Textul din Mat 22:31-32 trimite într-adevăr la Ex 3:6:16. Dar argumentul lui Iisus nu este în favoarea conştienţei sufletului în moarte, ci în favoarea învierii, fiindcă învierea era subiectul discutat. Dacă facem din argumentul lui Iisus o dovadă a nemuririi naturale a sufletului care se duce la Dumnezeu cu ultima suflare, atunci argumentul învierii cade. Să nu uităm că saducheii nu credeau nici în nemurirea naturală, nici în înviere, în timp ce fariseii le credeau pe amândouă. Iisus a adus un argument care ţinteşte direct spre înviere şi numai spre înviere. Dacă îl deturnăm spre altceva, el numai vorbeşte despre înviere, ci despre o presupusă stare în prezenţa lui Dumnezeu. Faptul că saducheii au rămas fără răspuns înaintea lui Iisus arată că erau mai lucizi decât creştinii în interpretarea Bibliei.

În vederea învierii a spus Iisus că pentru Dumnezeu toţi sunt vii, nu în vederea conştiinţei omului în moarte. Cât despre starea lui Avraam, Isaac şi Iacov până la înviere ne spune clar profetul Isaia (63:16): „Totuşi, Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel (Iacov) nu ştie cine suntem.” Este deci foarte clar că patriarhii în moarte nu au o viaţă conştientă nicăieri. Dorm duşi, ca să folosim metafora biblică. „Cei vii, într-adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic!” (Ecl 9:5).

Vă rog să vă documentaţi bine când scrieţi ceva. Saducheii nu credeau că în cer se va continua viaţa de pe pământ. Ei nu credeau în nici un fel de nemurire, decât nemurirea naţiunii. Toată filozofia lor de viaţă şi religia lor se rezuma la cele pământeşti. Nici nu este de mirare că erau foarte puţini, în timp ce fariseii erau majoritari. Saducheii au spus lui Iisus povestea cu femeia aceea, care potrivit legii leviratului se recăsătorise de mai multe ori, ca să ridiculizeze ideea de înviere. Ei voiau să spună că învierea este imposibilă, că dacă ar exista înviere, ar însemna că s-ar continua viaţa naturală a omului în trup şi astfel ajungem la complicaţii… Ei nu puneau problema: ce s-ar face bărbatul care s-a recăsătorit după moartea soţiei, deoarece ar fi putut să le ia pe amândouă, după înviere, pentru că Legea nu interzicea categoric. Dar ca o femeie să aibă mai mulţi bărbaţi era de neconceput pentru ei… Acesta este sensul poveştii lor. Era o „problemă” pusă ironic, pentru a-şi bate joc de înviere.

„Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11:25-26). Prietenul tău a întors argumentul pe dos. Întâi este învierea şi apoi viaţa. Este clar? Deci moarte, înviere şi viaţă. Nu moarte şi totuşi viaţă plus înviere… Da, în sens spiritual avem deja viaţa veşnică, prin credinţa în Christos. Dar nu avem viaţă veşnică în moarte, nici conştiinţă, ci doar prin înviere, doar prin făgăduinţă şi prin puterea lui Christos. Dacă nemurirea inerentă a sufletului este atât de fundamentală, cum susţin sectele şi mega-sectele creştine de pretutindeni, de ce Biserica din timpul sinoadelor nu a pus această credinţă în crezul creştin? De ce în crez spunem „cred în învierea morţilor şi în viaţa cea de veci”. Şi aici viaţa cea de veci vine tot după înviere, nu înainte. 

► Pasajul din 2 Corinteni 5:6-8 l-am explicat deja la adresa http://www.tornafratre.com/replici/raspuns-amical-lui-umorisimple.php

Metafora cortului folosită de Petru (2Pt 1:14) şi de Pavel (în 2 Cor 5) ne învaţă atât cât au vrut apostolii să spună. Figurile sunt întotdeauna alese pentru a ilustra un anumit adevăr. Ilustraţiile nu pot reprezenta perfect realitatea, ele sunt limitate, iar dacă încercăm să căutăm în ele mai mult decât autorul dorit să spună în mod explicit, putem inventa teologii aberante.  Este o metaforă a încetării acestei vieţi în trup şi aşteptarea vieţii viitoare într-un trup nou. Metafora nu intenţionează să ne înveţe despre starea intermediară, de „goliciune” după dezbrăcare. Goliciunea, dezbrăcarea, are întotdeauna un sens ruşinos în cultura ebraică. Iar moartea este întotdeauna privită cu oroare şi cu ostilitate. Iisus Însuşi s-a cutremurat în faţa ei (spre deosebire de Socrate, care (credincios filosofiei nemuririi) a băut cucuta fără multă ezitare (Remarca aceasta aparţine lui Oscar Cullman). Moartea este numită de Pavel „vrăjmaşul cel din urmă” (cel mai redutabil) care va fi distrus (1Cor 15:26), şi nu prietenul credincioşilor, îngerul care ne duce la Dumnezeu.  

Petru spune că doreşte să-i avertizeze pe credincioşi „atâta timp cât mai este în cortul acesta”. Dacă după ce pleacă din cort, Petru este o entitate conştientă şi, dacă poate comunica (asemenea lui Pseudo-Samuel de la şedinţa din Endor), atunci de ce să nu comunice creştinilor şi după ce iese din cort ? De ce să se ducă imediat „în locul cu verdeaţă” şi să nu mai ai voie să-l consulţi, sub pedeapsa cu moartea, chiar dacă el există? Sau ce voia să spună el în 2Pt 1:15 ? Dacă Biblia ar susţine o existenţă descarnată a sufletului/spiritului, ar fi prezentat-o undeva şi în formă explicită, nu doar în parabole care au alt scop, în metafore şi simboluri apocaliptice. O asemenea doctrină ar fi de o importanţă capitală, dacă ar fi adevărată şi ar fi trebuit să fie centrală în Scriptură.  

Nici felul în care Pavel foloseşte aceeaşi metaforă, sau chiar alegorie în acest caz, cu cortul şi casa, nu indică o credinţă în starea intermediară. Aparenţa stării intermediare se datorează limitelor naturale ale ilustraţiei, care nu poate fi perfectă (ca orice ilustraţie). Referirea la cort şi la dezbrăcare este pentru a atrage atenţia asupra „casei veşnice”, care este trupul cel nou, primit la înviere, este o casă „păstrată în cer”. Nu se arată în explicaţia apostolului că starea intermediară din imagine (dintre dezbrăcarea cortului şi îmbrăcarea casei) ar corespunde unei stări a sufletului eliberat şi fericit. Ba încă apostolul nu doreşte să fie dezbrăcat de trupul-cort şi îmbrăcat cu trupul-casă (o ilustraţie de altfel foarte stranie, fiindcă ne îmbrăcăm cu haine, nu cu locuinţe, dar oricât de inestetică ar fi ilustraţia, ea îşi face datoria: comunică mesajul intenţionat de apostol). Ci Pavel, vorbind în numele tuturor fraţilor lui creştini,  preferă să fie îmbrăcat cu casa cea nouă peste vechiul cort, adică ce este muritor să fie înghiţit de nemurire, cum spunea el, referindu-se la ziua venirii Domnului şi la adevărata răpire, când cei găsiţi în viaţă vor primi trupuri noi fără să le fi „părăsit” prin moarte pe cele vechi.  

Nu este adevărat că noi credem în „anehilare”… sau în alte cuvinte hilare. Noi credem într-adevăr în „anihilare”, în sensul că, din punct de vedere al existenţei reale, persoana umană moare complet, atunci când moare, fie păcătos, fie sfânt. Dar spre deosebire de cei nepocăiţi, care vor fi anihilaţi pentru totdeauna în ultima pedeapsă („iadul cu foc şi sulf") adică „moartea a doua” (Ap 20-21), sfinţii au viitor, ei au învierea şi viaţa viitoare care îi aşteaptă. Tocmai pentru că ştim că între moarte şi înviere nu există conştiinţă, credem că ceea ce spune Pavel este adevărat, din punct de vedere al experienţei subiective a sufletului. Sufletul celui credincios face un salt peste timp, peste moarte şi se trezeşte imediat la înviere, în timp de pentru lume au trecut ani, secole sau milenii de istorie între timp…

Sfinţii din Zaharia 14:5 nu sunt oameni înviaţi, ci îngeri.  (cf. Mt 25:31; Dan 4:13, 17; 8:13). În 1 Tes 4:14, Dumnezeu va aduce înapoi din moarte pe cei adormiţi, aşa cum L-a adus pe Iisus. Ei sunt aduşi din mormânt, aşa cum arată versetele în continuare. Trebuie să învăţăm să citim mai întâi, apoi să dăm lecţii. Şi apropos de răpirea despre care este vorba în 1 Tes 4:14, ea nu este deloc pre-tribulaţionistă (înainte de necazul cel mare), ci post-tribulaţionistă, este la venirea lui Iisus, care este unică. Nicăieri nu apare în Scriptură că Iisus vine înainte de necaz. Dimpotrivă, Biserica va trece prin necazul cel mare (Ap 7:14). În Matei 24 şi Marcu 13 se arată clar că a doua venire şi învierea morţilor vin DUPĂ necazul cel mare.

Este bine că evanghelicii se pregătesc în vederea răpirii, aceasta dovedeşte seriozitate în credinţă şi le dorim izbândă.  Dar dacă, aşa cum învaţă Biblia, trebuie să trecem biruitori prin necazul cel mare, aşa cum Dumnezeu întotdeauna a trecut pe poporul Lui, nu l-a cruţat de necazuri, mai ferice de cine se pregăteşte şi pentru marele necaz, ascultând de avertizările lui Iisus din Evanghelie şi din Apocalipsă.

Argumentul pe care FA îl aduce împotriva noastră, cum că, dacă nu credem în nemurirea sufletului, înseamnă că „lovim frontal în divinitatea Domnului Christos", este fals. Noi nu credem că dumnezeirea lui Christos a murit, ci credem că doar umanitatea Lui a murit, şi anume a murit complet („Am fost mort, dar iată că sunt viu în vecii vecilor!", Ap 1:18). Duhul pe care l-a dat la moarte (ultima suflare) nu este decât viaţa Sa, nu o entitate conştientă care călătoreşte la Dumnezeu. Dimpotrivă, cei care cred în nemurirea sufletului Îl fac mincionos pe Iisus, fiindcă în dimineaţa învierii El a spus clar: „încă nu m-am suit la Tatăl Meu" (In 20:17).  Puteţi crede că El ar fi minţit-o pe Magdalena, când ştim, de fapt, că vorbind în particular (unei singure persoane) El obişnuia să spună adevărurile cele mai clare şi mai profunde?

Iisus nu a murit ca Dumnezeu, ci doar ca om. El este singurul Om care are şi nemurirea în Sine, dar în natura Sa divină. Noi nu avem o natură divină a noastră, ci vom învia prin divinitatea Lui. El a înviat prin propria Sa dumnezeire, prin care dă viaţă tuturor ce cred în El (Ioan 5:25-26). Pentru cei ce cred, viaţa veşnică începe aici şi acum. Nu este nici o pierdere dacă cineva crede Scriptura pe cuvânt şi aruncă la gunoi doctrine populare care sunt false şi prin care diavolul este pregătit să ne înşele tot mai mult.  Pentru cel care moare, mângâierea învierii rămâne întreagă şi sigură, iar moartea nu reprezintă nici o suferinţă, fiindcă în moarte nu este conştiinţă, nu este nimic. Cu ultima suflare, sufletul celui mântuit face un salt peste moarte, peste timp, direct la ziua învierii, ignorând complet poate milenii care s-au scurs între timp.  Cu ce este mai puţin biblică această doctrină? Dumnezeu să-i trezească pe toţi muritorii, să-şi dea seama că nu sunt dumnezei, nu au nemurirea în Sine, asemenea lui Christos. Numai în Christos avem noi nemurirea, numai prin înviere o vom primi în sens fizic. Până atunci o putem avea spiritual, în viaţa aceasta trecătoare, dar atât de bună când o trăim cu El. {jcomments on}