septembrie 2022
D L Ma Mi J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
375
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Home/Articole/Fără categorie/Fiii lui Dumnezeu sau ai lui Israel?

Fiii lui Dumnezeu sau ai lui Israel?

Întrebare: EDCR traduce Deuteronom 32:8: „după numărul fiilor lui Dumnezeu”. Din cîte știu această variantă este dintr-un fragment din manuscrisele de la Marea Moartă. În textul ebraic este scris „după numărul fiilor lui Israel”. Înțeleg că atunci cînd a divizat Dumnezeu neamurile, poporul Israel încă nu era… Totuși, de ce ați optat pentru traducerea „după numărul fiilor lui Dumnezeu”? Un material interesant la acest subiect găsiți AICI. Aș fi curios să-mi spuneți ce părere aveți și despre această poziție. 

Mulțumesc pentru întrebare și pentru videoclip. L-am vizionat cu atenție. Sunt impresionat de cunoștințele ebraistice ale prezentatorului (este pastorul Steven Anderson de la Faithful Word Baptist Church din Tempe, Arizona). Admir de asemenea talentul lui didactic și retorica persuasivă, precum și atașamentul față de un crez. (Figura lui și zelotismul mi-a amintit imediat de un amic al meu antitrinitar, care mă tot tachinează pe Facebook). Steven a reușit să mă țină în priză până aproape de sfârșitul videoclipului, ceea ce este o performanță. De asemenea, analiza structurii poetice a pasajului, așa cum o face, este convingătoare, ca și analiza teologică.

Totuși, Steve Anderson are unele limite pe care nu le poate depăși deocamdată:

  1. În partea finală a videoclipului exprimă o atitudine fundamentalist-americană,[1] acordând încredere supremă, dacă nu chiar exclusivă Textului Masoretic și traducerii clasice King James. În America există o adevărată mișcare (King James Only), care privește cu suspiciune sau chiar cu ostilitate traducerile noi. Prezentatorul și-a permis să scrie pe coperta traducerii ESV, că este „o carte falsă” și că ar fi dedicată lui Baal. Nu m-am așteptat la o asemenea atitudine. Orice traducere biblică, mai mult sau mai puțin reușită, este Biblia, a cărei inspirație și autoritate nu depinde atât de mult de exactitatea tehnică a traducerii.
  2. Steven Anderson are o atitudine conspiraționistă, suspicioasă față de istoria textului biblic și a traducerilor. Pleacă de la premisa că Textul Masoretic este singurul pe care Dumnezeu l-a conservat corect; prin urmare, orice text antic care sună diferit, are de-a face cu diversiunile diavolului.
  3. Nu înțelege cum funcționează citirea critică a textului ebraic și nu are deloc experiență în critica textuală (analiza comparativă a manuscriselor, a versiunilor etc.). În timp ce un traducător fundamentalist se trudește să reprezinte cât mai exact/literal textul preferat, singurul pe care-l crede inspirat (bazat pe o autoritate religioasă și pe statistică), traducătorul critic analizează imparțial, profund și complet diferențele existente în manuscrise sau versiuni, alegând soluția cea mai plauzibilă, adică aceea care poate explica rezonabil și neforțat toate variantele textuale.

De exemplu, aici vorbitorul preferă lecțiuneaבני ישראל   fiilor lui Israel, pentru că așa apare în Textul Masoretic și pentru că așa au tradus și traduc cei mai mulți (argument circular). Pe celelalte două variante (בני אלהים fiilor lui Dumnezeu și  ἀγγέλων θεοῦ  îngerilor lui Dumnezeu) le tratează superficial și acuzativ, ca pe niște ciudățenii sectare. Dar chiar așa să fi fost, exegetul, traducătorul și mai ales criticul este dator să explice apariția variantelor textuale în modul cel mai reonabil și binevoitor, fără acuzații neîntemeiate.  

Criticul examinează cele trei variante și observă că ele nu se pot datora unor erori scribale, ci sunt intenționate, ceea ce înseamnă că au fost motivate teologic. Aceasta înseamnă că, dintre cele trei variante, criticul alege pe aceea care le poate explica fără patimă și pe celelalte două. Cei mai buni critici au arătat că forma inițială, sau cel puțin forma anterioară, care le explică și pe celelalte este בני אלהים  sau בני אל (fiilor lui Dumnezeu). Or, această apropiere prea mare între Dumnezeire și umanitate a fost privită cu suspiciune în mediul iudaic de peste 2000 de ani.

Din acest motiv, au apărut interpretări alternative rabinice, care au afectat și textul scris. Înțelegând că „fiii lui Dumnezeu” înseamnă „îngeri” (ca în Iov 1:6; 2:1; 38:7; Ps 89:5-6/6-7), unii au tradus cu „îngeri” în greacă (ἄγγελοι, vezi și Ps 8:6). Alții, înțelegând că „fiii lui Dumnezeu” sunt evreii (Ps 29:1-2), au tradus cu „fiii lui Israel” (בני ישראל).

Această soluție critică de emendare (reconstituire) a Textului Masoretic o recunosc cei mai buni ebraiști. De exemplu, savantul evreu Prof. Emmanuel Tov de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, unul din cei mai mari ebraiști, cercetător al Manuscriselor de la Marea Moartădși al Septuagintei (pe lângă Textul Masoretic), a scris o lucrare monumentală, numită Textual Criticism of the Hebrew Bible (© 1992, 2001), care cuprinde într-o formă concentrată (456 pagini) foarte multă informație, între care și exemple de critică textuală și emendare. La secțiunea ”Anti-Polytheistic Alterations”, el se referă la acest text mozaic, așa cum se poate vedea în fotografia atașată:

Nu este necesar ca, odată cu aceste observații tehnice să împrumutăm și teoria păgână propusă de istorico-critici, inclusiv de Emanuel Tov.  În zilele noastre, aceste teorii pur speculative au ajuns departe. Pornind de la presupunerea că evreii ar fi fost niște triburi canaanite, în esență politeiste, unii critici echivalează pe „El Elyon” al evreilor, cu „El Elyon” al canaaniților (cf. textele de la Ugarit) într-un sens păgân. Vorbitorul din acel videoclip este pe drept indignat. Totuși, să nu uităm că Avram „evreul” și Melchisedec, regele canaanit al cetății Salem L-au recunoscut pe El Elyon ca fiind același Dumnezeu. Ca și astăzi, când credincioși de diferite confesiuni sau religii, folosesc cuvinte ca „Dumnezeu” sau „Cel de Sus” referindu-se la Dumnezeul monoteist (Creator, Suveran, Judecător și Mântuitor), chiar dacă în ce privește cultul altor entități, precum și imaginea acestui Dumnezeu unic pot fi diferențe grave.

Convingerea mea este că în acest caz, nu despre îngeri este vorba, nici despre zei păgâni, când se face referire la fiii lui Dumnezeu. Este vorba despre oameni. Fiind un poem, este normal să ne așteptăm la metafore. Când Dumnezeu a spus „Israel este fiul Meu” și anume „Întâiul Meu născut” (Ex 4:22-23; Os 11:1), prin această declarație El le numea fii ai Săi pe toate popoarele, dându-i lui Israel rolul de frate mai mare. Luca prezintă genealogia lui Iisus până la „Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Lc 3:23, 38). Noul Testament arată că toți oamenii sunt (prin Creație) fii ai lui Dumnezeu și pot deveni fii ai lui Dumnezeu prin renaștere spirituală (Mt 5:9; Lc 20:36; In 1:12-13; Rom 8:14; Gal 3:26). Dar și Biblia Ebraică aplică acest concept, atât israeliților (Ps 29:1-2, 11) cât și celorlalte neamuri, așa cum am arătat mai sus. (A se vedea și Geneza 6:2, unde fiii lui Dumnezeu, în contextul genealogiei din cap. 5, sunt urmașii lui „Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu”. În lumina acestor afirmații, textul are sens și nu se strică structura poetică:

Dacă însă cineva ține morțiș la „numărul fiilor lui Israel”, expresia s-ar referi, mai degrabă la cele 12 triburi (Ios 4:5, 8). Unii preferă numărul 70, după Ex 1:5 (care în LXX este 75, cf. FA 7:14) și numără apoi numele popoarelor din Geneza 10, făcând totalul (după ce criterii?). Dar chiar dacă se preferă această interpretare, rezultă același mesaj: după cum Dumnezeu are un popor al Lui (împărțit în 12 sau 70 de fii / ginți), la fel pământul întreg este al Lui, împărțit după numărul popoarelor, așa cum Israel a fost împărțit după nmărul triburilor și al ginților. S-ar putea face aici și o analogie cu tribul sacru al leviților. După cum în Israel, preoția este a lui Levi, tot așa dintre semințiile pământului, Dumnezeu a ales pe Israel ca neam de preoți. (La fel era tribul caldeenilor în Babilonia și tribul magilor între iranieni, dar într-un sistem complet diferit și cu o altă filosofie de viață).  

Și canaaniții aveau în mitologia lor un EL (Dumnezeu [Suprem]). Nu știu dacă în mitul ugaritic acesta avea 70 de fii, după cum susțin unii, dar apelul la acest scenariu păgân nu ar presupune că evreii ar fi avut inițial o teologie canaanită. Mult mai probabil este că uneori evreii au exploatat literar unele mituri populare canaanite, pentru a exprima propria lor viziune despre univers. Și nu m-ar mira ca anumite aspecte religioase evreiești să fi fost preluate de canaaniți, așa cum s-a întâmplat frecvent în relația dintre religii care au conlocuit.

Autori majori ai Noului Testament au procedat la fel, exploatând elemente mitologice, ca mijloace de expresie. Pavel citează un poem (Imn despre Zeus) în FA 17:28, arătând, totuși, că nu Zeus, ci Creatorul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu. Iar Petru folosește mitul aruncării în Tartar a titanilor, ca metaforă a condamnării îngerilor rebeli (2Petru 2:4). La Ugarit, Baal este numit „călărețul norilor” (rakibu arapati), dar evreii L-au numit la fel pe YHWH (rokeb ba‘arabot Ps 68:5). Expresia naḫaš bariaḫ (șarpele fugar, Iov 26:13; Is 27:1), precum și Liwyatan (ug. Lotan) sunt de asemenea teme comune (Ps 74:13-14, cf. Iov 26:12; Is 51:9). Și nu sunt singurele. Ziceți voi, canaaniților, că Baal tună și fulgeră și dă ploaie? Nu este adevărat! Yahwé este Acela care face toate acestea (Ps 135:6-7). Scrierile biblice sunt puternic polemice.

«Înțeleg că atunci cînd a divizat Dumnezeu neamurile, poporul Israel încă nu era… »

Este adevărat, dar această împărțire a pământului nu trebuie înțeleasă ca fiind un moment precis în timp, limitat la Geneza 10.  Acela a fost doar începutul „împărțirii pământului”, pe când cele mai multe popoare clasice încă nu existau. Mult mai târziu le-a „împărțit” Dumnezeu pământ edomiților, moabiților, amoniților sirienilor, filistenilor (Dt 2:5, 9-12; Am 9:7). Și dacă vreți, putem enumera aici pe incași, pe chinezi, pe eschimoși etc., ale căror  nume nu se găsesc în istoria biblică. Expresia că Dumnezeu le-a „împărțit pămânul” este un fel de a spune că i-a lăsat să se așeze undeva.

Toate aceste împărțeli/îngăduințe, nu înseamnă că Dumnezeu i-a garantat cumva fiecărui popor (inclusiv lui Israel) o așezare eternă. Dumnezeu a declarat că pământul întreg, inclusiv Canaanul îi aparține exclusiv Lui, și că locuirea unui popor într-un teritoriu anume este condiționată de voia Lui (Ex 9:29; 19:5; Lev 18:25, 28; 20:22; 25:23; Ps 24:1; Am 2:9-10; 3:2). Dar acesta este un subiect vast și cu implicații mari în filozofia politică. (În lumea noastră sunt luate în serios alte drepturi. De aceea Biblia are și o Apocalipsă).

Cât privește EDCR, traducerea noastră redă în text versiunea pe care am apreciat-o ca fiind cea mai probabilă, celelalte fiind menționate în notă. Probabil nota mai necesită precizări.


[1] Folosesc termenul fundamentalist, așa cum a fost inițial creat, cu sensul de adept al acelor The Fundamentals creștine radicale, care au fost afirmate în America secolului XX, ca reacție la liberalismul teologic invaziv dinspre Europa.   

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.