ianuarie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
45
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Judecata și Sanctuarul/Sanctuarul / Măsuța cu nisip / The Sand Box

Sanctuarul / Măsuța cu nisip / The Sand Box

For English speakers there is a translation made
after the first draft of my paper in Romanian.
This Romanian original text needs also improvement.
You may read this good English translation,
until an improved version appears:  Masuta cu nisip -English

Tema condescendenţei lui Dumnezeu, care Se adaptează la înţelegerea umană limitată a limbajului Scripturii, merită un studiu special. Exemplele date aici sunt doar o mică parte din imaginile vizionare (biblice sau din viziunile Ellenei White), care au sens dacă le înţelegem rolul didactic, însă ar deveni ridicole şi uneori absurde, dacă ar fi luate în sens literal. Limbajul viziunilor este un limbaj adesea copilăresc, tocmai pentru că el este intenţionat să atragă pe oamenii simpli, pe copii şi pe cei care sunt destul de inteligenţi să se „coboare” la acest nivel pentru a primi adânca învăţătură a lui Dumnezeu. Acest limbaj aparent pueril este calculat să trezească, prin imaginaţie, gândirea cea mai profundă a celor care se apropie de viziuni descălţându-se de prejudecăţi.

1. Limbajul didactic al viziunilor profetice

Înţelegerea viziunilor biblice este în general viciată de o percepţie literalistă a rolului imaginilor. Profetul este perceput adesea ca un şaman care intră în transă, după care spiritul lui părăseşte lumea, călătorind în supranatural, de unde se întoarce în trup, aducând semenilor ştiri supraomeneşti. Din punct de vedere subiectiv, într-adevăr, profetul poate simţi experienţa ca pe o călătorie, de unde şi expresiile „Duhul m-a răpit şi m-a dus….” (Ez 8:3; 11:1, 24; 43:5); sau „răpit până în al treilea cer” (2 Cor 12:1). Din acest motiv, acea schimbare fizică specifică profetului în viziune este numită adesea „răpire sufletească” (FA 10:10; 11:5; 22:17), deşi în textul original grecesc avem denumirea de ékstasis (stupoare, uimire, „transă”). În realitate, toate scenele se petrec în mintea vizionarului (Da 4:10.13; 7:15; 8:2), ca într-un vis, nu au loc călătorii spaţiale. Experienţa însă este atât de perfect realizată de puterea lui Dumnezeu, încât subiectul, dacă este singur, nu poate distinge viziunea de realitate („dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu”: 2Cor 12:1).

Dar, indeferent de metoda prin care profetul este făcut martor al unor realităţi nevăzute de cei de lângă el, întrebarea capitală este: i se arată profetului realitatea fizică a lucrurilor cereşti şi viitoare, ca şi cum ar lua imagini cu videocamera? Sau, mai degrabă, i se prezintă o transfigurare a realităţilor cereşti şi viitoare, în scenarii cultural-adaptate, cu rol didactic, spiritual, fără intenţia de a ne informa exact despre realitatea fizică de sus sau din viitor?

În urma analizei unui număr suficient de viziuni biblice şi a doi profeţi moderni extracanonici (William Foy, Ellen White), am ajuns la concluzia că imaginile descrise de vizionari au, mai degrabă, rol didactic, şi că Dumnezeu nu a intenţionat informarea noastră cu privire la design-ul exact al realităţilor cereşti; nu primim pe această cale informaţii reale despre urbanistica, topografia, arhitectura, mobilierul şi instrumentele muzicale cereşti. Imaginile din viziuni sunt construcţii foarte inteligente şi estetice, cu mare forţă de impresie asupra minţii cititorului, dar ele nu sunt decât un simplu material didactic, cu un mesaj spiritual specific, şi nu trebuie înţelese ca reflectare exactă a realităţii. Încercaţi să răspundeţi la întrebări ca acestea:

  • L-a dus Duhul pe Ezechiel la Ierusalim în realitate? L-a luat în realitate de păr şi l-a transportat prin văzduh până acolo, sau l-a făcut să simtă aşa ? (Ez 8:3).
  • A intrat el cu adevărat în încăperea unde prinţii evrei se închinau la idoli? (8:9-11). Dacă a intrat, cum de nu l-au văzut? Iar dacă profetul era teleportat în natură spirituală, ce nevoie avea să intre pe uşă? (8:7-8)
  • Sunt oare heruvimii vizionaţi de Ezechiel (Ez 1) fiinţe inteligente cu înfăţişări animaliere, sau mai degrabă prin aceste imagini simbolice ni s-a transmis un adevăr spiritual? Dacă ele sunt imaginea exactă a heruvimilor cereşti, cum se face că Ioan i-a văzut altfel decât Ezechiel ? (Ap 4).
  • Este adevărat că Christosul ceresc are în gură o sabie ? (Ap 1 şi 19).
  • Va veni Domnul călare pe un cal alb, cu o haină mânjită de sânge (Ap 19), sau pe un nor alb, îmbrăcat în strălucire şi având în mână o seceră (Ap 14)?
  • Au existat aievea în cer femeia însărcinată (Ap 12:1) şi dragonul roşu?
  • Există în realitate un miel înjunghiat la tronul lui Dumnezeu, aşa cum clar l-a văzut Ioan şi l-a descris (Ap 5)?
  • Oare fiinţele cereşti aduc tămâie şi cântă cu lira grecească (Ap 5)?
  • Există, oare, suflete de martiri care dorm undeva, sub un altar, în univers (Ap 6), şi se mai trezesc din când în când, să ceară răzbunare?
  • Au îngerii trâmbiţe şi aripi în realitate? Ce ar putea face cu aripile când traversează spaţiul cosmic ? Iar dacă ei sunt spirite, la ce le-ar servi nişte aripi care bat aerul ?
  • Un asemănător tir de întrebări s-ar putea pune cu privire la viziunile Ellenei White:
  • Vor veni cei răi, în ultima confruntare, să-i caute cu sabia în mână pe credincioşi?
  • La venirea Domnului, vor cădea nişte lanţuri reale de pe sclavi? Este adevărat, că Ellen White aşa a văzut, după cum şi Ioan a văzut că balaurul a fost legat cu lanţuri în Ap 20 – dar acele lanţuri sunt cu siguranţă simbolice, ca şi fântâna abisului în care este aruncat balaurul.
  • Vor fi răpiţi mântuiţii la cer în care de nori, cu roţi înaripate şi inteligente, sau în care de foc cu cai de foc, ca în viziunile lui Elisei şi ale lui William Foy? Cea mai rapidă şi mai sigură navetă spaţială nu ar putea asigura o asemenea călătorie, darămite nişte trăsuri, fie ele şi de foc. Unii sunt înclinaţi să traducă asemenea imagini în tehnică astronautică de tip SF, dar putem fi siguri că vizionarii ne-au spus exact ce au văzut. Treaba noastră este să descifrăm mesajul spiritual, nu să citim viziunea într-un cod modern, transformând imaginea antică într-una tehnico-ştiinţifică.
  • Au îngerii, în realitate, ecusoane de aur cu care se legitimează la porţile Cetăţii cereşti? N-ar putea fi ele piratate de mafia celorlalţi îngeri exilaţi pe pământ ?
  • Are Pomul Vieţii două tulpini reale, de ambele maluri ale râului?

Imaginea Pomului Vieţii este dezvoltată în viziunea Ellenei White, dar ea derivă din Ap 22:2, care la rândul său îşi are sursa în Ez 47:12, unde apar pomi roditori de ambele părţi ale râului vieţii. Tradusă literal, exprimarea lui Ioan este: „…de o parte şi de alta a râului este pom de viaţă”. Exact ca în ebraica lui Ezechiel, unde traducătorii au ştiut că termenul ʿēṣ (copac) este un singular colectiv şi se traduce corect prin plural (copaci) în limba română.

[1]

Din nefericire, puţine traduceri au redat expresia aceasta prin plural, cum ar fi trebuit. Cei mai mulţi au preferat singularul, cu articol definit, desigur sub influenţa scenariului din Geneza 3. De observat însă, că inspiraţia divină s-a adaptat la înţelegerea populară (în cazul viziunii Ellenei White). Dacă traducerea (greşită chiar) a creat imaginea unui pom cu două tulpini şi două rădăcini, pe ambele maluri ale râului vieţii, Domnul a folosit chiar o asemenea greşeală (neimportantă) pentru a descrie o realitate cerească. El nu a fost interesat să ne dezvăluie realitatea fizică exactă, ci doar să ne dea o învăţătură spirituală.

Acest aspect al revelaţiei şi inspiraţiei este deosebit de interesant, deoarece există destule dovezi că Domnul a folosit (= „copiat”) uneori imagini chiar şi din surse neinspirate. Este foarte posibil ca noul paradis să aibă unele lucruri comune cu primul paradis. Dar cum Moise nu descrie arborele vieţii, şi cum imaginea din Apocalipsă depinde mult de viziunea lui Ezechiel, reiese că această imagine, dincolo de realitatea fizică exactă, este intenţionată să dea lecţii spirituale. Observaţiile acestea ar trebui să ne pregătească să înţelegem mai bine limbajul « structurii » atâtde pământeşti a sanctuarului ceresc, prezent în viziuni biblice şi extrabiblice.

2.  Imaginea sanctuarului ceresc în viziunile biblice

Cum arată templul ceresc al lui Dumnezeu? Moise nu-l descrie. Modelul pe care el îl primise pe munte era doar planul sanctuarului care urma să fie construit (Ex 25:40), şi nu o schiţă a sanctuarului ceresc; după cum şi David a primit un plan pentru ce urma să construiască Solomon (1Cr 28:11-12). Templul ceresc este afirmat în multe locuri în VT, dar niciodată descris. Când se face referire la templul ceresc, el este privit ca fiind locuinţa (reşedinţa sau palatul) Regelui Regilor, nu ca o structură separată, temporară, confecţionată pentru ceremoniile noului legământ.

De asemenea, în Epistola către Evrei – singura carte care interpretează explicit câte ceva din tipologia sanctuarului mozaic – templul ceresc nu este descris. Doar se face referire frecventă la el, fiind numit „adevăratul cort”, „acel cort mai mare şi mai desăvârşit”. Este adesea numit cu pluralul neutru τά άγια, ta hághia, care denumea fie sanctuarul mozaic ca întreg (Ev 8:2), fie oricare din cele două spaţii sacre (în funcţie de context).

În viziunile lui Daniel, sanctuarul ceresc nu este descris deloc. Apocalipsa însă are viziuni mai detaliate despre sanctuarul de sus. De exemplu, într-o metaforă din Ap 3:12, templul lui Dumnezeu, asociat cu Noul Ierusalim, are drept coloane interioare pe creştinii biruitori. În 7:15, templul ceresc, loc al tronului lui Dumnezeu, este comparat cu un cort în care Dumnezeu va locui cu marea mulţime a supravieţuitorilor „timpului strâmtorării”, şi din context reiese că acesta este un loc veşnic. În 11:1-2, Ioan vede templul lui Dumnezeu, altarul cu închinătorii credincioşi (curtea interioară a lui Israel) şi curtea exterioară (curtea „neamurilor”), ca şi cum acesta ar fi o copie a templului lui Irod. Se detaliază curţile şi ce este esenţial în legătură cu ele, dar nimic nu se spune despre alcătuirea templului însuşi. În 11:19  şi 15:5, templul ceresc sau „cortul mărturiei” (cf. Nu 17:7-8; 2Cr 24:6) se deschide, lăsând vederii chivotul legământului. În 14:15.17; 15:6; 16:1.17 templul ceresc este centrul activităţii îngerilor şi al tronului lui Dumnezeu, asociat cu altarul (Ap 16:7). Iar judecata divină este executată prin forţe trimise din templu.

Dar Apocalipsa are scene care se raportează la templu chiar şi în viziuni unde templul nu este menţionat. Iisus apare în odăjdii şi încins la piept, ca preoţii aaronici (cap. 1). Se descriu personaje, obiecte şi scene interioare din sanctuarul ceresc, toate într-un limbaj înalt simbolic: şapte candele / sfeşnicul (simbol al Duhului Sfânt: 4:5); heruvimii străjeri (4:6 ; = făpturile vii, ca în Ezechiel), tronul lui Dumnezeu (4:2-4), mielul de jertfă (5:6), tămâia, muzica liturgică (5:8; 8:3-4). Avem de asemenea altarul de jertfă, unde martirii au fost jertfiţi ca şi Domnul lor (6:9-11), iar în cap. 8 avem şi altarul tămâierii, tămâia şi cărbunii, un înger-preot înarmat cu cădelniţa şi 7 îngeri-preoţi cu şofare (corn de berbec). În cap. 14-15, reapar cei şapte îngeri-preoţi, de data aceasta cu potire ale mâniei, după ce slujba sanctuarului a încetat şi lucrarea de mijlocire s-a încheiat (Ap 15:8).

Notabil este că în cap. 4 nu apare nici o catapeteasmă cerească între sfeşnic (cele şapte candele) şi tron (chivot). În cap. 8, de asemenea, nu apare perdea sau zid despărţitor între altarul tămâierii şi tronul divin. În sanctuarul pământesc, prezenţa catapetesmei era instructivă, pentru a indica ideea de separare între om şi Dumnezeu – accesul interzis (Ex 19:12; Lv 16:1-2) – precum şi ideea de acces prin sângele ispăşirii. Dar în noul legământ ni se dă acces spiritual deplin prin Iisus, care stă la dreapta Tatălui (Ev 4:16; 10:19-22), după cum în sanctuarul de sus nu există nici o separare între Dumnezeu şi cetăţenii cerului. În Apocalipsă, Iisus (Mielul) este strâns legat de tronul lui Dumnezeu, iar heruvimii şi cei douăzeci şi patru de presbiteri sunt în jurul tronului. Nimic nu ascunde faţa Tatălui de îngerii slujitori (Mt 18:10).

3.    Sanctuarul-Cetate

Când descrie în Ap 21:22 interiorul cetăţii, Ioan arată că n-a văzut acolo nici un templu, pentrucă Dumnezeu şi Mielul sunt Sanctuarul Noului Ierusalim, ba chiar cetatea însăşi este « cortul lui Dumnezeu cu oamenii » (21:3). Cetatea este descrisă având forma de cub perfect a Sfintei Sfintelor (Ap 21:16c; 1Rg 6:20), cu 12 temelii de piatră scumpă identice cu pietrele scumpe din pieptarul marelui preot (Ap 21:19-20; Ex 28:17-20). Cortul lui Dumnezeu este locuinţa Lui împreună cu fiinţele sfinte (Ap 13:6).

Această identificare completă a cetăţii cu sanctuarul şi a sanctuarului cu cetatea ne învaţă între altele un adevăr major, că în împărăţia lui Dumnezeu de sus şi din viitor nu există distincţie între « cetate » (spaţiul civil,  politic) şi « templu » (spaţiul religios, bisericesc), între secular şi sacru. Nimic nu este profan acolo. Oamenii salvaţi sunt în acelaşi timp „preoţi şi regi” (Ap 20:6), în timp ce Iisus al lor este Marele Preot şi Regele Regilor (Ps 110:4).

William Miller, în scrierea sa fundamentală din 1834, se apropia foarte mult de această soluţie teologică: [2]

„După ce Zorobabel a zidit al doilea templu, nu a mai apărut nici un cuvânt de la profeţi sau apostoli, că un al treilea va fi vreodată zidit; cu excepţia aceluia care se coboară din cer, unul spiritual, care este mama noastră a tuturor (evrei şi neevrei) şi care este liber [Gal 4:26]. Când acel Ierusalim este făcut desăvârşit,[3] atunci vom fi curăţiţi şi îndreptăţiţi.” [Mai departe el se referă la Fip 3:20, 21]. (sublinierile mele)

Owen R Loomis Crosier,[4] care în 1846 a scris primul articol de teologie adventistă de ziua a şaptea pe tema sanctuarului din Daniel 8:14, în ciuda inconsecvenţei, a susţinut aceeaşi idee, identificând templul ceresc cu cetatea cerească:

„Când Mântuitorul a fost la Ierusalim, şi a anunţat „iată că vi se lasă casa pustie,” ucenicii au venit la el ca să-i arate clădirile templului. […] Dar pentru a-i consola şi învăţa, El zice, „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri In 14:1-3. Stând, ca să zicem aşa, pe linia de despărţire dintre legământul tipic şi cel antitipic, după ce tocmai declarase Casa primului legământ ca nemaifiind validă şi prezisese distrugerea ei, cât de natural a fost ca să le indice apoi ucenicilor sanctuarul noului legământ, de care aveau să se prindă afecţiunile şi interesele lor, aşa cum se legaseră de primul.” (sublinierile mele).

După trei luni, în acelaşi an, căpitanul Joseph Bates,[5] un alt pionier adventist, a scris o broşură entuziastă în urma citirii articolului lui Crosier. Ascultaţi retorica apologetică a lui Bates:

Bine, ar zice cineva, vreţi să spuneţi că această Cetate este în acelaşi timp sanctuarul? Dacă veţi permite mărturiei biblice să vorbească, va trebui să credeţi că aşa este […]

Până la 2300 zile, apoi sanctuarul va fi curăţit.” Dan. 8:14. Acesta, aşadar, după cum înţeleg eu, este acelaşi „sanctuarul ceresc, Noul Ierusalim, Paradisul lui Dumnezeu.” […] O, Doamne, dă-ne adevărul!  […] Acesta este, deci, „Cetatea de Aur” încăpătoare şi glorioasă, „Noul Ierusalim;” „Sanctuarul ceresc;” „Mireasa Mielului;” „Mama noastră a tuturor;” „Paradisul lui Dumnezeu;” capitala împărăţiei VEŞNICE a Domnului nostru care vine, gata să coboare “din al treilea cer.”

Ideea identificării sanctuarului ceresc (ca reşedinţă a lui Dumnezeu) cu Cetatea mi-a venit cu aproape treizeci de ani în urmă, când memorizam Apocalipsa. Dar, deşi soluţia era atractivă şi convingătoare, am respins-o, pentru că la data aceea nu aveam destulă experienţă în interpretarea Bibliei şi a scrierilor Ellenei White. În plus, conştiinţa era hipersensibilă faţă de percepţia colectivă, faţă de formularea istorică a doctrinei moştenite. În mod special, afirmaţiile Spiritului Profetic constituiau pentru mine ultimul cuvânt, autoritatea finală în materie de înţelegere a Bibliei. De aceea, pentru că apologetica noastră este legată de unele exprimări ale Ellenei White, este necesar să înţelegem cât mai bine ce anume a văzut Ellen White în viziunile ei.

4.  Sanctuarele cereşti din viziunile Ellenei White

După cum Apocalipsa are viziuni diferite ale templului (templelor?) din cer, scrierile Ellenei White prezintă aceeaşi situaţie, pe care noi adventiştii nu am analizat-o suficient. Să facem, cel puţin, următorul exerciţiu analitic în identificarea şi descrierea spaţiului sacru din cer.

1. Sanctuarul de deasupra Cetăţii

În Experienţe şi viziuni,[6] Ellen White îşi povesteşte prima viziune extatică din adolescenţă (dec. 1844). Viziunea descoperă imagini simbolice, cum ar fi calea adventiştilor (cei 144.000) către Cetatea cerească, o cale ridicată deasupra lumii, tot mai înaltă şi mai îngustă, presărată cu peripeţii, văzute de asemenea în imagini figurate. Cunosc din copilărie descrierea acestei viziuni, dar spre surpriza mea întârziată, abia în ultimii ani am observant în ea un detaliu neobişnuit: sanctuarul este localizat undeva deasupra Cetății sfinte. După ce descrie paradisul și pomul vieții care erau în Cetate, după modelul din Re 22:1-2, vizionara continuă astfel:

« În timp ce rămăseserăm cu ochii pierduţi la lucrurile slăvite din acel loc, privirile ne-au fost atrase în sus la ceva ce părea de argint. Am cerut lui Iisus să-mi permită să văd ce era dincolo de aceasta.

Într-o clipă ne-am luat zborul în sus şi am întrat înăuntru; acolo am văzut pe bunul părinte Avraam cel din vechime, pe Isaac, Iacob, Noe, Daniel şi pe mulţi asemenea lor. Şi am văzut o perdea cu o margine grea de argint şi aur, ca extremitate, în fundul acelui loc; era foarte frumoasă. Am întrebat pe Iisus ce se afla dincolo de perdea. El a ridicat-o cu braţul Său drept şi m-a invitat să iau aminte. Am văzut acolo un chivot plin de slavă, acoperit cu aur curat, şi avea o bordură splendidă, care semăna cu coroanele lui Iisus; pe el erau doi îngeri străluciţi — cu aripile întinse pe deasupra chivotului, cum stăteau la fiecare capăt, cu feţele întoarse unul spre altul şi privind în jos. [Ex 25:18, 20Ev 9:3-5.] În chivot, sub întinderea aripilor îngerilor, era un vas de aur cu mană, de o aparenţă gălbuie; şi am văzut un toiag, despre care Iisus a spus că era al lui Aaron; l-am văzut cum înmugurea, înflorea şi rodea [Numbers 17:8.]. Am mai văzut două vergi de aur, de care atârnau fire de argint, pe care se puteau vedea cei mai superbi struguri; un ciorchine era mai mare decât l-ar fi putut duce un om. Am văzut pe Iisus înaintând şi luând mană, migdale, struguri şi rodii, aducându-le jos în cetate, şi aşezându-le pe masa pregătită pentru Cină. Am înaintat să văd cât de multe [fructe] au fost luate, dar rămăseseră la fel de multe; şi am strigat Aleluia —Amin.

Apoi toţi am coborât din acest loc, jos în cetate.»(Sublinierile mele)

Nu este nici o îndoială că viziunea se referă la sanctuar. Deasupra Cetății, după o catapeteasmă de argint, sunt prezenți patriarhii și sfinții exemplari, iar dincolo de o splendidă perdea interioară este chivotul de aur cu heruvimi. Descrierea se concentrează asupra înfăţişării chivotului și a conținutului lui – în special „mana ascunsă”, promisă biruitorilor (Re 2:17). Întrucât mana (hrana cerească) este asociată cu chivotul, viziunea extinde acest motiv, așeazând în Locul Preasfânt și alte binecuvântări viitoare, care nu corespund sanctuarului israelit: vița cu struguri uriași de Canaan, migdale și rodii din sanctuar, toate stând gata pentru marea agapă din ceruri, care va sărbători triumful mântuirii (Lu 12:37; 14:15).

Lecția este instructivă: binecuvântările viitoare ne sunt rezervate în asociere cu condițiile legământului păstrat în chivot. Acesta este hrana noastră. Același adevăr îl arată și viziunea lui Ioan, care descrie un râu de viață veșnică ieșind din tronul divin (în acelaşi timp tron şi car), de deasupra chivotului (Ex. 25:22; 2K 19:15; 1Cr. 28:18; Heb 4:16), locul în care dreptatea și harul se întâlnesc. Templul acesta apare în viziune deasupra Cetății, pentru a exprima importanța supremă a acestui adevăr.

În urma descrierilor din această viziune, întrebarea dacă există o structură cerească reală, după modelul sanctuarului israelit, cu două încăperi separate de o perdea, și cu un chivot real, este pur retorică. Altminteri, cine preferă să rămână la nivelul vizualizării, fără să decodifice viziunea, va trebui să creadă că acest templu este deasupra Cetății, nu în Cetate; și că acolo, în Sfânta Sfintelor crește viță de vie cu struguri uriași de aur, sprijiniți pe araci și fire de argint.

2. Templul postmilenial din afara Cetăţii

În aceeași viziune, Ellen White a văzut Cetatea sfântă coborând pe pământ după mileniu, iar afară din cetate, la o distanţă impresionantă, a văzut templul de pe muntele Sionului, înconjurat de alţi şapte munţi (p. 19), unde nu intră decât cei 144.000. Templul este descris ca fiind susţinut de 7 stâlpi (piloni sau coloane interioare?), asemenea „casei” înţelepciunii (Pr 9:1), stâlpi de „aur transparent” încrustat cu perle ; iar în templu a văzut table de piatră cu numele celor 144.000 gravate în aur, ca o împlinire a promisiunii din Ap 3:12.

Descrierea templului combină imagini din Apocalipsa 7 şi 15. Templul în care slujeşte „marea gloată” a celor 144.000 corespunde imaginii din Ap 7:15, dar faptul că este aşezat afară din cetate şi că muntele Sionului apare afară din cetate, nu corespunde realităţii istorice, unde Ierusalimul şi Muntele Sionului erau identice. Muntele Sionului şi privilegiile unice ale celor 144.000 apar în Ap 15:1-5, ceea ce justifică şi promisiunea că mântuiţii vor fi „preoţi şi regi”. În acelaşi timp, scenariul acesta evită conflictul dintre afirmaţia din Ap 21:22 („în cetate n-am văzut nici un templu”) şi cea din Ap 7:15 („vor sluji zi şi noapte în templul Lui”), prezentând templul ca fiind în afara cetăţii, pe Muntele Sionului.

Viziunea menţionată este complexă, întrucât Cel care i-a dat Ellenei Harmon (White) viziunea a folosit, în acelaşi scop didactic, imagini din cartea lui Zaharia (14:4), modificate, precum şi din Pseudo-Enoh şi Pseudo-Ezra.[7] Viziunea combină şi imagini din Isaia 65:21-23, descriind în afara cetăţii locuinţe strălucite ale sfinţilor, case de argint, susţinute pe patru piloni încrustaţi cu perle, având în interior rafturi de aur pentru coroane şi înconjurate de grădini cultivate de stăpânii lor.

Atât imaginea templului, cât şi întreaga viziune, nu are ca scop să ne informeze despre realitatea fizică cerească sau viitoare. Viziunea nu s-a dat pentru a face cunoscută geografia planetei înnoite, sau topografia cetăţii şi a templului, ca să ştim cum vor fi îmbrăcaţi şi decoraţi sfinţii, în ce spaţii vor locui, sau exact ce fructe vor mânca. Locul templului şi descrierea lui nu au nici o altă relevanţă, decât pentru a impresiona imaginaţia cu subiectul răsplătirilor lui Dumnezeu, şi a atrage atenţia la studiul acelor pasaje biblice la care fac trimitere scenele.

Primul detaliu din viziune, care m-a ajutat să înţeleg că Ellenei Harmon nu i s-a arătat realitatea aşa cum este ea, a fost observaţia despre copiii văzuţi pe noul pământ, care aveau tiv roşu la poalele veşmintelor albe. În viziune se explică această podoabă ca o distincţie a martirilor. Aceştia, deci, sunt copii martiri, mântuiţi prin înviere. Viziunile Ellenei Harmon-White arată, ca şi Biblia, că învierea martirilor va avea loc la venirea lui Iisus, înainte de mileniu, iar viziunea copiilor cu tiv roşu se referă la timpul de după încheierea mileniului. Prin urmare, acei martiri au o vârstă reală de cel puţin 1000 de ani; cum mai pot fi ei copii? Învierea implică stagnare din creştere? Ellen White arată că, dimpotrivă, în timpul mileniului, chiar şi adulţii vor creşte până la statura originală a lui Adam. (cf. GC 644). Aceste detalii mi-au deschis ochii, ca să văd că, în această viziune cel puţin, Ellen Harmon nu a vizionat imaginea exactă a noului pământ, ci nişte scene cu rol didactic, construite într-un mod impresionant, în mod special pentru învăţătură spirituală. Copiii erau prezenţi acolo pentru a ne învăţa că vor fi şi copii pe noul pământ şi că unii au fost sau vor fi martiri. Probabil că şi adulţii ar trebui să înveţe de aici ceva.

La fel este şi cu sanctuarul din această viziune. El are rol didactic şi este important să înţelegem lecţia pe care ne-o transmite, nu realitatea fizică exactă, chiar dacă avem tot dreptul să-l vizualizăm ca atare şi să-l teologizăm, folosind limbajul dramatic al sanctuarului pământesc şi limbajul imagistic, simbolic, al viziunilor. Este însă întotdeauna necesar să fim conştienţi de distincţia dintre vorbirea figurată şi cea proprie. Când creştinii au început să înţeleagă în mod literal oferta euharistică a lui Iisus („Acesta este trupul Meu ..; acesta este sângele Meu…”), ca şi cum El ar fi făcut un miracol al transsubstanţierii, evanghelia a încetat şi a început epoca sfintelor blasfemii. Ar fi exagerat şi nedrept să spunem că literalizarea sanctuarul ceresc ar fi, de asemenea, o blasfemie sau o erezie, dar în orice caz, este o eroare teologică, o eroare elementară de citire a Bibliei, care creează probleme hermenutice insurmontabile şi inutile.

La data viziunii descrise mai sus, doctrina sanctuarului nu era cunoscută de Ellen Harmon. Trei lideri adventişti (tânărul învăţător O R L Crosier, fermierul Hiram Edson şi doctorul Franklin B Hahn) începuseră să studieze profeţia din Da 8:14 în lumina tipologiei din Lev 16, şi aveau să-şi publice studiul în Day-Star Extra, din 7 feb. 1846. Acest studiu s-a dovedit instructiv pentru pionierii noştri, inclusiv pentru Ellen Harmon-White, care l-a citit şi l-a recomandat tuturor.

3.  Templul ceresc bipartit (cu două încăperi)

În feb. 1845, Ellen Harmon[8] a avut o viziune care ilustra experienţa millerită culminând cu momentul octombrie 1844. Centrul acestei viziuni era tronul Tatălui şi al Fiului, un singur tron, învăluit în strălucire. În faţa tronului erau trei feluri de închinători: 1. adventiştii (milleriţii) ; 2. Biserica (bisericile evanghelice din care proveneau adventiștii); şi 3. lumea (societatea seculară). Dar ea i-a văzut pe închinători împărţiţi în două clase: unii care se închinau, profund preocupaţi, și alţii care stăteau în picioare nepăsători. Mesajul millerit („strigătul de la miezul nopţii”) este reprezentat în viziune printr-o lumină care a venit de la Dumnezeu şi pe care puţini au primit-o.

În această viziune, Ellen Harmon a văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tronul Său şi intrând (ca în imaginea din Daniel 7), într-un car de foc, dincolo de perdea, şi aşezându-Se în Sfânta Sfintelor. Iisus, împreună cu mulţi dintre închinători S-au ridicat deasemenea, El i-a condus oarecare distanţă până la perdea, în timp ce ei Îl urmăreau cu privirea, iar lumea prezentă în spaţiul din Sfânta era lăsată în întuneric. Înainte de a intra la Tatăl, în Sfânta Sfintelor, Iisus a poruncit celor ce-L urmau: „Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăţia [cf. Lc 19:12; Da 7:14]; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu, după puţină vreme, Mă voi întoarce de la nuntă [Lc 12:36] şi vă voi primi”.

Intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor este descrisă în limbajul asemănător cu Da 7:9.13. Acolo Ellen a văzut pe Iisus mare preot, având la poalele odăjdiilor, clopoţei şi rodii. De acolo, în numele Tatălui, Iisus trimitea celor care se ridicaseră cu El, Duhul Sfânt. Erau şi unii care nu se ridicaseră cu Iisus, şi continuau să se închine acolo, fără să ţină seama că El plecase în alt loc – reprezentând pe acei fraţi adventişti (« de ziua întâi », milleriţi) care deja începuseră să respingă mesajul lucrării speciale a lui Iisus după 1844. Aceştia aşteptau, deasemenea, Duhul, dar Satan, care era aşezat înaintea lor, lângă tronul rămas acum liber, încerca să joace rolul lui Dumnezeu : în timp ce aceştia se rugau, el le-a dat spiritul lui nesfânt, cu „multă lumină şi putere”, dar fără roadele Spiritului Sfânt (dragoste, bucurie, pace).

Scopul didactic al viziunii este uşor de înţeles în contextul istoric. În ce măsură însă viziunea aceasta descria realităţi fizice în cer? În primul rând, este evident că oamenii, fie închinători, fie nepăsători, nu sunt prezenţi în mod fizic în templul ceresc. Cu atât mai puţin Satan ar avea acces acolo. Ideea unui tron al lui Dumnezeu în Sfânta nu corespunde deloc cu tipul. Tronul este prezent aici doar cu scop didactic. În Da 7, Ez 1 etc., tronul şi carul divin sunt acelaşi obiect, pe când în viziunea aceasta ele sunt deosebite, pentru a face impresionantă lucrarea înşelătoare a lui Satan printre milleriţi după 1844. În această viziune, doar Iisus trece dincolo de perdea ; însă în alt loc, Ellen White a văzut şi pe credincioşi urmându-L în Sfânta Sfintelor (EW 247.254). Dar cum ar putea intra în Sfânta cei nepăsători? Iată că în ilustraţii, în parabole şi în viziuni se trec toate barierele posibilului, în scop didactic. Ca şi în altă viziune a Ellenei White despre sanctuar, Iisus are aici un veşmânt cu clopoţei şi rodii la poale, pentru a sugera oficiul Lui de mare preot. Dar amănuntul nu corespunde cu hainele albe simple pe care le îmbrăca arhiereul când intra în Locul Preasfânt. Întrebarea foarte serioasă este: dacă toate aceste elemente au sens când înţelegem rolul didactic al viziunii, dar devin contradictorii şi absurde când le luăm în mod literal, aşa cum au fost văzute, de ce ţinem la ideea că sanctuarul ceresc are două încăperi fizice ?

În Experienţe şi viziuni,[9] E. G. White descrie o nouă viziune primită şi publicată în 1847. Următoarele detalii sunt semnificative pentru cercetarea noastră:

  • Ellen White a văzut un înger care, zburând repede, a răpit-o de pe pământ şi a dus-o în cetatea cerească.
  • În cetate a văzut un templu, care avea la intrare o uşă, înainte de prima perdea.
  • Ea descrie sanctuarul ca fiind exact ca tabernacolul lui Moise, cu două încăperi, folosind expresiile „prima perdea” şi „a doua perdea” (după modelul din Ev 9:2).
  • În Sfânta a văzut un altar pentru tămâiere, un sfeşnic cu şapte candele şi masa pentru pâinile prezentate.
  • În Sfânta Sfintelor a văzut un chivot ferecat în aur, străjuit de doi heruvimi (îngeri de aur), cu aripile întinse şi cu feţele privind spre chivot.
  • Între heruvimi, pe capacul chivotului ceresc, a văzut o cădelniţă de aur.
  • Deasupra chivotului a văzut o strălucire extraordinară, în formă de tron divin.
  • Lângă chivot a văzut pe Iisus, transmiţând Tatălui rugăciunile credincioşilor, împreună cu fumul de tămâie din acea cădelniţă.
  • În chivot a văzut vasul de aur cu mană, toiagul înmugurit al lui Aaron şi tablele de piatră, după descrierea din Evrei 9.
  • Tablele decalogului au fost văzute suprapuse, ca o carte închisă, dar a văzut pe Iisus deschizându-le şi arătând cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu.
  • A văzut poruncile decalogului, patru pe o tablă şi şase pe cealaltă.
  • A văzut pe primele patru strălucind mai mult decât celelalte, iar pe a patra încercuită cu un nimb de lumină, strălucind mai mult decât toate.
  • Ellen White a putut citi poruncile, ceea ce înseamnă că le văzuse scrise în engleză, aşa cum în altă viziune a citit holiness pe diadema cerească a lui Enoh.

Încheind descrierea cu o moralizare spirituală despre valoarea şi importanţa Sabatului, atât în cadrul legământului, cât şi în contextul ultimului test escatologic, subliniind inconsistenţa interpretărilor duminicaliste, viziunea indică astfel sensul ei didactic. Rostul ei nu era de a ne informa despre cum este exact sanctuarul şi mobilierul lui, ci avea acelaşi rol ca viziunea din Ap 11:19, care condusese pe fraţii J. Bates şi H. Edson la certitudinea actualităţii Sabatului, chiar înainte ca soţii White să adopte Sabatul biblic.

În acelaşi timp, detaliile foarte terestre ale sanctuarului ceresc au fost arătate pentru a încuraja studiul tipologiei sanctuarului, dar în nici un caz pentru a ne crampona de imaginea unui sanctuar ceresc după chipul celui pământesc, care ar fi doar o umbră a umbrei – oricât de glorioasă. Dacă trebuie neapărat să credem în încăperi fizice ale sanctuarului ceresc, cu roluri analoge celor pământeşti, atunci de ce numai catapeteasma este o realitate fizică sigură în cer ? Sau sunt ele reale în mod fizic : sfeşnicul, altarul, chivotul (ca în Apocalipsă), masa cu pâinile, cădelniţa şi tămâia, serviciul de tămâiere care face eficiente rugăciunile noastre, îngerii de aur turnat la marginile capacului chivotului, toiagul fermecat al lui Aaron şi vasul cu mană ? Funcţionale sau muzeistice ?

Nu mă deranjează ideea de muzeu ceresc (mi-ar plăcea şi mie să duc acolo sus câteva vechituri îndrăgite !), dar sanctuarul descris în această viziune nu este muzeu, ci spaţiu de slujire liturgică. Acolo arde, sau nu arde, tămâie. Nepotrivirea dintre modelul didactic văzut de E. White şi realitatea fizică cerească este foarte spectaculoasă şi elocventă. Dacă din alte viziuni aflăm că templul ceresc este plin de prezenţa îngerilor vii, în aceasta nu este prezentă nici o altă fiinţă, afară de Iisus şi de vizionară. Doi îngeri (heruvimi) sunt prezenţi în Sfânta Sfintelor, într-adevăr, dar sunt din aur transparent (cf. Ap 21:21; Ex 25 :18). Să fie aşa realitatea cerească? Iisus slujind într-un sanctuar pustiu?

Prezenţa chivotului în sanctuar este instructivă, se înţelege, chiar dacă nu deschide nimeni lada şi tablele, ca să pună degetul pe rana creştinismului. Lui Ioan i s-a arătat, de asemenea chivotul în templul ceresc, în mijlocul tunetelor de pe Sinai (Ap 11:19; 15:5). Dar vrea, oare, viziunea să ne înveţe că există un chivot fizic în cer, cu table de piatră? La ce ar folosi? Ca să aibă la ce privi în jos heruvimii de aur? Sau ca să ştie îngerii că nu au voie să înjuge boul aproapelui, ori să poftească femei măritate?

Ce caută acolo vasul cu mană şi toiagul lui Aaron? Mana aduce aminte de minunea continuă a lui Dumnezeu pentru a întări porunca Sabatului (Ex 16; Nu 11), aşa cum şi pâinile prezentate subliniază Sabatul (Lev 24:8; 1Cr 9:32). Toiagul lui Aaron aminteşte de rebeliunea lui Core împotriva lui Moise şi Aaron, prefigurare a dezvoltării antichriste din Biserica istorică (Nu 17). Cu aceeaşi ocazie, Aaron a făcut ispăşire cu cădelniţa, deosebind pe pocăiţi de nepocăiţi (Nu 16:47). Este evident că prezenţa acestor elemente în viziune este instructivă. Pe de altă parte însă, eu nu suspectez prezenţa lor reală în chivotul ceresc.

Şi după toate probabilităţile, mana şi toiagul nu existau nici în chivorul pământesc. În ciuda afirmaţiei din Evrei 9:4, raportul mozaic arată că vasul cu mană a fost pus „înaintea (chivotului) mărturiei” (Ex 16:34), expresie ce arată o legătură spirituală cu decalogul, dar poziţionează vasul în afara chivotului, posibil chiar în afara Sfintei Sfintelor (Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). De asemenea, toiagul înflorit a fost pus „înaintea mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26) şi nu în chivot. Vechile cronici biblice atestă că în chivot « nu erau decât tablele Mărturiei » (1Rg 8:9; 2Cr 5:10).

Mult timp nu am putut explica această inexactitate din Evrei 9. Şi nu din cauza unor aşteptări inerantiste, fiindcă de mai multă vreme am convingerea (din experienţa cercetării) că şi autorii inspiraţi pot greşi în aspecte omeneşti ale prezentării mesajului, chiar dacă mesajul propriu-zis nu este niciodată greşit. Mirarea mea era însă, cum de a putut un scriitor evreu antic, care probabil cunoştea destule despre templu, să facă semenea afirmaţii, chiar dacă nu ar fi fost inspirat?

După toate probabilităţile, aceasta era învăţătura rabinică, deoarece s-a păstrat până astăzi la evrei.[10] Afirmaţiile apostolului despre conţinutul chivotului nu erau invenţii personale, ci parte din educaţia sa rabinică. El nu a simţit nevoia de a confrunta serios cu Biblia aceste detalii, iar o cunoaştere directă, din surse preoţeşti nu era posibilă, fiindcă încă din timpul exilului babilonic nu mai exista chivot în templu – ca împlinire a profeţiei lui Ieremia (3 :16). Exclud posibilitatea ca Moise şi cronicarii să fi greşit în afirmaţiile lor repetate. Şi nu există nici o evidenţă că acele texte ar fi fost copiate greşit. Cea mai rezonabilă explicaţie este că mai degrabă autorul epistolei a greşit în acest detaliu, preluând informaţii neverificate. În graba de a transmite mesajul său evanghelic creştinilor iudei, detaliile acestea erau lipsite de importanţă : « nu este acum vremea să vorbim cu de-amănuntul despre aceste lucruri » (Ev 9:5b).[11]

În concluzie, faptul că asemenea detalii apar în viziunea Ellenei White nu reprezintă o confirmare a informaţiei din Evrei despre locul vasului cu mană şi al toiagului lui Aaron în templul de sus sau de jos. Uzul imaginii în viziunea Ellenei White are rolul de a trimite pe credincios la studiul Epistolei către Evrei şi al Pentateucului, pentru a descoperi în Biblie rostul Sanctuarului şi al Decalogului.[12]

Astfel toate detaliile ne ajută să înţelegem că nu s-a intenţionat informarea noastră cu privire la realitatea fizică a lucrurilor din cer sau de pe noul pământ, ci toate acestea au în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un mesaj spiritual, un rol didactic. Nu înlăturăm ideea de realitate fizică cerească, prezentă sau sau viitoare. Trebuie să existe deasupra şi în faţa noastră realităţi concrete, fizice, pentru că Dumnezeu nu a creat în univers numai spirite şi câmpuri. El a creat la început un paradis material, iar faptul că Cerul este descris în limbaj material, chiar dacă nu în mod exact, indică totuşi, că Împărăţia aşteptată nu este o lume abstractă, fantomatică sau „spirituală”, ci foarte concretă, deşi cu totul supramundană. Dumnezeu Însuşi Se manifestă înaintea fiilor Lui, în cer, în înfăţişare vizibilă, nu ca duh nevăzut, sau ca un potop de lumină fără chip (Mt 18:10; Ap 22:4; Gn 1:27).[13] De aceea şi ideea de templu ceresc sau cetate, ca locuinţă a lui „Dumnezeu cu oamenii”, are sens, fără ca detaliile să fie neapărat instructive în ce priveşte forma exactă a realităţii cereşti.

4.  O viziune simbolică a Sfintei Sfintelor

Într-o nouă viziune (5 ian. 1849),[14] Ellen White a fost „dusă în zbor” până în Sfânta Sfintelor de sus, unde a văzut pe Iisus care încă mijlocea pentru „Israel”. Imaginea „zborului” şi numele de „Israel” ne atrag atenţia că viziunea trebuie să fie simbolică. Ellen White nu se referea la evrei, când vorbea astfel, ci folosea limbajul cunoscut din Ap 7, deoarece viziunea se referă la subiectul „sigilării”. De la bun început suntem avizaţi, prin simbolurile folosite, că Inspiraţia profetică nu intenţionează să descrie realitatea fizică cerească. Sanctuarul din această viziune este, după toate probabilităţile, în afara Cetăţii. Deşi nu anunţă de la început, Ellen White spune pe parcurs, după ce descrisese scena din sanctuar: „Apoi îngerul meu însoţitor m-a condus din nou spre Cetate”.

Ellen White vede în Sfânta Sfintelor pe Iisus îmbrăcat ca mare preot, ceea ce se deduce după poalele mantiei Lui, de care atârnă clopoţei şi rodii (Ex 28:31-34; 39:25-26). Dar tocmai aici intervine disonanţa intenţionată dintre tipologie şi viziune, deoarece în tipologia sanctuarului, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor Îşi dezbrăca haina pontificală (Lv 16:3-4.23-24), slujind în tunica simplă de in, pe când în această viziune, Iisus este îmbrăcat cu mantia de arhiereu.[15] Dacă dezbrăcarea de veşmântul slăvit şi îmbrăcarea veşmintelor albe reprezintă puritatea întrupării şi a umilinţei Jertfei lui Iisus, în armonie cu tipologia din Evrei 9, unde Sfânta Sfintelor este sanctuarul (ceresc al) noului legământ, iar Ziua Ispăşirii prefigurează ispăşirea reală făcută de Iisus la Cruce, urmată de Înălţare, înseamnă că judecata făcută de Dumnezeu la Cruce, şi care ne aduce acces deplin în Sfânta Sfintelor, este doar o primă aplicaţie a simbolisticii Zilei Ispăşirii, în timp ce viziunea Ellen White se referă la o altă aplicaţie. Ea spune că în viziune a fost dusă în Sfânta Sfintelor. Ea nu descrie şi prima încăpere, ca în viziunea anterioară, nici măcar nu o menţionează ca loc de trecere spre Sfânta Sfintelor. Totul se concentrează asupra Locului Preasfânt, ca şi cum doar acesta ar exista.

Lucrarea lui Iisus în locul preasfânt este descrisă în termenii judecăţii,[16] iar scena sigilării din Ap 7, unde 144.000 primesc sigiliul lui Dumnezeu (sabatul zilei a şaptea) este văzută în acest cadru al judecăţii finale, ca o polarizare a credincioşilor în urma testului ceresc. Se subliniază în această viziune, în mod deosebit, disperarea celor care au cunoscut adevărul, dar au abandonat sabatul Domnului, călcându-l în picioare.

Ca şi în alte viziuni de sanctuar, Ellenei White i se arată morala acestei viziuni, nu în termenii localizării precise a sanctuarului şi a descrierii încăperilor lui, ci pentru a accentua mesajul adventist special: ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului. După referirea la sabat şi sigilare în cadrul judecăţii pe care o face Iisus în sanctuar, Ellen White, în continuarea aceleiaşi viziuni, face vizite în alte lumi din univers. După ce descrie una din aceste lumi în câteva cuvinte, ea arată că, la întrebarea ei mirată despre cauza fericirii şi strălucirii incomparabile a locuitorilor (mari şi mici) de acolo, a primit răspunsul: „Noi am trăit în ascultare strictă de poruncile lui Dumnezeu, şi n-am căzut prin neascultare, ca cei de pe Pământ.” Ca dovadă, ea a văzut acolo un exemplar din arborele vieţii, precum şi un pom interzis, din care nimeni nu îndrăznise să se înfrupte.

Viziunea a continuat cu o vizită pe o altă planetă, care avea şapte sateliţi naturali („luni”). Din nefericire, unii contemporani au tras concluzia că ea ar fi văzut o planetă din sistemul solar (Saturn, de exemplu, care era cunoscută ca având şapte sateliţi).[17] Dar ea nu făcuse această afirmaţie, nici nu cunoştea asemenea realităţi astronomice la acea dată. Interpretarea aceasta este un exemplu de aplicaţie greşită a unei viziuni, deoarece Dumnezeu nu dăduse viziunea pentru a ne informa despre localizarea spaţială a acelei lumi, nici ca să aflăm că există planete cu mai mulţi sateliţi (astronomia deja cunoştea faptul!), nici ca să putem identifica planeta; ci cu un scop didactic spiritual. În acelaşi timp, acest detaliu l-a ajutat pe căpitanul J Bates, care avea ceva cunoştinţe astronomice, să accepte inspiraţia Ellenei White.

În viziunea ei, EGW a întânit pe acea planetă pe Enoh, cel răpit la cer fără să guste moartea. „Bunul bătrân” ţinea în mâna dreaptă o ramură de palmier cu frunzele inscripţionate (desigur, în limba engleză): victory. Pe cap, victoriosul patriarh purta o cunună albă orbitoare, ornată cu nestemate de diverse culori, strălucind ca stelele, iar pe fiecare frunză a cununii scria purity. Cununa era încheiată în partea din spate cu o fundiţă sau rozetă pe care scria holiness.[18] Deasupra cununii de învingător era o coroană mai strălucită decât soarele. Enoh nu locuia acolo, era doar în vizită, dar se simţea ca acasă.

Pentru ce a fost dată această scenă a viziunii? Ca să ştim pe unde se mai plimbă Enoh? Ca să ştim exact cum este decorat? Ca să aflăm că engleza este limba cerului? S-ar putea obiecta că Ellen White ar fi văzut o scriere necunoscută, iar Duhul i-a şoptit semnificaţia. Însă ea nu menţionează nevoia unei traduceri. Ea a văzut şi a scris ce a văzut, ceea ce înseamnă că în viziune, inscripţiile i s-au arătat în engleză, aşa cum toate celelalte elemente au semnificaţii culturale. Şi nu este de mirare, fiindcă şi în viziunile biblice se întâmplă astfel: fiinţele cereşti primesc „nume” ebraice, în auzul evreului Daniel (8:16; 10:13), deşi ebraica este doar un dialect canaanit, şi nu poate fi mai cerească decât babiloniana sau araba. Morala acestei scene se dezvăluie la sfârşitul ei: cei 144.000, adică cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu (= care rămân credincioşi lui Dumnezeu, ascultând inclusiv de porunca sabatului), vor avea soarta lui Enoh. Prin urmare, mesajul viziunii nu este intenţionat să ne descopere structura fizică sau arhitectonică a sanctuarului ceresc.

După vreo două luni mai târziu, într-un alt sabat (24 martie 1849),[19] Ellen White a fost din nou „dusă în zbor, în Duhul”, spre Cetate. Ea nu descrie o viziune propriu-zisă acolo, dar foloseşte frecvent expresia „am văzut că”, pentru a se referi, fie la diverse scene instructve care i-au fost arătate, fie numai la explicaţiile directe primite de la înger. Scopul viziunii este, ca şi în cele anterioare, de a întări în credinţă pe adventişti cu privire la sabat, de a-i avertiza cu privire la abandonarea acestei cauze, întrucât adventiştii milleriţi care nu primiseră sabatul deveneau tot mai ostili, iar unii dintre primii sabatişti abandonaseră deja sabatul[20] şi căutau să influenţeze şi pe restul sabatiştilor, care erau atunci extrem de puţini.

În această viziune, Ellenei White i s-a arătat, înainte de toate, că subiectele „poruncile lui Dumnezeu”, „mărturia lui Iisus Christos” (Ap:12:17) şi „uşa închisă”[21] nu pot fi separate. Cu această ocazie, spune ea – fără să descrie scena, ci doar exprimând ce i se arătase (sau i se spusese) – i s-au arătat următoarele:

  • Slujirea din Sfânta Sfintelor este asociată cu un test special al credincioşiei – ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv de sabat, deoarece în locul preasfânt se află chivotul legământului.
  • Este necesar ca adevărul poruncilor şi al sabatului să strălucească în lume, atât timp cât uşa de acces în Sfânta Sfintelor mai este deschisă.
  • Cele două încăperi ale sanctuarului corespund cu două faze ale experienţei adventiste („înainte” şi „după” 1844) şi cu două etape ale cunoaşterii şi răspunderii faţă de adevărul primit (cf. Lc 12:47-48).
  • În cursul mijlocirii preoţeşti a lui Iisus din Sfânta, accesul credincioşilor în Sfânta Sfintelor nu era posibil. Dar când Iisus a deschis uşa intrând în Sfânta Sfintelor „după perdeaua a doua” (Ev 9:3), ducându-Se chiar „lângă chivot”, El a închis uşa de acces în Sfânta. Credinţa adevărată trebuie să urmeze pe Iisus în Sfânta Sfintelor.
  • Iisus a închis uşa în Sfânta şi nimeni n-o poate deschide; El a deschis uşa în Sfânta Sfintelor şi nimeni n-o poate închide (Ap 3:7.8). De când s-a deschis uşa în Sfânta Sfintelor, unde este chivotul, adevărul poruncilor lui Dumnezeu a început să strălucească şi Dumnezeu testează pe credincioşi în ce priveşte sabatul.
  • Adventiştii care nu avuseseră lumina aceasta clară, şi toţi cei care au adormit în fericita speranţă, fără să ţină sabatul, nu fuseseră testaţi de Dumnezeu în privinţa aceasta. Dar faptul că sabatul nu a fost un test înainte de 1844, nu înseamnă că şi după aceea ar fi fost la fel.
  • Adversarii mesajului advent-sabatic au tot încercat să redeschidă uşa din Sfânta, pe care a închis-o Iisus, şi să închidă uşa pe care a deschis-o El în 1844, uşă care dă în Sfânta Sfintelor unde este chivotul, cu tablele de piatră ale poruncilor scrise cu degetul lui Dumnezeu.
  • Toate diversiunile antisabatice din prezent sunt dirijate de Satan, fiindcă acum, după 1844, este timpul sigilării şi el face toate eforturile ca să distragă atenţia de la adevărul actual. În viitor, Satan va face eforturi mai mari. Ocultismul, care a început cu spiritismul din anii 1847-48, va deveni tot mai obişnuit, în diferite forme, chiar şi în haină religioasă, pentru a întări falsele certitudini ale celor deja înşelaţi, şi pe de altă parte, pentru „a face pe oamenii lui Dumnezeu să se îndoiască de învăţăturile şi puterea Duhului Sfânt”.
  • Satan va lucra în moduri diverse, „dar în special prin slujitori ai Bisericii care au respins adevărul şi au cedat unor puternice anăgiri, ca să creadă o minciună şi să fie condamnaţi.” Dumnezeu va lucra cu putere şi lui Satan îi va permite să lucreze la fel. În timp ce falşii păstori predică sau cântă, unii credincioşi sunt doborâţi la pământ de o putere satanică despre care cei înşelaţi cred că este a Duhului Sfânt. Pastorii adventişti care au respins adevărul actual (sabatul etc.) manifestă acelaşi „mesmerism”, luându-l drept puterea Duhului Sfânt. Semne, minuni şi false reforme se vor înmulţi şi se vor răspândi. Aceste false treziri şi reforme religioase pot fi recunoscute după absenţa chinului sufletesc al căinţei pentru păcat. Această avertizare se referă în special la adventiştii (milleriţi) care au experimentat mişcarea din 1844, dar au respins-o apoi şi au primit un fals spirit de trezire. Lumina adevărului face responsabilă orice conştiinţă înaintea lui Dumnezeu. Ca şi în generaţia lui Noe, a lui Lot, şi a lui Iisus, ca şi în zilele din urmă (2Tes 2:10-12), cei care resping avertizarea determină pe Dumnezeu să-Şi retragă Spiritul, şi să-i lase pradă amăgirilor pe care le iubesc.
  • Dumnezeu va proteja în timpul strâmtorării numai pe cei sigilaţi, pe cei care sunt hotărâţi pentru adevăr şi curaţi la inimă. Toţi cei care acum, în timpul sigilării, nu stau fermi pentru adevăr, nu sunt întemeiaţi în el, ci tremură şi alunecă de la adevăr, nu pot fi protejaţi în cele din urmă de Dumnezeu. Satan face tot ce este posibil să ţină pe mulţi în starea de rătăcire şi nesiguranţă, până când se va încheia timpul sigilării, când aceştia vor fi lăsaţi fără protecţia lui Dumnezeu.

Se poate observa cu precizie, că şi această viziune a sanctuarului a fost dată tot pentru a întări credinţa adventiştilor în sabat. A fost dată strict pentru adventişti şi privea ostilitatea care începuse să apară printre milleriţi faţă de sabat. Era chiar anul morţii lui Miller (care, sub puternica influenţă a colegilor lui, nu acceptase sabatul), un an după ce spiritismul se născuse (1848) şi influenţa chiar lideri religioşi, un moment de răscruce în care chiar şi unii pionieri ai adventiştilor sabatişti (e. g. Owen R L Loomis Crosier, Thomas Preble, Rachel Oakes-Preston) alunecaseră. Viziunea era dată cu scopuri practice, pentru a salva pe cât mai mulţi şi a întări credinţa. În acest context trebuie privită viziunea celor două spaţii ale sanctuarului.

Dumnezeu nu a intenţionat, prin această viziune, să ne asigure că în cer există două spaţii fizice distincte ale slujbei noului legământ. Chiar dacă ar exista două încăperi reale, acest fapt nu ar fi demn de menţionat. Dar viziunea foloseşte imaginea sanctuarului bipartit din cer, pentru simplul fapt că în acest fel şi-l imaginau adventiştii sabatişti, întemeiaţi pe asemănarea cu sanctuarul istoric. Dumnezeu a folosit această imagine ca pe o ilustraţie didactică în vederea sublinierii importanţei timpului judecăţii (al sigilării) de la 1844, în legătură cu porunca sabatului, ca test escatologic. Dincolo de această intenţie, puţin se poate spune. A închis Iisus o uşă fizică şi a deschis altă uşă fizică? Există acolo un chivot fizic? Tot atât de importantă este şi discuţia despre două încăperi fizice. Creştinii nu se închină şi nu slujesc fizic în sanctuarul ceresc, fie că ne imaginăm pe noi înşine în Sfânta, fie în Sfânta Sfintelor.

Toată povestea cu cele două încăperi are aici acelaşi rol ca şi „marea prăpastie” sau setea fantomei bogatului din pilda săracului Lazăr (Lc 16). Imaginea marchează trecerea de la o experienţă creştină la alta, de la o etapă a Bisericii la alta, fără a intra în dispensaţionalism. Cererile lui Dumnezeu au fost întotdeauna aceleaşi, chiar şi când nu au fost cunoscute. Dar când judecata divină a început, când suntem de drept în timpul « sigilării », când la revenirea Lui, Iisus doreşte să găsească o Biserică „fără pată şi fără zbârcitură”, ci curată şi întinerită, pentru că generaţia pe care Iisus o va surprinde în viaţă trebuie să treacă şi ea pe la judecată, şi nu doar cei morţi, este de aşteptat atât o ultimă avertizare cât şi un ultim test al credinţei şi credincioşiei. Iar Dumnezeu a ales cel mai frumos şi mai uşor test: sabatul biblic. Acelaşi adevăr este subliniat şi în Marea Luptă (GC 435), unde se vorbeşte despre compararea celor două sanctuare (de jos şi de sus). De fiecare dată, ceea ce se scoate în evidenţă este observarea chivotului legământului şi discuţia despre porunca sabatului.

Descriind experienţa adventistă iniţială în legătură cu sanctuarul ceresc în EW 242-248, EGW reafirmă că în 1844, Iisus S-a ridicat şi a închis uşa Locului Sfânt din sanctuarul ceresc, a deschis o uşă către Locul Preasfânt şi a intrat pentru a curăţi Sanctuarul. Această curăţire este numită o „ispăşire specială”. Ellenei White i s-a arătat că în timpul serviciului lui Iisus din Sfânta Sfintelor, El va face nuntă (Se va cununa) cu Noul Ierusalim, mireasa Lui (care este Împărăţia). După ce lucrarea Lui se va sfârşi în Sfânta Sfintelor, El va coborî spre pământ ca împărat şi va lua cu El pe aleşii Lui. Explicaţia aceasta combină în mod interesant imaginea Sfintei Sfintelor cu imaginea Cetăţii împărăţiei, ca în Ap 20. Dar această combinaţie (identificare) se poate găsi şi în Ap 19:6-7: primirea Împărăţiei şi nunta sunt unul şi acelaşi eveniment. În pildele lui Iisus, deasemenea, când stăpânul revine, el se întoarce după ce a primit împărăţia (Lc 19:12), altfel spus, se întoarce „de la nuntă” (Lc 12:36).

Referitor la imaginile văzute în viziune, Ellen White spunea:

„Mi s-au dat ilustraţii ale lucrurilor cereşti şi ale sanctuarului, astfel încât am fost aşezaţi în lumina care strălucea peste noi în raze clare, distincte” (GW 302-303).

Ilustraţii nu înseamnă imagini ale realităţii fizice, ci doar imagini cu rol didactic.

Ne vom referi acum la o nouă descriere a viziunii intrării lui Iisus în Sfânta Sfintelor şi a închiderii uşii din Sfânta. Nu ştiu dacă Ellen White în acest caz se referea la o altă viziune, sau la viziunea din 1846.

Înainte de a intra, Iisus S-a îmbrăcat cu „veşminte scumpe”, având la poale clopoţei şi rodii. Din nou aceeaşi imagine contrastantă cu veşmintele slujirii din Lev 16. În această viziune însă, Ellen White observă pe pieptul lui Iisus şi pieptarul judecăţii cu pietre preţioase având nume gravate în ele. Deasemenea îi observă şi mitra pontificală. Intrarea în locul preasfânt s-a făcut într-un car de foc, înconjurat de îngeri. Mai este nevoie să spunem că toate aceste podoabe arhiereşti sunt utile doar în viziune? În continuare, i s-a poruncit să observe cele două încăperi ale Sanctuarului ceresc, şi ea descrie exact ce vede în viziune. Mai întâi, Sfânta:

Perdeaua, sau uşa a fost deschisă şi mi s-a îngăduit să intru. În prima încăpere, am văzut sfeşnicul cu şapte lămpi, masa pâinilor puse înaintea Domnului, altarul pentru tămâie şi cădelniţa. Tot mobilierul acestei încăperi părea din aurul cel mai curat şi reflecta chipul Celui care intrase în acel loc. Perdeaua care despărţea cele două încăperi avea culori şi materiale diferite, cu o margine foarte frumoasă, în care erau figuri lucrate din aur, reprezentând îngeri.

Imaginile viziunii dau naştere la întrebări legitime : Intrarea în Sfânta cerească se face prin perdea, sau prin uşă? La sanctuarul mozaic era o perdea, iar la cel solomonic o uşă. Din nou Ellen White menţionează acel mobilier şi obiecte specifice, pe care le mai descrisese. Este evident că niciunul din acestea nu au ce căuta în cer. De data aceasta însă, ea vede o cădelniţa în Sfânta, spre deosebire de cealaltă viziune, unde cădelniţa era în Sfânta Sfintelor  – din nou un element care arată că suntem în imperiul figurilor, nu al realităţii fizice.

Urmează descrierea Sfintei Sfintelor, care seamănă cu viziunea din 1846, cu deosebirea că observaţiile sunt mult mai amănunţite şi totul este exact ca în tabernacolul israelit: chivotul placat în aur, cu coroană, lucrat cu măiestrie, doi heruvimi cu aripile întinse, două deasupra lui Iisus şi două în laturi, „reprezentând toată oştirea cerului care priveşte cu interes legea lui Dumnezeu”. Este interesant că de data aceasta, EGW interpretează ce a văzut, arătând că înţelegea cel puţin faptul că în cer nu sunt heruvimi de aur transparent, ci că viziunea heruvimilor, care i s-a dat, reprezenta heruvimi reali.

Între heruvimi, ea observă o cădelniţă de aur, dublând astfel simbolul şi făcându-ne să întrebăm: câte cădelniţe sunt în realitate în cer, dacă interpretăm în mod literal viziunea? Deasupra chivotului, ea a văzut lumina incomparabilă a slavei lui Dumnezeu, a tronului lui Dumnezeu, pe care n-o putea privi, lumină care se revărsa peste Iisus şi « umplea templul » (cf. Is 6:1). EGW nu semnalează în acest loc prezenţa îngerilor reali. Sanctuarul îi este arătat ca o machetă – nepopulat. Doar personajele principale sunt prezente: Iisus, Tatăl (nevăzut) şi ochiul vizionarei.

I s-a arătat în continuare corespondenţa dintre cele două sanctuare (de jos şi de sus), şi a văzut că ambele aveau două încăperi. Corespondenţa era totală. Nu doar numărul încăperilor este acelaşi, dar şi mobilierul din ambele compartimente ale sanctuarului pământesc, semăna cu mobilierul din cel ceresc. Când se face însă comparaţia liturgică, totul se schimbă: în sanctuarul de sus slujeşte Iisus, în ambele încăperi, cu propria jertfă, având o preoţie netransmisibilă.

În înţelepciunea lui Dumnezeu, ne-au fost date amănuntele acestei lucrări [din sanctuarul pământesc] pentru ca privindu-le, să putem înţelege lucrarea lui Iisus din Sanctuarul ceresc.

Slujba sanctuarului pământesc s-a încheiat când Iisus a murit pe Calvar. Slujba lui Iisus în Sfânta Sfintelor, numită „ispăşire finală” sau curăţire a Sanctuarului a început în 1844. Această „ispăşire finală” este descrisă ca „o ultimă mijlocire pentru toţi aceia pentru care mila lui Dumnezeu încă zăboveşte şi pentru cei care au încălcat Legea lui Dumnezeu din neştiinţă.” Ea „se face atât pentru morţii cei drepţi, cât şi pentru drepţii aflaţi în viaţă, şi îi include pe toţi cei care au murit încrezându-se în Christos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să ştie.”

Această relatare este foarte remarcabilă, deoarece insistă asupra corespondenţei exacte, chiar şi a mobilierului, aşa cum le-a văzut EGW. După înţelegerea mea, există doar două posibilităţi de a înţelege această corespondenţă exactă: fie în sens literal, fie în sens spiritual, potrivit naturii situaţiei. Alegerea variantei literale este utilă în mod foarte limitat, ca ajutor pentru imaginaţie, tot în scop didactic. Nu putem fi în mod legitim selectivi aici, preferând imaginea unui sanctuar ceresc bipartit, dar fără mobilierul a cărei existenţă pare validată de aceleaşi viziuni. Ellen White a văzut şi mobilierul şi multe altele, şi viziunea insistă asupra corespondenţei celor de sus cu cele de jos. Cine alege perdeaua şi cele două încăperi fizice cereşti trebuie să accepte şi sfeşnicul, altarul, pâinile, cădelniţele, chivotul şi îngerii de aur transparent, veşmintele, pieptarul, mitra, până şi clopoţeii şi rodiile, care au fost văzute în mai multe viziuni…

În această discuţie, nu este foarte relevant cum a înţeles Ellen White ceea ce a văzut. Se pare că ea, deşi a întrezărit sau chiar a înţeles semnificaţia pur didactică a unor imagini, nu a reuşit să depăşească tiparul literalist. Observaţia mea este că, după toate probabilităţile, Ellen White a tras concluzia existenţei reale a unui sanctuar fizic cu două încăperi, aşa cum au înţeles şi ceilalţi părinţi ai Bisericii noastre. Acesta nu este însă un motiv de blam. Treaba unui profet este să spună exact ce i s-a arătat, nu să explice tot ce a văzut, afară de cazul că i s-au dat unele explicaţii. Profeţilor li s-au descoperit adesea parţial semnificaţiile celor văzute. De aceea nu ne mirăm de afirmaţii ale EGW ca acestea:

După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt, la fel există două locuri sfinte în sanctuarul din cer. Chivotul legii lui Dumnezeu, altarul tămâierii şi alte instrumente de serviciu din sanctuarul de jos îşi au fiecare corespondentul în sanctuarul de sus.[22]

Declaraţia este uluitoare, însă E. G. White avea două motive serioase să fie atât de literalistă. În primul rând, ea văzuse « aievea » în viziune, atâtea lucruri impresionante care i s-au arătat « în cer ». În al doilea rând, ea înţelesese şi viziunile Bibliei în acelaşi mod, adăugând la cele spuse mai sus:

În sfântă vedenie i s-a permis apostolului Ioan să intre în cer, şi acolo a văzut sfeşnicul şi altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu s-a deschis,” el a văzut de asemenea „chivotul legământului Lui.” [Revelation 4:5; 8:3; Revelation 11:19] (subllinierile mele)

Astfel, zice EGW,

„cei care căutau adevărul au găsit dovezi indisputabile ale existenţei unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel declară că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. Ioan mărturiseşte că l-a văzut în cer.”

Putem înţelege mai bine insistenţa EGW şi a pionierilor asupra literalismului sanctuarului ceresc în contextul istoric al experienţei teologice şi spirituale millerite. Pentru un timp, acest literalism a contribuit pozitiv la menţinerea şi accentuarea doctrinei sanctuarului. În zilele noastre însă, a prezenta ca doctrină corespondenţa literală dintre cele două sanctuare, chiar şi numai modelul general bipartit, nu încurajează credinţa, ci creează obstacole inutile celor care încearcă să înţeleagă rostul acestei doctrine.

5. Templul ca reşedinţă reală a lui Dumnezeu

În Patriarhi şi Profeţi (1890:357), Ellen White descrie templul ceresc ca un palat permanent şi magnific al Regelui Regilor, unde „mii de mii de slujitori Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui” (Dan.7,10). Subliniem că aici EGW nu vede sanctuarul ceresc ca pe o structură temporară specială, ca un cort-muzeu sau ceremonial existând undeva în cer, ci ca fiind locuinţa reală şi permanentă a lui Dumnezeu împreună cu fiii Lui. Dacă în unele viziuni ea vede sanctuarul fără prezenţa îngerilor şi mai redus ca dimensiuni, aici templul ceresc este „plin de slava tronului cel veşnic, unde serafimii, străluciţii lui străjeri, îşi acoperă faţa în adorare”, un templu care „nu poate fi reprezentat în toată vastitatea şi slava lui de nici o construcţie pământească.”

Ea arată că „adevărurile importante cu privire la sanctuarul ceresc şi cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârşeşte acolo pentru mântuirea omului trebuiau să fie făcute cunoscute, învăţate, prin sanctuarul pământesc şi slujbele lui.” Corespondenţa este aşadar spirituală, didactică. Dar apoi, citând Ev 9:24, care arată o corespondenţă dintre cele două sanctuare, ea continuă:

După cum lucrarea Domnului Christos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp şi având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba tipică avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală; şi pentru fiecare era destinată o încăpere a tabernacolului.

Exprimarea aceasta seamănă cu afirmaţia din Matei 12 :40, pe care textul transmis o pune în gura lui Iisus, și nu este mai adevărată decât aceea : „… după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului,” cf. Mt 12:40. (O fi stat bietul Iona trei nopţi în buftul cetaceului, cum povesteşte în cartea sa, dar Iisus, în mod sigur, nu a stat trei nopţi, indiferent cu ce metodă am calcula. Prin urmare, indiferent cum am interpreta declaraţia stranie şi singulară a lui Matei, ea nu poate fi baza unei comparaţii exacte între tip şi antitip).

Înţelegerea inexactă (în sens tehnic) pe care o semnalăm în cazul pionierilor şi al E. G. White constă în mod asemănător, în exagerarea corespondenţei dintre cele de sus şi cele de jos, ducând la precizarea: „fiecare [fază]… având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc”. Ellen White a crezut şi repetat acest tipar, pentru că aşa înţelesese argumentele biblice şi pentru că aşa văzuse ea în viziune. Am dovedit însă că şi oamenii inspiraţi pot fi inexacţi sau greşiţi în unele detalii sau opinii, care nu sunt esenţiale pentru siguranţa mesajului.

Probabil ne mai amintim că Ellen White, în primii ani după 1844, a crezut şi a scris în favoarea teologiei „uşii închise” (credinţa că timpul de har, pentru mântuirea lumii, s-a încheiat la 1844), după care a renunţat la ideea aceasta, împreună cu ceilalţi pionieri. În principiu, teologia uşii închise era corectă, este şi astăzi susţinută de AZS, doar că nu 1844 este momentul închiderii ei, ci un moment viitor, înainte de revenirea lui Iisus. Prin urmare, nu a fost o teologie fundamental greşită, ci greşit aplicată. Am putea învăţa din asemenea lecţii. Oamenii inspiraţi ai lui Dumnezeu ne-au transmis cu credincioşie şi cu bună credinţă mesajul divin, dar „limbajul, retorica şi logica” lor este omenească şi prin urmare imperfectă, necesitând şi intervenţia altor daruri spirituale din Biserică, pentru o mai clară înţelegere.[23]

Descriind înălţarea Domnului Christos la Tatăl,[24] Ellen White vorbeşte despre intrarea în cetatea cerească, unde se află tronul lui Dumnezeu în mijlocul oştilor de nenumărate fiinţe cereşti. Ea descrie o scenă a mijlocirii Lui, la tronul Tatălui, pentru Biserică. Întregul scenariu ar fi trebuit să cuprindă o referire la sanctuarul (templul) ceresc, aşa cum apare în viziunile Ellenei White, dar în mod surprinzător, templul nu este menţionat aici. S-ar putea susţine că scena descrisă este un interior al templului. Dar în acest caz, ea nu ne spune nimic despre sanctuar, iar în interior nu apare nici o separare, nici o sugestie referitoare la două încăperi.

Din nou, această descriere diferită sugerează că nu există în cetatea cerească o structură bipartită literală, ca reşedinţă a lui Dumnezeu, ci atât Cetatea, cât şi Templul (palatul, sanctuarul) sunt descrieri poetice, simbolice şi didactice ale unei realităţi fizice cereşti, care nu ne-a fost descoperită exact, şi care este locuinţa reală a lui Dumnezeu, împreună cu ai Săi. Ea funcţionează ca un sediu central al universului, ca o capitală a împărăţiei lui Dumnezeu (Noul Ierusalim), ca un cămin al îngerilor şi al celor mântuiţi, ca un palat al Regelui regilor (templu), ca loc unic şi ideal de închinare (sanctuar).

Aceste afirmaţii nu înseamnă că ar trebui să abandonăm limbajul dramatic şi tipologic al sanctuarului mozaic, sau al celor văzute în viziune, când ne referim la realităţile cereşti. Dacă Dumnezeu Însuşi a vorbit astfel poporului Lui, acest limbaj figurat este adesea cel mai bun limbaj pe care-l avem la dispoziţie. Singura problemă este că acest limbaj imagistic şi didactic este luat drept realitate fizică, şi în acest caz se ajunge la inutile contradicţii cu alte afirmaţii inspirate şi cu bunul simţ.

6.    Declaraţii ale Ellenei White despre oponenţii doctrinei sanctuarului

Demersul teologic anterior pare pentru unii o spiritualizare sau o abstractizare a realităţilor cereşti. Adesea se citează cuvintele scrise de EGW în 1905, în cursul crizei Kellogg (medic şi susţinător al unui tip de panteism):

„În viitor, vor apărea amăgiri de orice fel, şi avem nevoie de teren solid pentru picioarele noastre. Avem nevoie de stâlpi de susţinere solizi pentru clădire. Să nu fie scos nici un singur ţăruş din ceea ce Domnul a stabilit. Vrăjmaşul va introduce teorii false, ca de exemplu, doctrina că nu există sanctuar. Acesta este unul din punctele în care va avea loc o îndepărtare de la adevăr” (RH May 25, 1905; CW53). (subilierea mea)

Se înţelege că un Dumnezeu impersonal, sau care cel puţin nu se manifestă niciodată şi nicăieri într-o formă proprie, vizibilă şi spaţială, un Dumnezeu panteist care este sufletul universului (ca în anumite filozofii şi religii), nu este interesat să locuiască într-un sens special, vizibil, într-un locaş personal, unic, împreună cu creaturile Lui inteligente. Dumnezeul doctorului Kellogg locuia în natură şi, în special, în organismul uman. De aceea el a numit corpul uman „templul viu”,[25] iar un templu în cer nu-şi mai avea rostul. Curăţirea sanctuarului din Da 8 :14 era interpretată ca fiind transformarea radicală a organismului prin trăirea principiilor reformei sanitare. Chiar unii AZS proeminenţi l-au urmat pe Kellogg. Pentru a confirma că EGW se referea la teoriile care subminează doctrina sanctuarului, aşa cum era filozofia lui Kellogg, sau doctrinele care neagă o fază sau ambele faze ale lucrării lui Iisus, este foarte potrivită declaraţia ei din 1903:

Aş putea spune mult cu privire la sanctuar; chivotul conţinând legea lui Dumnezeu; capacul chivotului, care este tronul harului; îngerii de la marginile chivotului; şi alte lucruri în legătură cu sanctuarul ceresc şi cu marea Zi a Ispăşirii. Aş putea spune mult cu privire la tainele cerului; dar buzele îmi sunt închise. N-am nici o înclinaţie să încerc să le descriu. Eu n-aş îndrăzni să vorbesc despre Dumnezeu aşa cum dumneata, Dr. J. H. Kellogg ai vorbit despre El. El este înălţat şi preaînalt, şi slava Lui umple cerurile [Hab 3 :3]. Glasul Domnului este puternic; el face să tremure cedrii Libanului [Ps 29 :5]. „Domnul este în templul lui cel sfânt; tot pământul să tacă înaintea Lui.” [Hab 2 :20][26]

Concomitent cu erezia lui Kellogg, apăruse şi teoria lui A. F. Ballenger despre Sanctuarul ceresc.[27] Spre deosebire de Kellogg, acesta accepta existenţa reală a unui sanctuar bipartit în cer. Deosebirea era că în interpretarea lui, cele două faze ar fi fost: slujirea lui Melchisedec în Sfânta,  înainte de Cruce, şi slujirea lui Iisus în Sfânta Sfintelor, după Cruce. În unele aspecte tehnice, Ballenger poate să fi avut dreptate, însă era fundamental greşit în ce priveşte concluziile şi mesajul. În cazul lui, E. G. White de asemenea s-a exprimat categoric împotrivă:

Ştiu că subiectul sanctuarului stă în picioare, în neprihănire şi adevăr, aşa cum l-am susţinut noi timp de mulţi ani. Vrăjmaşul este cel care conduce minţile unora pe cărări lăturalnice. Lui îi place când cei care ştiu adevărul devin absorbiţi în colectarea de texte biblice pe care să le îngrămădească în jurul unor teorii eronate, care nu au temei în adevăr. Textele biblice folosite astfel sunt aplicate greşit; ele n-au fost date pentru a susţine eroarea, ci pentru a întări adevărul. (Gospel Workers, p. 303. (1915). Noi nu trebuie să primim cuvintele acelora care vin cu un mesaj care contrazice punctele speciale ale credinţei noastre (1SM 160-62).

De aici, unii trag concluzia că noi ar trebui să fim satisfăcuţi a copia înţelegerea şi argumentaţia pionierilor, în special să acceptăm orbeşte şi literal tot ce a scris la subiect Ellen White. Situaţia poate fi uneori paradoxală, dar există o sursă sigură şi fundamentală, care nu trebuie abandonată sau eludată în favoarea niciunei înţelegeri istorice, fie ea şi a Ellenei White:

Noi putem învăţa mult şi ar trebui să cercetăm Scripturile în mod continuu, ca să vedem dacă aceste lucruri sunt aşa [cf. exemplul bereenilor: FA 17:11]. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să-şi fixeze privirile acum asupra Sanctuarului ceresc, unde ultima slujire a marelui nostru arhiereu în lucrarea de judecată este în progres,– acolo unde El mijloceşte pentru poporul Lui.”[28]

Referitor la privilegiul şi datoria de a verifica personal şi colectiv doctrinele pe care le susţinem, Ellen White spunea în 1892:[29]

Nimeni nu are nici o scuză să ia poziţia că nu mai există nici un adevăr de descoperit, şi că toate expunerile noastre biblice ar fi fără eroare. Faptul că anumite doctrine au fost susţinute ca adevăr timp de mulţi ani de poporul nostru, nu este o dovadă că ideile noastre sunt infailibile. Vârsta nu va preface eroarea în adevăr, iar adevărul îşi poate permite să fie „fair” (deschis, nepărtinitor). Nici o doctrină adevărată nu va pierde nimic printr-o investigaţie minuţioasă.

Această referire la timp este destul de interesantă, în special când o punem alături de declaraţiile Ellenei White privitoare la teoria lui Ballenger despre sanctuar. În acea împrejurare, Ellen White trimite la autoritatea scrierilor pionierilor,  la autoritatea manifestării supranaturale a Duhului Sfânt prin viziuni, în timpul în care pionierii au studiat şi au pus bazele primelor doctrine AZS, şi la autoritatea timpului („ultimii cincizeci de ani”) văzut ca un test (1SM 160-62). Reacţia ei însă poate fi înţeleasă din persepctiva propriei experienţe. Ea avea încrederea că, dacă Biblia ar fi înţeleasă corect, nu ar exista nici o contradicţie între mulţimea de texte adusă de Ballenger şi credinţa istorică adventistă despre Sanctuar.

Dacă însă scrisoarea ei despre fenomenul Ballenger este luată ca o atitudine suficientă, de principiu, pentru situaţiile asemănătoare, o facem pe Ellen White să se contrazică. În cele din urmă, trebuie să decidem pe temeiul Sola Scriptura, deoarece, aşa cum am mărturisit întotdeauna oficial ca Biserică, şi aşa cum însăşi Ellen White a subliniat, Biblia rămâne temeiul învăţăturii creştine, şi orice alte surse, inclusiv surse inspirate, trebuie confruntate cu Scriptura.

7. Rezumat și concluzii

Aceste considerații sunt doar o contribuție la hermeneutica sanctuarului din viziuni, și nu sunt suficiente pentru înțelegerea doctrinei întemeiate pe Daniel 8:14. Demersul nostru însă va fi găsit util de către cei care doresc o mai clară înțelegere a doctrinei adventiste despre sanctuarul ceresc. În bună parte, aceasta depinde de hermeneutica viziunilor canonice şi extracanonice.

Viziunile nu au scop informativ-științific, ci unul spiritual-formativ, didactic. Aceasta înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru a susține realitatea fizică a lucrurilor nevăzute (cerești sau viitoare). Acest principiu descurajează opinia că sanctuarul ceresc ar fi o reflectare fizică a celui pământesc și conduce la interpretări spirituale, nu doar a mobilierului, ci și a celor două încăperi separate.

După cum am văzut, viziunile devin contradictorii și absurde, când dorim să facem precizări despre forma și conținutul fizic al sanctuarului ceresc. Apocalipsa descrie secvențe și imagini din templul ceresc, după care în final declară că „în Cetate nu … [este] nici un templu, pentru că Dumnezeu și Christos sunt tot ce avem nevoie pentru închinare. Mai mult, Cetatea însăși este descrisă ca templu, ca Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu. Viziunile Ellenei White descriu sanctuarul ceresc în imagini diferite și îl situează în locuri diferite (în Cetate, deasupra Cetății, în afara Cetății). Pe lângă interpretarea corectă, spirituală a viziunilor, este necesară aprofundarea teologiei inspirației, privind limitele umane ale autorilor inspirați (canonici sau extracanonici).

Sanctuarul ceresc nu este „umbra” celui pământesc, nici machetă cerească sau muzeu, iar slujba Domnului Iisus este spirituală, nu ceremonială. În ce privește identificarea sanctuarului ceresc, soluția cea mai aproape de adevăr este că Templul se confundă cu Cetatea, Mireasa, Împărăția, Paradisul. Iisus îl numea Casa Tatălui și acesta este căminul celor mântuiți, așa cum au înțeles și unii dintre pionierii noștri. Doctrina sanctuarului înțeleasă bine, nu ne izolează de Dumnezeu și de Biserică, ci ne adună pe toți acasă.


Note

[1] Dacă ebraica ar fi folosit pluralul ʿēṣīm, pluralul are sensul de „lemne”, nu de „copaci”.

[2] W. Miller, Evidence…, 1834: 34. Din nefericire, Miller nu a explorat şi exploatat până la capăt această idee, preferând o concluzie complet diferită : sanctuarul din Da 8 :14 este… pământul !

[3] Probabil, aluzie la Ap 19:7-8; 21:2-3, 9-10.

[4] O R L Crosier, “The Law of Moses”, The Day-Star Extra, Feb 7, 1846. Despre acest articol, Ellen White a scris la scurt timp, că se simte autorizată să spună că toţi credincioşii ar trebui să-l citească. Deşi Crosier, nu după mult timp a renunţat, atât la sabat, cât şi la doctrina sanctuarului (pe care el o lansase), articolul său a devenit baza studiilor şi scrierilor adventiste de mai târziu. www.sdadefend.com/Our%20Firm%20Foundation/Crosier-sanctuary.pdf

[5] J. Bates, The Opening Heavens, May 8, 1846, pp. 15, 28. http://sdapillars.org/joseph_bates_p.php

[6] E G White, Early Writings, 1882:14-20. A Word to the Little Flock, page 16.

[7] A se vedea 4 Ezra 2:19, o scriere evreiască din sec. I e.n. , unde se vorbeşte despre „râuri de lapte şi miere şi şapte munţi puternici pe care cresc trandafiri şi crini.” Se poate găsi în trad. NRS, RSV etc., în BibleWorks şi la www.hope.edu/academic/religion/bandstra/BIBLE/2ES/2ES1.HTM. De notat că, în perioada din jurul anului 1844, adventiştii se foloseau de Biblia anglicană, care conţinea şi apocrifele. (Parte din aceste informaţii le-am primit de la Dr. W. Fagal, White Estate). Cei 7 munţi se întâlnesc şi în apocriful lui Enoh (sec. I î.e.n.).

[8] To the Little Remnant Scattered Abroad, April 6, 1846; The Day-Star, March 14, 1846;

[9] Early Writings, 1882: 32-34.

[10] A se vedea situl oficial al Comunităţii Evreieşti din România, unde apare afirmaţia că „in Sfanta Sfintelor in Primul Templu se afla Chivotul Legamantului, care adapostea Tablele Legii (cele doua seturi – cel intreg si cel spart de catre Moshe), toiagul lui Aaron, precum si un recipient cu mana …” (http://dvartora.jewish.ro/cauta_site.php Tastaţi <sfanta sfintelor> pe motorul de căutare al sitului). La întrebarea mea despre sursa acestor informaţii, Şef Rabin Shlomo Sorin Rosen mi-a replicat într-un mesaj electronic : „Da, informatiile indicate se bazeaza pe surse rabinice si pe traditia orala iudaica. Fara acestea, nimic din textul biblic nu poate fi inteles corect.” Nu comentez punctul de vedere tradiţionalist al replicii, dar această opinie rabinică este instructivă în cazul nostru.

[11] Ca o întărire a celor spuse, o altă gafă a autorului epistolei se găseşte în acelaşi context: plasează altarul tămâierii în Sfânta Sfintelor. Probabil ştia locul altarului tămâierii în templul de la Ierusalim, dar el descrie templul aşa cum era în timpurile VT. Informaţia eronată derivă, probabil, dintr-o citire greşită a textului ebraic din 1Rg 6:22: „altarul care era al Sfintei sfintelor” (cf. NIV: the altar that belonged to the inner sanctuary; NET: the altar inside the inner sanctuary), expresie care însă a fost tradusă de alţii într-un sens diferit (RVA: que estaba delante del santuario interior; NAS:  which was by the inner sanctuary). Prepoziţia ל lə trebuie înţeleasă aici cu sensul de lângă sau înaintea (cf. Jud 18:28, lângă Bet-Rehob; Ier 52:17, înaintea Casei lui IHWH; Ne 2:8, lângă Casă), deşi este mai obişnuită cu sensul de apartenenţă, ceea ce explică alegerea apostolului şi a majorităţii traducătorilor.

[12] Ca şi în cazul imaginii cu cei „şapte munţi pe care cresc trandafiri şi crini”, din viziunea descrisă mai înainte, care ne arată că Dumnezeu i-a descris Ellenei White noul pământ într-un limbaj imagistic complex, introducând atât elemente descriptive biblice, cât şi elemente culturale, care provin din imaginaţia omenească (cf. 4 Ezra 2:19 în NRS, RSV, KJA şi VUL). În acest ultim caz, imaginea celor şapte munţi este pur decorativă şi în contrast cu imaginea celor şapte munţi din Ap 17:9, pe care stă prostituata „Babilon”. Observând că în centrul acestor şapte munţi din viziunea Ellen White se află muntele Sionului, dominat de un templu, imaginea aminteşte metafora biblică a Sionului, care este întotdeauna tratat poetic ca fiind de genul feminin, ca orice cetate (Is 60:14-15). Şi cetatea Sionului este aşezată poetic pe munţi (Ps 87:1).

[13] „La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai la caracter, ci şi ca formă şi aspect.” (GC 645). „L-am întrebat [pe Iisus] dacă Tatăl Său este o persoană şi dacă are o formă asemenea Lui. Iisus mi-a răspuns: ‘Eu sunt expresia chipului persoanei Tatălui Meu’ ” (EW 77). Termenul ebraic צלם ţalm (ţelem) folosit în Geneză pentru noţiunea de chip, imagine, are întotdeauna sensul de formă vizibilă. Uzul figurat este extrem de rar, dacă există. Dacă în Geneză s-a intenţionat şi sensul figurat, acesta nu este unicul sens, deoarece în contextul creaţiei celorlalte vieţuitoare, omul singur, regele naturii, este descris ca având învăţişarea cea mai nobilă cu putinţă: „după chipul lui Dumnezeu”.  Această interpretare nu presupune că Dumnezeu ar avea o natură umană, ci este un semn al condescendenţei şi al relaţiei Lui ideale cu fiinţele create.

[14] Present Truth, August 1, 1849.

[15] Ar fi interesant de ştiut dacă textul din Ex 28:35 se referă la intrarea arhierului în ziua ispăşirii, sau la ocaziile obişnuite în care servea. În orice caz, cel puţin la ieşire, dacă nu la intrarea în Sfânta Sfintelor, pe când arhiereul era în Sfânta, îşi schimba odăjdiile albe cu cele arhiereşti, după ce se spăla (Lev 16:23-24). Doar ritualul „curăţirii” finale îl făcea îmbrăcat în hainele albe.

[16] EW 36: „Am văzut că Iisus nu va părăsi locul preasfânt până nu va fi hotărât fiecare caz pentru salvare sau pentru distrugere.”

[17] Cu un an mai devreme (1848), se descoperise deja al optulea satelit saturnian (Hyperion) de către W C BondG P Bond şi W Lassell, dar probabil că pionierii încă nu-şi aduseseră la zi informaţia. Ultimele lor date în domeniu depindeau de descoperirile lui Herschell (1789) despre care căpitanul J Bates trebuie să fi avut cunoştinţă.

[18] Este interesantă în acest context limbajul folosit în LXX pentru diadema de aur a marelui preot (Ex 28:34.36), πέταλον = frunză, petală; foiţă de aur.

[19] Cf. EW 42. Este interesant că viziunile de început ale Ellen White, care aveau ca scop întărirea credinţei în mesajul adventist al sabatului, au avut loc în sabat. Într-un mod asemănător, viziunea Apocalipsei lui Ioan, care are în partea centrală mesajul cu privire la închinare (sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei; poruncile lui Dumnezeu sau porunca fiarei), a fost dată lui Ioan, deasemenea, „în ziua domnească” (Ap 1:10).

[20] A se vedea cel puţin cazurile notorii ale lui Crozier şi Preble. Despre Crozier am vorbit într-o notă anterioară, iar detalii despre pastorul Preble se pot găsi la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/T._M._Preble . Acesta a fost primul predicator adventist care a scris o broşură în apărarea sabatului, convertind pe mulţi alţi milleriţi la sabat, între care pe J. Bates şi pe J.N. Andrews. Ellen White avea motive să avertizeze pe credincioşi de influenţa lui: „There is quite a company in this vicinity who are out in all the truth; and then there are others who are not fully established. T. M. Preble has been around here and has injured some, but our prayer to God is that He would palsy the influence that he has had, and that He would let the clear light upon His truth shine out, so as to establish the wavering” – E. G. White Letter 4, 1851, pp. 1-2. (To Brother and Sister Dodge, from Ballston, Spa, N.Y.)

[21] Doctrina „uşii închise” învaţă că accesul în sanctuar, pentru iertare şi împăcare cu Dumnezeu, adică „uşa harului” nu va fi deschisă la infinit. Când Iisus Îşi va încheia lucrarea de mare preot, înainte de revărsarea plăgilor din Ap 16, cu scurt timp înainte de revenirea lui Iisus, timpul de probă pentru ultima generaţie va fi fost încheiat, şi o nouă şansă nu se va mai acorda. Acest adevăr biblic este prezent în Biblie, atât în prefigurare (Gn 7:16), cât şi în pildele clare ale lui Iisus (Mt 25:10;  Lc 13;24-25) şi în Apocalipsă (3:7-8; 15:8; 22:11). Doctrina aceasta se întemeiază pe un principiu biblic clar, care contrastează cu teoriile harului ieftin (Ev 3:13.15; 10:26-31; Ap 3:5.16). AZS au crezut iniţial că uşa harului s-a închis la 1844. Ellen White însăşi a crezut aceasta împreună cu confraţii ei, ceea ce arată că un profet nu este nici inerant, nici infailibil (1Cr 17:2-3). Dar în anii care au urmat, convertirile unora dintre neadventişti i-au determinat să-şi revizuiască poziţia. AZS au renunţat demult la ideea că uşa harului s-a închis la 1844, dar încă susţin că ea se va închide înainte de venirea lui Iisus, şi că singura ocazie sigură de pocăinţă este astăzi. La venirea lui Iisus şi în timpul mileniului, sau după aceea, nu se mai acordă absolut nici o şansă.

[22] Spirit of Prophecy, vol. IV, 1884:261.

[23] A se vedea E. G. White, 1 SM (Selected Messages, Book 1), 1958:20-22; 7SDABC (S.D.A. Bible Commentary, vol. 7) 1957: 945, care redau conţinutul din manuscrisele MS 24/1886; Let 121: 1901: „Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj grandios, supraomenesc. Iisus, pentru a ajunge la om acolo unde se află, a luat natură umană. La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este imperfect. Diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. biblia a fost dată pentru scopuri practice.” „Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândeşte şi se exprimă Dumnezeu însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun: Cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui.”  (E. G. White atribuia această vedere despre inspiraţia divină a autorilor profeţi nu doar Bibliei, ci şi propriilor scrieri. Un studiu al Introducerii ei la cartea Marea Luptă este foarte instructiv. Ellen White nu a fost mai inspirată decât autorii biblici.).

[24] E. G. White, Hristos, lumina lumii, 723-724.

[25] http://www.sdanet.org/atissue/white/haloviak/hal-egw1.htm

[26] MR No. 213; Manuscript Releases Volume Four (1990), page 58; Let 253, 1903.

[27] http://www.ex-sda.com/cast-out.htm

[28] The Review and Herald, November 27, 1883; Evangelism, 222-223.

[29] The Review and Herald, December 20, 1892; CW 35.

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu