Mă-nveseleşti cu fapta Ta, Iahwé,
Văd lucrul Tău şi strig de încântare:
Ce-nalte-s, Doamne-a’ Tale fapte mari
Şi cât de-adânci sunt gândurile Tale !
Dar omul dobitoc nu vrea să ştie,
Şi prostului nu-i pasă de solie.

Răsar ca buruienile mişeii
Şi înfloresc cei meşteri la păcat,
Doar ca să piară pentru totdeauna,
Dar Tu, Iahwé, în veci vei fi-nnălţat.
Văd cum duşmanii Tăi se prăpădesc,
Cum cei răufăcători se risipesc.

Tu mi-ai dat corn măreţ de bou sălbatic,
Şi-s vesel ca măslinul plin de foi
Cu ochii-mi văd îngenuncheaţi vrăjmaşii,
Urechile-mi prind vaiul celor răi.

Se-nalţă ca finicul omul bun,
Se-avântă-n sus ca bradul libanesc.
Cei răsădiţi în templul lui Iahwé
În curţile divine înfloresc.
Şi încă mai dau rod cei pomi bătrâni,
De sevă plini, cu ramuri înfoiate,
Mărturisind că Domnul este drept,
El Stânca mea, Cel fără nedreptate.