Am observat în Noul Testament, că apostolii ţineau unele sărbători iudaice chiar după înălţarea lui Iisus, dar pe de o parte le respectau, pe de altă parte se pare că le condamnau. Care trebuie să fie astăzi atitudinea noastră?

Este adevărat că apostolii mustrau pe învăţătorii care insistau că sărbătorile şi sabatele calendaristice mai trebuie ţinute (Col 2:16-17). Sinodul apostolic hotărâse ca să nu se pună poveri inutile asupra neevreilor care se converteau (FA 15:19.24.28). Totuşi, sub influenţa unor învăţători iudaizanţi şi legalişti, care credeau că mântuirea intrând în iudaism, prin circumcizie, şi prin acumularea de suficiente merite în respectarea Legii lui Moise, unii creştini botezaţi dintre neevrei, începuseră să adopte obligativitatea circumciziei şi a calendarului mozaic (Gal 4:10-11; 5:2-4).

Supărarea apostolului nu era simpla respectare tradiţională sau adoptare nevinovată a unei sărbători, ci faptul că acestea implicau doctrina iudaică legalistă, a mântuirii prin merite omeneşti. Aceste merite sunt considerate în iudaism ca având două surse. Mai întâi, meritele vin în mod ereditar de la patriarhi, de aceea este important să fii evreu, sau să intri prin circumcizie în iudaism. Apoi vin meritele personale, care provin din păzirea, nu neapărat strictă, a legii mozaice. Cum religiile se afirmă în mod obişnuit prin sărbători, adoptarea calendarului iudaic (cu sărbătorile, sabatele, calendele şi posturile specifice) era privită ca o sursă de merite. De aceea apostolul era foarte îngrijorat şi supărat pe cei care mergeau pe urmele lui şi îi stricau lucarea.

Exista însă şi o faţă nevinovată a acestor sărbători. Dacă, din simpatie pentru evrei şi pentru rolul de părinţi şi înaintaşi pe care-l avuseseră în istoria mântuirii, creştinul dorea în mod voluntar, şi fără implicaţii legaliste, ci doar din motive social-spirituale, să ţină unele sărbători calendaristice, nu era interzis. Mai mult, era tolerată deasemenea poziţia creştinului „slab” (evreu sau neevreu) care avea conştiinţa legată de aceste obiceiuri, dar nu le impunea Bisericii şi nu judeca pe fratele său care le ignora (Rom 14:4-6.13). O sărbătoare tradiţională se poate ţine şi din motive sentimentale sau din inerţie. Se poate respecta şi din motive social-misionare, aşa cum făcea Pavel adesea, când se referea la Şavuot / Cincizecime (FA 20:16; 1 Cor 16:8).  Înclinaţia lui Pavel mai degrabă spre obiceiuri iudaice decât împotriva lor, se poate observa şi din amănuntul votului lui religios, pecetluit printr-o tundere a părului în Chencreai, lângă Corint (FA 18:18; cf. Nu 6:18.21), cu mult înainte de episodul de la Ierusalim, în care a făcut-o la sfatul corect-politic al lui Iacov (FA 21:24).

În privinţa respectării Sărbătorii Azimilor (care cuprindea Paştele şi o săptămână după aceea), avem dovada că chiar şi Pavel o respecta, cel puţin în mediu iudaic:

„Iar noi, după zilele azimilor, am plecat cu corabia din Filippi, şi în cinci zile am ajuns la ei în Troa, unde am rămas şapte zile.”(FA 20:6)

Comentând cazul, CBAZS vol. 6 (1957: 386), afirmă:

„Pavel pare să fi rămas intenţionat la Filippi, din cauza sărbătorii iudaice. Sezonul Paştelui trebuie să fi fost respectat în continuare cu un puternic sentiment religios de către Pavel, care era iudeu, fariseu chiar (cf. FA 23:6). Poate că şi creştinii începuseră să se gândească la timpul Paştelui ca la o aniversare a morţii şi învierii lui Christos (cf. 1 Cor 5:7-8).”

Autorii se exprimă cu „pare”, „trebuie să fi fost” şi „poate că”, din prudenţă, dar indiferent care ar fi interpretarea, nu se poate spune că Pavel ar fi făcut aceasta de frica evreilor, ci mai degrabă din simpatie pentru ei şi pentru religia lui strămoşească. Mai mult, ideea că s-ar fi putut ca încă din acel timp unii creştini să adopte celebrarea jertfei lui Iisus, cu ocazia Paştelui iudaic, este foarte importantă. Existenţa unor dispute istorice dintre creştinii din Asia şi cei din Roma, la numai două generaţii după Pavel,  arată că obiceiul trebuie să fi continuat din epoca apostolică.

Creştinii din Asia (strămoşii ortodocşilor) susţineau că Paştele trebuie ţinut după calendarul tradiţional iudaic, indiferent în ce zi cade 14 Nisan (ca în evangheliile sinoptice), iar cei din Roma (strămoşii romano-catolicilor), susţineau, pe baza tradiţiei lor, că Paştele trebuie ţinut întotdeauna în zilele de vineri, sâmbătă, duminică (ca în evanghelia după Ioan), ultima zi fiind cinstită în mod special ca memorial anual al Învierii.

Tradiţia răsăriteană, care a fost foarte răspândită în Imperiu, în primele veacuri creştine, a tins să fie mai fidelă iudaismului, şi a rămas astfel multă vreme, chiar în ce priveşte anul nou (toamna) şi era Facerii lumii (observaţi datele originale ale domniei voievozilor). Deoarece aceşti ortodocşi vechi ţineau Paştile odată cu evreii, pe 14 Nisan, zi numită latineşte quartodecima (a paisprezecea), aceşti credincioşi au fost numiţi cvartodecimani.

Este interesant de observat că părerea Ellenei White este în acord cu Comentariile AZS în privinţa sensului rămânerii lui Pavel în Filippi pentru Sărbătoarea Azimilor:

„La Filippi, Pavel a întârziat ca să ţină Paştele.

[…] Filipenii erau cei mai iubitori şi mai devotaţi dintre convertiţii apostolului, şi în timpul celor opt zile ale sărbătorii, el s-a bucurat de o comuniune paşnică şi fericită cu aceştia.”  (AA 1960: 390-391). 

Se afirmă, aşadar, că Pavel a mai rămas în Filippi ca „să ţină Paştele”, că grupul din Filippi a făcut din ocazia sărbătorii evreieşti o ocazie de comuniune şi bucurie creştină. Această sărbătorire pascală nu era deloc obligatorie în contextul cultural din Filippi, deoarece ni se spune că cetatea era o colonie romană şi nu avea sinagogă. Existaseră la început doar câteva femei care simpatizau cu iudaismul, şi care au primit Evanghelia împreună cu exemplul lui Pavel (Fil 4:9). Exemplul lui Pavel includea păzirea Sabatului ca zi de cult în orice context (FA 16:13), chiar dacă îl aşteptau temniţa şi butucii romanilor pe motiv că făcea prozelitism iudaic (FA 16: 20-24). Dar exemplul lui Pavel mai însemna şi aplicarea principiului din 1 Cor 9:20-23, care cere adaptabilitate culturală, cu toată simpatia, fără sentimente de exclusivism superstiţios şi superioritate. Doar din iubire pentru suflete şi de dragul progresului Evangheliei:

Cu evreii m-am făcut ca un evreu, ca să câştig pe evrei. Cu cei ce sunt „sub Lege”, m-am făcut ca şi cum aş fi „sub Lege” (deşi nu sunt „sub Lege”), ca să câştig pe cei ce sunt „sub Lege”. Cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca unul fără Lege (deşi nu resping legea lui Dumnezeu, ci sunt în legea lui Christos), ca să cîştig pe cei fără Lege. Celor slabi m-am făcut slab, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

Din nefericire, acest spirit apostolic de adaptare culturală, care nu are nici o legătură cu compromisul spiritual sau moral, şi care c
reează punţi sociale şi un minimum de solidaritate, este privit cu rezervă, dacă nu cu ostilitate superstiţioasă de mulţi credincioşi. 
Exemplul lui Pavel din Filippi cuprindea şi această înclinaţie mai degrabă spre calendar, pentru a se bucura cu cei ce se bucură, decât pentru a avertiza împotriva presupuselor pericole pe care le-ar conţine o anumită sărbătoare desfiinţată sau neînfiinţată de porunca lui Dumnezeu. Nu este nici un păcat în a sărbători odată cu alţii marile evenimente mesianice şi a face din acestea ocazii de bucurie pentru noi şi copiii noştri, şi pentru alţii. Dimpotrivă, evitarea acră a unor aspecte nevinovate ale culturii creştine va întări în rândurile altora suspiciunea că noi nu suntem creştini, ci anticreştini. Iar în faţa propriei noastre conştiinţe părem ca unii care am fi mai apostolici decât apostolii, mai adventişti decât Ellen White şi mai prudenţi decât Iisus Christos.

Iisus obişnuia să participe în mod activ la sărbători, nu doar la acelea poruncite de Dumnezeu prin Moise, ci şi la acelea foarte târziu inventate de către evrei (In 10:22; 1Macabei 4:59). Iisus a făcut aceasta pentru că a iubit poporul din care făcea parte. Ce scuză am avea să nu-I urmăm exemplul?

Bineînţeles, nimeni nu trebuie să ne judece că am renunţat la obligativitatea unui calendar şi nu trebuie să judecăm pe nimeni pentru că nu ţine sărbătorile mozaice sau creştine (Col 2:16; Gal 2:4). Dar un creştin matur este în stare să facă distincţie între obligaţie şi permisiune, interdicţie şi prevenire, ocazie şi îngăduinţă. Dacă Sabatul Decalogului nu se poate negocia, pentru că este universal şi veşnic, sărbătorile celelalte, deşi neobligatorii, nu sunt totuşi interzise. Ar fi o eroare capitală să le cinstim ca pe sabatul Sâmbetei, dar neglijarea totală a acestui aspect este deasemenea o eroare de orientare spirituală. Acesta este un subiect la care merită să reflectăm pentru soluţii practice.  Să sărbătorim cumva ?

Îndepărtaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Christos, Mielul nostru de Paşte, a fost jertfit. Să sărbătorim deci, nu cu vechiul aluat, nu cu aluatul răutăţii şi vicleniei, ci cu azimile sincerităţii şi adevărului (1Cor 5:7-8).