iulie 2020
D L Ma Mi J V S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
57
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Scriptura mofturilor sfinte

Scriptura mofturilor sfinte

Tocmai am citit expunerea metodei de traducere biblică de pe blogul „Scriptura Ediția Numelor Sfinte – Prefața”, și nu m-am putut abține să nu răbufnesc aici.

Ideea publicării unei Biblii cu numele sacre este excelentă, ca fenomen strict literar. Există într-adevăr, traduceri serioase, cum ar fi Biblia de la Ierusalim (catolică, 1985), atât în engleză, cât și în franceză, care folosește numele Yahweh și El Shaddai etc. Prezența unei Biblii online cu numele sfinte este în principiu o idee bună. Dar la o privire atentă, am fost dezamăgit, ca să nu spun că aveam deja o bănuială.

Angelo B. Traina, personajul de la care a început în America această Mișcare a Numelui Sacru în 1952, a fost un imigrant american, provenit dintr-o familie de catolici sicilieni. În adolescență fusese un derbedeu notoriu, care s-a pocăit brusc, după care s-a pus în slujba unei predicatoare harismatice și, în final, fără învățătură serioasă (scolastică sau autodidactică), excentricul s-a trezit învățat și traducător, pus pe diortosit Biblia, ca să introducă în ea numele „sfinte”, adică ebraice, pe care le-a descoperit. El a câștigat pentru această opinie și pe Clarence O. Dodd (editor al unei reviste particulare și prezbiterul „Bisericii lui Dumnezeu de Ziua a Șaptea din Salem”).   Versiunea românească a acestei Biblii are însă povestea ei aparte.

Orice lucrare serioasă menționează autorul și competențele lui, sau numele și competențele colaboratorilor. Scriptura aceasta a numelor sfinte nu menționează pe nimeni. Ba încă și blogul respectiv este misterios. Ce înseamnă secretomania aceasta? Cum poate să aibă cineva încredere într-o traducere făcută de niște anonimi? Dar nu ne trebuie multă cercetare ca să observăm că, de fapt, autorii faptei au și motive serioase să se ascundă. Au preluat traducerea lui Dumitru Cornilescu, în care au înlocuit numele și denumirile românești ale lui Dumnezeu și ale lui Iisus, cu corespondentele ebraice, care sunt convenționale în unele grupuri iudaizante.

Dar băieții au fost și creativi, n-a fost numai copy-paste. Au schimbat în mai multe locuri textul lui Cornilescu, pe motivul că s-ar fi inspirat dintr-un text „original”! De exemplu, Cornilescu tradusese bine Matei 28:19, după textul grecesc, care afirmă credința lui Iisus în Sfânta Treime, în toate manuscrisele, inclusiv în cele mai vechi. Dar Scriptura Numelor Sfinte zice: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele și botezul lor să fie în Numele Meu.” Aceasta este o pervertire a textului, specifică sectelor antitrinitariene, care fără nicio bază textuală, presupun că originalul „ebraic” (care?) ar fi sunat diferit de textul grecesc. Pe cine vor prosti, oare, cu asemenea schimonosiri ale textului biblic? Ca să nu ne mirăm, cei care au comis această traducere ne informează că „Matei cap. 28 s-a tradus după scrierile de la Marea Moartă, neutilizînd forma tîrzie din secolul IV.” Unde or fi găsit ei Evanghelia după Matei în ebraică la Marea Moartă, nimeni nu știe. Este absolut secretul lor profesional.  

Autorii, deși par îndrăgostiți de numele ebraice, nu au mult habar de ebraică. În genealogia lui Iisus din Matei 1, toate numele au fost lăsate cu transliterarea „păgână” greacească, așa cum le lăsase Cornilescu. Doar numele lui Iisus a fost redat ca Yașua (în loc de Yeșua), iar titlul Său n-a fost nici tradus românește (Unsul), nici transliterat (Christos), ci tradus în „ebraică” sub forma greșită haMașiya. Corect ar fi fost ha-mașiah / academic: hammāšīaḫ). Denumirile multor cărți au fost ebraizate în mod inutil și greșit: Rute (în loc de Rut), Melechim (în loc de Melachim), Ezrah (în loc de Ezra), Hadasa (în loc de Estera!). Chiar dacă Estera se numise inițial Hadasa, numele cărții este Estér / rom. Estera. Au scris Yowb (în loc de ’Iyob/Iiov), Mashal (în loc de Mishle/Mișlé/Proverbele), Yah”El (în loc de Yo’el).

Chiar numele cărților NT au fost ebraizate și aramaizate, după criterii misterioase. Matei este numit Mattityahu, ca pe vremea lui David (1Cr 25:21) și nu Mattay, cum ar fi fost normal în epoca romană (vezi NT Delitzsch, Peshitta etc.); Marcu este numit Moshe (!), nume care nu se purta pe vremea lui Marcu. (Marcus este în realitate numele roman al lui Yohanan, fiul Mariei din Ierusalim (FA 12:12, 25). Epistolele poartă nume aramaice, inspirate din Peshitta, dar greșit ortografiate. Și până la numărul de 80, au fost introduse și cărțile apocrife și cartea lui Enoh, pe care evreii niciodată nu le-au recunoscut ca inspirate. Au înlocuit cuvântul Dumnezeu cu Eylohim (corect ar fi fost Elohim), rezervându-l pentru adevăratul Dumnezeu. Prin contrast, în textul ebraic, același substantiv ᵓĕlōhîm se folosește frecvent și pentru zeii falși. Ei însă au rezervat pentru zeii falși denumirea românească de Dumnezeu / dumnezeu, pentru ca cititorii să creadă că în însăși această rostire a cuvântului dumnezeu ar fi ceva păgân, spurcat.

„Scriptura cu Nume Sfinte” folosește o transliterare și o pronunție a numelor sacre de modă anglo-americană, care nu se potrivește cu limba și ortografia română. Numele יהוה (vocalizat de tradiția iudaică precum Adonai sau Elohim, pentru a nu se pronunța așa cum era scris) a fost transliterat Yahweh, ca în limbile occidentale. Dar pentru români poate fi derutant, pentru că românul îl citește și pe /h/ final! De altfel, numele acesta este pronunțat diferit în diverse limbi. Vorbitorii de engleză și de multe alte limbi îl pronunță ĭáŭe; francezii, italienii, germanii și alții îl pronunță ĭavé; suedezii: ĭavíe; latinoamericanii: ǰáve; chinezii: ĭe-ŭeĭ; japonezii: ĭa-e; coreenii: ĭa-he-hə;cehii: ĭáveḥ; slovacii, polonezii: ĭáhveḥ; sârbii: ĭáhveh; maghiarii, ĭávæ;românii și turcii îl pronunță cum îl scriu: Iahve (ĭáh-ve).

Dar întrebarea este cum se pronunța în vremurile biblice. Numele sacru יהוה se transliterează academic yahwê (pronunțat ĭah-ŭé, cu accentul pe a doua silabă). Cel mai apropiat pronunță arabii, doar că la cei mai mulți nu cade accentul corect: ĭah-ŭé). În ebraica modernă, w/ŭ se pronunță /v/, așa că, dacă cineva nu poate pronunța acel /ŭ/scurt semiconsonantic, poate să pronunțe /v/. Dar trebuie să știe toată lumea că /h/ final nu se pronunță, are doar rol ortografic, în timp ce /h/ interior se pronunță (dar ușor, ca în limba română, nu gutural). În diverse limbi /h/ interior din numele sacru nu este pronunțat, deoarece acele limbi nu-l pot pronunța astfel. Grecii nici nu aveau un semn pentru /h/, doar un /‘/ pus târziu deasupra unor vocale inițiale; iar pentru w/ŭ foloseau fie /β/ fie /oύ/, care erau mai apropiate.

În limba română se poate scrie Yahwé, cu accentul pe /e/, iar /w/ va fi citit fie așa cum era clasic /ŭ/, fie /v/, cum este mai ușor. În orice caz, nu uitați că accentul este pe /é/ final, ca în cazul cuvintelor: olé, pané, soté, René, de ce, etc.; NU ca în cuvintele nave, salve, Gheorghe, larve etc. Numele Sacru la origine este un verb ebraic imperfectiv, persoana a III-a masculin singular, de la rădăcina hwy > hyh (a fi), iar verbele imperfective se accentuează pe ultima silabă. De fapt, majoritatea cuvintelor ebraice se accentuează pe ultima silabă, ca în franceză, chiar și numele feminine de tipul Ḫawwā (Eva), Śarrā, Lēᵓā, deoarece ele provin din formele arhaice: Ḫawwat, Śarrat, Liᵓat.

יהושע Yahu-šûₐͨ (pronunțat mai târziu Yawšûₐͨ > Yôšûₐͨ) este numele lui Iosua cuceritorul și al marelui preot Iosua. Dar în cazul marelui preot Iosua, forma cea mai familiară a numelui era ישוע (Yêšûₐͨ). În epoca persană și în epoca greco-romană, deci incluzând timpul Mântuitorului, acest nume s-a folosit doar în forma nouă ישוע (Yêšûₐͨ), care a fost transliterată în greacă Ἰησοῦς, Ἰησοῦ, Ἰησοῦν (Yêsûs, Yêsû, Yêsûn), după caz, de aproape 1200 de ori în Biblie, inclusiv în cazul lui Iosua cuceritorul – cu extrem de puține excepții, în care numele acesta este transliterat în greacă sub forma: Ιησουε (Yêsûä): 1Cr 7:27; Ezr 2:6. Transliterarea Yahshua este o făcătură sectară, nu este standard. Mesianicii și evreii transliterează acest nume Yeshua (în traducerile CJB) sau Jeshua. Transliterarea Yahshua a fost preferată de unii credincioși americani ai numelor sfinte, pentru a scoate în evidență originea primei silabe (Yê < Yah[wé]). Dar pronunția Yașua este incorectă, deoarece evreii nu au pronunțat niciodată așa. (O pagină foarte bună care se referă la aceste lucruri este Compelling Truth.)

Aceiași autori susțin că ISUS nu ar fi numele Mântuitorului, „ci o emanație păgînă (grecească) a zeului Dion-Isous = ISOUS = Isus.” În realitate, numele zeului grecesc nu era Dion-Isous. Aceasta este o făcătură tendențioasă. Numele zeului cu pricina era Dionysos < Dios-nysos, zeul bețivilor; Dios fiind genitivul de la Zeus, iar -nysos se referă la originea mitologică a zeului: Muntele Nysa. O variantă arhaică a numelui era Di-wo-nu-so. Numele creștin Isus / Iisus este din numele iudeo-elenistic Iesus, adică modul cum pronunțau evreii eleniști numele ebraic al lui Iosua (Ioșua/Ieșua), cum s-a explicat mai sus. Numele Iisus nu a fost purtat de nici un păgân. A spune că numele Iisus vine de la vreun zeu oarecare este curată prostie, adică o ignoranță, la care se adaugă inițiative malițioase și destulă infatuare. Ca și cum s-ar spune că Adonai ar veni de la zeul Adonis, că Yahu (Yahwé) ar veni de la compania web Yahoo!, sau că numele lui Moșé ar veni precis de la Moș Ene, ori de la Mikkey Mouse.              

Aici, experții cu pricina afirmă categoric: „Chiar și în grecește numele יהושע Yașua se pronunță tot יהושע Yașua și nu Isous.” Măcar o singură referință să fi indicat, să știm și noi cine a fost primul geniu care a conceput această idee profundă! Și nimeni nu a spus că în greacă era Isous, ci Iesous (pronunțat inițial Iesus, iar mai târziu Iisus). Titlul Mântuitorului, scris incorect haMașiya (în loc de ha-Mașíah) este interpretat că înseamnă „Unsul lui Yah”. Nu este adevărat, titlul mašīaḫ (de la verbul mašaḫ = a unge) înseamnă „Unsul”, iar terminația lui nu are nicio legătură cu numele sacru Yah (care se scrie cu ה hê, un /h/ lejer), în timp ce mašīaḫ se scrie cu ח (ḥēṯ) și este un /h/ mai dur, gutural (cf. /ch/ german).

Autorul / autorii acestei minuni de traducere ne dezvăluie că, pentru a traduce, „au folosit un volum imens de date și documente, cuprinzind Scrierile de la Marea Moartă și chiar Death (sic) Sea Bible (Biblia de la Marea Moartă)”. Eu aș fi foarte curios să-l aud pe unul dintre aceștia citind un singur cuvânt ebraic (la întâmplare). The DSS Bible este o Biblie în engleză, asemănătoare cu NIV, cu influențe din manuscrisele de la Qumran și cu ceva note critice. Sunt sigur că niciunul dintre autorii ei nu ar fi de acord cu modul în care au tradus cei de la Scriptura-cu-mofturi-pseudo-evreiești. Și mai afirmă acești domni, că „Scripturile Sacre din limba Engleză sunt copi fidele ale versiunilor Aramaice și Evreiești.” Dar versiunile aramaice provin în cea mai mare din textul grecesc, iar versiuni evreiești nu există deloc, cu excepția unod traduceri moderne din greacă. Mai există o falsă Evanghelie a lui Matei medievală, tradusă speculativ și malițios în ebraică de un evreu anticreștin. Cam atât. Nu avem nici un petic de evanghelie ebraică. Nimic. Poate o fi existat cândva la nazarineni și ebioniți, dar nu ne-a rămas nimic în ebraică sau aramaică de la aceștia. În schimb, la Marea Moartă s-au descoperit nu doar manuscrise ebraice și aramaice, ci și grecești și latine.

Pe lângă alte cuvinte „păgâne”, acești epuratori de Biblie au scos și cuvântul „cruce”, fiindcă nu l-au găsit în „Scripturile de la Marea Moartă” (!) Păi cum să existe cuvântul „cruce” acolo, când lucrarea aceea este în engleză? Dar nici cuvântul englezesc „cross” nu se găsește, și nu-i nimic de mirat, deoarece acea Biblie nu conține Noul Testament. Ați găsit undeva în VT vreo cruce? Apoi minunații traducători mai vorbesc despre „latinescul ‘croso’” care ar însemna „cruce”. În realitate, cruce în latină este crux.

Este aceeași teorie ca a Martorilor lui Iehova, care fug de „cruce”, pentru că ar fi păgână, ca și cum dracul de „stâlp de tortură” n-ar fi la fel de păgân. Este adevărat că termenii vechi (ebr. țeluv, aram. zaqif, gr. stauros, lat. crux) însemnau „stâlp de tortură”, fie stâlp simplu (țeapă, bârnă), fie un stâlp cu braț transversal în diverse poziții (T, † sau X).  În ebraică și greacă se mai folosește pentru stâlpul de tortură al lui Iisus și cuvântul pentru „lemn” (ebr. ‘, gr. xylon), termen care înseamnă și copac, pom. Într-adevăr, strict lingvistic nu se poate determina cum era acel stâlp de tortură, pe care a fost pironit Mântuitorul, dar apelând la contextul cultural-istoric, putem ști mai mult. Romanii foloseau și stâlpul cu patibulum (braț transversal), și scrierile creștine cele mai vechi descriu stâlpul de tortură al lui Iisus ca fiind cu braț transversal. Prin urmare, termenul cruce nu poate fi eliminat din Biblie sub pretextul că ar fi mai păgân decât acela de stâlp.  Poate că și faptul că deasupra capului Mântuitorului a fost fixată o inscripție ar sugera că mâinile au fost pironite lateral. În orice caz, obiceiul de a demoniza orice aspect tradițional creștin, opunând clișee lingvistice sau teorii conspiraționiste nu este treabă serioasă, ca să nu mai spunem că este un exercițiu de ostilitate nejustificată față de alți credincioși.

„În concluzie”, ne asigură promotorii Bibliei scandaloase, „această tranducere nu aparține niciunei denominații specifice, fiind independentă”. Exact așa s-au lansat multe denominații, cu dorința și pretenția de a fi independente de „sisteme” și de „biserici”. Poți să nu depinzi absolut de nimeni, dar să depinzi absolut de propriile prejudecăți. Acest tip de independență nu este decât un scandal în plus.   

În final, o mostră de traducere din această Biblie, un text folosit ca argument major: „Fiindcă, oricine va chema Numele יהוה Yahweh (YAUE), va fi Mîntuit.” (Rom 10:13). Ni se sugerează astfel că nu cunoașterea lui Dumnezeu, nu credința în Christos, și nu împărtășirea caracterului și a Duhului lui Dumnezeu înseamnă mântuire, ci simpla cunoaștere a unui secret lingvistic: cum să pronunți exact Numele sacru. Dar în textul ebraic este scris că „oricine va chema numele lui Yahwé va fi mântuit”, nu „a chema numele Yahwé”. Expresia ebraică „a chema numele lui Dumnezeu (Yahwé)” înseamnă a se ruga, a invoca pe Dumnezeu în rugăciune, indiferent că este numit Yahwé (1 Împ 18:24; Gen 12:8; 26:25), sau El / Dumnezeu (Gen 16:13), sau Elohim / Dumnezeu (1Cr 4:10).

Este bine de știut că numele Yahwé a fost inventat de Dumnezeu și descoperit lui Moise pentru prima dată. Lui Avraam i Se descoperise sub numele de El-Șaddai, care înseamnă fie Dumnezeul Atotputernic, fie Cel Atotsuficient (Ex 6:3). Și atunci, cum de a chemat Avraam Numele lui Yahwé (Gen 21:33), ca să fie mântuit, dacă acest nume nu i se descoperise? Se vede că Moise a scris Geneza, după ce i se descoperise noul nume al lui Dumnezeu. Și pentru a-i asigura pe israeliți că Dumnezeul de la Sinai este identic cu Cel care a creat lumea și a mântuit pe strămoșii lor, Moise a folosit din plin numele Yahwé, adăugându-l și în cartea Genezei.     

Pe lângă sensul obișnuit de „nume”, termenul ebraic șem (nume), se folosește adesea cu sensul de renume, faimă, reputație. În acest sens a fost numit Șem fiul lui Noe, un sens foarte frecvent (Gen 11:4; 12:2; Iov 18:17; 2S 7:9, 23; 2S 14:7;  Ec 7:1 Zp 3:19; Ez 16:14; 22:5 etc.). Când Dumnezeu „a chemat Numele Său” înaintea lui Moise, El nu a dat explicații lingvistice, ci a arătat în ce coonstă faima lui Dumnezeu, caracterul Lui, slava Lui (Ex 33:19; 34:5-7). Acest fel de a chema numele Domnului nostru este accesibil fiecăruia în toate limbile. Și numai o asemenea cunoaștere mântuiește. Cealaltă cunoaștere, rostirea magică a unor cuvinte „sfinte” într-o limbă „sfântă”, nu duce decât la infatuare, după cum este scris: „cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește”. Rețineți cel puțin ideea aceasta!  

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.