Notă: Cele 43 de teze GSM1888 au fost postate de Curduban Ioan  pe Facebook.  

Îmi pare rău să aud că rişti să fii exclus din Biserică; dar, cu atitudinea pe care ai luat-o, nu văd altă soluţie, dacă nu te pocăieşti de atitudinea aceasta neînţeleaptă şi arogantă. Excluderile acestea ar trebui să înceapă însă cu începătorii acestei mişcări dizidente, care amestecă în cuvinte cel mai frumoase idealuri spirituale ale Bisericii, cu principii şi atitudini luciferice. Mare parte din tezele pe care le prezinţi, sunt comune cu învăţătura Bisericii, aşa că afişarea lor este inutilă. Trebuia să afişezi numai (şi toate) punctele distinctive, în forma cea mai precisă. Unele teze sunt neclar formulate, altele sunt deplasate rău, sau chiar contrare Scripturii şi învăţăturii Bisericii. În speranţa că va folosi cuiva, dacă nu şi ţie, am sacrificat ceva timp şi suflet ca să răspund, fără a fi exhaustiv:

(„Fiul a murit de moartea păcătoșilor, cea veșnică, iremediabilă”). Este adevărat că a suferit chinurile acestei morţi, că a băut tot paharul acesta al durerii despărţirii de Dumnezeu, aşa cum vor suferi toţi cei care sfidează autoritatea lui Dumnezeu, învălcând poruncile Lui. Dar Iisus a înviat, totuşi, în timp ce păcătoşii care vor primi moartea veşnică, nu vor mai învia. Este nevoie de această precizare.

Este un împrumut al teoriei GSM1888, deoarece textele se referă la disponibilitatea iertării, la baza legală a iertării, nu la o iertare universală efectivă; altminteri toţi ar fi iertaţi efectiv şi nici evanghelizarea, nici judecata nu ar mai fi necesare.

(şi p. 11) Se introduce într-un mod subtil, o erezie specifică GSM 1888 şi altor grupări dizidente, anume că Dumnezeu nu a distrus pe nimeni şi nu o va face niciodată, contrazicând nu doar atâtea cazuri şi afirmaţii biblice, dar şi declaraţia solemnă a lui Dumnezeu şi acceptată ca principiu în Israel (Dt 32:39; 1Sam 2:6; 2Împ 5:7). Referinţa ta la Lc 9:55-56 se referă la cazul cu samaritenii aceia şi alte cazuri asemănătoare, dar nu se aplică la Ilie, al cărui cuvânt Dumnezeu l-a ascultat, distrugând pe cei vinovaţi. Dumnezeu nu S-a convertit între timp la tezele GSM, aşa că versetele pe care le aduci ca temei sunt răstălmăcite. Este adevărat că păcatul este cel care distruge. Dar în timp ce păcatul doar distruge, Dumnezeu este cel care judecă şi pedepseşte. Nu sunt lăsaţi păcătoşii să se distrugă singuri, ci sunt judecaţi şi pedepsiţi după faptele lor (Ap 20). Păcatul nu dă moartea în mod direct şi mistic, ci prin intermediul legii divine (Rom 7:9-13). Iar legea nu acţionează de la sine, este un instrument al lui Dumnezeu pentru a-Şi face cunoscută voinţa, a convinge de păcat şi a judeca pe rebeli.

O să vedem la urmă, la judecata divină, cum e mai uşor. Petru pare să fi fost de altă părere (1 Pt 4:18). Dacă ar fi atât de uşor cum zice GSM, de ce majoritatea aleg totuşi păcatul, chiar şi dintre cei informaţi? Iisus spunea că pe calea largă merg cei mai mulţi. Aleg oare oamenii calea mai grea, sau calea mai uşoară? Dacă dificultatea stă în a accepta voia lui Dumnezeu, atunci este clar că şi GSM are dificultatea asta, fiindcă este clar că se opune Evangheliei biblice, vestind o altă „evanghelie”, cum ar fi vestea nebună că Dumnezeu nu va distruge pe rebeli. Asta s-o creadă cei care fac manifestaţie împotriva eutanasierii câinilor.

Este adevărat, dar alţii se pierd fără să se împotrivească în mod conştient lui Dumnezeu, şi fără să manifeste opoziţie faţă de credinţă. Nu li s-a descoperit voia lui Dumnezeu pe care s-o pună la îndoială sau să-i facă opoziţie; au avut lumina conştiinţei, dar au preferat păcatul şi şi-au dezvoltat un carácter nevrednic de împărăţia cerului. Aceştia trebuie căutaţi, nu legănaţi cu speranţe false.

Este şi nu este adevărat că dragostea nu constrânge prin „mituire”, ameninţare sau forţă. Când obiectul dragostei este un fiu neascultător şi prost, care nu pricepe dragostea, părinţii îl determină să facă ce este drept, oferindu-i un bonus, sau promiţându-i o pedeapsă pe măsura faptei. Dumnezeu nu Şi-a arătat dragostea doar la Golgota, ci şi prin multiple promisiuni şi ameninţări, între care cele mai mari sunt Paradisul şi Iazul de foc. Ba încă acesta din urmă a fost descris dramatic şi hiperbolizat în aşa fel încât să îngrozească pe păcătoşi. Biblia indică frecvent această metodă. Cine crede că are motivaţii superioare, declară prin aceasta că este mai bun decât Scriptura.

Jertfa lui Iisus este şi ispăşitoare, a plătit pentru vina noastră, ceea ce implică atitudinea fundamentală a lui Dumnezeu faţă de păcat. Altminteri de ce Şi-ar fi arătat Dumnezeu dragostea tocmai printr-o asemenea jertfă şi nu mai degrabă prin nişte favoruri teribile, care să ne împlinească dorinţele fireşti?

Este adevărat că Dumnezeu îl şi face drept, nu doar îl pronunţă drept, pe cel iertat. Dar această lucrare „instantanee” este şi progresivă. Nu se poate spune că cel îndreptăţit astfel păzeşte toate poruncile. Adesea nu le ştie pe toate. Oricum, practica vieţii arată că lucrurile stau altfel. Referitor la p. 21, Pavel spune că scopul său era (între altele)  ca „să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi”. Nu a cunoscut el adevărata evanghelie? Adevărata evanghelie este veşnică, adică dintotdeauna (Ap 14:6), nu este o descoperire pentru generaţia finală.

22. GSM ridiculizează porunca divină când o numeşte „tabu moral”. Ba da, păcatul este încălcarea Poruncii tocmai din cauza „lipsei prezenţei divine din inimă”. Includerea printre păcate a „intenţiei de a ucide pe Dumnezeu” este absurditate, fiindcă nici sataniştii nu au asemenea intenţii şi probabil nici Satan. Este o nebunie curată. Avem tot felul de înclinaţii rele, întrecare şi ispita de a ucide pe cineva (la mânie şi uneori programat). Dar n-am auzit de ispita de a ucide pe Dumnezeu.

23. Păcatul nu este doar o boală, Dumnezeu îl vede şi ca neascultare, revoltă etc. Căderea în păcat (Gn 3) nu a fost din cauza unei „boli”, ci un gest de rebeliune, de necredinţă şi neascultare. Unele din păcatele de acest fel, care erau gesturi de sfidare a autorităţii divine, erau pedepsite, din porunca lui Dumnezeu, cu moartea (Nu 15:30; Ev 10:28-30).

25. De ce nu cauţi într-un dicţionar românesc ce înseamnă ispăşire? Este vorba de expiere, de plătirea vinei (chiar prin moarte), îndurarea pedepsei pentru o infracţiune, satisfacearea dreptăţii (legii). În cazul lui Iisus, ispăşirea este substituţionară (înlocuitoare). Termenul englezesc atonement, folosit în teologia americană, înseamnă satisfacţie, reparaţie, expiere pentru un rău făcut. Doar în engleza veche, termenul avea sensul etimologic at-one-ment = reunire (reconciliere, împăcare, armonizare), ceea ce este doar o parte a realităţii ispăşirii, mai degrabă rezultatul ispăşirii decât ispăşirea însăşi. Anumiţi autori de limbă engleză s-au jucat cu etimologia termenului şi ei cred că fac teologie mai bună. Adevăratul sens al cuvintelor se află în uzul lor comun şi contextualizat, nu neapărat în etimologia lor şi în studiul părţilor componente. De exemplu, cuvântul românesc „pedeapsă”, acum două secole însemna educaţie, disciplină; iar „prost” însemna curat, drept, simplu, obişnuit. Sensurile mai vechi nu sunt aplicabile astăzi, deoarece s-ar face mari confuzii. Este adevărat că în Iisus sunt unite cele două naturi şi că suferinţa ispăşitoare a lui Iisus nu a fost numai la Cruce (un subiect insuficient studiat), dar ispăşirea este un concept, iar unirea celor două naturi este alt concept, chiar dacă un studiu al relaţiei dintre ele merită făcut (însă nu studii mistice sau poetice asupra etimologiei unor cuvinte, ci studiu biblic). Ispăşirea a avut loc la cruce, ea nu este simpla unire a divinului cu umanul în Hristos.

26. Da, sanctuarul este şi o pildă a locuirii lui Dumnezeu în noi. Sanctuarul pământesc prefigura chiar şi pe Domnul Christos ca adevărat sanctuar, şi Biserica, şi credinciosul, dar în acelaşi timp, el era o proiecţie (umbră) a unei realităţi cereşti incomparabil mai slăvite, care este Casa Tatălui, Sanctuarul ceresc (In 14:2; Ev 8:1-2; 11:10, 16). În Daniel 8:14 este vorba de sanctuarul ceresc şi de oştirea lui („poporul sfinţilor”, care încă sunt pe pământ, deşi spiritual sunt ca stelele pe firmament).

29. Nu aş folosi expresia divin-uman într-o comparaţie a sfinţilor cu Christos, fără anumite precizări. El este divin prin natură, nu doar prin carácter. Noi putem fi “părtăaşi de natură divină” doar în sensul locuirii Sf. Duh în noi, care ne îndumnezeieşte caracterul, nu natura umană.

34. Este adevărat că Biserica AZS are un rol în luminarea lumii, dar a afirma că „toată lumea astăzi este despărţită de natura divină,” pentrucă Biserica noastră „nu a luat o decizie cu privire la neprihănirea Lui Hristos” este o enormitate şi o insultă. Suntem oameni imperfecţi şi greşiţi, mult în urma planului lui Dumnezeu, avem motive de regret, chiar şi în teologie mai avem nevoie de progres, dar nu permit ca GSM să ne ceară nouă pocăinţă colectivă după standardele lor teologice şi spirituale. Cei încrezuţi şi certaţi cu disciplina, care sunt prea sfinţi şi pera deştepţi ca să mai înveţe de la Biserică, au deasemenea nevoie de pocăinţă colectivă, sau dacă nu, îi vom ajuta să ne lase în pace şi să-şi găsească ascultători în altă parte. Oamenii aceştia distrug sufletele pe care Biserica le-a salvat din lume şi sunt răspunzători.

35. Judecata finală nu este colectivă, ci particulară, chiar dacă ea cuprinde întreaga Biserică.

36. Judecata celor vii cuprinde doar pe cei care vor fi în viaţă la venirea lui Iisus (Ap 7; 14 etc.); dar „nunta Mielului” nu se referă la unirea lui Christos doar cu o anumită categorie de sfinţi. Nunta Mielului mai este numită şi primirea împărăţiei (de către Christos) sau începutul împărăţiei slavei (vezi Ap 19:6-8). Mântuiţii, morţi şi vii fără deosebire, sunt podoabele Miresei (Is 49:15, 18); sunt numele scrise pe temeliile, pe porţile şi în cărţile ei (Ap 20); şi sunt nuntaşii (cei invitaţi la ospăţul nunţii: Ap 19:9). Ellen White spune în Marea Luptă, că dacă ei sunt nuntaşii, nu pot fi şi Mireasa (Mt 22:10).

^{419:1 (Apoc. 21,9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă,} iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul Bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apoc. 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri „stăpânirea, slava şi împărăţia”; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, „pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Dan. 7,14; Apoc. 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să „stea cu Avraam, Isaac şi Iacov”, la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului.

37. Aici este o teză SF. Nu se poate face nici o vindecare spirituală în moarte. Ştergerea păcatelor este iertare, nu o modificare psihică sau neurologică. Textele afişate ca referinţă sunt o chestie ornamentală, nu exprimă invenţia GSM.

41. Frumos, dar nu înţeleg de ce folosiţi un termen grecesc pentru asta (agape). E cumva o dragoste mai bună decât iubirea? Agape este un cuvânt existent înainte de NT, folosit de păgâni şi de evreii elenişti cu privire la orice fel de dragoste, inclusiv dragostea vinovată (incest în 2Sam 13:1, 4 LXX agapao, egapesen; iubire de lume, 1In 2:15  agapate).

42. GSM nu are nici o legătură cu lumina de la 1888 şi nu are nici un drept şi nici o calificare (pământească sau cerească de a judeca Biserica lui Dumnezeu. Biserica încă are nevoie să înţeleagă mai bine lumina de la 1888, în special cum este ea descoperită desăvârşit în Scriptură. Dar Biserica nu are nevoie de răstălmăcirile actuale ale GSM, aşa cum nu are nevoie de răstălmăcirile pe care chiar Jones şi Waggoner le-au adus la câţiva ani după Minneapolis. Dacă GSM a primit cu adevărat acea lumină, cum se face că nu are nici acest grup parte de „ploaia târzie” mai mult decât organizaţia pe care o dispreţuieşte? Nu Biserica se împotriveşte orbeşte luminii, ci GSM se împotriveşte orbeşte atât luminii adevărate, descoperite în Scripturi, cât şi Bisericii.