Totuşi, explicaţia teologică pe care încercaţi s-o daţi ignoră o serie de date. Problema nu este chiar atât de simplă cum o puneţi. Sâmbăta (repausul biblic, a şaptea zi a săptămânii) nu este o zi a Tatălui, în opoziţie cu a Fiului (în spirit marcionit). Ea nu este o zi a Creaţiei în contrast cu Mântuirea (noua creaţie), pentru că Biblia îl prezintă pe Dumnezeu ca singurul Mântuitor. Iar Christos este Mântuitorul tocmai pentru că este Dumnezeu. Numai Creatorul poate fi Mântuitor, de aceea citim în Evanghelia după Ioan: „…Cuvântul era Dumnezeu….. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (In 1:3; Col 1:16; Ev 1:3). Dacă Christos este Logos-ul (Cuvântul imperativ, Porunca) prin care a creat Dumnezeu lumea, de ce Sâmbăta este socotită o zi a Tatălui, sau a unui Dumnezeu evreiesc în contrast cu Dumnezeul Noului Testament. Aici este o problemă foarte profundă, pe care teologii o evită, preferând pseudotipologii, jocuri numerologice şi explicaţii strălucite în spatele cărora nu se află nimic.

De ce, totuşi, săptămâna?

De asemenea, foarte importantă este existenţa săptămânii în sine. Ea nu are nici o justificare astronomică. Unii teolozauri sau ateologi i-au presupus origine babiloniană, deşi înainte de exilul babilonic al iudeilor, nu exista la babilonieni un ciclu săptămânal. Ciclul săptămânal este însă prezent în tăbliţele eblaite (cu peste 1500 ani înaintea exilului babilonic). Iar în Biblie se afirmă că acest ciclu este lăsat de Dumnezeu (binecuvântat şi sfinţit) de la facerea lumii (Facerea 2:1-3), ca un program de viaţă, de muncă şi odihnă, mult înainte de căderea în păcat. Sâmbăta (ziua a şaptea) şi săptămâna sunt nedespărţite (chiar din punct de vedere lingvistic, termenii care desemnează sâmbăta însemnau şi săptămână în ebraică şi în greaca Noului Testament).

Dacă Sâmbăta este doar ziua Tatălui, atunci de ce săptămâna, care este tot de la creaţie, mult anterioară  creştinismului, a fost făcută de Biserică să justifice o zi exclusivă a Fiului ? Nu am nimic împotriva ideii de a sărbători învierea sau naşterea lui Iisus, sau moartea Sa jertfitoare, dacă se doreşte (nicăieri Scriptura nu interzice asemenea tentative), şi probabil că nu ne-ar ajunge zilele săptămânii ca să comemorăm faptele minunate ale Domnului pentru noi. Cel puţin, zilele de joi, vineri şi duminică ar trebui scrise imediat  cu roşu. Păcat că nu ştim în ce zi S-a născut Domnul, ca s-o serbăm şi pe aceea, dar bine că ştim mai mult decât atât: El este Creatorul, una cu Tatăl, şi  I se cuvine cinstirea supremă, cu dedicare totală – nu o cinstire superficială, onorifică, altcând şi altfel de cum poruncise El.

De ce duminica este/era ziua a şaptea?

Porunca a patra din cele zece specifică în mod explicit a „şaptea zi” ca zi de repaus, zi sfântă. După ce creştinii au reuşit ca după câteva secole de împreună serbarea celor două zile, să abandoneze complet sâmbăta (cu excepţia unor reminiscenţe interesante în Răsărit), au decis că duminica este sărbătorită pe temeiul poruncii decalogice şi au numerotat zilele săptămânii în aşa fel, încât duminica să cadă a şaptea zi a săptămânii. Obiceiul acesta este însă occidental. S-a sperat probabil că în felul acesta oamenii nu vor mai fi şocaţi citind porunca a patra (sau a treia după altă socoteală) din Decalog (vezi Ieşirea / 2Moisi 20), pentru că porunca ordonă serbarea zilei a şaptea, iar Biserica se conformează exact.  Realitatea este însă că Biserica a încercat în felul acesta să ascundă adevărul de popor şi de popoare. Reforma protestantă (cu câteva excepţii notabile) nu a rezolvat problema aceasta. Dimpotrivă a făcut breşa mai mare, mărind artificial tensiunea dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Lege şi Evanghelie, sau relativizând şi umanizând importanţa întregii Scripturi. Biserica Ortodoxă Română şi în general creştinismul răsăritean a păstrat numerotarea biblică a săptămânii, duminica fiind ziua întâi. Probabil schimbarea făcută în jurul anilor 50 a fost sub influenţa noilor rânduieli comuniste, care în anumite privinţe au fost occidentalizante. Să nu uităm, calendarul gregorian a fost admis în Rusia abia după revoluţia roşie. Schimbarea făcută acum de către BOR ar putea semnifica o distanţare de obiceiul occidental (?). În orice caz, va avea efecte religioase neintenţionate. Bunicul meu, văr cu preotul satului, a început să ţină sâmbăta, când după ce citise în Scriptură cele zece porunci, a găsit în Evanghelie că Iisus a înviat în prima zi a săptămânii. Şi nu a fost singurul care a făcut aşa.

„Monsegnorului”

Apreciez deasemenea comentariul lui „Monsegnorul”, fiindcă este bineintenţionat, dar nu este o exegeză validă. Este adevărat că termenul grecesc folosit în Evrei 4:9 sabbatismos înseamnă sabatizare şi este cunoscut în greacă doar cu sensul de a ţine sâmbăta, totuşi contextul arată că autorul îl foloseşte în sens figurat, ca odihnă duhovnicească a credinţei în Christos. Destinatarii lui erau evrei creştinaţi, nimeni nu se îndoieşte că cel puţin aceştia ţineau sâmbăta, prin urmare nu avea nici un sens să le ţină o predică plină de subtilităţi ca să-i convingă că trebuie ţinută sâmbăta. Nu trebuie să forţăm argumentarea. Să căutăm dovezile acolo unde le-a pus Dumnezeu. De exemplu, în Luca 23:56, acest evanghelist al păgânilor, singurul scriitor bibllic neevreu, spune că în Vinerea Mare, după ce femeile au vizitat mormântul, nu şi-au continuat planurile (de îmbălsămare), ci „în ziua Sâmbetei s-au odihnit după Poruncă” (kata tin entolin; a se vedea şi în Biblia lui Şerban). Păcat că majoritatea traducătorilor, români şi străini, au căutat să atenueze forţa teologică a acestei expresii lucane (care trimite evident la Cele Zece Porunci) şi au tradus cu Lege, în loc de Poruncă. Or, Lege are un sens mai general, adesea înţelegându-se Legea mozaică, religia scrisă şi nescrisă a evreilor. Dar afirmaţia nu vrea să spună că motivaţia acestor femei ar fi fost teama de a nu scandaliza pe conaţionalii lor, ci respectul faţă de porunca lui Dumnezeu.

Mirari vos

Aş adăuga aici o mirare a mea: De ce Biblia sinodală nu a tradus titlul Psalmului 91 (la evrei şi protestanţi are numărul 92) ? Atât în textul ebraic, cât şi în Septuaginta, acest psalm are titlul: „O cântare de Sâmbătă” (sau: pentru ziua sabatului), în timp ce Biblia oficială a BOR, deşi a suportat diverse diortosiri de la Galaction încoace, are la Psalmul 91/92 titlul „Alcătuit pe vremea lui Iezechia”. Pe de altă parte, Biblia Jubiliară  (Bartolomeu Anania) redă cinstit titlul psalmului. {jcomments on}