Diferenţa esenţială între Saul şi David, este că David s-a pocăit, iar Saul nu s-a pocăit. David a greşit făcând abuz de putere, luând soţia altuia, apoi pentru a acoperi primul păcat, de teamă şi ruşine, a mers mai departe, trimiţând la moarte pe soţul femeii. Păcatul lui Saul a fost mai mic, după standardele omeneşti, fiindcă spre deosebire de David, care a păcătuit contra celei de-a doua table a legământului (adulter, înşelăciune, asasinat), Saul păcătuise contra primei table (neascultare de poruncile religioase ale lui Dumnezeu, din mândrie), ceea ce nu prea interesează pe moralişti.
Dumnezeu nu i-a luat imediat coroana lui Saul, ci doar a promis că va da altuia domnia, ceea ce însemna că dinastia lui Saul va înceta odată cu persoana sa. Păcatul lui David este îngrozitor, dar el a fost un păcat în care erau implicate câteva persoane de la palat. La ceilalţi, totul a ajuns doar sub formă de zvon. Păcatul lui Saul însă a avut caracterul cel mai public, ba încă s-a şi repetat. Saul a îndrăznit să aducă jertfă înaintea întregii armate a lui Israel, ceea ce nu avea voie să facă, în calitate de conducător civil, dar a făcut-o, de dragul imaginii proprii, sub pretextul întârzierii lui Samuel. Şi nu s-a pocăit de fapta lui.
Ca şi cum n-ar fi fost destul, Saul a repetat neascultarea de porunca lui Dumnezeu, de data aceasta în extrema opusă, cruţând de execuţie pe regele amaleciţilor. Însă nu pentru că Saul ar fi fost milos din fire. Saul tăiase cu sabia pe amaleciţii de rând, dar cruţase tocmai pe regele duşmanilor lui Israel, ca să aibă ocazia sărbătoririi triumfului mai întâi, aşa cum făceau păgânii, şi să se laude cu marele lui prizonier, înainte de a-l executa sau a-l ţine închis la palat. Amândoi regii au fost oameni de război şi au ucis multe suflete (din popoarele duşmane, desigur), dar în timp ce David şi-a iubit poporul şi a fost generos chiar cu vrăjmaşii lui personali, Saul a devenit tot mai nebun de invidie şi a ucis din acest motiv zeci de oameni de valoare care susţineau pe David (în special preoţi). Nu lipsea mult să-şi ucidă propriul fiu din acelaşi motiv, iar pe David numai Dumnezeu l-a apărat, scoţându-l din ghearele lui Saul. Neascultarea şi nepocăinţa lui Saul erau efecte ale orgoliului lui nemăsurat.
David a păcătuit fiind ademenit de cea mai puternică ispită omenească, apoi a ucis pentru că nu mai găsea altă soluţie să-şi mai acopere păcatul. Nu încerc să scuz asemenea fapte, dar spre deosebire de Saul, care nu avea o relaţie sinceră cu Dumnezeu, ci numai un fariseism orb, care căuta să-şi acopere nelegiurile cu posturi şi ritual exterior impus altora, David avusese o trăire cu Dumnezeu pasionată, religia lui era de obicei o expresie de bucurie, de sărbătoare, şi tocmai de aceea, căderea lui în păcat l-a dus la disperare. Dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu ca să-i arate disponibilitatea Lui de a ierta, David nu s-ar mai fi putut ridica vreodată, s-ar fi stins de supărare. Prin contrast, Saul nu a regretat niciodată păcatul însuşi, ci doar efectele lui secundare (faptul că a fost mustrat public de profet).
Pe amândoi regii, Dumnezeu i-a pedepsit altfel decât după Legea lui Moise, care pentru asemenea fapte prevedea pedeapsa capitală. Dar, pentru că Saul şi David erau regi, şi de aceea vinovăţia lor era mai mare decât a unui om de rând, nu au fost pedepsiţi cu moartea, ci cu o pedeapsă mai mare: pedepsiţi cu viaţa, lăsaţi să suporte consecinţele propriilor greşeli. Astfel, Saul a devenit prada demonilor orgoliului şi invidiei, care i-au chinuit mintea şi i-au tulburat domnia până la moarte. Iar la sfârşit, la nevoie şi la disperare, pentru tot se obişnuise să fie îndrăzneţ în călcarea poruncii lui Dumnezeu, înţelegând El că Dumnezeu e supărat pe el şi nu-i răspunde, Saul a ajuns să consulte vrăjitoarea spiritistă, dând astfel lui Satan ocazia ideală de a-l manipula şi controla psihologic cu totul, până l-a dus la moarte.
David a fost deasemenea pedepsit să vadă în propriii lui copii, urmările păcatelor şi greşelilor lui. A dat patru suflete pentru unul, ca un hoţ înrăit care a fost prins. În suferinţa lui cumplită, când a văzut că pruncul e gata să moară, David s-a rugat la Dumnezeu să cruţe copilul şi să-l pedepsească, mai degrabă, pe el, cel vinovat. Dar Dumnezeu nu i-a ascultat această rugăciune.
Când Absalom a murit, David bocea, strigând sfâşiat:

Bәní Abšalom, bәní, bәní, Abšalom !…
Mi yittén muthí ‘aní tahhtékha (O, de-aş fi murit eu în locul tău !)
Abšalom bәní, bәní !

Şi crede-mă că ştia ce spune, când zicea: „de-aş fi murit eu în locul tău !” Nimeni să nu-l invidieze pe David.

La învierea dintâi, cea fericită, aş dori foarte mult să nu scap momentul în care David va da ochii din nou cu Uriah, pentru prima dată în acea nou viaţă. În ziua aceea în care David se va bucura de Marele său Mântuitor, va veni un moment când va trebui să stea faţă în faţă cu Uriah, generalul hitit care-l slujise cu credinţă. până la moarte. David i se va adresa, în faţa mulţimilor, strigând ca pe vremuri spre peştera lui Saul, pregătindu-se să-i dezvăluie şi lui taina Psalmului 50/51, care va rămâne mărturie pentru eternitate:

„A venit vremea, frate, să-ţi mărturisesc şi ţie…”

Dar Uriah va face un semn şi îl va opri frumos, aşa cum tatăl din pilda fiului risipitor nu l-a mai lăsat pe cel pocăit să-şi ducă mărturisirea până la capăt. Ci îi va zice:

„Ştiu ce vrei să-mi spui, dar te rog, nu acum, nu se face să umbrim sărbătoarea aceasta cu nimicurile noastre din lumea trecută! Să nu pomenim acum o altă jertfă, şi să nu vorbim acum de alt rege, decât Acela care ne-a salvat pe toţi trei: pe mine, pe tine …. şi pe ea.”

Poate că David îl va ruga să-i permită, cel puţin, o mărturisire intimă. Iar Uriah îi va zice: „Ştiam frate ce se întâmplase, am înţeles de la început, de când am intrat în Ierusalim. Toată lumea şoptea. De aceea nici n-am vrut să mai trec pe acasă, fiindcă nu mai aveam casă. Dacă frumoasa mea soţie şi bunul meu rege mă înşelaseră, nu mai aveam nici cămin, nici patrie. Şi eram atât de supărat atunci şi de dezamăgit, încât nu-mi mai păsa de mine însumi. Îmi doream moartea, şi de aceea m-am dus pe front înapoi, ducând cu mine scrisoarea, care s-a dovedit a fi împlinirea dorinţei mele…. Dumnezeu te-a judecat deja, frate, îmi pare rău pentru tine, am auzit că ai suferit mult mai mult decât mine, dar iată că în această nouă lume, Dumnezeu ne compensează de mii de ori mai mult toate necazurile.”

În momentul acela se va apropia de ei o altă fiinţă cerească, un înger uman, care în viaţa anterioară purtase numele Bat-Şeva. Şi va spune:

„Eu sunt vinovată, de fapt, pentru tot ce s-a întâmplat, fiindcă nu mi-am preţuit soţul şi am dispreţuit principiul decenţei… V-am făcut astfel rău amândurora, v-am adus moarte şi chiar suferinţe mai mari decât moartea…. Dacă n-ar fi fost promisiunea Lui de iertare şi apoi promisiunea aceea că Fiul nostru ne va mântui pe toţi şi va fi Domnul întregii lumi, ne-am fi îmbolnăvit de supărare….”

Dintr-o dată va apărea lângă ei Iisus, îi va cuprinde pe toţi trei şi va zice:

„Sunt atât de fericit să vă ştiu cu Mine aici ! Am fost bucuros să pătimesc eu, plătind adevăratul preţ al păcatelor voastre, ca să vă pot câştiga pe voi, ca părinţi ai Mei! Fiţi bineveniţi ! Aici este lumea voastră, lumea cea veşnică, a păcătoşilor pocăiţi ! Simţiţi-vă acasă ! „