© Florin G. Lăiu
Multe lucruri la români se duc „pe apa Sâmbetei”. De unde moştenim noi această expresie originală?

Răspunsul este simplu, la prima vedere. În mitologia românească populată cu zâne şi feţi-frumoşi, precum şi cu zmei şi zgripţoroaice, care ne-au încântat şi descântat copilăria, există imaginea unui fluviu imens, hotar între tărâmul acesta şi celălalt, oarecum asemănător cu Styxul elinesc, pe care-l traversează în luntrea lui Charon, sufletele celor dispăruţi. Prin urmare, ceva care se „duce pe apa Sâmbetei” înseamnă ceva dus pentru totdeauna.

Până aici totul este clar. Dar în ce context se întâlneşte această apă mitică ? Şi de ce se numeşte apa Sâmbetei şi nu apa Sfintei Duminici, ori a Sfintei Miercuri, ori a Sfintei Vineri?

Apa Sâmbetei, în folclorul românesc, este un element cosmologic fundamental. Lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt, care este, fie subteran, fie îndepărtat.  Râul acesta este hotarul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută. Sub influenţa creştinismului, tărâmul celălalt a devenit echivalent cu Paradisul din Geneză (cap.2), unde se vorbeşte, de asemenea despre un fluviu primordial care uda Paradisul cel aşezat în Răsărit; şi asociat de asemenea, cu Paradisul Apocalipsei (cap. 22), care este descris în interiorul Cetăţii care se va coborî pe pământ, şi în care se păstrează, Arborele Vieţii şi Râul Vieţii, unde fericiţii vor locui în veci cu Dumnezeu.

După Kernbach, care citează pe Niculiţă-Voronca,[1] Apa Sâmbetei este patronată de Sfânta Sâmbătă, o personificare a zilei cu acelaşi nume,[2] şi izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii,  înconjoară pământul de mai multe ori, şi se varsă în iad (mai degrabă o aluzie la subteran, cf. lat. infernum = ţinutul de jos), în lumea cealaltă, prin Sorbul Pământului, exact cum făcea râul Genezei (2:11.13), care „înconjura” mai multe ţări, dar nu se menţionează în ce mare se vărsa – lăsând astfel imaginaţiei posibilitatea de a-i crea un sorb terestru. Imaginea are conexiuni cu cosmologia ebraică, unde toate izvoarele vin din Tehom (Abyssos). Iar fluviul Paradisului izvora dintr-un ţinut muntos (prin urmare, de sub brad !), numit Eden.[3]

Tărâmul Blajinilor

Poveştile spun că dincolo de Apa Sâmbetei, pe nişte insule la capătul pământului, sau undeva sub pământ, pe celălalt tărâm, locuiesc aşa-numiţii Blajini, sau Rohmani, oamenii dintâi, paşnici, virtuoşi, lipsiţi de griji, identificaţi cu urmaşii biblicului Set (Gen 4:26; cap. 5-6 „fiii lui Dumnezeu”),  sau asociaţi cu facerea lumii şi cu susţinerea stâlpilor pământului (vezi „fiii lui Dumnezeu” din Iov 38:6-7), ocupându-se doar cu postul şi rugăciunea, trăind complet goi şi fericiţi, mâncând numai verdeţuri, întâlnindu-se cu soţiile lor doar o dată pe an, în perioada de Paşti, în vederea procreerii.

În unele versiuni, Blajinii sunt blonzi, sau mai sunt numiţi Oamenii Roşii,[4] în altele sunt nişte fiinţe subterane cu cap de şoarec. Imaginea lor pendulează între sfinţi şi retardaţi, care în imaginaţia populară nu diferă prea mult. O versiune interesantă îi identifică pe Blajini cu urmaşii celor care (egipteni, sau evrei ?) n-au mai reuşit să traverseze marea, când Moise a despărţit apele.  Aceştia au rămas pe o insulă foarte aproape de Rai, pe unde trece apa Sâmbetei.

Numele de Blajini este slavon (srb. blajen = fericit; blag = blând, omenos). Într-o altă variantă,[5] Blajinii ar fi un neam de creştini care locuiesc neîmbrăcaţi prin livezile unei insule, hrănindu-se doar cu fructe. Este explicabil că românii i-au „încreştinat” pe aceşti blajini, a căror imagine idealizată a permis această identificare. Blajinii sunt fiinţe miloase şi cuvioase, nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor întoarce pe pământ. De ce să nu se întoarcă ?

Numele de Rohmani, după unii ar fi traco-dacic, de la supranumele  Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate foarte prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească şi transilvană, precursor al Sfântului Gheorghe.

După alţii, numele de Rohmani (numiţi şi Rugmani , Rocmani, Rahmani) ar deriva de la imaginea călugărilor Brahmani.[6] S-a putut observa o asemănare a lor cu descrierea Nagomudrilor (slav. înţelepţii goi) din romanul popular Alixandria, descoperiţi de Alexandru Macedon în India. Aceştia ar fi nişte grupuri de yoghini pe care grecii i-au numit gymnosofişti – înţelepţii goi. Se ştie că exista într-adevăr o sectă jainistă de asceţi goi în India, numită digambara.[7] Cum Alixandria ne-a parvenit prin filieră sârbă,[8] ca şi alte piese literare vechi, nu este de mirare că acei „înţelepţi goi” au fost numiţi Blajini, sau că Alexandru ar fi întâlnit în India „(B)rahmani”.

Blajinii sunt pomeniţi în tradiţia populară în Sâmbăta Morţilor şi în Duminica Tomii, care se numesc Paştele Blajinilor, la o săptămână după Paştele propriu-zis, ceea ce sugerează că la origine, Blajinii/Rohmanii sunt reminiscenţa unui cult al strămoşilor, al morţilor.[9]

O altă origine posibilă a numelui de Rohmani, care se întâlneşte cu precădere în nordul Bucovinei, este denumirea ruteană a Blajinilor:  Rahman, care după Cartojan,[10] ar fi o formă coruptă din prototipul „Brahman” întâlnit în redacţiile bizantine şi neogreceşti ale Alixandriei.

Observaţi însă şi relaţia dintre Blajini, Paşti şi Sâmbătă. Rachman însă este un cuvânt ebraic medieval, care înseamnă „milos”, „îndurător”, adjectivul prin care este descris Dumnezeu în ebraică şi în arabă. Destul de aproape de numele Rohmani şi de caracterul acestora.

Tărâmul subteran al Blajinilor are unele asemănări cu mitul budist despre Shambhala, o lume tainică, fie subterană, fie terestră (dar inaccesibilă, cu excepţia iniţiaţilor), unde locuiesc iluminaţii mistici şi curaţi. Când lumea va ajunge la culmea lăcomiei şi violenţei, iluminaţii vor ieşi să zdrobească forţele pământeşti ale întunericului şi să instaureze o eră de aur în lumea noastră. Shambhala înseamnă „Loc de odihnă” (sau: pace / linişte / fericire), iar Shamba / Shambe / Shambi este numele Sâmbetei în diverse limbi indo-iraniene. Este posibil să aibă această denumire vreo legătură cu Apa Sâmbetei?

Sambation, râul care Sâmbăta se comportă diferit

Cea mai fascinantă ipoteză a originii acestui mit, din punctul meu de vedere, este relaţia dintre Apa Sâmbetei şi Sambation (Sanbation / Sabbation), râul din legenda foarte răspândite şi diversificată a evreilor.  Sambationul este de asemenea un hotar între lumea cunoscută şi o lume îndepărtată, imaginară, în care ar trăi urmaşii celor zece triburi evreieşti pierdute.  Este un râu repede şi tumultuos în zilele de lucru, dar Sâmbăta se odihneşte.

Anumite versiuni medievale ale povestirii Alexandria menţionează că Alexandru a întâlnit râul Sambation din scrierile evreilor, în călătoriile lui.[11] Doar că scriitorul Alixandriei, ca bun creştin, nu avea de unde să ştie că Sambationul nu curge Sâmbăta. Bine cel puţin că i-a reţinut numele.

O versiune a legendei iudaice este evocată de Josephus în Războiul iudeilor (vii. 5, §1). Când Titus îşi mâna robii evrei prin Siria, a întâlnit un râu neobişnuit, care seacă timp de şase zile, dar în ziua a şaptea (Sâmbăta), în mod invariabil, este tumultuos şi rapid, de aceea este numit Sabbation (Sambation). Plinius cel Bătrân (Historia Naturalis, xxxi. 2), contemporan mai în vârstă al lui Josephus, vorbeşte despre acelaşi râu, doar că în varianta lui, fenomenul este invers: apa curge tumultuoasă şase zile şi se opreşte Sâmbăta.  Se pare că legenda era destul de cunoscută, de moment ce Rabbi Aqiba şi-a permis să folosească acest hidronim fantastic drept argument natural. Când Tineius Rufus l-a întrebat de ce crede el că Sâmbăta ar fi superioară altor zile, Aqiba a răspuns:  „Râul Sambation este dovada.” (Sanheddrin 65b).[12]

În variante rabinice, legenda s-a perpetuat printre evrei, căpătând noi versiuni. Sambationul devine în cele din urmă un râu furios de nisip arzător, care aruncă pietre şi nisip, evocând o furtună în deşert sau izbucniri vulcanice. Cert este că Sâmbăta se odihneşte şi el, considerat astfel o dovadă în favoarea Sabatului, din lumea naturală. Unii rabini medievali au scris că dincolo de râul de nisip învolburat al Sambationului ar locui fiii lui Moise, un popor de oameni foarte evlavioşi. Legenda a fost preluată şi de autori arabi şi a fost întâlnită şi la samariteni.  După un timp de interes mai scăzut, ea reapare în forţă în secolul al XVII-lea, plasând Sambationul la graniţa cu India.

Evreii au identificat iniţial Sambationul cu diverse râuri din Orientul Mijlociu şi Apropiat (în Media, în Etiopia, în India, lângă Marea Caspică). Descrierile tuturor diferă în mai toate punctele, dar există câteva idei comune. Sambationul este un râu năzdrăvan, care străjuieşte o lume a sfinţilor, şi care se comportă diferit Sâmbăta faţă de celelalte zile. Toţi rabinii au fost de acord că acesta este şi motivul pentru care a fost numit Sambation.

Numele Sambationului nu vine însă în mod direct de la ebraicul Şabbat (Sâmbătă), în care caz s-ar fi numit Şabbăthai, ci prin filiera greacă (Sabbata > Sabbateion). Chiar dacă în variantă creştină mitul nu reţine conportamentul evreiesc al acestui râu (curată blasfemie ar fi fost!), este interesant că la români nu se păstrează numele de Sambation, ci semnificaţia lui: de Sâmbătă.

După JewishEncyclopedia.com, de care am depins aproape în exclusivitate în ce priveşte informaţiile acestea, criticii moderni au lansat câteva posibile explicaţii, dintre care reţinem următoarele: Sambationul ar fi la origine –

(a) Eufratul, supranumit Sambation pentru că israeliţii, aşezându-se acolo, au putut ţine sâmbăta (cf. 2 Esdras 13: 43-45);

(b) Donul, pentru că este numit de autori arabi „Al-Sabt” (Sâmbăta);

(c) Kievul, numit Sambatas de Constantin Porfirogenetul, pentru că era un port (loc de odihnă) pe Nipru,. (Ambele denumiri geografice au fost date de hazari, care au format în sec. 8-10, un înfloritor hanat de turci convertiţi la iudaism).

(d) Sambationul celor 10 triburi ar fi râul Zab din regatul Adiabenei, unde ar fi fost deportate cele 10 triburi, deoarece Xenophon îl numeşte Sabatos, ceea ce a permis mai târziu identificarea cu Sambationul rabinic şi cu Râul Sabatic al lui Josephus şi al lui Plinius.

După opinia mea, mitul românesc sincretizează patru surse diferite:

1. O sursă arhaică, precreştină, cu un scenariu asemănător celui grecesc, cu referire despre lumea subterană a morţilor şi despre râul dintre lumi;
2. O sursă creştină, care şi-a imaginat pe celălalt tărâm pe oamenii primordiali, pe credincioşii „fii ai lui Dumnezeu”. Apa cosmologică este asociată cu râul primordial din Eden şi, la fel de natural, cu râul paradisului restaurat din Apocalipsă. Menţionarea Sâmbetei şi a Paştelui în acelaşi context, trimite la surse ortodoxe străvechi, dinainte de Constantin cel Mare, când sâmbăta şi duminica se ţineau împreună, iar Paştele era şi el o reminiscenţă iudaică, sărbătorindu-se odată cu evreii;
3. O sursă iudaică, în care se face referire la Exodul lui Moise, şi se reţine sensul original al numelui apei: „de Sâmbătă”, chiar dacă nu şi comportamentul iudaic al râului; numele „rahman” (milos), referirea la Paşti (care la evrei comemora Exodul). Hazarii, refugiaţi mai aproape de români, este posibil să fi asigurat unele accente iudaice ale mitului.
4. O sursă bizantină, prin filieră sârbă, care, pe lângă referirea la Sambation, a adus imaginea indiană a înţelepţilor goi şi fericiţi.

În concluzie, relaţia dintre Apa Sâmbetei şi Sambation este inevitabilă, iar cazul acesta indică surse livreşti ale unor poveşti, precum şi surse biblice şi legendare creştine şi iudaice. În special influenţa iudaică am dorit s-o subliniez, relaţie care, după cunoştinţa mea, nu a fost încă semnalată nici de cercetătorii români, nici de evrei. De asemenea, ar merita investigată mai atent şi relaţia dintre această mitologie folclorică şi sursele biblice.

Dincolo de problema surselor – alegorizare şi teologizare

Râul Paradisului şi Apa Vieţii

Aş adăuga aici câteva idei care sunt mai mult de cât o reinterpretare a mitului folcloric. Dacă aceste mituri au şi unele izvoare de tradiţie biblică, de ce nu le-am îmbogăţi mai departe din aceeaşi sursă ?  Se înţelege că un creştin n-ar putea confunda autoritatea Sfintei Scripturi cu autoritatea unui mit folcloric cu rădăcini multiple, inclusiv biblice. Dar în aceste condiţii, mitul poate fi alegorizat, transformat în parabolă, cu scop omiletic şi didactic, ancorat puternic în teologia biblică.

În Apocalipsă (cap. 22), râul Paradisului se numeşte Râul Vieţii, asociat cu Arborele Vieţii – cel care rodeşte 12 feluri de fructe, în fiecare lună un rod diferit, şi ale cărui frunze sunt vindecătoare. Imaginea acestui râu şi a pomului nu este doar o evocare a Paradisul primordial (Gen 5), ci şi un ecou al profeţiei lui Iezechiel despre vindecarea parţială a naturii din Ţara lui Israel, în era postexilică (Eze 47:1-13).

În profeţia lui Iezechiel, râul vindecător, plin de viaţă, care irigă o mulţime de „pomi ai vieţii”, se varsă în Marea Moartă, aşa cum Apa Sâmbetei se varsă în infern. În viziunea lui Iezechiel însă, această vărsare are efect purificator, cu reflexe soteriologice.

Dar nu numai vărsarea acestei ape este interesantă, ci şi sursa. În Geneză (cap. 2), râul Paradisului izvorăşte dintr-un ţinut numit Eden (termen ebraic cu sensul desfătare, delectare, deliciu, încântare – într-un cuvânt, Ţara Fericirii). De remarcat, că acesta nu este paradisul propriu-zis, aşezat „la răsărit de Eden”, ci o regiune, probabil muntoasă, la vest de grădina mirifică primordială pe care o numim paradis sau rai. Acest râu trecea prin Grădină, după care se ramifica în patru braţe mari şi cu un traseu neobişnuit, şerpuitor sau ocolit, care delimitând câteva ţări.

Sanctuarul, tronul, chivotul, ca sursă a apei vieţii

Rîul lui Iezechiel (cap. 47) este mai modest ca lungime, dar i se subliniază lăţimea şi adâncimea. În plus, afară de rolul lui ecologic, plin de viaţă şi generator de verdeaţă pe ambele maluri, a cărui vărsare transformă până şi Marea Moartă într-o apă a vieţii, are o sursă semnificativă, care explică toate aceste puteri fermecate. El izvorăşte de sub pragul Templului aşteptat (47:1), templul fiind Palatul lui Dumnezeu, simbolul regalităţii Lui suverane în cer şi pe pământ, dar şi al condescendenţei Lui.

Apocalipsa merge mai departe cu imaginea râului vieţii. În viziunea lui Ioan (Ap 22), râul vieţii izvorăşte direct din tronul lui Dumnezeu. Apocalipsa pare contradictorie în ce priveşte existenţa unui templu final. Ea afirmă un templu ceresc actual, descris în limbajul templului israelit (8:3; 9:13; 11:19; 15:5 etc). Dar, când se referă la restaurarea finală a lumii, Apocalipsa mai întâi afirmă un templu în care drepţii vor sluji veşnic lui Dumnezeu (7:15), apoi descrie Ierusalimul ceresc aşezat pe pământ, în termenii unui templu (şi menţionând: „în cetate n-am văzut nici un templu”), menţionând că în această cetate-templu va fi tronul lui Dumnezeu.

Interesant este că în viziunea Apocalipsei, cetatea devine atotcuprinzătoare. Nu are nici un templu, dar este echivalentul unui templu. Paradisul, cu Arborele Vieţii şi cu Râul Vieţii par să fie în interiorul ei. Dumnezeu şi Christos, manifestându-se direct şi personal acolo, fac inutilă prezenţa unui templu (21:22). Iar tronul divin, din care izvorăşte râul vieţii, are în Apocalipsă semnificaţii strâns legate de sanctuarul iudaic, unde partea superioară a chivotului din Locul Preasfânt („ispăşitoarea”, 1 Cr 28:11; Ev 9:5) era tronul Slavei Domnului şi al Harului (Ev 4:16; 2Rg 19:15; Ps 99:1).

Semnificaţii spirituale ale chivotului

Această viziune a chivotului ca tron al suveranului universului este foarte semnificativă, deoarece se ştie că chivotul era un scrin din lemn de salcâm, acoperit cu aur pur, care adăpostea tablele de piatră cu cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu (Dt 4:13). Cele zece porunci ne amintesc de manifestările supranaturale de la Sinai, evocate în Apocalipsă când se face referire la chivotul legământului lui Dumnezeu şi la tronul lui Dumnezeu (Ap 4:5; 11:19; 15:6; →16:17-18).

Aşezarea acestor table la temelia tronului divin exprimă natura împărăţiei lui Dumnezeu, care se întemeiază pe lege, pe dreptate; este o monarhie constituţională, ca să zicem aşa, nu un simplu despotism luminat (Ps 89:14; 97:2). Iar poruncile nu sunt nişte poveri impuse, ci obligaţii ale unui legământ, ale unei alianţe, prin care cineva acceptă suzeranitatea lui Dumnezeu, asemenea lui Adam, vasalul rege-grădinar.

Potrivit Apocalipsei, prezenţa chivotului într-o viziune a templului creştin, ceresc (Ap 11:19) arată că decalogul „iudaic” şi „caduc”, rămâne potrivit Apocalipsei, până la urmă, criteriul judecăţii divine – ca şi capacul ispăşirii, de deasupra lui, care simbolizează Crucea lui Iisus. Fără îndoială, „mila biruie judecata” (Iac 2:12-13) şi „dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (Iac 5:20; 1Pt 4:8). Capacul este pus deasupra, acoperind efectul răzbunător al dreptăţii Legii.

Dar acoperirea aceasta nu are rolul indulgenţei faţă de păcat, ci de a arăta că iertarea pune vârf cinstirii Legii (Ps 130:4), că împărăţia lui Dumnezeu este mai mult decât iertarea păcatelor (Mt 1:21; Tit 2:11-12). Ea arată o conservare a conţinutului chivotului şi poziţia fundamentală a autorităţii poruncilor lui Dumnezeu, nu de a ne feri de acestea ca de o cutie a Pandorei. Şi dacă la sfârşitul primului secol, această temelie a cerului se numea „chivotul legământului”, înseamnă că Decalogul nu este un set de condiţii ale „vechiului legământ”, ci şi ale „legământului nou”, care cu siguranţă era în vigoare la vremea scrierii Apocalipsei.

Legămintele

Cele două legăminte sunt ilustrate de contrastul dintre slujirea buchii Legii şi slujirea Spiritului (dintre religia ascendentă şi descendentă, a meritelor, şi religia transcendentă şi condescendentă a harului; dintre Agar şi Sara; dintre Ismael şi Isaac; dintre robie şi libertate; dintre Sinaiul pământesc şi Sionul ceresc; dintre Ierusalimul de jos şi cel de sus – 2Cor 3:6; Gal 4:24-25 ).

Dar aceste două legăminte mai sunt ilustrate şi prin identitatea poruncilor de pe noile table, cu a poruncilor de pe tablele dintâi, care fuseseră sparte în semn de încălcare a legământului (Ex 34:1). Aceasta ne arată că factorul contrastant nu se găseşte în natura cerinţei divine, ci în spiritul şi motivaţia credinciosului. Deoparte este supunerea din teamă şi superstiţie, cu încredere în sine şi autosuficienţă; de cealaltă parte este ascultarea umilită, dar rezonabilă, din iubire şi credinţă. Dar porunca este aceeaşi. După ce tablele „vechi” au fost sparte, porunca interdicţiei idolatriei nu a fost nici desfiinţată, nici modificată sau adaptată păcătoşeniei omului. Iar în chivot au fost puse tablele noi, pentru a aminti de continuitatea cerinţelor divine şi de dispoziţia Lui de a înoi legământul, atunci când omul îl rupe.

Toate gesturile şi elementele conectate cu cele zece porunci indică eternitate. Piatra, ca material de scris înfruntă mileniile. Degetul lui Dumnezeu care a scris indică atotputernicia şi autoritatea supremă a Creatorului (Ex 8:19; 31:18; Lc 11:20). În rare cazuri El este menţionat ca scriind ceva în sens propriu: poruncile de pe table, numele celor mântuiţi, într-un registru ceresc (Ex 32:32) şi păcatele duşmanilor Lui, scrise pe nisip (In 8:6-9). Piatra însă nu este nisip, ea este simbolul netrecerii. Lemnul de salcâm, din care s-a făcut chivotul (Ex 25:10), accentuează aceeaşi idee: este lemnul cel mai rezistent pe care-l avea Israel la îndemână. Chivotul a fost acoperit cu foiţă de aur, nu numai ca lemnul să fie protejat de-a lungul secolelor, ci şi pentru a sublinia, prin simbolul metalului celui mai preţios şi mai necoroziv, eternitatea poruncii lui Dumnezeu.

Apa hotar, care împarte şi desparte

Dintr-un asemenea Tron iese râul vieţii în Apocalipsă, de la izvorul unic al harului şi al dreptăţii divine, unde poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Christos îşi au originea binecuvântată. Acesta era şi rolul Sâmbetei binecuvântate şi sfinţite de Dumnezeu de la Creaţie (Gen 2:2-3), aşezată apoi şi în centrul Decalogului (Ex 20:8-11). Ea este o şcoală a ascultării din credinţă şi iubire, un semn vizibil al legământului cu Dumnezeu, o verighetă care indică apartenenţa şi inviolablitatea sufletului care s-a unit cu Christos. Este un semn major al acceptării Crucii sau Jugului pe care şi Iisus le-a purtat (Lc 9:23; Mt 11:29-30; Ier 5:5).

Apa vieţii este cu adevărat apa „Sâmbetei”, a odihnei care se poate găsi în fiecare zi prin credinţa în Christos (Ev 4:9-10). Dar ea nu este doar un râu al genezei lumii şi al paradisului apocaliptic, în lumea adevăraţilor Blajini, incomparabil mai deştepţi şi mai puri decât modelele mitologice. Ea va avea în final şi rolul de hotar între două lumi, dar în sens invers: dintre această lume a morţilor şi lumea cealaltă, a celor vii, a biruitorilor.

Aşa cum Petru face din apa Potopului o prefigurare a apei botezului, care împarte lumea în două părţi foarte inegale (1 Pt 3:20-21), milioane pe dinafară şi doar opt în arcă, apa odihnei de Sâmbătă, apa judecăţii ultimei generaţii, va constitui un hotar între lumea neascultătoare şi lumea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, un test care va trebui trecut, cu orice preţ, pentru oricine speră să ajungă pe malul celălalt.

Pentru unii, Sabatul este un vad uscat şi arid, împietrit în comparaţie cu celelalte zile, care sunt furtunoase şi vulcanice. Pentru alţii, Sabatul este o apă de odihnă. Oricum ar fi privit, el este ziua în care, fără nici un fel de obstacole, poţi intra în contact cu lumea de dincolo, incomparabil mai bună şi mai vie decât lumea noastră, lumea reunită a cerului şi a noului pământ, unde Iisus este Împăratul.

---

[1] Kernbach, Victor (1989), Dicţionar de mitologie generală (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), p. 38;  Niculiţă-Voronca, Elena (1903), Datinile şi credinţele poporului român (Cernăuţi: I. Mihalcea), p. 1002.

[2] Aşa cum în acelaşi folclor, de datină ortodoxă, avem Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică.

[3] Această origine biblică a imaginii Raiului, face ca numele de „grădină verde” („loc cu verdeaţă”) să aibă o justificare perfectă. Românul, frate cu codrul (adică cioban şi haiduc), nu şi-ar fi imaginat Raiul ca pe o grădină. Expresia se datorează influenţei creştine, ca şi ideea că acolo nu se face noapte (Apocalipsa 22:5).

[4] Cf. gr. xanthos genos (neamul roşu/blond), din Memoriile lui G. Sphrantzes, dintr-o exegeză bizantină la Isaia 21:16, unde apare o aluzie la ruşi, pe care grecii îi aşteptau ca eliberatori ai lor de sub turci. Dar este posibilă şi asocierea cu Adam (ebr. adom = roşu), ca o aluzie la oamenii dintâi, goi, cu pielea roşcată (semn al sănătăţii).

[5] S. F. Marian, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1901: 171.

[6] Cf. Ignaz J. Hanusch (Die Wissenschaft des slavischen Mythus, Lemberg, 1842).

[7] A. Oişteanu, „Rohmans-Brahmanes. Le voyage d’un motif à travers l’espace et le temps”, în Ethnologica, Bucureşti, 1983: 142

[8] N. Cartojan, in Cărţile populare în literatura românească, vol. I (Bucureşti, 1974: 273-274).

[9] A. Oişteanu, op. cit., 138.

[10] Op. cit., p. 287.

[11] Th. Nöldeke, „Beiträge zur Geschichte des Alexanderromans”, DAWW. PH XXXVIII, Wien 1890: 48.

[12] Informaţiile sunt preluate din JewishEncyclopedia.com.

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]