Beni G: Unii oameni spun că dacă ar fi creştini, ar trebui să urmeze îndemnul din Exod 21:1-11. Am căutat explicaţii… şi am descoperit că acele legi au fost date pentru ca încet încet poporul să se îndrepte. Totusi, …de ce, daca cele 10 porunci erau deja date, au mai fost date si aceste reguli?
Răspuns: Pasajul biblic din Ex 21:1-11 nu este un „îndemn" pentru creştini, ca să consfinţească sclavia, ci o lege pentru statul evreu antic, care a fost constituit de Dumnezeu prin Moise şi avea o constituţie teocratică (adică autoritatea lui Dumnezeu era considerată supremă în stat). Aceste legi veneau de la Dumnezeu, dar ele nu constituiau idealul social-politic al lui Dumnezeu, ci o atitudine condescendentă, o adaptare a Lui, cu scopuri practice şi pedagogice, sau cum o spune frumos teologia ortodoxă: „cu pogorământ”. Dumnezeu i-a luat pe oameni aşa cum erau, cu obiceiurile lor antice, care erau legale în cultura şi civilizaţia acelor timpuri. Sistemul sclavagist avea rădăcini puternice şi justificări social-economice.
Dumnezeu nu a intervenit pentru a desfiinţa acest sistem, pentru acelaşi motiv pentru care nici Iisus Christos nu a desfiinţat sistemul sclavagist sau imperialist, sau monarhic. Nici apostolii nu au decis să desfiinţeze sistemul sclavagist şi să facă din imperiu o republică creştină egalitarist-utopică. Desigur că Dumnezeu avea planuri ideale pentru Israel, dar legile din Pentateuc au fost date pe când ei erau abia ieşiţi din sclavia egipteană şi practicau la rândul lor sistemul sclavagist. Cu privire la motivele de divorţ stabilite în legea lui Moise, Iisus spunea că ele au fost făcute din cauza „împietririi inimii” poporului, adică din cauza conştiinţei insensibile (Mt 19:8; Mc 10:5-6). Se poate extinde acest principiu şi la alte legi, care deşi imperfecte în sine, erau bune pentru situaţia la care se raportau.
Să observăm şi partea favorabilă a acestor legi. Dumnezeu a considerat că este mai instructiv şi mai benefic ca, într-o primă fază, să limiteze consecinţele rele ale sclavagismului. Să luăm pe rând versetele:
Ex 21:2-3 „Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire. Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el.”
La alte popoare, sclavia era de veci, iar eliberarea avea loc în condiţii rare, era individuală şi nu implica respectul faţă de familie. Legea lui Moise limita la 6 ani sclavia evreului care era deţinut de un stăpân evreu. Stăpânul era obligat să-l elibereze fără răscumpărare la încheierea celor 6 ani. În cazul în care evreul ajungea sclavul unui străin (neevreu), existau legi care permiteau răscumpărarea: ruda cea mai apropiată a sclavului avea drept de răscumpărare, dacă el însuşi nu se putea răscumpăra singur cu bani sau în natură (Lv 25:47-49). Preţul de răscumpărare al unui sclav nu era prea mare (50 şekeli argint
Ex 21:4-6 „Dacă stăpînul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpînului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: Eu iubesc pe stăpînul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod, atunci stăpînul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stîlpul uşii, şi stăpînul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămînă pentru totdeauna în slujba lui.”
Această prevedere legală arată că în cazul în care stăpânul i-a dat sclavului o soţie şi un rost în viaţă, omul avea de ales între „libertate” şi familie. Sclavul care iubea mai mult libertatea, avea posibilitatea să nu se căsătorească în casa stăpânului, ca să poată pleca singur, când i se încheie perioada de slujire, sau să plece singur, dacă iubea mai mult libertatea proprie decât pe soţia şi copiii lui. Ritualul perforării urechii sclavului care-şi iubea familia şi care prefera ca, de dragul ei, să rămână în servitute pe viaţă, stă la baza frumoasei metafore din Ps 40:7, care în NT este văzută ca profeţie mesianică (cf. Ev 10:5, după varianta textuală din LXX, Ps 39:7 / GAL Ps 39:9).
Deşi sclavia nu este niciodată o situaţie de dorit, trebuie să spunem că Biblia numeşte sclavie orice stare de servitute, de muncă în condiţii de dependenţă. Cetăţeanul care lua în arendă pământ de la faraon şi prin aceasta era obligat să dea proprietarului a cincea parte din recoltă, se numea „sclav” (Gn 47:23-25). Eliezer, omul trimis în Siria ca să aducă soţie lui Isac, era sclavul lui Avraam, cumpărat cândva din Damasc. Avraam l-a încărcat cu valori, cu bijuterii, l-a dotat cu cămile, iar sclavul, în loc să plece într-o lume „liberă”, cu toate acestea şi, eventual şi cu mireasă, s-a întors la stăpânul lui.
Adevărul este că unii o duceau mai bine şi erau mai siguri ca sclavi decât ca oameni liberi. Este şi situaţia actuală a celor mai mulţi, care ne-am învăţat să prestăm munci dependente, să avem serviciu, iar când vine disponibilizarea, nu o privim deloc ca pe o eliberare.
Ultimul paragraf din pasajul la care te referi, în realitate apăra drepturile fiicelor. În antichitate, fiicele erau tratate cu discriminare negativă, aşa cum şi astăzi, în unele ţări înapoiate, fetiţele nou-născute sunt uneori abandonate, aruncate. Nu era de dorit ca un părinte să-şi vândă fiul sau fiica pentru a ieşi dintr-o încurcătură materială (2Rg 4:1), şi probabil că nu se întâmpla frecvent un asemenea caz în Israel. Legea prevedea următoarele:
Ex 21:7-11 „Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii. Dacă nu va plăcea stăpînului ei, care o luase de nevastă, el să-i înlesnească răscumpărarea; dar nu va avea dreptul s'o vîndă unor străini, dacă nu-şi va ţinea cuvîntul. Dacă o dă de nevastă fiului său, să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintîi din hrană, din îmbrăcăminte, şi din dreptul ei de soţie. Dacă nu-i face aceste trei lucruri, ea va putea ieşi, fără nicio despăgubire, fără să dea bani.”
Accentul este pus clar pe respectarea unor drepturi. O sclavă era adesea cumpărată pentru frumuseţea ei şi era luată ca soţie, chiar dacă oficial purta un alt titlu (פילגשׁ pilégheş = soţie de rang inferior). Situaţia se asemăna cu a unei fiice pe care părinţii o măritau, primind un preţ de la ginere. Legea prevedea ca să nu fie tratată ca o sclavă, ci ca o soţie, dacă a fost luată ca soţie, sau ca fiică, dacă a fost luată ca noră. Chiar dacă devenea antipatică soţului e
i stăpân, acesta nu avea dreptul s-o vândă unor străini, nici să-i facă viaţa amară. În condiţiile poligamiei (care se practica pe vremea aceea), stăpânul ei nu avea dreptul s-o discrimineze negativ, în cazul în care îşi mai lua alte fete ca soţii. Mai mult, Legea afirma dreptul femeii de a-şi recăpăta libertatea, în cazul că a fost nedreptăţită.
Dacă acestea erau legi rele, atunci cei care obiectează împotriva lor să ne aducă exemple că exista o altă civilizaţie pe pământ, în care drepturile omului erau mai bine legiferate. Din nefericire, Israel nu s-a orientat în mod consecvent după Legea lui Moise, motiv pentru care profeţii au prezis dezastrul statului israelit, ceea ce s-a şi întâmplat. Regatul Ierusalimului s-a prăbuşit exact din acest motiv (Ieremia 34:8-17). Ce religie a tratat pe sclavi cu mai multă demnitate de cum a făcut-o religia ebraică? Dumnezeu a descoperit profetului Ioel planul Lui ca darul profeţiei, cea mai înaltă harismă a Spiritului Sfânt, să fie dat tuturor, inclusiv sclavilor şi sclavelor (Ioel 2:29 Versiunea greacă din care a citat Petru [FA 2:17-18], şi care reflectă o modificare ulterioară, a evitat această afirmaţie strălucită, atenuând profeţia prin introducerea sufixului pronominal în textul ebraic: „sclavii mei şi sclavele mele”). Acelaşi profet (Ioel 3:3-7) îi biciuie pe fenicienii care făceau trafic de carne vie în Mediterană, cu sclavi tineri, cumpăraţi pe nimic sau furaţi. Povestea lui Iosif s-a repetat de multe ori în antichitate, şi nu numai cu tineri evrei.
Legea lui Moise era adaptată condiţiilor social-culturale ale timpului. Nu se putea evita acest aspect. Dacă Dumnezeu ar fi dat o Lege care să nu ţină cont de realitatea sistemului sclavagist universal, El ar fi avut nevoie de îngeri din cer, sau de fulgerele de pe Sinai ca s-o implementeze, fiindcă oamenii, aşa cum observăm în Biblie, nu au fost bucuroşi să respecte Legea, nici chiar aşa cum era ea adaptată şi aplicată „cu pogorământ”. Desigur, El ar fi putut să-Şi impună voinţa, dar a preferat ca, în primă fază, să accepte sistemul sclavagist într-o formă moderată, ca un factor educativ social-economic.
Adversarii Bibliei uită să citeze din acelaşi capitol (Exod 21) Legea care apăra drepturile sclavului, care asigura sclavului libertatea, în cazul în care stăpânul îl pedepsea (prin bătaie) şi-i punea în pericol integritatea corporală. Pentru un singur dinte scos (dacă stăpânul îl plesnea peste gură), sclavul avea dreptul să plece liber (Ex 21:26-27). Nu puţini oameni liberi sunt trataţi astăzi atât de inuman, încât aş prefera să petrec şase ani din viaţă la curtea unui stăpân evreu din antichitate, decât să fiu aruncat pe drumuri, fără serviciu, fără pământ, fără casă, fără avere. Este adevărat, că sclavul neevreu nu era eliberat în mod obligatoriu în anul al şaselea. Dar prost ar fi fost să nu accepte intrarea în iudaism, care l-ar fi făcut de două ori liber. Idealul urmărit de Dumnezeu a fost manifestarea legii iubirii faţă de semeni, deci şi faţă de sclavi, şi nu în primul rând schimbarea sistemului de producţie. Adevărata libertate este aceea pe care o aduce dragostea.
Ca răspuns la ultima întrebare (De ce mai era nevoie de aceste legi, dacă se dăduseră cele 10 porunci?), se poate observa uşor că cele zece porunci (Decalogul) exprimau principiile fundamentale ale funcţionării societăţii israelite, altfel spus: Constituţia. Dar orice stat are nevoie de o legislaţie mai detaliată, de cod civil, cod penal, etc. Dumnezeu a exprimat până şi Decalogul sub forma anumai două principii: iubirea totală faţă de Dumnezeu (Dt 6:5) şi iubirea egală faţă de semeni (Lev 19:18b). Unii creştini susţin că numai acestea sunt importante, prin urmare ce nevoie are creştinul de „cele zece" ? Însă cele zece nu fac decât să exprime în detaliu cum aşteaptă Dumnezeu să fie iubit (primele 4 porunci, principiile eticii religioase) şi în ce fel vrea Dumnezeu să ne iubim unii pe alţii (poruncile 5-9) şi pe noi înşine (porunca a zecea). În mod asemănător, restul legislaţiei mozaice intră în detalii, aplicând principiile divine ale celor zece porunci în cazuistica timpului şi în condiţiile date.
[quote name=”Claudiu C”]Probabil ca eu voi fi printre cei ce vor lua cu asalt cetatea atunci.[/quote] Eu te sfătuiesc s-o iei cu asalt acum, cât [b]ai dreptul[/b], fiindcă ai primit deja golden-card.
Probabil ca eu voi fi printre cei ce vor lua cu asalt cetatea atunci.
Thanks, RDM !
Iazul de foc este tălmăcit în text (de două ori) ca reprezentând „moartea a doua”. Exact cum se va aplica moartea aceasta în dreptul fiecăruia, este mai dificil de spus. În primul rând, este neapărat necesar ca pedeapsa să fie diferenţiată. În al doilea rând, focul, cu sau fără sulf, se poate ocupa numai de materie, iar durata (cantitatea) pedepsei nu ar avea nici o legătură cu vina fiecărui. Diavolul cu ai lui ar rămâne neatinşi de foc şi pucioasă.
Sunt absolut convins că, totuşi, unii trebuie s-o sfârşească într-un foc foarte real, aşa cum a fost şi acela pe care ei l-au aprins cândva pentru alţii.
Dumnezeu ar fi foarte sadic dacă ar trece cu vederea tot ce s-a făcut. Nimic nu va rămâne nerăsplătit. Mă bucur să vină ziua aceea, chiar de ar trebui să pier şi eu odată cu toate. Răii trebuie să fie pedepsiţi, să simtă pe pielea lor răul pe care l-au făcut altora, şi să vadă cu ochii lor ce înseamnă să dai cu piciorul invitaţiei lui Dumnezeu. Nemurirea nu ar mai avea nici un gust, fără împlinirea dreptăţii. Dragostea înseamnă cel puţin dreptate. Dacă nici dreptate nu s-ar face, atunci toată istoria marii lupte ar fi o farsă.
[quote name=”Claudiu C”]
Asa cum au fost inviati li s-ar putea lua viata fara foc si pucioasa. Nu e o idee umanista, e o idee logica.
Nu inteleg de ce ar trebui sa aleaga varianta ta totusi… Ma intreb unde or sa aiba loc miliardele de oameni ce au trait de-a lungul istoriei. Probabil ca se vor calca in picioare :))[/quote]
1. „numărul lor va fi ca nisipul mării” – e clar că Ioan a văzut destui oameni acolo… :))
2. Dar cine spune că focul și pucioasa trebuie luate strict [i]literal[/i]?
Apocalipsa, în general, este o carte simbolică([b]numere simbolice[/b]: 3 – Trinitatea; contrafacerea ei: balaurul-fiara-profetul mincinos, etc; 7 – Duhuri, Biserici, etc. = Desăvârșire; 12 – Apostoli, Seminții, 12×2 Bătrâni, 12x12x1000=144000, etc.; 6 – numărul numelui fiarei; etc. [b]elemente simbolice[/b] – altarul, sufletele de sub el, cărți, peceți, vai-uri, cosoare, seceri, teascul mâniei lui Dumnezeu, cădelnițe, etc. [b]descrieri simbolice[/b] – Mielul junghiat, care este și Leul din seminția lui Iuda; cele patru făpturi vii, etc. …).
@Q
Vorbim ipotetic, da?
Pe mine nu m-ar deranja daca oamenii pierduti ar fi inviati pentru a-si vedea fiecare parcursul vietii – asa cum sustii. Insa populatia a ajuns sa se cred indreptatita pentru viata vesnica deoarece sunt invatati de biserica ca acest lucru li s-ar cuveni, pot castiga prin forte prorpii.
Dar de-aici pana la a nimici prin foc, chiar si daca acesti nemantuiti, canibali, netrebnici, ar ataca Cetatea, este un drum lung.
Asa cum au fost inviati li s-ar putea lua viata fara foc si pucioasa. Nu e o idee umanista, e o idee logica.
Nu inteleg de ce ar trebui sa aleaga varianta ta totusi… Ma intreb unde or sa aiba loc miliardele de oameni ce au trait de-a lungul istoriei. Probabil ca se vor calca in picioare :))
Trebuie sa lasi putin incapatanarea pentru un minut sa doarma, si sa pricepi ce vreau sa spun nu ce nu spun.
Nu, Dumnezeu nu ii invie pentru ca vrea el sa demonstreze pentru propriul orgoliu ca are dreptate. Ci Dumnezeu are OBLIGATIA ca sa prezinte toate dovezile chiar si omului pierdut. Da, chiar si omul pierdut are DREPTUL de a avea tabloul complet a vietii sale, si a motivelor lui Dumnezeu.
Faptul ca tu nu vrei sa mai stii nimic dupa moarte(lucru fals, doar de moment) nu e neaparat valabil pentru toti. Exact cum tu ai o parere, eu am o parere opusa la acest subiect. Chiar daca voi fi pierdut, vreau sa stiu de ce, cum, pentru ce si sa cunosc tot ce are Dumnezeu de spus la subiect. Pe cine sa asculte Dumnezeu, pe mine sau pe tine? Da cu banu pentru fiecare?
Ti se pare sadic, doar cand tot ce vrei sa vezi e doar sadism. Daca ai venit cu prejudecati normal ca indiferent de ce raspunsuri ti se vor da, concluzia va fia ceeasi.
Fii bun si inainte de vorbi de sadism citeste ultima parte a postului anterior.
Numai o persoana indiferenta careia nu-i pasa ar putea sa lase vreun om neinviat, (chiar daca este pierdut) fara sa ii explice si sa ii prezinte tot tabloul conflictului universal raportat la viata lui.
In acelasi timp, numai o persoana nedreapta ar putea lasa oameni care toata viata au facut numai rau semenilor lui, sau mai mult rau decat generatii la un loc sa scape de judecata finala.
Din cat observ, pentru ca sa fie lucrurile perfecte ar trebui chiar sa lase cetatea in mana celo rai si sa elibereze si conducerea pentru Luci. Asta ca sa nu fie sadic. Off, umanismul asta inteles prost!
[quote name=”Q_______”]Sunt mai multe motive pentru care moartea 1 nu e de ajuns:
1. Majoritatea celor care mor, nu stiu daca vor fi sau nu mantuiti.
2. Toti cei care mor – mantuiti sau nemantuiti au o gramada de intrebari, ca si tine, la care nu exista nici un raspuns multumitor.
Consider ca 2 este cel mai important. Dumnezeu te invie si iti arata toate detaliile ca sa intelegi ca a facut tot ce a fost cu putinta ca tu sa ai acces la viata vesnica. Daca nu ai, e ocazia sa vezi clar cine este vinovat, si din ce motive nu ai ales binele.
[/quote]
Numai o persoana orgolioasa vrea sa demonstreze cuiva ca a avut dreptate. Poti sa ai si fara sa demonstrezi. Dupa moarte nu mai stiu nimic si nu voi mai avea intrebari de ce am fost sau nu mantuit, iar cei in viata vor fi putand constata ca Dumnezeu a avut dreptate. Mi se pare sadic sa-i provoci suferinta cuiva doar din dorinta de a-i arata ca ai avut dreptate.
Sunt mai multe motive pentru care moartea 1 nu e de ajuns:
1. Majoritatea celor care mor, nu stiu daca vor fi sau nu mantuiti.
2. Toti cei care mor – mantuiti sau nemantuiti au o gramada de intrebari, ca si tine, la care nu exista nici un raspuns multumitor.
Consider ca 2 este cel mai important. Dumnezeu te invie si iti arata toate detaliile ca sa intelegi ca a facut tot ce a fost cu putinta ca tu sa ai acces la viata vesnica. Daca nu ai, e ocazia sa vezi clar cine este vinovat, si din ce motive nu ai ales binele.
Daca ai citit prin Apocalipsa poti observa ca in ultima faza toti cei rai impreuna cu Satana incearca sa ia cu asalt de razboi cetatea fiind convinsi de diavol ca Il pot invinge pe Dumnezeu, si ca pot cuceri cetatea.
Prin urmare solutia „sa ii faca cenusa” e numai normala in acest context. E atitudinea ultima a pacatosului lipsit de orice urma de relatie cu Dumnezeu. Tu si cu mine, aflati in situatia in care orice mai este in noi e doar pacat, si nimic bun vom vrea sa-L ucidem pe Dumnezeu. Sa intamplat deja odata. Nu se va mai intampla a doua oara.
[quote name=”RDM”][quote name=”Claudiu C”]Pai tocmai aici este problema. De ce trebuie sa existe un iad pentru cei ce aleg altfel? Am mai spus-o si cu alte ocazii. Un parinte normal, din punct de vedere psihic, poate sa-si pedepseasca copiii pentru relele facute aruncandu-i in foc? Dar sa-i mai si invieze pentru acest botez al ghenei?
Care sunt acele conceptii traditionale de care trebuie sa ne descotorosim?[/quote]
Hmm… problema e că acei oameni nemântuiți pur-și-simplu Îl urăsc pe Dumnezeu(și nu mai există nicio șansă de a se schimba). Să fie ei condamnați să trăiască veșnic cu Acela pe care Îl urăsc? Asta ar înseamna o veșnicie de rău pentru toată lumea… Păi și-atunci de ce să-i mai spunem „cer”?
Dumnezeu a găsit soluția…[/quote]
Care e solutia? Sa-i faca cenusa? Ar fi putut sa-i lase in voia lor si moartea I sa le fie de ajuns. Nu era nevoie sa-i aduca „in cer”.
[quote name=”Claudiu C”]Pai tocmai aici este problema. De ce trebuie sa existe un iad pentru cei ce aleg altfel? Am mai spus-o si cu alte ocazii. Un parinte normal, din punct de vedere psihic, poate sa-si pedepseasca copiii pentru relele facute aruncandu-i in foc? Dar sa-i mai si invieze pentru acest botez al ghenei?
Care sunt acele conceptii traditionale de care trebuie sa ne descotorosim?[/quote]
Hmm… problema e că acei oameni nemântuiți pur-și-simplu Îl urăsc pe Dumnezeu(și nu mai există [b]nicio[/b] șansă de a se schimba). Să fie ei condamnați să trăiască veșnic cu Acela pe care Îl urăsc? Asta ar înseamna o veșnicie de [b][i]rău[/i][/b] pentru toată lumea… Păi și-atunci de ce să-i mai spunem „cer”?
Dumnezeu a găsit soluția…
[quote name=”Florin Lăiu”]
Fără dragoste, acceptarea imperativelor divine nu ar avea mare valoare morală, ar fi doar expresia fricii. Până la urmă şi frica este bună la ceva, este mai înţelept să ai frică, decât să trăieşti rolul de rebel arogant. Chiar şi frica se bazează pe credinţă, dar a rămâne la stadiul acesta, înseamnă o credinţă rudimentară şi o fundătură a religiei (superstiţie).[/quote]
Adica Dumnezeu poate aplica principiul „Eu te-am facut, eu te omor” si noi de-aici sa ascultam macar de frica daca dragoste suntem incapabili sa nutrim?
[quote name=”Florin Lăiu”]
În fine, dacă Dumnezeu ar fi mulţumit cu o iubire indusă de El pe care automată, ne-ar fi creat fără posibilitatea de a fi ispitiţi şi a cădea, ne-ar fi creat ca roboţei cuminţi, fericiţi şi plini de eros divin. Ne-ar fi plantat un instinct religios puternic, iar instinctele nu pot fi contrazise.[/quote]
Eu nu-mi amintesc sa ma fi nascut altfel decat cu inclinatie spre rau si cu o fire pacatoasa. Conform Bibliei, tot acest rau si toata aceasta suferinta in lume exista datorita unei pofte de a manca dintr-un fruct. Extrapoland teologic ne-am putea gandi ca primii oameni au dorit sa fie ca Dumnezeu. Ei, daca ei au dorit asta nu inseamna ca ar fi fost si rau. Motivatia neascultarii nu a fost razvratire impotriva lui Dumnezeu ci a dorintei de cunoastere. Poate de-asta unele biserici (99,99% pentru ca sa nu generalizez) se inteleg atat de bine cu oamenii nestiutori. Cei care mai citesc cate ceva deja au gustat din fructul oprit si anume cunoasterea.
Aceasta posibilitate de a fi ispititi suna infiorator. Imaginati-va doi copii in prejma varstei adolescentine, nu-i asa ca ar fi greu sa-i oprim din visele lor?
[quote name=”Florin Lăiu”]
Scuze pentru răspunsul meu lung, dar mi-am permis, fiindcă nu am scris un articol pe tema aceasta. Domnul cu tine ! (Dacă numai de căţei te temi, fă ce vrei, apucă-te şi încalcă-le pe toate cele care crezi că sunt suplimentare în Decalog, şi vezi ce iese de aici!) Ar trebui să nu uităm niciodată că, decâteori Dumnezeu ne cere ceva, a pus la dispoziţie toate posibilităţile Lui de a ne ajuta să împlinim cerinţa Lui. Credinţa nu găseşte scuze. Necredinţa este obiectivă, dar mioapă şi adesea oarbă.
Credinţa şi dragostea care ne vindecă de păcată se realizează în ascultare: „Du-te şi fă şi tu la fel!” sau „Fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică!” „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele!”
God bless you![/quote]
Nu, nu vreau sa incalc porunci si nu ascult din temere atunci cand ascult.
Intrebarea mea vroia sa puna accentul pe libertatea omului adevarata. Sa fie despartit de Dumnezeu si Acesta sa nu-i toarne foc in cap.
Multumesc pentru raspuns si in limita timpului dumneavoastra astept noi puncte de vedere.
[quote name=”Florin Lăiu”]
Are Dumnezeu dreptul de a fi fericit cu creaţia Lui? Are dreptul unei recunoştinţe totale pentru ceea ce oferă, plus ceea ce la nesfârşit mai are de oferit?
Are Dumnezeu dreptul să facă din relaţia cu El, condiţia recuperării noastre?
Dumnezeu doreşte iubirea noastră, dar ştie bine că dragoste cu sila nu există.
[/quote]
Daca Dumnezeu are atatea drepturi de ce nu ar avea si dreptul sa-i aleaga pe cei mantuiti prin simpla alegere a Sa?
Mi-ati raspunde probabil ca nu ar fi drept si ca nu se incadreaza in sablonul dragostei.
Dar cum se incadreaza in acest sablon, asa cum am spus, invierea pacatosilor pentru arderea in foc? Cum se incadreaza aceasta pedeapsa in teologia Dragostei Perfecte, Supreme? Daca eu care sunt om nu as face asa ceva copiiilor mei, de ce sa-l acreditez pe Dumnezeu cu un asemenea comportament?
[quote name=”RDM”]Cât despre iad, cred că ar trebui să ne descotorosim complet de concepțiile tradiționale.[/quote]
Pai tocmai aici este problema. De ce trebuie sa existe un iad pentru cei ce aleg altfel? Am mai spus-o si cu alte ocazii. Un parinte normal, din punct de vedere psihic, poate sa-si pedepseasca copiii pentru relele facute aruncandu-i in foc? Dar sa-i mai si invieze pentru acest botez al ghenei?
Care sunt acele conceptii traditionale de care trebuie sa ne descotorosim?
[quote name=”Claudiu C”]Eu imi doresc sa fiu iubit, dar tuturor celor ce nu ma iubesc nu le pregatesc un lagar sau un foc vesnic, nici macar unul de o scurta durata. E drept, nici nu i-as invita la petrecerea de ziua mea.
Mi-as imagina ca Dumnezeu poate sa nu pedepseasca pe cei ce nu-L iubesc pentru ca in definitiv aceasta inseamna libertate de alegere.
Nemurirea, mantuirea, ar suna mai minunat fara niciun iad.[/quote]
OK, și atunci ce să le facă? Să-i țină cu forța lângă El? Eu cred că ar fi mai rău…
Cât despre iad, cred că ar trebui să ne descotorosim complet de concepțiile tradiționale.
Eu imi doresc sa fiu iubit, dar tuturor celor ce nu ma iubesc nu le pregatesc un lagar sau un foc vesnic, nici macar unul de o scurta durata. E drept, nici nu i-as invita la petrecerea de ziua mea.
Mi-as imagina ca Dumnezeu poate sa nu pedepseasca pe cei ce nu-L iubesc pentru ca in definitiv aceasta inseamna libertate de alegere.
Nemurirea, mantuirea, ar suna mai minunat fara niciun iad.
Claudiu, tu de ce vrei să fii iubit? Să nu-mi spui că nu vrei! Vrei să fii iubit de Dumnezeu şi nu numai. Chiar te-ar atrage ideea unei vieţi veşnice lângă un Dumnezeu pe care să nu-L poţi iubi? Ce sens ar avea „nemurirea”, dacă această „mântuire” ar însemna doar evitarea „iadului”? Presupunând că Dumnezeu ţi-ar da nemurirea şi ţi-ar lăsa la dispoziţie o planetă de care să te ocupi, cum te-ar afecta problema relaţiei cu El, după ce au trecut câteva veşnicii şi te-ai plictisit de planetă şi de toată plimbarea făcută pe ea?
Are Dumnezeu dreptul de a fi fericit cu creaţia Lui? Are dreptul unei recunoştinţe totale pentru ceea ce oferă, plus ceea ce la nesfârşit mai are de oferit?
Are Dumnezeu dreptul să facă din relaţia cu El, condiţia recuperării noastre?
Dumnezeu doreşte iubirea noastră, dar ştie bine că dragoste cu sila nu există.
De aceea, poruncile trebuie înţelese nu ca zece somaţii de a iubi. (Pui pistolul în piept fetei pe care o admiri şi, pentru că sentimentele nu sunt reciproce, întrebi: mă iubeşti, sau… ?) Porunca lui Dumnezeu cere credinţa, şi ascultarea noastră. Iubirea este un principiu de caracter şi un sentiment care se dezvoltă treptat. Dumnezeu nu aşteaptă să fim îndrăgostiţi de El din senin, ca atunci când, sub impulsuri hormonale şi psihice, omul este în stare să facă orice i-ar cere femeia iubită. Chiar şi credinţa aşteptată de Dumnezeu, nu înseamnă pentru început un sentiment puternic de încredere, ci grăuntele de muştar al admiterii Cuvântului Lui. Îţi aminteşti cum a fost sfătuit Na’aman: Fă aşa, tataie, ce te costă? Ce ai de pierdut? Sau cum a zis Daniel: Încearcă zece zile.
Dispoziţia de a asculta, de a admite autoritatea Cuvântului, cel puţin ca probabilitate sau măcar posibilitate, acţionând în conformitate, dă lui Dumnezeu ocazia de a lucra în noi credinţa şi înfăptuirea, care sunt prima lecţie de iubire. Nu este sentimentul exaltat şi înflăcărat. Iubirea, chiar aici pe pământ (făcând abstracţie de dragostea la prima vedere, care are explicaţii psihosomatice, hormonale), începe cu un dram de respect, de cunoaştere, de apreciere reciprocă, înainte de a deceni cunoaştere şi încredere profundă şi ataşament definitiv). Dragostea are mai multe componente. Să începe cu acelea pe care le avem deja, lucrate de Dumnezeu în noi, prin creaţie şi prin experienţa de până acum.
Fără dragoste, acceptarea imperativelor divine nu ar avea mare valoare morală, ar fi doar expresia fricii. Până la urmă şi frica este bună la ceva, este mai înţelept să ai frică, decât să trăieşti rolul de rebel arogant. Chiar şi frica se bazează pe credinţă, dar a rămâne la stadiul acesta, înseamnă o credinţă rudimentară şi o fundătură a religiei (superstiţie).
În fine, dacă Dumnezeu ar fi mulţumit cu o iubire indusă de El pe care automată, ne-ar fi creat fără posibilitatea de a fi ispitiţi şi a cădea, ne-ar fi creat ca roboţei cuminţi, fericiţi şi plini de eros divin. Ne-ar fi plantat un instinct religios puternic, iar instinctele nu pot fi contrazise.
Dragostea aşteptată de Dumnezeu este o atitudine umană, raţională şi etică din partea noastră: exercitarea puterii noastre de a alege, acceptând autoritatea Lui în locul motivaţiilor noastre de a nu asculta. În acest mod ne construieşte Dumnezeu adevărata umanitate, ne pregăteşte pentru o lume nouă şi pentru o eternitate în care va trebui să fim în armonie cu El şi cu întregul univers care este destinat să reflecte chipul Lui.
Scuze pentru răspunsul meu lung, dar mi-am permis, fiindcă nu am scris un articol pe tema aceasta. Domnul cu tine ! (Dacă numai de căţei te temi, fă ce vrei, apucă-te şi încalcă-le pe toate cele care crezi că sunt suplimentare în Decalog, şi vezi ce iese de aici!) Ar trebui să nu uităm niciodată că, decâteori Dumnezeu ne cere ceva, a pus la dispoziţie toate posibilităţile Lui de a ne ajuta să împlinim cerinţa Lui. Credinţa nu găseşte scuze. Necredinţa este obiectivă, dar mioapă şi adesea oarbă.
Credinţa şi dragostea care ne vindecă de păcată se realizează în ascultare: „Du-te şi fă şi tu la fel!” sau „Fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică!” „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele!”
God bless you!
Însă cele zece nu fac decât să exprime în detaliu cum aşteaptă Dumnezeu să fie iubit (primele 4 porunci, principiile eticii religioase) şi în ce fel vrea Dumnezeu să ne iubim unii pe alţii (poruncile 5-9) şi pe noi înşine (porunca a zecea). În mod asemănător, restul legislaţiei mozaice intră în detalii, aplicând principiile divine ale celor zece porunci în cazuistica timpului şi în condiţiile date.
Nu inteleg de ce vrea Dumnezeu ceva de la noi. De ce vrea sa fie iubit si daca nu ne da „la catei”?