Revoluţiile care au creat lumea actuală

Diverse biserici, misiuni şi societăţi spirituale

Milenarismul ca ortodoxie uitată

Probabil însă că cel mai specific curent creştin al secolului al 19-lea a fost milenarismul, o mişcare interconfesională, de mare anvergură şi impact social-cultural.

Nu este nici un secret că speranţa Bisericii este escatologică. Mărturisind credinţa în Christos ca Dumnezeu şi Mântuitor înviat, Crezul creştin afirmă, cu mâna pe inimă această singură speranţă a creştinului: „Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.  Din nefericire, afirmaţia a rămas simplă relicvă dogmatică, fără nici o importanţă practică, sau cel puţin omiletică, în bisericile istorice. Care să fie cauza?

Milenarismul modern

Cruciada virtuală millenarist-sionistă şi evanghelică

• În 1810, teologul britanic anglican John A Brown susţinea că Ţara Sfântă va fi eliberată de mohamedanismul turc la anul 1844.
• În 1811 şi 1826, teologul prezbiterian William C Davis din Carolina de Sud publica rezultatele studiilor sale că sfârşitul Papalităţii, restaurarea adevăratului cult creştin şi începutul mileniului vor avea loc la anul 1847.
• În 1813, scoţianul William Cuninghame prevedea războiul de la Armaghedon şi Judecata (1843).
• În 1818, C E S (Christian Observer) în Anglia, prevedea sfârşitul perioadei pentru anul 1844.
• În 1820, scoţianul Archibald Mason prevedea războiul de la Armaghedon, care va curăţi Biserica şi lumea de papism la anul 1843, iar în revista britanică Jewish Expositor, „C. C.” încheia cei 2300 ani în 1843.
• În acelaşi an (1820), în Argentina, juristul şi marele proprietar Francisco Ramos Mejía, absolvent al Universităţii Regale şi Pontificale din Peru, mare apărător al drepturilor băştinaşilor şi revoluţionar,  a publicat un mic tratat în spirit protestant, profund influenţat de opera lui Lacunza, pe care o citise într-o copie de manuscris aparţinând dominicanului Isidoro Celestino Guerra. Ramos Mejía a fost un om foarte bogat. De la moşia lui provine numele localităţii actuale Ramos Mejía. El a promovat stabilirea şi emanciparea indienilor, i-a colonizat pe pământurile lui şi i-a educat într-un gen de creştinism pe care creştinii l-au uitat devreme. Ramos Mejía şi-a câştigat nobila faimă de eretic, conducând servicii religioase cu indienii în fiecare sâmbătă, oprind muncile de pe întinsa lui proprietate în ziua Sabatlui, permiţând căsătorii dincolo de regulile catolice, descurajând cultul icoanelor şi respingând dogma transsubstanţierii ca fiind idolatră. Puţinele lui scrieri, cuprinzând în mod critic, referinţe la opera lui Lacunza şi referinţe biblice, chiar dacă nu au valoare literară, afirmă principii protestante fundamentale.

Exasperaţi, liderii domicani argentinieni au determinat pe premierul guvernului Bernardino Rivadavia, care a decis ca „don Francisco Ramos Mejía să se abţină de la promovarea practicilor contrare religiei ţării şi de la scandalizarea ordinii publice, care pătează astfel reputaţia sa şi a familiei sale.” Fiind silit să se confrunte cu guvernul pe tema politicii de emancipare a indienilor, Ramos Mejía şi familia sa au fost asaltaţi de forţele guvernamentale, deşi se comportaseră paşnic. În timp ce arestatul era transportat călare şi încătuşat, a întâlnit pe drum un spectacol deprimant: aproape 80 de cadavre de indieni de pe moşia lui, înjunghiaţi sub falsa acuzaţie că s-ar fi opus cu arme de foc. În urma epidemiei de ciumă care a urmat, au murit mai întâi doi dintre fiii săi, apoi a murit şi Ramos Mejía, în vârstă de numai 54 de ani (1828).

• În 1822, „excentricul misionar” şi orientalist britanic Joseph Wolff , susţinea şi predica în toată lumea întoarcerea lui Christos în 1847.  Exemplul său, conferinţele sale, teologia şi jurnalele de călătorie au influenţat mult, în Anglia şi în restul lumii, scenariul profetic al convertirii evreilor, foarte pregnant astăzi printre evanghelici, inclusiv printre evreii mesianici. Wolff era fiul unui rabin din Würtemberg. Urmase Liceul Protestant din Stuttgart şi, după ce se convertise, citind cărţile lui Von Sailer, episcop catolic de Regensburg, a fost botez de un părinte benedictin lângă Praga, în 1812. (Curiozitatea şi minunea Evangheliei îi fuseseră semănate în minte încă de la vârsta de şapte ani, când un bătrân din vecinătate l-a îndemnat să citească Isaia 53). A făcut studii la Tübingen, apoi în Roma, la Collegio di Propaganda, de unde a fost exclus pentru că, învăţând să gândească, a atacat doctrina infailibilităţii.

• În 1823, teologul baptist american Charles Wheeler, rectorul unui colegiu din West Virginia şi fost coleg de clasă cu faimosul misionar Adoniram Judson, a început să publice şi să predice despre încheierea celor 2300 ani la termenul 1843/1844.
• Între 1824-1848, rectorul evanghelic britanic Edward Bickersteth, secretarul Societăţii Misionare a Bisericii, teolog şi jurist, un mare om de acţiune, care s-a preocupat de încurajarea misiunilor, inclusiv printre evrei, a publicat multe comentarii apocaliptice, influenţat în bună parte de Cunninghame (1833). A fost un ferm premilenialist, dar cu tendinţe fiuturiste, aşteptând (pe baza unei duble aplicaţii a celor 2300 ani), ca în anul 1843 să aibă loc reluarea sistemului jertfelor, cu restaurarea completă a iudeilor în 1867. Teologul Thomas Birks, care din 1844 a devenit ginerele lui Bickersteth şi în 1863 avea să devină profesor de filosofie morală la Cambridge,  s-a angajat încă din 1843 în diverse polemici pe tema milenarismului, afirmând premilenialismul.
• În 1825, englezul Eduard Cooper aştepta sfârşitul apropiat al celor 2300 ani, probabil în 1843.
• În 1826, englezul John Park publica rezultatul studiului său apocaliptic: sfârşitul celor 2300 ani, va fi probabil în 1847.
• În 1827, Edward Irving, pastor prezbiterian londonez, cel mai renumit şi mai original predicator englez din acea generaţie, a publicat o ediţie engleză a operei lui Lacunza. Interesul stârnit a dus la faimoasele conferinţe profetice interconfesionale de la Albury Park (1826-1830). Spre deosebire de Lacunza, care nu avusese cunoştinţă de regula zi-an ca cheie a cronologiei apocaliptice, Irving era în acord cu tradiţia historicistă, cu excepţia că prevedea sfârşitul a „2400” ani pentru anul 1847, când avea să aibă loc restaurarea lui Israel, Parusía şi începutul mileniului apocaliptic. (Aproape o duzină de comentatori, urmând o eroare textuală târzie, au citit 2400 în loc de 2300 în Da 8:14). Din acelaşi cerc a făcut parte şi bancherul Henry Drummond – fellow al Societăţii Regale, parlamentar şi teolog milenarist britanic, sponsor al lui Joseph Wolff. Împreună cu Irving, Drummond este un apostol fondator al Bisericii Catolice Apostolice (Irvingiene), precursoare a mişcărilor „harismatice” de mai târziu. O ramură a acestei biserici funcţionează actualmente în România sub numele de Noii Apostoli, care susţin că restaurarea oficiului de apostol este poarta către Dumnezeu.

• După 1827, John N Darby (părintele dispensaţionalismului modern) şi Anthony Groves (misionar în Asia) au împrumutat milenarismul fiuturist al lui Lacunza din conferinţele de la Albury Park.
• În 1828, teologul american Dr Joshua L Wilson, moderator general prezbiterian, aştepta la sfârşitul celor 2300 ani, în 1847, curăţirea Bisericii. În acelaşi timp, în Anglia, publicaţia Dialogues on Prophecy anunţa că perioada se încheie în 1843 sau 1847, ceea ce susţinea şi autorul „Anastius”. În acelaşi an, ebraistul şi pastorul Thomas Keyworth, unitarian convertit la calvinismul congregaţionalist, un om cu mare dragoste pentru săraci şi pentru promovarea misiunii creştine, a publicat un comentariu la Apocalipsă, în paralel cu profeţiile lui Daniel, în care arăta că în anul 1843 va fi răsturnat mohamedanismul. Pastorul baptist Thomas P White anunţa în acelaşi an revenirea lui Iisus şi eliberarea Ţării Sfinte la 1843.
• În 1829, în Anglia, Lt. G H Wood anunţa sfârşitul apropiat al perioadei, probabil în 1843. În acelaşi an, englezul Ph. Homan (Morning Watch) susţinea termenul final 1843-1844 pentru restaurarea lui Israel, la încheierea convergentă a trei perioade: cele 7 vremi (2520 ani) din Daniel 4, cele 2300 zile (ani) din Daniel 8 şi cele 391 zile (ani) din Apocalips 9. Deasemenea în 1829, congregaţionalistul Edward Vaughan, profesor de istorie publicau sfârşitul timpului pentru anul 1843, când se aştepta recuperarea Ierusalimului pentru evrei, necazul cel mare, judecata „neamurilor” şi venirea lui Christos. Alfred Addis, absolvent al Colegiului Trinity din Cambridge, anunţa pentru anul 1843-1844 „curăţirea ‘sanctuarului’ şi triumful independenţei iudaice”, precum şi curăţirea Bisericii. Între anii 1829-1847, clericul anglican John Hooper, a publicat o serie de scrieri despre a doua venire a lui Iisus şi Armaghedon la 1847, care va inaugura începutul mileniului şi curăţirea Ierusalimului de stăpânirea păgână.  De asemenea, aplica sfârşitul perioadei la „curăţirea Bisericii”. Tot în anul 1829, pastorul anglican William Pym, un lucrător al Societăţii Biblice Pentru Britania şi Străinătate, publica despre venirea iminentă a lui Christos şi restaurarea iudaică milenială la 1847 (mai târziu a anunţat 1843). Scrierea lui a fost una dintre primele publicate de revista millerită americană Signs of the Times în 1840.
• Între anii 1829-1835, librarul şi editorul scoţian James A Begg, dintre fondatorii Societăţii Reformate Scoţiene pasionat de studii creaţioniste (antievoluţioniste şi în favoarea potopului biblic), un laic prezbiterian, a publicat o serie de tratate referitoare la a doua venire a lui Iisus, profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei şi ziua a şaptea ca zi de odihnă pentru toată lumea. Cu mult înainte de a se boteza ca Baptist de Ziua a Şaptea (1853), Begg descoperise în Biblie Sâmbăta ca zi a Domnului, pe care a respectat-o toată viaţa. În 1840, Begg a intrat în corespondenţă cu revista americană millerită Signes of the Times, unde articolele lui despre Sabat au fost respinse. El aştepta sfârşitul celor 2300 de ani ca şi milleriţii, cu venirea premilenială a lui Christos pentru 1843-1844. În acelaşi an, juristul şi deputatul elveţian Alphonse Nicole îşi publica în Londra studiul, care indica anul 1846/1847 când credincioşii pot aştepta „curăţirea” Bisericii.
• În 1829, scoţianul american Alexander Campbell, pionier al mişcării restauraţioniste americane şi preşedintele Colegiului Bethany (Virginia) a publicat dezbaterea sa cu învăţatul ateu Robert Owen. Educat în spiritul iluminismului şi devenit mare apologet evanghelic, Campbell se ocupa în această dezbatere de profeţia cronomesianică din Daniel 9, pe care o calcula începând cu 453 î. Ch.. Asemenea interpreţilor contemporani, el sincroniza cei 490 de ani, cu cei 2300 ani până în jurul anului 1847, când avea să aibă loc „curăţirea creştinătăţii de urâciunile anticreştine”. (Alexander Campbell, Debate on the Evidences of Christianity …, vol. 2, Bethany, Virginia, Alexander Campbell, 1929:71). Alături de Barton Stone, Campbell este un ilustru fondator al „Bisericii lui Christos” (Discipolii lui Christos sau Biserica Creştină), comunitate înrudită cu Fraţii de la Plymouth, cunoscuţi la noi drept Creştini după Evanghelie. (Biserica Cristadelfiană /Fraţii lui Christos, apăruţi în Anglia, pe la 1850, din grupuri separate – campbelliţi, unitarieni, adventişti, abraamici etc. – au o origine înrudită. Dintre cristadelfieni provine Frăţia Nazarenă, care nu se confundă cu Nazarinenii wesleyeni). În 1830, Campbell a fondat revista Millenial Harbinger, pentru a promova comentariile sale milenariste. Asemenea majorităţii comentatorilor, Campbell înţelegea cornul arogant din Daniel 7 ca fiind Papalitatea, temă pe care a avut o faimoasă dezbatere cu arhiepiscopul catolic J B Purcell.
• În 1830, clericul anglican irlandez Edward Hoare publica studiul său cu speranţa curăţirii Ierusalimului otoman în 1843. Unele surse afirmă că în Irlanda au anunţat apropiata venire a lui Iisus circa 100 de predicatori. Printre aceştia se numără şi protestantul irlandez Isaac Ashe, care a publicat un comentariu al Apocalipsei (1835).
• În 1830, în Tennessee, laicul Samuel McCorkle, dintre Discipolii lui Christos, a publicat teologia sa despre mileniu, animat de Biblie şi de scrierile lui William Davis. El anunţa un sfârşit catastrofal al acestui veac în 1847, imediat înainte de mileniu, odată cu judecata, distrugerea lui Antichrist şi toate plăgile Apocalipsei. McCorkle calcula atât sfârşitul celor 2300 de ani, cât şi al celor 1260 de ani la 1847. În 1833-1844, a publicat o serie de articole apocaliptice şi în final o carte, sub numele de Signs of the Times, la editura lui Campbell, în care cele 2300 zile din Daniel se încheiau în 1843,1844 sau 1847.
• După 1830, sosind în Anglia, marele filantrop englez de origine prusacă, Georg Müller, „părintele orfanilor” de la Bristol, a devenit un credincios milenarist. Ca tânăr, Müller fusese destul de departe de o viaţă de sfânt; dimpotrivă, fusese dependent de jocuri de noroc, un mincinos şi un hoţ. Încă de la vârsta de 10 ani fura bani de la tatăl său, care era perceptor, iar la vârsta de 14 ani, în timp ce mama sa murea, el se distra jucând cărţi şi bând cu prietenii. Tatăl său însă i-a asigurat o educaţie religioasă şi teologică, la universitatea pietistă din Halle. Acolo, tânărul Georg a fost invitat de un coleg (sau colegă?) pe nume Beta, ca să participe la un grup de rugăciune, unde a fost bine primit şi a început să studieze Biblia şi să poarte discuţii creştine cu ceilalţi. La o asemenea ocazie, a fost adânc impresionat de un om care se ruga pe genunchi, şi a fost convins de nevoia sa de mântuire, de pocăinţă adevărată şi iertare. A început să se roage lui Dumnezeu pentru trecutul şi viitorul lui şi a lăsat imediat băutura şi celelalte vicii, începând să nutrească speranţa de a deveni misionar.  În scurt timp, Müller s-a oferit Societăţii Continentale – iniţiată de Robert Haldane (Geneva) şi Henry Drummond (Londra), pentru evanghelizarea Europei – arătându-se dispus să slujească în România, la Bucureşti. Din motive necunoscute însă, acest proiect nu s-a realizat.
• În 1828, Müller s-a oferit societăţii britanice care promova evanghelizarea evreilor, dar ajungând la Londra în 1829 s-a îmbolnăvit, aproape să moară. În spital a întâlnit pe Henry Craik, un millenarist dintre Fraţii de la Plymouth, care i-a rămas prieten pe viaţă, amândoi fiind oameni ai rugăciunii. După ce şi-a recăpătat sănătatea, Müller a renunţat la proiectele de a deveni misionar şi s-a lăsat călăuzit de Dumnezeu prin rugăciune. Convertit la milenarism de către Craik şi impresionat de frumuseţea speranţei revenirii lui Iisus în curând, Müller s-a alăturat Fraţilor de la Plymouth (cunoscuţi în România sub numele de Creştini după Evanghelie) o  confesiune care a dat multe personalităţi evanghelice teologice şi misionare) şi s-a căsătorit cu sora lui Anthony Groves. În 1832, ca slujitor al fraţilor din Adunarea Bethesda, este recunoscut alături de Craik, un lider al facţiunii progresiste (Open Brethren), în opoziţie cu radicalismul lui John N Darby, care a rămas liderul facţiunii Exclusive Brethren.

• În 1830, revista britanică Morning Watch anunţa sfârşitul celor 2300 ani pentru 1843 sau 1847, iar autorul William Anderson, pastor prezbiterian scoţian, publica Apology for Millenial Doctrine.
• În 1830-1841, H Heintzpeter (Hentzepeter), custodele muzeului regal şi capelan al curţii, în urma unui vis despre venirea iminentă a lui Christos, studiind scrierile lui Petri asupra profeţiilor lui Daniel, a publicat despre venirea lui Iisus în anul 1847.
• În 1831, clericul anglican irlandez William Digby anunţa Armaghedonul şi epuizarea puterii otomane în 1843.
• În 1831, Domnişoara Harriet Livermore una din cele mai cunoscute predicatoare interconfesionale şi misionare din America secolului 19, publica 2000 de copii ale scrisorii lui Joseph Wolff (Millenial Tidings), şi a început să predice credinţa în apropiata venire a lui Iisus, aşa cum era ea expusă în scrierile lui Eduard Irving şi ale lui Joseph Wolff, anunţând pentru anul 1847 începutul mileniului, odată cu Venirea lui Christos pe Muntele Măslinilor.  Harriet era o femeie atrăgătoare, cu educaţie şcolară excelentă, care făcuse parte din societatea influentă din Washington. Deşi orfană de mamă, tatăl şi bunicul ei fuseseră reprezentanţi de stat, iar unii autori spun că John Whittier i-ar fi dedicat poemul Snow Bound.

• În 1832, anonimul „J. G. O.” afirma în revista britanică Jewish Expositor and Friend of Israel,editată de Lewis Way, că cele 2300 „zile” din Daniel şi cele 390 „zile” din Apocalipsa 8 se vor încheia sincron la anul 1844, când mohamedanismul va cădea. În acelaşi an, revista irlandeză Christian Herald anunţa sfârşitul celor 2300 ani şi al mohamedanismului pentru anul 1843.
• În 1833, clericul anglican Joshua Brooks, editor britanic prolific, care încă din 1831 publicase în jurnalul său (The Investigator)studii profetice semnate de mulţi autori menţionaţi mai sus, făcea o trecere în revistă a teologiei milenariste de la Origen şi până în secolul al 19-lea, unde menţiona termenul aşteptat 1843, când sanctuarul Ţării Sfinte avea să fie curăţit de mohamedanism şi restituit evreilor. Dar jurnalul era deschis, publica opinii diferite, între care şi aceea că nu duşmanul islamic era prevăzut în profeţie, ci anticristul occidental, aşezat în templul Bisericii. Opt reviste creştine britanice erau specializate pe tema milenarismului în această perioadă. În America, în afara mişcării millerite, David McGregor din Main anunţa în 1833 timpul sfârşitului pentru anii 1843-1847.
• În anul 1834, medicul şi pastorul baptist american, Robert Scott, prieten devotat al lui John Wesley, a publicat, cu câteva luni înainte de a muri, două din cărţile sale privitoare la profeţiile mileniale, după 50 de ani de cercetare. Scenariul prevăzut de el pentru sfârşitul acestei lumi în 1843, era specific dispensaţionalist, adică aştepta restaurarea naţională a evreilor la Ierusalim şi convertirea lor la venirea lui Iisus, la începutul mileniului.
• În anii 1834-1840, teologul şi profesorul german Johann Heinrich Richter, secretarul Societăţii Misionare Renane, a publicat un comentariu biblic în şase volume (Erklärte Haus-bibel), în urma căreia a primit titlul de Doctor în Teologie al Universităţii din Bonn. Făcuse teologia la Halle, centrul universitar al pietismului, ceea ce explică totul. În dreptul profeţiilor lui Daniel, referindu-se la sfârşitul celor 2300 de ani şi al celor 1260 de ani, Richter îi încheia sincron la 1847 sau la 1843, odată cu cei 666 ani.
• Între 1834-1845, ilustrul arhitectul şi scriitor britanic Matthew Habershon, publica şapte comentarii profetice şi o carte de imnuri premileniale, în care afirma că sfârşitul celor 2300 ani va fi în 1843, odată cu frângerea cornului mohamedan – curăţirea sanctuarului iudaic al Ţării Sfinte. Asemenea altor cercetători din acea perioadă, care făceau exces de aplicaţie a cheii „zi-an”, Habershon sincroniza şi sfârşitul celor 2520 zile („şapte vremi” din Daniel 4), la acelaşi termen profetic aşteptat (1843/1844). De asemenea, Habershon socotea că sfârşitul celor 391 „zile” otomane din Apocalipsa 8 va fi în 1844.
• În anul 1835, misionarul Adam Burwell din Canada, a publicat broşura A Voice of Warning, în care anunţa revenirea lui Iisus, sfârşitul plăgii ateiste, al papismului şi mohamedanismului la încheierea celor 2300 ani, cel mai târziu în 1847.
• În acelaşi an 1835, magistratul catolic mexican José María Guttierez de Rozas, după mai mulţi ani de studiu şi scris, a publicat un tratat teologic de 235 pagini dedicat venirii lui Iisus Christos, în care avertiza serios că Biserica greşeşte faţă de teologia celei de-a doua veniri, când ia exemplul atitudinii iudaice de la prima venire a lui Iisus.  El aplica cheia zi-an la profeţia din Daniel 9, sincronizând-o cu cei 2300 ani din Daniel 8 care trebuiau să treacă până la distrugerea anticristului în 1847, arătând că Antioh Epiphanes a fost doar un tip al acestuia. De Rozas susţinea, asemenea milleriţilor şi a altor câţiva milenarişti, că venirea premilenială a lui Iisus va aduce sfârşitul catastrofal al acestei lumi, aşa cum este descris în 2 Petru 3. A recunoscut marea ploaie meteoritică din 1833, văzută în tot Mexicul, ca fiind un semn al sfârşitului.

• În acelaşi an 1835, milenariştii britanici Melville, Croly, M’Neile etc., au constituit „Asociaţia Protestantă”, promovând mesajul reveniriii lui Iisus, precum şi atitudinea antipapistă. Au publicat scrieri cu titlul Afară din Babilon!, Protestantism şi papism, etc.
• În acelaşi an 1835, profesorul german (bavarez) Leonhard Kelber a publicat o carte (Das Ende Kommt) în care corecta calculul lui Bengel (care vizase anul 1836), pe temeiul studiilor lui Petri. El afirma că venirea lui Iisus va avea loc undeva între anii 1843-1847, la sfârşitul celor 2300 ani ai profeţiei lui Daniel.
• În 1836, misionarul Daniel Wilson, episcop anglican de Calcutta –un pastor foarte activ şi vigilent, în ciuda suferinţelor fizice. În scrierea sa despre numerele din cartea lui Daniel, anunţa împlinirea celor 2300 ani în 1847, când vor avea loc: a doua venire, distrugerea lui Antichrist, căderea Turciei, convertirea iudeilor etc.
• În 1839, teologul reformat elveţian F S R Louis Gaussen, profesor de Biblie, predica deasemenea sfârşitul mohamedanismului şi al acestui veac al lumii. El se referea la papalitatea romană în Daniel 7, dar în Daniel 8, cei 2300 de ani erau calculaţi până la sfârşitul puterii mohamedane. Referindu-se la sfârşit, Gaussen calcula cei 1335 de ani din Daniel 12, de la ridicarea papalităţii în secolul al şaselea, până la învierea drepţilor pe la anul 1843. Încă din 1837, Gaussen începuse să scrie studii pentru şcoala duminicală pe tema profetului Daniel, ocupându-se astfel de copii, cu scopul de a-i atrage şi pe părinţi, ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, acţiunea a atras şi vizitatori din alte ţări, apoi Gaussen a pregătit studii şi pentru Franţa.

• În 1841, o neobişnuită trezire spirituală a apărut în Suedia şi Norvegia. Probabil sub influenţa pietismului german, unele familii adoptaseră milenarismul epocii, cu accentul pe a doua venire a lui Christos în curând, şi au început să predice. În aceste ţări însă numai clericii bisericii de stat (luterane) puteau predica legal, deaceea, laicii neaveniţi au fost băgaţi la închisoare. În mod neaşteptat însă, copiii lor, dintre care unii încă nu ştiau carte, au preluat sarcina predicării, într-un mod care a stârnit interesul oamenilor simpli din toată ţara, şi mirarea unor elite care nu găseau diagnosticul pentru această epidemie profetică. Se împlineau astfel cuvintele pe care Iisus le spusese, atunci când liderii iudei voiau să pună capăt entuziasmului popular, care saluta începutul împărăţiei mesianice (Lc 19:38-40). Era o trezire harismatică adevărată. Unul dintre aceşti copii, avea să declare mult mai târziu (1896): „Am predicat, da, trebuia să predic. Nu aveam nici o strategie personală. O putere m-a luat în stăpânire şi am rostit ceea ce am fost silit să rostesc.”

• În 1843, Dr. Sven Erik Sköldberg, ministrul sănătăţii pentru provincia Jönköping, a publicat un raport ştiinţific asupra fenomenului. (Sven Erik Sköldberg, Om Chorean inom Jönköpings län och det deraf uppkomna religiösa svärmeriet, Jönköping,  1843). El afirmă că aceşti copii „se opun diferitelor forme de viaţă imorală, beţiei, dansului, şi tuturor viciilor, şi cer oamenilor să se judece în lumina Celor Zece Porunci. Ei susţin că nu sunt predicatori, ci au fost trimişi de Domnul să cheme pe oameni la pocăinţă, şi că nimeni nu ştie timpul exact al zilei sfârşitului, nici chiar îngerii.” „Chemarea la pocăinţă, pe care am auzit-o, este atât de pură, încât nimeni, cu Biblia în mână, nu i-ar putea critica, cu atât mai puţin să spună că ar fi o erezie.”

• În 1841, pastorul prezbiterian George Duffield, teolog american şi militant împotriva sclavagismului, a început să-şi publice studiile milenariste, ajungând în conflict cu reputatul profesor Moses Stuart (Andover), un postmilenialist – aştepta mileniul unei expanisuni evanghelice, înainte de revenirea lui Iisus. În 1840, Duffield corespondase cu Joshua Himes şi ajunsese la concluzia că este în armonie cu milleriţii în multe privinţe. Dar spre deosebire de Miller, inclusiv termenul 1844. El nu aştepta o curăţire a lumii prin foc la începutul mileniului, ci la sfârşitul mileniului. Duffield a criticat şi teologia lui Miller, pentru că aştepta învierea morţilor la venirea lui Christos, şi nu întoarcerea evreilor.
• În 1842, protestanta irlandeză Charlotte Elizabeth Tonna, scriitoare prolifică, o neînfricată militantă împotriva compromisurilor Bisericii Anglicane cu papismul, editoare a revistei Protestant Magazine şi puternic evanghelică, a început să-şi publice scrierile milenariste. Unele dintre acestea, printre care şi faimoasele ei poeme The Maiden City şi No Surrender, au fost condamnate de arhiepiscopul catolic de Sienna şi menţionate în Index Expurgatorius. Ultima ei titlu, pe care l-a încheiat semnificativ în timp ce era torturată de cancer pe patul de suferinţă, s-a numit War With the Saints, trimitere la Daniel 7, cu descrierea ferocităţilor cruciato-papale contra albigenzilor şi valdenzilor. Deşi nu a subliniat date exacte, Charlotte a susţinut iminenţa sfârşitului, dând credit marilor milenarişti contemporani, Eduard Irving şi Joseph Wolff, a căror influenţă o convertiseră la milenarism.
• În 1842, teologul american Richard C Shimeall, rectorul Bisericii Episcopale Libere din New York, care făcuse cercetări serioase în teologia milenaristă şi în Biblie, urmând în special pe teologul britanic William Pym, aştepta venirea Domnului în 1847, cu convertirea evreilor, care avea să inaugureze mileniul în 1867. Anii rezervaţi turcilor, după Apocalips 8 îi încheia în 1844. Shimeall se opunea mişcării millerite, pentru că milleriţii nu aşteptau convertirea generală şi automată a evreilor la venirea lui Iisus.
• În 1843, prezbiterianul american J P Wheethee, preşedintele Colegiului Beverley (Ohio), îşi mărturisea credinţa sa că revenirea premilenială a lui Iisus, învierea şi judecata vor avea loc în curând, în corepondenţă cu marele editor millerit Joshua Himes. Asemenea milleriţilor, el respingea postmilenialismul şi nu accepta ideea convertirii automate a evreilor. A fost un predicator activ al acestui mesaj în localităţile învecinate. În acelaşi an, James Shannon, preşedintele Colegiului Bacon (Kentucky), foarte îngrijorat de soarta veşnică a celor din jurul său şi a tuturor cetăţenilor, publica în revistele millerite credinţa lui că profeţia lui Daniel, aşa cum o explica William Miller, se va împlini în perioada 1843-1847. Pastorul prezbiterian John Robinson din Cincinnati (Ohio), fără nici o legătură cu mişcarea millerită, publica un tratat în 1843, urmând probabil scrierile lui Joshua Wilson, de unde rezultă că antihristul papal avea să cadă în curând şi odată cu aceasta, sfârşitul va veni în 1843-1847.
• În 1844, clericul scoţian James Scott, publicând un comentariu de profeţii biblice şi consultând diverse scrieri teologice milenariste, îşi exprima credinţa că sfârşitul este foarte aproape (1844-1847, maximum 1867), profund îngrijorat că timpul este extrem de scurt şi lumea nu este pregătită ca să aştepte venirea lui Christos.

Milleriada şi originile adventismului 

1. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (principala succesoare, cea mai numeroasă şi mai cunoscută, circa 20 milioane de membri, apărută după 1844 în America, reprezentată şi în România de pe la 1868). Toate grupurile schismatice derivate totalizează împreună mai puţin de 200.000 membri:
2. Bisericile lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea (câteva congregaţii antitrinitariene şi iudaizante, apărute în America după 1860);
3. AZS – Mişcarea de Reformaţiune (schismă rigorist-radicală, ultraconservatoare şi perfecţionist-legalistă apărută în Germania în 1925-1929, prezentă şi în România);
4. Adventiştii de Ziua a Şaptea Adevăraţi şi Liberi (un grup separatist asemenea „reformiştilor” apărut în URSS ca reacţie la atitudinea conformistă a autorităţilor legale ale Bisericii AZS).
5. AZS Davidieni sau Toiagul Păstorului (o schismă americană, fundamentalist-extremistă, apărută în 1929). O schismă a acestora din 1955 – Studenţii celor Şapte Peceţi, sau Odrasla – a fost acaparată de Vernon Howell („David Koresh”) și a devenit o tristă celebritate prin tragedia de la Waco, 1993;
6. Biserica Adventistă a Promisiunii (o schismă AZS latino-americană, după model penticostal, din 1932);
7. Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat (schismă separatist-revizionistă, şi perfecţionist-mistică, apărută în Australia pe la 1961);

Biserici adventiste non-sabatariene:

1. Biserica Advent-Creştină (milleriţi duminicalişti, trinitarieni, condiţionalişti, care au căutat noi termene pentru cei 2300 ani; fără reprezentare în România).
2. Studenţii Bibliei/Russeliştii (antitrinitarieni), o ramură a Biserici Advent-Creștine, au apărut după 1870. Printr-o reformă a acestora în 1931, au apărut Martorii lui Iehova, recunoscuţi şi în România, unde după ’89 s-au ridicat repede de la 20.000 la 80.000. Martorii lui Iehova nu agreează asocierea istorică cu mişcarea millerită, dar în realitate moştenesc multe învăţături de la Advent-Creştini şi sunt cei mai numeroşi reprezentanţi ai adventismului non-sabatist (circa 7 milioane pe glob). Sunt milenarişti spiritualizanţi, antitrinitarieni, misionarişti, pacifişti radicali, cu anumite obsesii politico-religioase specifice: refuzul de a vota, de a cinsti drapelul, de a pune mâna pe armă, de a accepta transfuzie, de a sărbători ziua de naştere sau sărbători creştine, de a recunoaşte simbolul crucii („stâlpul de tortură”).
3. Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică, mişcare formată între 1850-1888, dintre grupuri răzleţe de milleriţi şi separată în două ramuri după 1921 (astăzi Conferinţa Generală a Bisericii lui Dumnezeu şi Biserica Fericitei Speranţe). Sunt asemănători cu advent-creştinii: antitrinitarieni (Iisus este „Fiul”/„născut”, iar Duhul este puterea lui Dumnezeu) și condiţionalişti. Unii includ şi pe Cristadelfieni ca rezultat al mişcării millerite, dar înrudirea este mai vagă în acest caz.

„Mi se părea că Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei țări într-un mod special, salvându-ne din mâinile dușmanilor noștri. Un rezultat atât de surprinzător, neașteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului.” (Cf. Sylvester Bliss, Memoirs).

„….cu excepţia aceluia care vine din cer, şi care este spiritual şi este mama noastră a tuturor, evrei şi neevrei, şi care este liber [Gal 4:26], iar când acel Nou Ierusalim va fi perfectat (pregătit), atunci noi vom fi curăţiţi şi îndreptăţiţi.”

„Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”

“I remain for ever looking for the Lord Jesus Christ, unto eternal life.” Wm Miller.