În acest trimestru studiem la Școala de Sabat cartea Deuteronomului, o ocazie de a redescoperi pe Moise și pe Dumnezeul lui Israel – singurul care face minuni și care Se ține de cuvânt. Din nefericire, există și învățători rătăciți sau apostați, care nu se mai țin de Cuvântul lui Dumnezeu, ci de cuvintele învățaților aroganți și necredincioși ai acestui veac. De mai mult timp, unii dintre frații noștri sunt afectați de influența mefistofelică a criticii distructive, care între altele nu mai recunoaște pe Moise ca autor și adesea îi contestă chiar istoricitatea. Istoria biblică devine în gura lor „mit” – rostit cu aplomb și cu pretenția că înainte de Herodot nu ar fi existat simț istoric.
Întrucât Deuteronomul este ultima parte a Torei (Legea lui Moise) și totodată o recapitulare superioară a celor scrise în cărțile Exodul-Leviticul-Numeri, istoricitatea Deuteronomului va fi discutată aici în cadrul Pentateucului.[1]
Deștepții lumii care foarfecă Biblia
Începând cu Wilhelm M. L. de Wette (1780-1849) și Julius Wellhausen (1844-1918), tot mai mulți teologi luterani, reformați și anglicani, sub influența umanismului raționalist, îi neagă lui Moise calitatea de autor și chiar aceea de personaj istoric. Cărțile lui Moise sunt considerate prima parte a unei scrieri numite convențional Istoria Primară, care cuprinde Pentateucul, Iosua, Judecători-Rut, Samuel și Împărați, compilate din mai multe surse și redactate în Babilon, în prima parte a anului 560 î. H. Alții afirmă că totul a fost o invenție din perioada lui Ezra, cu puține surse documentare și orale dinainte de exil.
Prin intermediul iezuiților, critica distructivă a Bibliei a pătruns mai recent și în teologia catolică, devenind astfel dominanta studiilor biblice în toate marile universități ale lumii. Această (a)teologie a influențat în mai mică măsură pe evanghelici și pe ortodocși, dar este tot mai clar că nimeni nu este ocolit de microbul s(c)epticemiei arogante, nici măcar adventiștii, care se cred în siguranță.
Teoria surselor, numită și „ipoteza documentară”, invocă următorul tip de argumente:
- a). folosirea mai multor nume ale Divinităţii (e.g. Yahwé, Elohim: Gen 1:1; 2:5);
- b). repetarea unor scenarii ale narativului (e.g. Gen 12:11-20; 20:1-18; 26:7-11);
- c). presupuse anacronisme istorice sau lingvistice (e.g. Caldeea, Gen 11:28; Ramses, Gen 47:11; Ex 1:11);
- d). asemănări cu mitologia culturilor vecine;[2]
- e). la timpul indicat de Biblie nu ar fi existat încă evrei, nici scriere ebraică;
- f). descrierea unor fenomene supranaturale.
Nu intenționăm aici infirmarea tuturor acestor argumente. Ultimul dintre ele este cel mai transparent. Niciodată un individ cu gândire raționalistă nu va admite posibilitatea fenomenului supranatural, chiar dacă ar avea cele mai puternice argumente.
Vom da numai câteva exemple, ajutând pe cititor să observe dovezile interne ale Bibliei, care sunt copleșitoare. Pe de altă parte, nu putem nega faptul că studiul științific (filologic, lingvistic, istoric, etc) face unele observații care nu pot fi ignorate, astfel încât realitatea istorică a scrierii și redactării cărților biblice este ceva mai complexă decât imaginea pe care și-a format-o cititorul credincios obișnuit.
Replicile credinței
Legea lui Moise confirmată de profeți, de Iisus și de apostoli
Moise nu a fost doar conducătorul lui Israel, rege și preot al lui Dumnezeu (Dt 33:4-5; Ps 99:6). El a fost cel mai mare profet înainte de Christos, mai apropiat de Dumnezeu decât toți profeții (Nu 12:6-10; Dt 34:10-12). A-l desființa pe Moise înseamnă a-L desființa pe Christos (Dt 18:15; In 5:45-47).
Domnul Iisus Însuși a fost încurajat de Moise (Lc 9:28-31). Iisus a recunoscut atât originea mozaică[3] a Pentateucului, cât și autoritatea lui supremă, căreia El Însuși i S-a supus.[4] Biserica apostolilor de asemenea a crezut în autoritatea istorică și profetică a lui Moise.[5] Iar cei care resping pe Moise nu vor cânta niciodată Cântarea lui Moise și a Mielului (Ap. 15:3), împreună cu cei izbăviți din lumea aceasta.
Referiri la Tora ca fiind scrisă de Moise apar din cele mai vechi timpuri. Iosua (23:6) o afirmă clar și repetat.
„Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată Legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face. Cartea aceasta a Legii, să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea…” (Ios 1:7-8)
„Atunci Iosua a zidit un altar Domnului, …. cum poruncise copiilor lui Israel Moise, robul Domnului, şi cum este scris în Cartea Legii lui Moise” (Ios 8:30-31)
„Fiți hotărâți, cu toată puterea, ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în Cartea Legii lui Moise, fără să vă abateţi la dreapta sau la stânga.” (23:6)
David o reafirmă (1Împ 2:3; Ps 103:7). Profeții dinainte de exil o atestă (2Împ 14:6; 23:2, 21, 25, cf. 2Cr 34:30-31; 35:6), iar profeții exilului și din epoca persană n-au făcut decât să moștenească aceeași realitate și aceeași convingere.[6]
Moise avea datoria înregistrării evenimentelor „într-o carte” (Ex 17:14) și se vede că a ținut un jurnal permanent (Num 33:2). El a scris și Cartea Legământului (Ex 20:21 –23:33; 24: 4, 7; Ex 34:11-27). Aceste dovezi confirmă credința străveche că întregul Pentateuc a fost scris de Moise, cu puține excepții, despre care vom discuta mai târziu. Nimeni altul nu ar fi fost mai pregătit şi cu mai multă autoritate s-o facă (Dt 34:10; FA 7:22). În istoria evreilor convingerea că Pentateucul este opera lui Moise a fost neclintită și unanimă.
Întrucât Exodul scris de Moise este o continuare a cărții Genezei, rezultă că și aceasta fusese scrisă de Moise, așa cum a crezut întotdeauna poporul evreu. Dar spre deosebire de istoria din Exodul-Leviticul-Numeri, care este reamintită în Deuteronom și cu care Moise a fost contemporan, Geneza descrie epocile patriarhale, de la Adam și până la imigrația evreilor în Egipt, pe care Moise, evident nu le-a trăit. El nu menționează sursele pe care le-a avut, dar caracterul sumar și moralist al primelor descrieri (cap. 1-11) și concentrarea asupra istoriei lui Avraam, Isaac și Iacov, sugerează că Moise a avut surse similare cu ale altor profeți: tradiții orale naționale, viziuni și documente scrise.
Tot ce este scris în cartea Genezei era cu siguranță cunoscut în Israel, înainte de Moise, deoarece cultura dominantă era orală. Fiecare trebuia să-și cunoască genealogia, momentele importante ale istoriei strămoșilor neamului și o explicație sumară a originilor și rosturilor lumii. După cum evanghelia a circulat oral înainte de a fi pusă în scris și înainte de a i se da forme oficiale de către sinoptici (Matei-Marcu-Luca) și de către Ioan, la fel a circulat oral și istoria patriarhală. Moise a auzit-o mai întâi de la „doica” lui (Ex 2:7-10; Ev 11:24). Dar Moise, ca profet îndrumat de Dumnezeu pe căi supranaturale (Ex 3:1-2; Num 12:6-8; Ps 103:7), i-a dat o formă fixă, definitivă, ca să nu poată fi alterată de trecerea timpului.
Cât privește documentele, deși nu sunt menționate, ele erau posibile. Scrisul era cunoscut în zonă. Akkadiană, înrudită cu dialectele din Siria și Canaan, scrisă cu cuneiforme, a fost cea mai veche limbă universală în Orientul Apropiat, astfel că strămoșii lui Israel, care trăiau în acea cultură, trebuie să fi cunoscut scrisul, cel puțin pentru acte de vânzare cumpărare (Gen 23:16-18; 33:19). Date istorice ca acelea din Geneza 14:1-11, care depășesc cunoștințele istoricilor seculari, nu aparțin nici tradiției orale, nici viziunilor profetice, ci mai degrabă unor documente scrise, la care Moise trebuie să fi avut acces.
Cei care neagă folosirea scrierii de către evrei în secolele XV-XIII î. H. ignoră faptul că alfabetul proto-sinaitic (derivat din hieroglife egiptene) era deja cunoscut în Egipt din secolele XIX-XV î. H.[7] Nu s-a descoperit încă vreo inscripție cu această grafie, care să fie atestată ca israelită, dar lipsa evidenței nu este evidență.
Tora ca sursă istorică
Miturile și legendele au rostul lor și felul lor de a fi scrise sau povestite. Dar Pentateucul lui Moise este cu totul altceva. Unde mai găsiți legende datate atât de exact și cu o frecvență care depășește multe surse istorice? Observați cu atenție cronologia Torei. În cartea Genezei[8] se precizează uneori ziua, luna și anul. În cartea Exodului, anii încep să se numere după o eră a Exodului, cu date calendaristice precise, care a funcționat cel puțin până la fondarea templului lui Solomon (1Împ 8:9).[9] Aceasta ne permite să exprimăm datarea biblică a Exodului din Egipt în termenii erei creștine (c. 1445 î. Hr.) și de asemenea să datăm nașterea lui Avraam în Ur pe la anii 2145 î. Hr.
Cartea Leviticului conține o revelație rituală, care este datată într-un termen de 30 de zile: între 1 a lunii I (Abib/Nisan) și 1 a II-a (Ziw/Iiar) ale anului al doilea al Erei Exodului (Ex 40:17; Num 1:1), adică anul 1444 î. H. Cartea Numerilor este plină de date istorice[10] și musteşte de autenticitate; descrie cu lux de detalii organizarea taberei, recensăminte, rapoarte şi statistici, instrucţiuni repetate, liste lungi de nume, un jurnal de călătorie în detaliu, plus date geografice și istorice arhaice. În cap. 13:22 se face o precizare de care Herodot ar fi fost mândru: „Hebronul fusese zidit cu şapte ani înainte de cetatea Ţo’an (Tanis) din Egipt.” Numai un demnitar care avusese acces la arhivele cele mai vechi ale Egiptului putea avea o asemenea informație.
În sfârșit, „predicile” lui Moise, care formează cartea Deuteronomului, rememorând trecutul și invitând în legământ noua generație (Dt 29:1), sunt datate la 1 a XI-a (Pu‘ullat/Șevat), anul 40 al Erei Exodului, adică c. 1405 î. Hr. Este o continuare evidentă a cărții Numeri (Num 36:13; Dt 1:1-5), cu o datare completă, care precizează locul (o câmpie din Transiordania, delimitată de șase locuri geografice!), timpul (1. XI. 40 / c. 1 ianuarie 1405 î. Hr.), împrejurările istorice și vârsta lui Moise (Dt 29:1).[11]
Dar în Deuteronomul Moise face „imprudența” de a prevedea regalitatea israelită (Dt 17:14-20), exilul și restaurarea lui Israel (cap. 30-32), ceea ce mintea necredinciosului nu poate admite, de aceea ateologii au decretat că Deuteronomul ar fi fost ticluit pe vremea reformei lui Iosia (2Împ 22:8-13; 2Cr 34:14-21)[12] și completat după exil, în epoca persană, deoarece viitorul n-ar putea fi cunoscut, la Dumnezeu nu ar avea nimeni acces, și în general se crede că chiar și Dumnezeu, dacă există, nu știe viitorul. Ce poate fi un cercetător al Bibliei fără Dumnezeu, decât un infirm intelectual!
Mai multe nume – mai multe surse?
Peste tot în Biblia ebraică a Primului Testament, Dumnezeu este Elohim (dumnezeu, zeu, divinitate: Dt 10:17), un cuvânt folosit de peste 2600 de ori, care este de obicei substantiv comun, dar foarte frecvent și ca înlocuitor de nume (Gen 1:1, 3). O versiune arhaică a acestui „nume” este El (divinitate, putere), folosit de circa 240 de ori, în special în pasaje poetice, ca și Eloah sau Elah (de peste 150 de ori), varianta ebraică și aramaică a denumirii arabe Ilah sau Allah,cu același sens, folosită în special în cărțile Iov, Daniel și Ezra.
Credincioșii din diverse popoare se refereau la Dumnezeul adevărat, numindu-L El-Elyon (în dialectele din Canaan), Elyonin sau ‘Illa’á (în aramaică), Hypsistos (în greacă), care înseamnă: Cel de sus, Preaînaltul, Ființa Supremă, numit uneori și Dumnezeul cerului sau Dumnezeul Dumnezeilor.[13]
Un alt nume moștenit din vremurile patriarhale, cu care Dumnezeu S-a recomandat lui Avraam, a fost El-Șaddai, care înseamnă, probabil, Atotputernicul, prezent de 48 de ori în Biblia Ebraică, în literatura arhaică și poetică.[14]
Lui Moise și poporului Israel, Dumnezeu S-a descoperit sub numele sacru Yahwé (Cel ce era/este/va fi: Ex 3:14), care apare în Biblia Ebraică de 6828 ori, vocalizat diferit de învățații evrei din era creștină, pentru a se citi Adonai (Domnul) sau Elohim (Dumnezeu).[15] Yahwé este numele unic al Dumnezeului lui Israel, a cărui rostire avea să fie interzisă de rabini în epoca greco-romană, sub pedeapsa capitală.[16] Dumnezeu i-a reamintit lui Moise: „Eu m-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov ca El-Șaddai, darsub numele Meu,Yahwé, nu am fost cunoscut de ei (Ex 6:2-3).” Totuși, numele Yahwé apare în scris, începând cu Geneza 2, înainte de momentul descoperirii din cartea Exodului, ceea ce arată că Moise (sau Iosua?) a inserat apoi și în cartea Genezei noul nume al Dumnezeului izbăvitor al lui Israel. Numele este folosit astfel și retroactiv, fie singur (Yahwé), fie compus (Yahwé Elohim).
Biblia Ebraică folosește numele divine, după împrejurări și după specificul cărții. Cine poate crede că aceste două nume atât de frecvente în toată Scriptura, folosite atât în mod separat cât și de peste 900 de ori împreună, ar indica surse diferite?
Muntele lui Dumnezeu este numit de 35 ori Sinai și de 17 ori Horeb, atât în Pentateuc, cât și în restul Scripturii. Trebuie să credem că toate aceste locuri biblice sunt petice din două surse diferite, care au fost mai târziu cusute împreună? Socrul lui Moise este numit la început Reuel (Ex 2:18; Num 10:29), dar mai frecvent este numit Ietro (Ex 3:1; 4:18; 18:1-12).
Reflectă aceste nume, surse diferite? Dar sunt atâtea personaje biblice cu două sau trei nume! Esau este Edom (Gen 36:1), Iacov este Israel (Gen 32:38; 35:10; 47:31; Mi 3:9), Iosif este Djefnet-p‘ankh (Gen 41:45), Hoșeia este Ioșua (Num 13:8, 16), Ghedeon este Ierubaal (Jud 6:32; 7:1; 9:57),[17] Solomon este Iedidia (2Sam 12:24-25), Daniel este Balatșu-uțur (Dan 4:8, 19), Hadasa este Estera (Est 2:7). Nu este mare minune că și Reuel are un nume de lider: Ieter sau Ietro (Ex 4:18 yathru = superioritate, excelență). Și nu este de mirare că Sinai era numit și Horeb („pustiu”), așa cum muntele Hermon era numit și Sirion sau Senir (Dt 3:9). Numele diferite pot fi interpretate ca nume date de populații diferite, sau ca vârfuri diferite ale aceluiași masiv (1Cr 5:23; CC 4:8).
Episoade similare – surse diferite?
Dumnezeu îl scosese pe Avraam din lumea periculoasă a cetăților, iar acesta își făcuse o imagine cumplită despre răutatea lor. Pentru a-și apăra pielea, patriarhul a pus-o pe Sara să spună un adevăr riscant, care ascundea adevărul relevant. Faptul se petrece mai întâi în Egipt (Gen 12:11-20), dar se repetă după 24 de ani, în Gherarul filistenilor (Gen 20:1-18). Mai târziu, Isaac procedează la fel cu filistenii din Gherar (Gen 26:7-16).
Criticii spun că aceste trei episoade reprezintă variante ale unei singure legende, adunate din surse diferite. Dar cele trei episoade au deosebiri importante, prin care autorul le diferențiază. Este ceva neobișnuit ca un om să greșească de două ori în același fel în relațiile cu semenii? Sau este imposibil ca fiul să imite greșeala tatălui, după 60 de ani? Autorul ne spune clar, că Avraam făcuse o convenție inițială cu Sara, ca să nu spună că este soția lui, ceea ce implica repetarea acestei strategii de supraviețuire (Gen 20:12-13).
Singurul lucru de mirare este că Sara era încă frumoasă la 60 de ani și chiar la 84 de ani. De Rebeca nu ne mirăm, deoarece ea nu poate să fi avut mai mult de 40 de ani cu ocazia locuirii în regiunea Gherarului. Aceste cifre aproximative însă trebuie corelate cu longevitatea neobișnuită a patriarhilor. Strămoșii lui Avraam și ai Sarei deveneau apți pentru căsătorie și reproducere după vârsta de 30 de ani și aveau o longevitate între 150 și 400 de ani (Gen 11:10). Abia când Sara era în vârstă de 90 de ani se menționează că era înaintată în vârstă – era deja la menopauză (Gen 17:17; 18:11). Probabil că tocmai în urma acestei constatări, cu circa 13 ani mai înainte, în disperare de cauză, Sara își pusese sclava „la sânul lui” Avraam, ca să aibă copil de la ea, după legile timpului (Gen 16:1-3; 17:25). Aceste date biblice extrem de interesante sugerează că Sara, la peste 80 de ani arăta ca o femeie frumoasă de astăzi la 45 de ani, ceea ce nu este imposibil.
Iluzia anacronismelor
Anacronismul este o nepotrivire în domeniul istoriei. De exemplu, a spune că lui Mihai Viteazul îi plăcea mămăliga, sau că îl admira pe Napoleon, este un anacronism, deoarece porumbul încă nu era cunoscut în Țările Române pe vremea lui Mihai Viteazul, iar Napoleon trebuia să mai aștepte vreo două secole ca să se nască.
În același sens, moartea lui Moise în Deuteronom 34 este imposibil să fi fost scrisă de Moise, deoarece nu este o rostire profetică, ci o descriere istorică foarte laudativă: „în Israel nu s-a mai ridicat niciun profet ca Moise; niciunul nu poate fi comparat cu el, în ce privește semnele și minunile…” (v. 10-12). Sau ar fi scris Moise însuși nota parantetică din Num 12:3 („Dar Moise era un om foarte modest,[18] era cel mai smerit de pe pământ.”)?
Asemenea afirmații dovedesc că Pentateucul nu a fost scris doar de Moise, ci după moartea lui, alți editori responsabili au contribuit cu anumite precizări și note. Nu este doar concluzia mea. Unii rabini, încă din antichitate, spuneau că ultimul capitol din Pentateuc a fost scris de Iosua. În evul mediu, anumiți rabini au observat că și afirmațiile ca acelea din Gen 12:6b; 22:14b; Dt 3:11 nu puteau fi scrise de Moise, ci mai degrabă de Iosua sau de alții, mai târziu. La care, Rabbi Yosef Bonfils a răspuns: „…Având în vedere că noi credem în succesiunea profetică, care este diferența dacă acestea au fost scrise de Moise, sau de un alt profet, devreme ce cuvintele tuturor profeților sunt adevărate?”[19]
Într-adevăr, anumite note și explicații au fost adăugate textului ebraic mai târziu. Moise nu putea vorbi despre locuirea canaaniților în țară la timpul trecut (Gn 13:7). De asemenea, lista domnitorilor Edomului din Gen 36:31-43, care se repetă exact în 1Cr 1:43-54, nu putea fi scrisă de Moise, ci doar în perioada regalității, când Edomul devenise provincia regatului Israel și evreii puteau avea acces la sursele istorice edomite. Editori responsabili ai cărții lui Moise (profeți ca Samuel, Natan, Isaia, Ezra) au putut face actualizări sau precizări ca acestea:
- Dan = numele actualizat al cetății Laiș (sau Leișam), în Gen 14:14, Dt 34:1 cf. Ios 19:47; Jud 18: 7, 14, 27, 29).
- „Adică Hebron” = adaos la numele cetății Kiriat-Arba, în Gen 23:2; 35:27; Ios 15:13, 54; 20:7; 21:11; cf. Ios 14:15; Jud 1:10.
Acestea sunt într-adevăr anacronisme, dacă credem că nimeni în afară de Moise nu a scris nimic în Pentateuc. Dar dacă admitem că unele intervenții secundare (note, precizări, completări etc.) puteau fi incluse mai târziu, de oameni ai lui Dumnezeu responsabili, problema dispare, iar anacronismele sunt dovezi iluzorii. Nu putem avea dovezi directe dintr-o epocă atât de îndepărtată, în favoarea intervențiilor editoriale din Pentateuc. Dar aceasta este soluția cea mai rezonabilă, ținând cont de următoarele realități:
- Diverse intervenții editoriale în textele antice, inclusiv în textul biblic, sunt bine documentate pentru epocile de mai târziu.
- Afirmațiile repetate ale Bibliei cu privire la Moise, ca autor principal al Pentateucului, nu pot fi negate sau eludate.
- În ciuda anacronismelor aparente, ebraica Pentateucului și caracterul istoric sunt de o autenticitate impresionantă. Nici o imaginație sănătoasă nu poate concepe apariția târzie a Pentateucului, ca discurs mitologic și de propagandă politică postexilică, așa cum afirmă critica distructivă.
Ebraica Torei
Ebraica în care a fost scris Pentateucul a devenit model literar pentru următorii scriitori biblici, iar unii profeți din epoca persană (Hagai, Zaharia, Maleahi) au făcut eforturi să scrie în limba profeților dinainte de exil. În plus, standardizarea finală a textului, făcută de masoreți în era creștină, a uniformizat artificial limba Bibliei Ebraice, astfel încât acum, la prima vedere, limba Pentateucului pare similară cu a scrierilor apărute după 1000 de ani. De exemplu, cuvântul care era scris consonantic qdš și se pronunța cândva qudš (sfințenie), a fost vocalizat peste tot în forma târzie qódeš; iar cuvântul pronunțatcândva ’īl (Dumnezeu), a fost vocalizat peste tot ’ēl.
Dar în ciuda aparentei uniformități, studiile lingvistice dovedesc că ebraica biblică nu este uniformă. Limba din Samuel-Împărați este diferită și mai veche decât limba Cronicilor. Limba lui Ezechiel este considerată la răscruce de timp, între ebraica mai veche a Leviticului și ebraica din epoca greco-romană. Limba cărții lui Iov are unele particularități care se regăsesc numai în Tora lui Moise. Oare, aceste diferențe să nu însemne nimic?
Nu este deloc întâmplător că Pentateucul are o mulțime de cuvinte de origine egipteană, dintre care doar unele au supraviețuit în scrierile de mai târziu, fiind înlocuite cu termeni de origine aramaică și asiro-babiloniană? ’abnēṭ (brâu), ’āḥu (stufăriş), ’aḥlāmā (piatră de jasp roșu/violet), ‘ēfā (bănicioară), țī (navă), góme (papirus), hīn (unitate de măsură pentru lichide), zéret (lat de palmă), ḥarṭóm (preot-cititor, vrăjitor), ḥōtām (sigiliu), ṭaba‘at (inel-pecete), ṭéne’ (coş), léšem (piatră de feldspat verde-albăstruie), nófek (piatră de turcoaz), paḥ (placă metalică), rūaḥ II (amurg, Gen 3:8), šiṭṭā (accacia), šēš (in subțire, vison), tēbā (coş de papirus, arcă) – toate aparținând universului practic. Totuși, structura limbii nu a fost contaminată de egipteană în cei 430 de ani de rezidență în Egipt, ceea ce se explică prin faptul că evreii au locuit destul de izolați în zona Goșen din Deltă.
Influența egipteană se resimte și în unele nume, simple sau compuse, purtate de egipteni sau de evrei: Asenet („a zeiţei Neit”, Gn 41:45), Asariel (Osiris e zeu, Nu 26:31), Harnefer („zeul Horus este bun”, 1Cr 1:36), Ierimot („săgetat de zeul Mut”, 1Cr 7:7-8), Putiel („dăruit de Dumnezeu”), Fineas („tuciuriul”), Potifar („i s-a dat un tovarăş”), Potifera ( „dat de zeul Ra”), Țafnat-Paaneah (Djef-net-pa‘ankh („Dumnezeu cel viu este provizia mea”). [20]
În afară de numele de localități, care în mod natural sunt egiptene (Pitom, Țoan, Ramses) titlul de „faraon” (par‘ô), referirea la egiptenii din Deltă ca naftuhimi și la Egiptul de Sud (de Sus)ca fiind Țara Patros, iar locuitorii patrusimi, sunt împrumuturi egiptene. Cuvântul egiptean pentru Nil a pătruns în ebraică sub forma yə‘ōr, unde se folosește și cu sensul comun de canal sau curs de apă.
De asemenea, în Pentateuc există o serie de termeni arhaici, care nu se mai găsesc decât în cartea lui Iov: ’ēd (nor de abur), ’aḥu (stufăriş), dóbe (vlagă), ’abuddā (servitorime), śíaḥ (tufă), šéfer/šifrā (frumuseţe), šūf (a vătăma, a zdrobi). Alte arhaisme se găsesc doar în Pentateuc: ‘ābīb (spice noi; numele primei luni: martie/aprilie), bədólaḥ (răşina budulhu/bdelium), gaḥōn (pântec), hallāze (acela), zē’ā (sudoare), ḥānīk (slujitor instruit), ḥargól și sol’ām (specie de lăcuste neidentificate), láhat (dogoare), nəfilím (oameni de statură foarte înaltă), ‘iţţabōn (chin), raḥḥēf (a plana), ša‘aṭnēz (ţesătură dn amestec de fire), šaraţ, šéreţ (a mișuna; viețuitoare mică), təlī (tolbă).
Un alt argument lingvistic al autenticității și vechimii Pentateucului este tiparul numelor teofore.[21] Până la Moise şi Iosua, puţinele nume teofore existente în Pentateuc sunt construite cu El, Şaddai şi Ţur (Stâncă). Numele teofore cu „El” se pot găsi şi mai târziu, ele fiind universal semitice. Dar numele formate cu Şaddai (Preaputernicul?) şi Ţur (Stâncă) nu se întâlnesc în cărțile de mai târziu. În Pentateuc nu există nume teofore formate cu „Yahu”,[22] dar apar tot mai frecvent în epoca regatului. Fenomenul se explică prin faptul că Numele sacru (Yahwé / Yáhu) i-a fost descoperit abia lui Moise (Ex 6:3). De asemenea, forma compusă a Numelui sacru, Yahwé Ţәḇa’ot (tradus de obicei cu Domnul Oștirilor”)[23] apare pentru prima dată în epoca lui Samuel (1Sam 1:3,11).
În Pentateuc și în scrierile dinainte de exil apar numai denumiri arhaice, canaanite ale lunilor anului (I Abib, II Ziw, VII Etanim, VIII Bul), pe când în cărțile care pretind a fi de după exil, se găsesc numai denumirile noi, babiloniene, valabile până astăzi: Nisan, Sivan, Elul, Kislew, Tebet, Adar. Sunt, oare, toate acestea întâmplătoare?
Argumentele lingvistice nu sunt în niciun caz epuizate cu aceste observații preliminare. Iar dacă argumentele lingvistice nu sunt la îndemâna tuturor cititorilor, celelalte prezentate aici se pot verifica mai simplu. Nu vă lăsați seduși de raționalismul hipercritic, necredincios și arogant al celor care încearcă să-L remodeleze pe Dumnezeu, atunci când nu-L pot ignora.
[1] Pentateuc sau Pentateuh este un nume grecesc al cărților lui Moise: penta = cinci; teuchoi = suluri. Evreii mai numesc cărțile acestea și Ḥamiššá ḥumšê Tôrá „Cele cinci cincimi ale Legii”.
[2] Potopul lui Noe (Gen 6-9) și Epopeea lui Ghilgameș (Ro.Wikipedia „Utnapiștim”); Moise salvat în coșul de papură (Ex 2:3), asemenea lui Sargon I (Ro.Wikipedia „Sargon_I”), etc.
[3] Mt 17:3; 19:8; Mr 7:10; 10:3, 5; 12:26; Lc 16:29, 31; 20:37; In 3:14; 5:45-46; 6:32; 7:19, 22-23.
[4] Mt 4:4, 7, 10; 8:4; Mr 1:44; 6:11; Lc 4:4, 8; 5:14; 10:26.
[5] In 1:45; FA 3:22; 7:20-44; 15:21, 26:22; 28:23; Rom 9:15; 10:19; 1Cor 10:2; 2Cor 3:7, 15; 2Tim 3:8; Evr 3:2-5, 16; 7:14; 8:5; 9:19; 11:23-28; 12:21; Iuda 1:9.
[6] Dan 9:11.13; Mal 3:22; Ezra 3:2; 6:18; 7:6; Ne 8:1; 13:1.
[7] Vezi Encyclopaedia Britannica, “Sinaitic inscriptions” www.britannica.com .
[8] Gen 7:10-12, 17, 24; 8:3, 6, 13-14; 16:16; 17:1, 24-25.
[9] Ex 12:40-42, 51; 13:4,10; 16:1; 19:1; 40:2.
[10] Num 1:1, 18; 9:1, 3, 5, 11, 22; 10:11; 33:3, 38-39.
[11] A se observa şi Dt 31:2; 34:7, unde ni se spune că Moise împlinise 120 de ani, atât cât stabilise Dumnezeu longevitatea standard pentru oameni (Gen 6:3).
[12] Găsirea cărții Torei este interpretată de critica distructivă ca prima ei apariție oficială, fiind scrisă de preoțimea iahvistă, pentru a impune cultul iahvist în Ierusalim și a interzice cultele populare.
[13] Gen. 14:18-20, 22; Num. 24:16; Dt. 32:8; 2 Sam. 22:14; Ps. 7:18; 9:3; 18:14; 21:8; 46:5; 47:3; 50:14; 57:3; 73:11; 77:11; 78:17, 35, 56; 82:6; 83:19; 87:5; 91:1, 9; 92:2; 97:9; 107:11; Is. 14:14; Pl 3:35, 38; Dan 2:18-19; 3:31, 26/93; 4:11/14, 21/24, 31/34, 31/37; 5:1; 7:18, 22, 25, 27; Mr 5:7; Lc 1:32, 35, 76; 6:35; 8:28; FA 7:48; 16:17; Ev 7:1. Acest nume predomină în pasajele poetice, în proza care descrie cunoașterea de Dumnezeu printre neevrei și în apocrife: Septuaginta, 1 Esdra, Iudit, Tobit, 2-3 Macabei, Ode, Înțelepciunea, Sirah etc. Acest nume superlativ era folosit și sub forma de „Dumnezeul cerului” (Gen. 24:3, 7; Iona 1:9; Ps 136:26; Dan 2:19, 37, 44; 2 Cr 36:23; Ezra 1:2; 5:12; 7:23; Ne 1:5; 2:20; Ap 16:11) sau „Dumnezeul dumnezeilor” (Dt 10:17; Ps 136:2; Dan 2:47).
[14] În interpretare rabinică, numele Șaddai ar însemna Cel Suficient Sie Însuși.
[15] Iehova este o citire greșită, dar cu mare vechime culturală, apărută printre învățații catolici. Iehova reprezintă citirea numelui sacru YHWH (Yahwé) cu vocalele de la Ădonay.
[16] În Lev 24:11,16 se folosește verbul naqab (a străpunge; a specifica, a numi; a rosti Numele în blestem, a huli), care în acest caz are același sens ca în Pr 11:26. Dar evreii l-au tradus în Septuaginta cu „a numi”, și în Targumul iudeo-aramaic cu „a rosti”. Tot așa a fost tradus și în unele biblii în engleză publicate de evrei (TNK, JPS 1985). Dar și unele traduceri creștine reflectă aceeași idee: Biblia Siriacă (aramaică), Biblia de la București 1688 (tradusă după Septuaginta). Această practică a evitării pronunțării Numelui, ca nu cumva să fie astfel profanat, a rămas standard în iudaism. Autorii NT s-au supus acestui obicei, pentru a nu-i scandaliza pe evrei, dar și pentru că Evanghelia, adresată tuturor neamurilor, avea ca mijloc de comunicare greaca și alte limbi, în care numele sacru nu avea însemnătate și care era imposibil sau dificil de scris și pronunțat corect. De aici provine și obiceiul creștinilor de a imita practica iudaică, înlocuind numele sacru Yahwé, cu „Domnul” sau „Dumnezeu”, după specificul fiecărei limbi. Puține Biblii creștine au transliterat Numele sub forma Iehova (Carol I / Nitzulescu, 1921) sau Yahweh (New Jerusalem Bible, 1985).
[17] În 2Sam 11:21 este numit în ebraică Ierubeșet, un vestigiu al modului în care scriitorii evrei obișnuiau să înlocuiască numele Baal cu Boșet/Beșet (rușine). În Septuaginta la 2Sam 11:21 este Ierubaal. Același fenomen este și în cazul Eșbaal / Iș-Boșet (1Cr 8:33, 39; 2Sam 2:8), sau Meribbaal / Mefiboșet (1Cr 8:34; 9:40; 2Sam 4:4; 9:6, 12).
[18] Ebr. ‘anaw = umil, smerit. Termenul ebraic poate cuprinde și blândețea, ca nuanță, dar traducerile cele mai bune se referă la modestie, umilitate, smerenie: „très humble” (TOB), “very humble” (NRS) etc.
[19] Cf. John Barton, „Source Criticism” in The Anchor Bible Dictionary www.ucalgary.ca/~eslinger/genrels/DocHypothesis.html
[20] După Yoshiyuki Muchiki, „Egyptian Proper Names and Loanwords in North-West Semitic”, Scholars Press, Atlanta, 1999, pp 207-258.
[21] Acestea sunt nume de persoane care conţin în ele nume sau apelative divine, cum ar fi „El” (Elnatan, Natanael), Şaddai (Şadaiur, Ţurişaddai) sau Yahwé, în forme populare: Yahu, Yah, Yau, Yo: Natanyahu/Yaunatan; Hananyah/Yauhanan).
[22] Există ca excepţie numele lui Iosua (Yahušūa), dar în realitate, el se numea iniţial Hoşéa; Moise i-a schimbat numele (Nu 13:8; Dt 32:44; Ex 17:9).
[23] Nu este clar ce înseamnă termenul „ţebaot” în această construcţie. Luat separat, el poate însemna „oşti” sau „războaie”. În combinaţie cu Yahwé înseamnă probabil Luptător / Viteaz / Biruitor / Războinic. Unii autori, considerând că Yahweh este o formă verbală cauzală (Cel care înfiinţează / cauzează existenţa) şi nu simplă (Cel ce este / fiinţează), şi ştiind că „ţebaot” (oştiri) este folosit poetic în mod curent, cu referire la astre, traduc Yahweh Creatorul Oştirilor (cerului şi pământului, cf. Gn 2:1).
Comentarii recente în articole