august 2019
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
146
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Ultima lecție de Apocalipsă

Împărăţia milenială şi judecata universală (Apocalipsa 19:11-20:15)

1.     Împăratul legitim înfrânge rebeliunea (19:11-21).

Tema războiului final a fost anunţată deja în cap. 16 (vezi aici lecția anterioară), dar aici este complet şi clar desfăşurată. Acest război final, început de ultima generaţie a rebelilor de pe pământ este reluat de mulţimea tuturor rebelilor, sub conducerea lui Satan, după cei o mie de ani (20:8-9). Scena aceasta este o altă viziune asupra evenimentului văzut în cap. 14:14-20 şi are ca model profeţiile din Isaia 63:2.3, Habacuc 3:8, Psalmul 45:2-6, Exod 15:3.

Numele Împăratului care vine ca un războinic arată în ce rol şi în ce caracter vine Christos a doua oară. El este un martor/mărturisitor/martir credincios şi adevărat. Credincios făgăduinţei Lui. În opoziţie cu Vrăjmaşul care s-a prezentat lumii ca Christos, El este „Cel adevărat”. Christosul adevărat vine pe nori, însoţit de fenomene catastrofale, iar lumea este surprinsă nu închinându-se Lui, ci în război cu El. Spre deosebire de Antichrist, de modul de a judeca şi de a se lupta al puterilor pământeşti, Iisus judecă şi se luptă după dreptate. Tocmai acest fair-play care pare să dea mari avantaje inamicului (care îşi permite să folosească o gamă mult mai largă şi mai variată de manevre) aduce victoria lui Iisus, care este o victorie a justiţiei Cerului, nu a forţei.

Imaginea lui Iisus revenind are anumite asemănări cu cea din 6:2 şi cu viziunea de fond din 1:14, 2:18. El este descris ca unul care vine să-Şi exercite autoritatea asupra neamurilor vrăjmaşe. Cei ce n-au vrut să fie păstoriţi de El cu toiagul de lemn al Crucii şi cu trestia-sceptru prin care sunt măsuraţi închinătorii Sanctuarului ceresc (11:1-2), sunt acum păstoriţi cu sabia, toiagul de fier al dreptei judecăți. Numele Lui, deşi scris ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l ştie nimeni decât El singur, ca şi biruitorii din Pergam (v. 12-13.16). Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, vine acum să judece lumea. Atitudinea lumii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Christos în felul şi în măsura în care le-a fost revelat de Providenţa lui Dumnezeu, este ceea ce-i va judeca. Oamenii au iubit mai mult minciunile tradiţiei omeneşti şi şoaptele spiritelor rele. Acum trebuie să stea toţi în faţa Adevărului.

Oştirea cerului, îngerii care-l însoţesc, sunt descrişi ca şi Christos. Culoarea albă strălucitoare a hainelor şi a veşmintelor subliniază puritatea şi justiţia cerească. În toată această intervenţie „în forţă”, nu este altceva decât cea mai dreaptă dreptate. Cerul intervine în apărarea onoarei lui Dumnezeu şi a vieţii sfinţilor de pe pământ care sunt ţinuţi ca ostatici de către rebeli. Provocarea îngerului din v. 17-18, care se adresează păsărilor răpitoare, împrumută limbajul obişnuit în antichitate, ca în lupta dintre David şi Goliat (1 Samuel 18:46), ca în războiul împotriva lui Gog (Ezechiel 39:17-20). Inspiraţia nu urmăreşte să ne dea informaţii asupra rolului păsărilor în ultimul conflict, ci vrea să ne spună că aceia care au refuzat invitaţia la ospăţul nunţii Mielului vor participa, ca victime, la ospăţul cel mare oferit de Dumnezeu corbilor…

Întreaga lume este surprinsă aici într-un conflict deschis cu Cuvântul lui Dumnezeu. El apare, spre deosebire de albul imaculat al îngerilor, într-un veşmânt… pătat. Şi nu doar pătat sau stropit, ci muiat în sânge. Dacă în Isaia 63:2-3 este sângele edomiţilor „călcaţi în teasc” de către Iahwé, aici haina este saturată de sânge, înainte de a-i călca în teasc (v. 13.15). Acela care vine ca Împărat este Cel răstignit. Spre deosebire de îngeri, El vine în această purpură imperială. Noi ne putem albi hainele spălându-le în acest sânge (7:13, 22:14), dar pentru El, propriul sânge este distincţia unică şi veşnică. Ceea ce-i va îngrozi pe nenorociţii vrăjmaşi adunaţi împotriva Lui este mânia Mielului (6:16).

Lumea este condusă la luptă de către împăraţii pământului, în frunte cu Fiara (Antichristul papal) şi falsul profet (America Protestantă). Se reaminteşte aici faptul că impunerea cultului fiarei, al imaginii ei politico-religioase şi al semnului ei duminical este o luptă împotriva lui Christos cel Răstignit, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu care este ca o sabie cu două tăişuri. Acest Cuvânt este cel ce ne cercetează profunzimile fiinţei, invitându-ne la odihna sabatică a lui Dumnezeu (Evrei 4:9-12). Oştirile pământului sunt surprinse pregătite pentru o bătălie care nu este nicăieri descrisă în fapt. Nimeni nu mai schiţează o încercare de rezistenţă faţă de invadatorii extratereştri. Pregătirea s-a făcut, toată lumea s-a înarmat, dar când a venit inamicul nimeni n-a putut opune rezistenţă. Fiara şi falsul profet sunt prinşi, în ciuda puterilor miraculoase pe care le manifestaseră şi care le dăduseră curaj să continue acest război împotriva Creatorului. Instituţiile politico-religioase care au manipulat masele sunt acum prinse. Prinse asupra faptului, demascate, luate ca prizonieri. Fiind vorba de nişte instituţii şi nu indivizi, nu trebuie să credem că în v. 20 ar fi vorba de pedeapsa veşnică a membrilor care compun sau a celor care conduc aceste instituţii, ci de instituţiile în sine, care sunt nimicite pentru totdeauna la revenirea lui Iisus. Iazul de foc este moartea a doua. Aceasta este pedeapsa fiarei hotărâtă la judecata divină, în „sfatul veghetorilor” (Daniel 7:11).

Una din revistele noastre oficiale americane sugerează, într-un articol, ideea că acest ultim conflict ar putea să cuprindă şi aspecte mai „tari”. După cum la sfârşitul mileniului, în continuarea acestui război, Satan şi îngerii lui conduc lumea întreagă într-un conflict real şi armat împotriva Ierusalimului, tot astfel, în acest moment premilenial, puterile pământului care sunt pregătite să creadă în „războiul stelelor” şi în invazii extraterestre, au fost avertizate de oracole spiritiste (şi de Satan personificând pe Christos) cu privire la posibilitatea unei invazii extraterestre inamice. Identificând pe Satan cu Christos, ei vor fi făcuţi să creadă că următorul val extraterestru este condus de Diavolul, patronul… „ereticilor sâmbătari”. Spiritele îi vor convinge să se înarmeze cu cele mai eficiente mijloace de luptă, aparatură şi armament ultramoderne, cunoscute la data aceea, pentru detectare, apărare şi atac… Să nu uităm că îngerii răi, deşi neputincioşi în faţa lui Christos, nu se sfiesc să ameninţe cu forţa. Şi să se amintim de cuvintele Ellenei White care a prevăzut că „orice formă a răului va face salt la o activitate intensă” şi că „puterile răului nu vor ceda, în ultima mare bătălie, fără o încăierare disperată” (vezi şi cele de la Apocalipsa 16:12-16).

Dar Biblia arată că totul va fi fără efect, ca şi garda romană de la mormântul lui Iisus. Armele oamenilor se vor întoarce împotriva lor, distrugând pământul şi contribuind la transformarea planetei într-un „tohu-va-bohu” (pustiu şi gol), ca acel abis sau haos primordial dinaintea Creaţiei. Marele cutremur final, grindina aceea teribilă şi măcelul dintre oameni nu vor fi suficiente pentru a transforma lumea într-un iad viu. Ceea ce nu putea fi crezut în generaţiile anterioare este astăzi o banalitate: omenirea stăpâneşte acum cunoştinţe, tehnică şi armament la care nu se putea visa acum 60 de ani. Ei le-au pus în serviciul diavolului, ca să lupte împotriva aproapelui şi împotriva lui Christos. Dar în final, aceste arme se vor întoarce împotriva lor. După cum distrugerea primei civilizaţii terestre (aceea a giganţilor) s-a făcut prin combinarea apelor de sus cu acelea ale abisului de jos (Geneza 7:11, 1:7), tot astfel sfârşitul lumii noastre va veni prin combinarea focului mâniei de sus cu focul mâniei de jos. Fulgerele apariţiei glorioase a lui Christos şi a tuturor îngerilor, vor fi aţintite asupra pământului cu raze mai penetrante decât laserul. Tot ce este inflamabil se va aprinde, apoi şi materia neinflamabilă. Bazinele de petrol şi de baze naturale se vor transforma în vulcani şi vor avea loc incendii de proporţii catastrofale. Dar ce se va întâmpla cu armele nucleare care există în cantităţi imense, încât pot transforma planeta într-un peisaj selenar? Unii cred că Dumnezeu nu va permite aşa ceva. Dar Biblia arată că tocmai în acest mod, printr-un potop de foc va pedepsi Dumnezeu lumea la venirea lui Iisus (2 Petru 3:10-12). Focul de sus se va unii cu focul de jos, transformând lumea într-un iad, într-un pustiu.

Ultimul verset din cap. 19 arată că nu numai fiara şi profetul mincinos vor fi distruşi, ci şi restul lumii. Evident, sabia este aici simbolul cuvântului divin ca instrument al executării judecăţii. Nu reprezintă modul precis în care va fi distrus fiecare personal. Imaginea păsărilor care se satură din carnea victimelor este poetică şi subliniază distrugerea definitivă. În realitate nici o pasăre nu va mai putea supravieţui acestei zile. Cum îşi imaginează, oare, unii creştini, că va rămâne atâta lume pe pământ încât va începe o domnie a lui Christos pe pământ, o domnie a păcii şi a fericirii? Cei răi vor fi distruşi. Cei sfinţi vor fi luaţi la cer cu Iisus (1 Tesaloniceni 4:17, Ioan 14:1-4). Ce se va întâmpla în acest timp cu pământul? Fantezia populară manifestată şi în unele sisteme teologice, aplică o serie de profeţii ale Vechiului Testament la acest timp, uitând că acele profeţii se refereau la Israelul de după exil şi că ele nu s-au realizat. Fiind nişte profeţii condiţionate, ele nici nu se vor mai realiza vreodată (Ieremia 18:6-11). Cap. 20 vorbeşte despre împărăţia milenială, dar nu spune că sfinţii vor domni pe pământ, ci vor domni „cu Christos” (20:4) o mie de ani. Unde este Christos cu sfinţii după venirea lui Iisus? Biblia indică spre cer. Căutaţi pasaje biblice din Vechiul Testament (asemenea celui din Isaia 2:10-22) sau din Noul Testament care subliniază distrugerea completă a lumii la revenirea lui Iisus.

2.     Domnia şi judecata milenială (cap. 20).

Acest mileniu apocaliptic a dat naştere la cele mai fantastice speculaţii şi a creat multe controverse inutile. Dar cei care studiază acest capitol descălţaţi de prejudecăţile şi de poveşti populare, pot vedea lucrurile în mod clar. Adventiştii sunt singurii care cred că în timpul mileniului nu va exista viaţă pe pământ, că pământul va deveni o temniţă a diavolului şi numai după acest mileniu sabatic, după pedeapsa finală a diavolului cu toate ramurile lui, pământul va fi făcut nou, re-creat.

Descrierea legării Diavolului este numai în simboluri (v. 1-3). Dacă lanţul, balaurul, cheia sunt simboluri, n-avem de ce să credem că abisul ar trebui înţeles în sens propriu, o prăpastie adâncă sau o fântână părăsită, cu capac şi încuietoare… Diavolul este spirit şi nu poate fi încătuşat de nişte elemente materiale. Numai cuvântul şi faptele lui Christos îi pot restrânge activitatea. (Pentru o tratare mai amplă a subiectului, revedeţi explicaţiile de la cap. 12:9-12). Singura activitate a îngerilor răi este lupta împotriva lui Dumnezeu, provocând la păcat şi distrugând pe oameni. O activitate restrânsă de Dumnezeu, în limitele dreptăţii Lui, dar eficientă, şi atotprezentă în lume. Însă când drepţii vor fi luaţi la cer, iar cei răi nimiciţi la revenirea lui Iisus, Satan va fi „legat în lanţuri” prin acest eveniment. Abisul, încuietoarea şi pecetea, subliniază faptul că nu va avea nici o posibilitate de ieşire din situaţie.

Credincioşii persecutaţi devin regi şi judecători ai lumii (v. 4-6). Sufletele martirilor din trecut împreună cu sufletele martirilor din timpul ultimei persecuţii (13:15, 6:11, 16:6, 18:24) judecă pe judecătorii lor. Este descris aici un tribunal infinit mai înalt decât cel de la Nürnberg, în faţa căruia vor fi strigate toate numele care n-au fost scrise sau au fost şterse din cartea vieţii (v. 15). În ciuda limbajului lui Ioan, aceste suflete nu sunt spirite fără corp ale morţilor, ci fiinţele înviate la venirea lui Christos. Aici sunt văzuţi numai martirii ca judecători şi preoţi-regi, după cum în alte scene de triumf sunt văzuţi numai cei din ultima generaţie. Dar Biblia ne spune că toţi credincioşii vor participa la această judecată împotriva lumii şi a îngerilor răi (1 Corinteni 6:2-3, Obadia 21, Daniel 7:27). Durata de o mie de ani nu înseamnă că domnia lui Christos şi a sfinţilor va avea sfârşit, ci că Christos împreună cu sfinţii domnesc în acest timp, punând capăt existenţei răzvrătirii în univers. După aceea împărăţia lui Dumnezeu va continua fără nici o confruntare cu răul, de-a lungul veşniciei (1 Corinteni 15:22-25-28, Apocalipsa 22:5). Mileniul are şi un aspect sabatic. Însuşi Satan va trebui să „sabatizeze” (Leviticul 25, 26:34-35, 2 Cronici 36:21).

Cele două învieri (v. 4 u.p.-6). Prima propoziţie din v. 5 trebuie înţeleasă ca o paranteză, astfel totul are sens. Există o înviere a celor fericiţi şi sfinţi la începutul mileniului (inaugurat prin venirea lui Iisus) şi o înviere a celorlalţi la sfârşitul mileniului. Ceilalţi sunt nefericiţi şi nesfinţi, ei vor cădea iarăşi sub puterea păcatului şi a lui Satan după ce vor învia (v. 8-9). Soarta lor a fost hotărâtă de mult, în timpul judecăţii preadvente, dar în timpul acestei judecăţi este hotărâtă răsplata fiecăruia după faptele lui. Judecata milenială nu mai are de-a face cu naţiuni şi cetăţi, ci cu indivizi. Chiar şi îngerii rebeli sunt judecaţi ca indivizi. La final, Satan va fi dezlegat în acelaşi mod în care a fost legat. Sfinţii vor fi aduşi înapoi pe pământ, împreună cu Christos şi păcătoşii morţi vor fi înviaţi. Cetatea Sfântă, capitala de drept a întregului pământ, se va coborî din cer (Evrei 11:10.16, 12:22, Galateni 4:26, Apocalipsa 21:2) inaugurând înnoirea lumii.

După cum cetatea sfântă care apare în v. 9 nu a fost pe pământ în tot timpul mileniului ci coboară la sfârşitul mileniului, tot astfel şi neamurile din v. 8 n-au trăit pe pământ în tot acest timp. Ei sunt păcătoşii înviaţi. Apariţia lor aici dă iarăşi ocazie de activitate Satanei. Are acum pe cine păcăli. Nu-i mai poate minţi că el este Christos, dar îi convinge să continue războiul început înainte de mileniu, asigurându-i că dreptatea este de partea lui, că Christos şi întregul cer n-au dreptate, că el i-a înviat, că el şi cu îngerii lui, împreună cu inteligenţa umană din toate timpurile au suficientă putere să cucerească Noul Ierusalim. Războiul lui Gog şi Magog din Ezechiel 38-39 (care nu s-a împlinit cu Israel la timpul prezis, după întoarcerea din robie, ca şi profeţiile din cap. 36-37 şi 40-48) se va împlini în acest ultim asalt paranoic şi disperat al tuturor cetățenilor acestei lumi, care s-au obişnuit să-şi lase mintea controlată de argumentele lui Lucifer. Numărul lor… ca nisipul mării… este cea mai tragică metaforă din Biblie. Miliardele pentru care Christos a murit, târâte în rebeliune de îngerii apostaţi… Toţi cei ce au respins invitaţia lui Dumnezeu în timpul vieţii, nu vor mai avea o altă şansă.

Pedepsirea celor răi are loc chiar în momentul în care asaltează cetatea. Fără îndoială, vor avea timp suficient să se pregătească de un atac armat. Biblia spune că focul mâniei lui Dumnezeu, un foc supranatural, i-a mistuit / consumat (v. 9 u.p.). Nu există un termen mai clar şi mai tare care să descrie pedeapsa exactă pe care o vor primi cei răi (Maleahi 4:1, Obadia 16, Evrei 10:27, Matei 10:28, Ezechiel 28:16-19). Unii preferă să admire flăcările şi fumul veşnic din imaginea metaforică a v. 10.15, fără să observe care este sensul metaforei (v. 14, cap. 21.8). Moartea a doua înseamnă moarte fără înviere, fără o nouă șansă, fără speranță – o anihilare totală, în despărțire veșnică de Dumnezeu.

Ultima scenă (v. 11-15) priveşte aceeaşi judecată finală din punct de vedere al dreptăţii desfăşurării ei: focul „iadului” va fi împărţit fiecăruia în mod diferențiat, după gradul de vinovăţie (v. 12 u.p.). Focul acesta este supranatural (Isaia 30:33). Numai un asemenea foc poate tortura şi nimici pe Satan şi poate pedepsi în mod diferențiat pe rebeli. Scena judecăţii mileniale se deschide prin a doua venire a lui Iisus ca Judecător suprem (v. 11). Tronul alb, ca şi calul alb (19:11) şi norul alb (14:14) sunt simboluri ale dreptăţii judecăţii Lui. În faţa acestei dreptăţi de un alb înspăimântător de pur, cerul şi pământul, personificate, sunt descrise ca alergând să se ascundă din faţa Lui.

Şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”. Cine mai rămâne în viaţă în acest timp? Toţi oamenii sunt judecaţi în timp ce sunt morţi, dar sunt apoi înviaţi ca să-şi poată primi plata (v. 13). Nimicirea va fi atât de completă încât şi până și Moartea şi Infernul pier, împreună cu vaietele şi durerile, pentru totdeauna (v. 14, 21:4). Unde se va mai găsi loc pentru iad veşnic într-o lume, în care toate lucrurile vor deveni noi? (21:5).

De ce nu acceptă Dumnezeu şi pe cei păcătoşi în Împărăţia slavei Lui? Deoarece „cei ce sunt necredincioşi lui Iisus în această viaţă, ar fi necredincioşi faţă de El şi în lumea viitoare şi ar crea o nouă rebeliune în cer.” (RH septembrie 28/1897). Vezi şi Isaia 26:10.

Înnoirea tuturor lucrurilor (21:1-22:5)

Ultima viziune a lui Ioan este aceea a înnoirii lumii noastre (v. 1), înnoire inaugurată de coborârea Noului Ierusalim (v. 2-3) care vine cu puţin timp înainte de curăţirea prin foc a întregului pământ (20:9). Versetele 3-8 sunt cuvinte ale lui Dumnezeu referitoare la această înnoire totală şi la condiţiile cetăţeniei veşnice în Noul Ierusalim. Toate lucrurile vor fi făcute noi atunci (v. 5), numai inima omenească trebuie să se înnoiască acum. Ca şi înnoirea lumii, înnoirea inimii începe prin coborârea din cer, de sus a tronului lui Dumnezeu şi nu prin zidirea de jos, de la pământ la cer, a unei dreptăţi (religii) proprii, aşa cum a făcut de la început Babilonul. Şi după cum înnoirea lumii începe prin curăţirea cu foc divin a tuturor urmelor răzvrătirii, mistuindu-le pentru totdeauna, la fel şi înnoirea spirituală, sfinţirea vieţii, începe cu focul Spiritului care curăţă inima de păcat (moartea omului vechi), fără să mai rămână în suflet vreo miasmă de tortură veşnică. Toate lucrurile vor fi noi. Dar nu va mai fi o nouă răzvrătire (2 Petru 3:13).

Cerul, pământul şi marea sunt domeniile Creaţiei originale ale lui Dumnezeu. Aici ni se spune că toate se vor înnoi (21:1). Primele opt versete par să reflecte cele scrise de Pavel în Romani 8:12-23. Enumeraţi asemănările. „Marea nu va mai fi” nu vrea să ne informeze că pe noul pământ nu vor mai exista mări. Ele sunt o parte a creaţiei originale (Geneza 1:10). Exprimarea trebuie înţeleasă în relaţie cu cerul dintâi şi pământul dintâi. Articolul definit de la „marea”, (marea aceea) arată că autorul se referă la marea dintâi, la oceanul terestru şi la mările acestea blestemate de poluare şi de plăgile divine ale lumii vechi.

Este esenţial să ştim că noua lume va fi diferită de cea de astăzi. Această viziune finală nu intenţionează să ne dea informaţii precise despre tot ce va fi şi cum va fi (2 Corinteni 12:4). Imaginile din Isaia 65 sau din alte locuri profetice, care stau ca model pentru anumite scene şi expresii din capitolele finale ale Apocalipsei, sunt nişte umbre slabe, nişte prefigurări ale lumii viitoare, nu realitatea însăşi. De exemplu, Isaia 65:17-25 prevedea o înnoire extraordinară a ţării lui Israel şi a lumii, după pedeapsa exilului, dar acea înnoire nu este a tuturor lucrurilor, aşa cum vedem aici în Apocalipsa. Acolo sunt încă prezente cele mai dureroase dintre lucrurile vechi: moartea şi păcatul.

Pentru a înţelege descrierea cetăţii din cap. 21-22 este nevoie mai mult de o credinţă copilărească decât de explicaţii. Cetatea este plină de lumina prezenței lui Dumnezeu, care depășește strălucirea soarelui la amiază (21:23, 22:5). Acolo va fi Paradisul pierdut de Adam şi pomul vieţii (22:1-2; nici atunci nu vom avea o nemurire naturală, ci doar în dependență de Dumnezeu – 22:14). Dar mai mult decât aurul străzilor şi al zidurilor de diamant, mai mult decât paradisul cu toţi pomii lui (mai puţin unul!), mai mult decât întâlnirea cu cei dragi, cu sfinţii şi cu îngerii, este fericirea de a vedea întotdeauna „faţa Tatălui” (v. 4, Exod 33:20). „Şi vor împărăţi în vecii vecilor!” (v. 5).

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.