Scris în perioada 650-610 BC, în Iudeea
I. Oracolul viziunii lui Habakkuk
1. Profeţia pedepsirii nedreptăţii din ţară prin invazia babiloniană
[Profetul]
“Până când, Yahwé, să tot cer ajutor,
Iar Tu să n-auzi ?
Strig la Tine: Hamas (asuprire),
Iar Tu nu-mi aduci mântuire!
De ce mă faci martor la rău,
Mă laşi să văd chinuri – de ce ?
Doar jaf și urgie-mi văd ochii, Yahwé,
rabd vrajbă şi ceartă mereu.
De aceea legea slăbeşte
Şi iese judecata scălâmbă,
Fiindcă mişeii-au răzbit pe cei drepţi
Şi dreptatea e strâmbă.”
[Dumnezeu]
“Priviţi, trădătorilor apostați, şi vedeţi,
Minunaţi-vă de mare minune:
Voi face o ispravă în zilele voastre,
De nu veţi crede când vi se va spune.
Căci iată, ridic pe vitejii caldei,
Amarnic şi grabnic popor de străini,
Care calcă pământul în lung și în lat
Stăpânind meleaguri ce nu-i aparţin.
Neam crunt şi sinistru,
Cu el legea şi dreptul începe;
Caii lui se-ntrec cu leoparzii,
Sunt mai aprigi decât lupii din stepe.
Cavaléria lui călărind în galop,
Vine de departe departe, zburând,
Ca vulturul glonţ pe vânat,
La hamas fiecare jefuind şi-apucând.
Şi frontul lor se-aruncă înainte,
Să ia mulţi prinşi, cât praful drumului.
De regi își bate joc fără sfială,
Și demnitarii sunt de hazul lui.
El râde de cetăţi şi fortăreţe,
Clădind un meterez sub zidul greu.
Apoi îşi schimbă duhul, se întrece,
Și din putere-şi face dumnezeu.”
[Profetul]
“Oare nu Tu eşti Dumnezeu din veci,
Sfinte Iahwé şi zeu neadormit?
Tu, stânca mea, l-ai pus pe neamuri bici
Pentru bătaie, iată, l-ai zidit.
Dar ochii Tăi nu rabdă răul, Doamne,
Sunt prea curaţi spre rele să-i îndrepţi.
Cum poţi tăcea, privind la cei haini,
Când ticăloşii-nghit pe cei mai drepţi?
Oare-ai făcut Tu oamenii ca peștii,
Ca bancul de bibani fără stăpân,
Să-i salte inamicul cu cârligul,
Să-i prindă în năvodul său hapsân?
În mreaja lui adună i-adună-n veselie,
De-aceea-i vesel că a prins destui;
Şi-atunci jertfeşte propriului năvod
Şi fumegă tămâie mrejei lui.
Fiindcă în ele-i partea lui mănoasă
Și demâncarea lui cea săţioasă.
De aceea-și scoate sabia, să omoare
Mulţimi, întruna, fără îndurare.
2. Profeţia pedepsirii Babilonului
[Profetul]
Am zis, voi sta la postul meu de strajă,
În turnul meu de veghe voi veghea,
Să văd ce-mi va mai spune Domnul, oare,
Cum va răspunde El la jalba mea.
Şi mi-a răspuns Iahwé:
[Dumnezeu]
“Străjere, scrie,
Pe table sapă această profeţie,
Citită clar şi tare, să se ştie.
Spre vremea hotărâtă avertizează
Şi-i martoră sfârşitului, nu minte.
Aşteapt-o dacă crezi că întârzie,
Căci vine negreşit nu se dezminte.
Iar dreptul prin credinţă* va trăi;
Dar pofta încrezutului nu-i dreaptă.
Ca unul prea uşor şi schimbător,
Omul cel mândru nu va dăinui.
El îşi lărgeşte gâtul ca Şeolul,
Este ca moartea, fără săturare.
În el adună neamuri după neamuri,
Strânge la el tot felul de popoare.
Dar într-o zi, îi vor cânta satire,
Vor stihui cu tâlc şi cimilire:
Vai celui spornic în ce nu-i al lui,
Umflat pân’ la refuz cu datorii!
Se vor scula deodată creditorii,
Se vor trezi toţi recuperatorii,
Şi-nfricoşat vei fi de jaful lor,
Precum şi tu i-ai jefuit cu spor.
Cum ai prădat atâtea ţări străine
Te vor prăda la fel ceilalţi pe tine.
Căci ai ucis şi ţări ai cotropit,
Cetate şi popor ai jecmănit.
Vai, celui pricopsit din tâlhării,
Căci a croit blestemul casei sale,
Voind să-şi pună cuibul cât mai sus,
Să scape de necazurile din vale.
Ruşinea casei tale ai clădit,
Pe tine te-ai greşit şi schilodit.
Căci piatra din perete strigă: bai!
Şi grinda îi răspunde-n cântec: vai!
Vai celui ce-a-nălţat cetăţi cu sânge,
Şi-a ctitorit pe-al răului vulcan.
Trudesc popoare pentru focul mare,
Şi naţiile se străduiesc în van.
Căci plin va fi pământul pân’ la margini,
De cunoştinţa slavei lui Iahwé,
Ca apa care umple un ocean.
Vai ţie care-ntinzi aproapelui
Pocalul cu venin, ca să-l vezi beat,
Privind ruşinea semenilor tăi.
Căci de ocară fi-vei săturat:
Hai bea şi tu şi-împleticeşte-te,
E rândul tău la cupa lui Iahwé,
– După mândrie, vine şi rahat –.
Hamasul din Liban ţi se va-ntoarce,
Şi fiarele din câmp nu-ţi vor da pace.
Căci ai ucis şi ţări ai cotropit,
Cetate şi popor ai jecmănit.
Şi la ce-i bun ciopleţul unui meşter,
Un chip turnat şi-un dascăl de minciuni,
Că se încrede-n el făuritorul,
Făcând zei muţi, creând deşertăciuni?
Vai celor ce zic lemnului: „Trezeşte-te!”
Şi pietrei mute: „Scoală să-mi ajuţi!”
Sunt îmbrăcate-n aur şi argint,
Dar duh în ele nu-i, deloc nu simt.
Iahwé este-n palatu Său cel sfânt:
Să taci în faţa Lui, întreg pământ!
Comentarii recente în articole