Nu simt nevoia să mă bat cu nimeni pentru idei, deoarece sunt stresat de alte obligații. Dar m-a rugat un prieten pastor să vizionez comentariile unui grup, în care Edi, arogant și disprețuitor ca de obicei, face agitație împotriva Bibliei și împotriva celor care mai cred în Cuvântul lui Dumnezeu. Ca guru al unor debusolați și mare consumator de teologie istorico-critică, omul joacă rolul prometeic al unui diavol umanist, demontând și reinterpretând Sfânta Scriptură.

În acest video recent, susține că autorii studiilor Școlii de Sabat ar ști „adevărul” interpretării „critice”, dar preferă să-i țină pe credincioși în întuneric (!). Prin urmare, Guru nu este doar sucit la minte, ci și gata de învinuiri gratuite, aplicând altora aceeași critică răutăcioasă pe care a exersat-o pe Biblie. Trist și dezgustător.

Este adevărat că studiile biblice ar trebui concepute în așa fel încât să răspundă și acestor teorii blestemate, care au devenit atât de răspândite. Cei mai mulți cititori, cu siguranță nu au nevoie, dar în contextul culturii seculare din multe țări (inclusiv estul Europei), se simte nevoia, cel puțin în învățământul teologic. Dar Edi crede că Biserica trebuie să-și alimenteze credincioșii cu dubiile idioate și reconstrucțiile grosolane pe care le propune critica modernă în studiile biblice. Ce sens mai au atunci noțiunile de Biserică, de misiune și credință, dacă începem să demonizăm înțelegerea conservatoare a Bibliei și să celebrăm în schimb ideile învățaților seculari, care și-au pierdut capacitatea de a descoperi și a crede adevărul, acolo unde l-a pus Dumnezeu.

În final, și necredinciosul umblă prin credință – prin credința în necredința unei majorități a experților, sau prin încrederea în mintea sa necredincioasă (2Cor 4:3-4). În ce mă privește, risc mai degrabă orice, cu credința în Cuvântul lui Dumnezeu – de care sunt convins că este adevărat și sigur –, decât să sărbătoresc un presupus triumf al necredinței.  

Ce credea Iisus despre Avraam

Toate referirile lui Iisus la Avraam sunt indicii clare ale unuia care înțelege pe Avraam ca strămoș istoric al poporului Său, nu ca pe un mit întemeietor:

„Femeia aceasta ….este o fiică a lui Avraam” (Lc 13:16); „Și el (Zacheu) este fiul lui Avraam” (Lc 19:9); „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam” (In 8:37); „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam” (In 8:39); „Aşa ceva Avraam n-a făcut” (In 8:40).

Iisus citează din Exodul 3 ca un argument istoric și teologic, unde Dumnezeu Se numește pe Sine în mod foarte serios și cu implicații teologice:

„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov” (Mt 22:31-32; Mr 12:26; Lc 20:37). Mai mult, El îi așază pe toți credincioșii, inclusiv neevrei, la banchetul Împărăției împreună cu Avraam, Isaac și Iacov (Mt 8:11; Lc 13:28).

Ca o încoronare a credinței lui Iisus în istoricitatea lui Avraam, avem faimoasele Lui declarații în dispută cu iudeii (In 8:56, 58):

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat. […] ,,Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte de a se naște Avraam, Eu sunt.”

Edi vă va spune, probabil, că acestea au fost opiniile autorilor Evangheliei, puse în gura lui Iisus. Nu vă va spune că el nu mai crede în dumnezeirea lui Iisus și în învierea Sa reală, istorică. Poveștile lui să le cumpere cine vrea. Sunt ticluite pentru deștepții care se hrănesc numai cu dubii față de Cuvântul lui Dumnezeu și cu certitudini întemeiate pe cuvintele oamenilor.

Avraam în istoria biblică

Teoria că „mitul” lui Avraam ar fi invenție exilică sau postexilică este o scoarnă sau, în cel mai bun caz, o șmecherie ieftină. Chiar și unele surse istorico-critice moderne, seculare, manifestă mai mult respect față de istoricitatea lui Avraam, așa cum se poate observa în Enciclopedia Britanică.

În general însă, critica reconstructivă modernă este o piață de ipoteze divergente, elaborate într-un limbaj academic, impresionant și garnisit cu niște minuni de argumente. Toate aceste teorii, deși par serioase, sunt contradictorii, atât între ele, cât și față de singura sursă istorică: Geneza 12-25.

Sursa biblică este privită cu multă suspiciune, în timp ce ghicirile, speculațiile și născocirile unor „cercetători” sunt privite cu mare respect. Ele copleșesc mintea omului cu o mulțime de informări și dezinformări, pe care ascultătorii nu au nici timp, nici pregătire ca să le proceseze.  

Zice Edi că ciclul Avraam din Geneză este un mit târziu, creat pentru a da sens iudaismului slab postexilic. Dar ipoteza aceasta de împrumut este cu totul neconvingătoare. Mitograful putea confecționa un strămoș mai credibil și exclusiv evreiesc. Ce nevoie avea mitograful să umfle povestea cu episoade penibile, care să mânjească imaginea strămoșului ideal? Dacă era nevoie de ticluirea unui Avraam credibil, de ce trebuiau să-l facă pe acesta strămoș al moabiților, amoniților, edomiților și al arabilor de nord-vest? În epoca persană, toți aceștia erau în conflict cu proiectele reconstrucției din Yehud.

Imaginea istorică a lui Avraam era de mult cunoscută datorită scrierilor preexilice. Profeții din secolul VIII î. Chr. știau despre Avraam și despre promisiunile lui Dumnezeu față de el (Mica 7:20; Is 29:22). Psalmi timpurii și târzii menționează pe Avraam ca părinte spiritual al multor popoare (Ps 47:9/10; 105:6, 9, 42). Cronicile preexilice reamintesc legământul lui Dumnezeu cu Avraam (1Împ 18:36; 2Împ 13:23). Iosua se referă la migrația lui Avraam, aducând și detalii noi despre idolatria moștenită de familia emigrată din Ur (Ios 24:2-3), iar Moise, afară de narațiunea din Geneză, reia tema legământului cu Avraam în tot Pentateuhul (Ex 2:24; 3:6, 15, 16; 4:5; 6:3, 8; 32:13; 33:1; Lev 26:42; Nu 32:11; Dt 1:8; 6:10; 9:5, 27; 29:13; 30:20; 34:4).

Dar toate aceste dovezi biblice nu au nicio greutate în fața criticilor, deoarece ei spun că scrierile acestea ar fi fost scrise mult mai târziu. Ei nu au dovezi clare că ar fi fost scrise mai târziu, ci fac afirmații ex cathedra, speculând anumite date. De exemplu, Edi spune că mitul lui Avraam ar fi fost confecționat în epoca persană, deoarece Caldeea (Gen 11:28, 31; 15:7) nu exista pe vremea lui Avraam, iar referirea la Elam (Gen 14:1, 9) ar sugera asuprirea persană.

Este adevărat că Geneza (și Pentateucul în general) ni s-a transmis cu unele intervenții editoriale târzii, ceea ce este simplu de înțeles. Unele nume de locuri au fost pe parcurs actualizate, făcându-se o serie de glose sau adnotări. Cetatea Leșam/Laiș a fost identificată după numele ei de mai târziu (Dan, Gen 14:14, Dt 34:1 cf. Ios 19:47; Jud 18: 7, 14, 27, 29). Kiriat-Arba a fost identificată cu Hebronul (Gen 23:2; 35:27; Ios 15:13, 54; 20:7; 21:11; cf. Ios 14:15;  Jud 1:10), sau uneori numele a fost înlocuit cu Hebron (Gen 13:18; 37:14; Nu 13:22 etc). În aceeași categorie este și „Ur din Caldeea” (ebr. Ur-Kaśdim), care apare de trei ori în Geneza (Gen 11:28, 31; 15:7). Cetatea sumeriană, cunoscută între secolele XXVI-VI î. Chr., decăzuse demult și nu mai era locuită în epoca persană. Chiar numele ei nu mai era cunoscut de evrei în afara scrierilor biblice. Neemia (9:7) o menționează după Geneza, iar când Geneza a fost tradusă în greacă, în secolul III î. Chr., învățații nu au înțeles Ur ca fiind numele unei cetăți (deși era foarte clar scris), ci l-au redat în greacă prin cuvântul χώρα (chora = ținut, teritoriu, regiune). Această învechire a numelui cetății, care nu apare în Biblie în scrierile explicit postexilice, a putut crea nevoia adăugării etnonimului Kaśdim (caldeeni, Caldeea) lângă puținele menționări ale cetății Ur, pentru ca cititorul să știe din ce zonă a venit Avraam.  

În cazul Elamului menționat în Geneza 14, este imposibil și anacronic ca „Chedorlaomer regele Elamului” să fie identificat cu șahanșahul persan. Elamul fusese un regat puternic între anii 3000-539 î. Chr., în estul Golfului Persic (actuala provincie Khuzestan). Perșii s-au ridicat în Iran după ce ocupaseră Elamul (Anșan și Susa), înainte de anii 550 î. Chr. După aceea se vorbește doar despre Provincia Elam (Medinat Elam), iar regele persan se numea „regele Anșanului”, apoi „regele regilor, marele rege, regele Persiei, regele Babilonului, regele Sumerului și Akkadului, regele celor patru colțuri ale lumii”, la care s-a adăugat „faraonul Egiptului, regele țărilor”. Niciodată nu se numea „regele Elamului”.

Este adevărat că istoria nu cunoaște niciun rege elamit cu numele Chedorlaomer. Însă numele acesta este tipic elamit. Vocalizarea lui în acest mod este din primul mileniu creștin, dar scheletul consonantic al numelui este KDR-LˁMR, unde semnul ˁ corespunde consoanei guturale gh, așa cum numele a fost transliterat în Septuaginta: Khodol-Loghomor și în Vulgata, Chodor-Lahomor. Chiar dacă încă nu este cunoscut un rege elamit cu acest nume, totuși, ambele părți ale numelui, sub forma Kudur/Kutir și Lagamar sunt cunoscute ca fiind elamite. De exemplu, este menționat regele elamit Kutir-Nahhunte / Kudur-Nanhundi (1749-1712), unde termenul KUTIR / KUDUR apare ca prima parte a numelui. A doua parte, LAGAMAR, este numele unei zeițe elamite. Astfel Kudur-Lagamar ar însemna „slujitorul Lagamarei”, nume care nu putea fi inventat într-o vreme în care memoria vechilor regi elamiți și a zeilor lor dispăruse demult. Un critic serios trebuie să recunoască faptul că numele lui „Chedorlaomer” este într-adevăr elamit și că existența unui rege elamit cu acest nume nu poate fi negată, doar pentru faptul că nu a fost atestat în cuneiforme până acum. Ca să nu mai spunem, că regii antici aveau adesea mai multe nume.

Vechimea cronicii acestui episod politico-militar din Geneza 14 este evidentă. Sunt menționate popoare care nu mai existau demult în Canaan (refaimii, zuzimii, emimii, amoriții și cetățile canaanite din câmpie). Pe vremea războiului menționat, încă existau cetățile Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim, Țoar, care mai târziu, pe vremea perșilor erau demult dispărute. Iar în locul Mării Moarte (numită în ebraică „Marea de Sare”) era Valea Siddim (Gen 14:3, 8, 10). Acolo, în loc de cunoscutul lac salin foarte dens, era un câmp acoperit de gropi de bitum natural (v. 10). Aceste detalii extrem de interesante nu ar avea nicio noimă în contextul unei mitografii exilice sau postexilice.

După datele genealogice din Geneza, Avraam a trăit între anii 2145-1970 î. Chr. Episodul din Geneza 14 a avut loc în acest caz, între anii 2070-2059 î. Chr. Istoria Elamului este încă în curs de reconstituire, astfel că nu putem avea un ultim cuvânt. Multe realități istorice biblice au fost confirmate istoric în ultimul secol. De exemplu, poporul hittit „nu exista” în istoria seculară până recent în anii 1900. Personaje biblice ca Pul (Pulu, 1Cr 5:26), Merodac-Baladan (Marduk-apla-iddina, Is 39:1), Belșațar (Bel-șarra-uțțur, Daniel 5) și altele, au devenit destul de târziu „istorice”, după descoperirea și descifrarea cuneiformelor. De aceea, credincioșii au răbdare, nu tremură la cuvintele lui Edi. Științele se dezvoltă, datele se acumulează, iar cei care cred că au ajuns la capătul cunoștinței și că au dovedit că Scriptura ar fi doar o carte de povești cu tâlc, se vor face de râs în fața întregului univers. Oamenii înțelepți nu trag concluzii dogmatice pe argumente e silentio.         

Eram să închei aici, uitând de cămila întârziată a lui Edi. L-am auzit de multe ori repetând argumentul nevăzător, că pe vremea lui Avraam nu ar fi fost cunoscută cămila în zona Egipt-Canaan. Dar adesea, asemenea afirmații reflectă doar ignoranța noastră. Enciclopedia Britannica recunoaște cămila bactriană de pe la anii 4000 î. Chr., iar dromaderul sud-arabic de pe la anii 3000-2000 î. Chr. Dacă încă nu s-au descoperit oase de cămilă din anii 2000 î. Chr. în Egipt sau Canaan, nu este un argument suficient. Adesea vorbim de parcă am cunoaște tot ce se află în sol, și am fi studiat și publicat tot ce s-a descoperit deja. Deși cercetătorii nu s-au pus de acord în această privință și probabil mulți fac afirmații asemenea lui Edi, cercetători ca Ripinsky (1975),  Saber, Sala, Kennedy (2014) etc., arată contrariul.