Întrebare: In districtul nostru au aparut cateva prezentari de ale pastorului Hugo Gambetta (o persoana controversata in biserica noastra, fost membru) care sustine ca la sfarsitul timpului, vor exista 14 plagi: 7 trompete care anunta judecata celor vii (sarbatoarea trambitelor), luate in mod literal, si 7 potire ce vor sosi dupa inchiderea timpului de har. Are la baza citatul din „Evenimentele ultimelor zile”, pg. 172 RO: „Evenimente solemne urmeaza inca sa se intample. Trambita dupa trambita urmeaza sa sune. Potir dupa potir se va varsa, unul dupa altul, asupra locuitorilor pamantului.” Selected Messages 3, 1890, pg. 426. Permite cartea Apocalipsa aceasta interpretare a trambitelor din cap. 8-9 sau le plasam doar in trecut?

Va multumesc, Petrica. 

Dragă Petrică, l-am ascultat şi eu pe Señor Gambetta pe web. (Cazul îmi aminteşte de vorba lui Caţavencu din „O scrisoare pierdută” : „scopul scuză mijloacele, cum a zis nemuritorul Gambetta” ).

Cunosc de multă vreme citatul din EGW menţionat. În realitate, ea foloseşte aici termenii (trâmbiţă şi potir) în sens metaforic, preluându-i din Apocalipsă. Aceasta nu înseamnă însă că ea se referea exact şi în mod conştient la trâmbiţele şi potirele Apocalipsei, cu intenţia de a dezvălui aici un secret. Se ştie bine că EGW, deşi nu ne-a lăsat un comentariu pe larg al trâmbiţelor şi al plăgilor apocaliptice, în principiu a împărtăşit aceleaşi vederi cu pionierii noştri. Potirele / plăgile au fost plasate (în mare parte sub influenţa EGW) după închiderea harului, iar trâmbiţele erau înţelese înainte ca ea să le menţioneze, în următorul mod:

1. A şaptea trâmbiţă, sună de la 1844.

2. A şasea trâmbiţă cuprinde dominaţia otomană de 391 ani şi 15 zile în est (1 ceas + 1 zi + 1 lună + 1 an), plus perioada antireligioasă a Revoluţiei Franceze (3 zile şi jumătate) în vest.

3. A cincea trâmbiţă se aplică la apariţia islamului (sec. VII), şi culminează cu 5 luni (150 zile/ani) de cuceriri otomane (1299-1449).

4. Trâmbiţele 1-4 nu sunt menţionate în scrierile EGW, dar probabil împărtăşea vederile lui Uriah Smith (1. Invazia gotică; 2. Vandalii; 3. Atila; 4. Desfiinţarea oficiilor imperiale în Apus (cezarul, consulii, senatul), sub puterea barbarilor.

EGW nu era dogmatică în interpretarea profeţiilor. Unele lucruri le-a subliniat în mod special, fiindcă se leagă de misiunea noastră şi de descoperirile speciale care i s-au dat. Altele reprezintă simpla acceptare a explicaţiilor lui Uriah Smith. Acolo unde soţul James făcea opinie separată, ea era fie de părerea lui James, fie nu se pronunţa. Comentariul lui U. Smith era singurul nostru comentariu pe atunci şi avea autoritatea sfatului lui Ahitofel, venerat ca şi mărturiile EGW.

Dacă EGW credea despre trâmbiţe aşa cum apare scris în Marea Luptă şi în alte locuri (aplicaţii la otomani), de ce să credem noi că, atunci când ea foloseşte în treacăt, în mod poetic, termenul „trâmbiţă” s-ar referi la trâmbiţele Apocalipsei? Gambetta ştie probabil că aplicaţiile tradiţionale la otomani nu mai sunt acceptate astăzi de teologia adventistă (cu excepţia aşa-numiţilor adventişti istorici, e.g.  grupurile independente: Hartland, Pippenger, etc.). De aceea el caută o soluţie nouă, dar care să fie în acelaşi timp „made by EGW”. Dacă însă EGW ar fi ştiut mai bine cu privire la adevărata poziţie a trâmbiţelor, ar fi spus-o explicit, nu tangenţial. Unii ar crede chiar că Ellen White ar fi scris aceasta în mod inconştient, sub inspiraţie… Dar Inspiraţia divină nu trece niciodată peste capul autorului inspirat. Autorul este integral responsabil. Autorul este conștient, chiar şi atunci când nu înţelege tot ce i s-a dat să transmită.

Pe de altă parte, îmi este perfect clar că EGW a greşit aici (împreună cu U. Smith etc.) atribuind otomanilor perioadele de 5 luni şi 1 ceas + 1 zi + 1 lună + 1 an din Ap 9. De fapt, ea numai într-un singur loc menţionează această interpretare millerită (a lui Josiah Litch), descriind predicarea millerită şi cum au interpretat aceştia profeţiile. După toate probabilităţile şi ea credea la fel. Dar pe de altă parte, în scrierile ei are multe locuri în care arată că interpretările noastre apocaliptice au încă multă nevoie de cercetare şi descoperire.

Referitor la trâmbiţe, studiul cel mai aprofundat l-a făcut Prof Jonathan Paulien. Şi-a făcut teza doctorală pe primele patru trâmbiţe. Interpretarea lui a fost urmată şi de Stefanovic etc. Scenariul acesta începe sunarea trâmbiţelor din vechime, odată cu căderea Ierusalimului sub romani (prima trâmbiţă), căderea Romei sub barbari (II), apariţia marilor erezii sau a islamului (III), evul mediu creştin (IV), secularismul modern cu toate ismele lui, comparat cu un potop de fum şi o invazie de lăcuste-scorpioni  (V), reînvierea creştinismului tradiţional, care este „Babilonul” apocaliptic (VI). Ultima trâmbiţă (al treilea vai), încă nu a venit, şi cuprinde momentul încheierii timpului de har, când Christos inaugurează împărăţia milenială, şi căderea celor 7 plăgi înainte de revenirea lui Iisus).

Pentru mine, un scenariu în care trâmbiţele, sau cel puţin a cincea, să vină în timpul testului din Apocalipsa 13, ar explica cel mai bine prezenţa sigiliului lui Dumnezeu în trâmbiţa a cincea. Singura problemă este că scenele din cap. 10, care sunt în strânsă legătură cu Daniel 12 şi se aplică la originea şi misiunea noastră, arată că odată cu sfârşitul profeţiei din Daniel (1844) nu mai există alt timp profetic (chronos). Iar cele 5 luni din cap 9 ar veni în acest caz după 1844, ba chiar după testul din Ap 13, ceea ce mi se pare absurd. Dacă renunţ la aplicaţia clasică 150 zile = 150 ani, potrivit cheii hermeneutice zi-an, atunci slăbesc forţa acestui principiu de interpretare, dacă nu-l aplic consecvent. În concluzie, mai aştept. Sunt convins, totuşi, că simbolurile trebuie aplicate consecvent. De exemplu, Eufratul din Ap 16, ca şi din Ap 9 nu poate fi decât strâns legat de semnificţia Babilonului, cetatea de pe Eufrat. Deci, nu aluzii la Orientul Apropiat, nici la petrolul irakian, nici la Imperiul Otoman etc.

În concluzie, aplicaţia unor trâmbiţe sau a tuturor trâmbiţelor la viitor, ar putea fi legitimă, în confuzia actuală cu privire la trâmbiţe. Dar dacă acesta ar fi adevărul, nu se poate accepta pe temeiul acelui pasaj din EGW, care nu doar că intră în contradicţie cu modul în care EGW interpreta trâmbiţele Apocalipsei, dar nu dă nici o explicaţie. Nu vom găsi secrete ale interpretării Bibliei în câteva cuvinte magice folosite de EGW. Noi nu credem în inspiraţia verbală. Dacă s-ar întâmpla ca ultimele pedepse (potire, plăgi) să fie exact 14 una după alta şi toate în viitor, aşa cum zice „nemuritorul Gambetta”, faptul ar fi cu totul întâmplător…

Om trăi şi om vedea.