Marius, eu aș zice că discuția dintre Iov și cei trei are loc la școala de sabat ? Șapte zile stătuseră prietenii respectuoși, cu fața la pământ, în ziua a șaptea au stat de vorbă pe un subiect teologic – cel mai cel. Pe la sfârșitul școlii de sabat, vine și un al patrulea, care ia loc și nu vorbește, fiindcă ceilalți erau mai în vârstă. Tot semn de respect. În sfârșit, își dă drumul și tinerelul, ca o bute cu vin, venind cu propria revelație: „Nici el, nici voi nu aveți dreptate. Eu am să-l înfund pe acest nenorocit care susține că ar fi nevinovat.” Nu știu cine era instructorul de Biblie. Poate chiar Iov. Lecția se dezbate aprins până în pauză, fiindcă Iov nu renunță la opinia lui plină de realism.

Urmează Dumnezeu cu predica, de pe amvonul unei tornade. Nu se vede vorbitorul, dar microfonul funcționează perfect. Toți cred că predicatorul bate câmpii, că nu atinge deloc subiect așteptat. Dar subiectul este EL, nu Iov, nici prietenii lui, cu atât mai puțin biata femeie a lui Iov. Nici despre cămile, măgari, cornutele dispărute, copii… După predică, adunare administrativă. Iov este primul vizat și recunoaște că a gândit greșit despre Dumnezeu. Cei trei apologeți ai unui Dumnezeu mintenaș punitiv, sunt mustrați și trimiși să se împace cu Iov, fiind astfel și reciclați teologic. Elihu însă nu este băgat în seamă: un mucos, care între timp a și plecat inopinat, așa cum venise.

Soția lui Iov nu este pusă în discuție. Nu are nici măcar nume. Este femeia ca singular colectiv, asemenea Evei, prin care vorbise Șarpele. Dar Iov o iubea, de aceea nu-și mai luase alte soții, după obiceiul timpului (Iov 31:1). Femeia nu primește altă pedeapsă. Destul cât văzuse. Pentru o femeie este mai greu să vadă pe cei dragi suferind, decât să sufere ea însăși. Iar păcatul gurii ei nu se putea șterge printr-o jertfă (Lev 24:16), ca și păcatul lui David. Dar prin bunătatea lui Dumnezeu, putea fi iertat. În asemenea cazuri, când conștiința este disperată și sufletul nu mai găsește puterea să mai creadă, sau să mai spere în mântuire (Ps 32:3-5), Dumnezeu aduce oferta iertării (2Sam 12:13; FA 13:39). Pentru a-l răsplăti pe Iov și a convinge pe soția lui fără predici furtunoase, Dumnezeu nu le-a mai vorbit despre alte dobitoace minunate, nici despre satanozaur, ci în câțiva ani i-a binecuvântat dublu față de tot ce pierduseră. Doar numărul de copii a rămas același, ca o trimitere discretă la speranței învierii (19:25-27). A fost suficient ca soția lui Iov să învețe lecția respectului și a aprecierii lui Dumnezeu. Iov învățase aceasta înainte de a veni peste el necazul.

Tocmai am vizionat câteva predici/lecturi pe YouTube, care m-au supărat. Afirmau sus și tare despre Iov, că avea nevoie de această lecție, pentru a înțelege harul. Era Iov om drept, dar numai în sensul că făcea fapte bune, iar faptele bune nu sunt de niciun preț înaintea lui Dumnezeu. Deci era un soi de fariseu, care prin suferință, trebuia să învețe că omul nu are merite și ,prin urmare, nimeni nu trebuie să se aștepte la răsplată. Tot ce merităm este moartea. (Lecția evanghelică are în ea mult adevăr, dar și prejudecăți, iar în dreptul lui Iov nu se potrivea. La fel cum ideea că omul înaintea lui Dumnezeu merită doar moartea, pentru simplul fapt că s-a „născut în păcat”, nu se potrivește nici cu bunul simț nici cu Biblia! Ba cică nici moartea propriu-zisă nu ar fi suficientă pentru a ispăși îndrăzneala de a ne naște în acest trup păcătos, ci numai torturile iadului veșnic ar face dreptate lui Dumnezeu. Cine a avut norocul să audă despre Gizăs și să creadă, bine; cine nu, la foc cu el, pentru că asta i-a fost scris…). Prin urmare, Iov este și astăzi blamat. Până și duhul rău, care îl inspirase pe Elifaz, a avut tot un mesaj pseudo-paulin, „evanghelic”, cu care îl tortura pe Iov (4:15-21):

„Un duh a trecut pe lângă mine…
Tot părul mi s-a zbârlit ca ariciul…
Un chip cu înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei.
Şi am auzit un glas care şoptea încetişor:

«Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu?
Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut?
Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi,
dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi,
cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut,
care îşi trag obârşia din ţărână,
şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!
De dimineaţă până seara sunt zdrobiţi,
pier pentru totdeauna, şi nimeni nu ţine seama de ei.
Li se taie firul vieţii:
mor şi tot n-au căpătat înţelepciunea!»