetare. Cel Veșnic este numit ḫey ha-ᶜolam (Dan 12:7; 4:34), ᵓabiᶜad (Părintele Veșniciei Is 9:5) sau ca Nume sacru: Yahwé (Cel ce este/a fost/va fi). Nicăieri și niciodată nu este numit ha-tamid (necurmatul). De obicei, anumite ritualuri erau tamid (continue, zilnice). Singurele cazuri în care tamid se asociază cu Dumnezeu, sunt acelea în care Dumnezeu, sau simbolul prezenței Lui acționează „zi și noapte” (tamid = adverbial: necurmat / zilnic) în favoarea sau în preajma lui Israel (Num 9:16; Dt 11:12; Ps 16:8; 40:11 etc.).

Urîciunile idolești nu au fost niciodată așezate în Sfânta Sfintelor, ci în într-un loc din perimetrul sacru, numit sanctuar, de obicei în apropierea porților templului, dar chiar și în curtea preoților, aproape de clădirea templului (Ez 5:11; 8:1-17). Aceste urîciuni erau așezate acolo de multă vreme. Totuși, Slava Domnului se retrage treptat din templu mai târziu (Ez 10:4, 19; 11:23). În profeția lui Daniel, „necurmata” nu se retrage, ci este „ridicată” sau „înlăturată”, pentru a așeza în loc „fărădelegea (sau urîciunea) pustiirii”. Iar necurmata este ridicată/înlăturată/smulsă de la Căpetenia Oştirii. Prin urmare, „necurmata” nu poate fi Cel Veşnic sau Șekina. Dar Sebi are nevoie de acest scenariu, deoarece el vrea să arate că la sfârșitul a 2300 de zile naturale (6 ani și ceva) pe care le va calcula probabil de la eșecul primei lui aruncări de zar apocaliptic, Slava Domnului (adică Iisus) va reveni la poporul Său.

Să explic și de ce „cei doi martori” aplică inconsecvent codul zi-an la aceste profeții? De ce în Daniel 7 ar fi vorba de 1260 de ani, iar în Daniel 8 ar fi vorba de 2300 de „zile” literale? Capriciu sau interes, nu știu care-i motivația exactă, dar acest joc cu cifrele, doar-doar o nimeni ziua corectă a revenirii Domnului, nu sună deloc bine.

Cel mai penibil este însă faptul că aceşti doi băieţi se împiedică în „calendarul gregorian”, şi nu pot calcula corect numărul de ani, din cauza … papei (care a schimbat soroacele!). Ei nu pricep deloc că orice fel de calendar nu este decât un sistem imperfect, care aproximează lungimea anului natural, fără a afecta pe termen lung succesiunea sau numărul anilor istorici. A înlocui era dionisiană cu era lumii, și a calcula cronologia lui Cyrus, a lui Artaxerxe și a misiunii lui Christos, după era lumii (care nu poate fi verificată de nimeni și nu există o singură formulă acceptată), este o idee mult mai sublimă decât poate pricepe mintea omenească. Le urăm celor doi multă smerenie și înțelepciune, că de idei nu duc lipsă.        

Vezi și Starul celor 70 de săptămâni și Ziua și ceasul acela,   

NOTE

---

[1] http://www.letgodbetrue.com/bible/prophecy/cyrus-decree-to-rebuild.php

[2] https://www.preteristarchive.com/1922_mauro_seventy-weeks/

[3] https://frame-poythress.org/hermeneutical-factors-in-determining-the-beginning-of-the-seventy-weeks-daniel-925/

[4] D. Ford, “In the Heart of Daniel: An Exposition of Daniel 9:24-27” https://goodnewsunlimited.com/product/in-the-heart-of-daniel/

[5] Despre: www.jewishvirtuallibrary.org/tamid ; Conținut: www.sefaria.org/Mishnah_Tamid?lang=bi