august 2019
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
140
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Salată de replici

Salată de replici

1.    Mitredat

Mitredat este un nume iranian foarte obișnuit (Mithra-data, „Dăruit de zeul Mithra”), cunoscut și printre greci și romani (Mithridates, Mithradates), ca nume oriental foarte obișnuit. Peste 20 de regi sunt cunoscuți că au purtat acest nume în Imperiul Part și în alte regate vecine (elenistice), precum și alte persoane menționate de istorie: un general persan, un soldat persan, un păstor med, etc. Cele două ocurențe ale numelui Mithredat în Biblie (Ezra 1:8 și Ezra 4:7) reprezintă două persoane menționate la date diferite, în locuri diferite și în funcții diferite:

  1. marele vistier din primul an al lui Cyrus, 538-537 (Ezra 1:8) și
  2. un membru al administrației provinciei Samaria, din timpul lui Artaxerxe (Ezra 4:7, 10), 457, sau (după Sebi) din timpul lui Smerdis (522).

A se vedea și Holman Bible Dictionary, Concordanța Strong , etc.

2.    Darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului

Sebi spune că al treilea verb din Dan 9:25 ar exprima „întoarcerea” iudeilor. Probabil, ideea i-a fost inspirată de același interliniar de la Scripture 4 All, unde verbul lǝhāšīḇ (a restitui, a răspunde) este trans-sluţit și apoi „tradus” ca to-to-return-of (a se întoarce?). Expresia verbală lǝhāšīḇ este compusă din prepoziția de scop (pentru) și verbul hāšīḇ (în Hifil, formă cauzală activă a verbului šûḇ = a se întoarce”; „iarăși”). hāšīḇ se folosește cu sensurile următoare: a da înapoi, a înapoia, a reda, a aduce, a restitui, a retroceda; sau: a restaura, a răspunde, a recompensa, etc.

Interliniarul de la BibleHub la Daniel 9:25, incomparabil mai bun decât cel de la Scripture 4 All, transliterează corect verbul și apoiîl traduce cu to restore (a restitui, a reda, a înapoia, a restaura, a restabili etc.). Se poate verifica și în Lexiconul clasic al lui Gesenius (pg. 808, Hiphil), sau în alte locuri, unde se mai găsește expresia lǝhāšīḇ (Nu. 5:8; 1 Îm. 12: 21; 2 Cr. 11:1). Sensul precis al verbului, când este tranzitiv (ca aici), este dictat de complementul direct care urmează. În acest caz, complementul direct al verbului lǝhāšīḇ este „Ierusalimul” („De la ieșirea unui cuvânt pentru a restitui și rezidi Ierusalimul”). Amândouă verbele („a restitui” și „a rezidi”) au același obiect: Ierusalimul. Dacă verbul lǝhāšīḇ ar fi avut drept obiect (complement direct) „poporul”, sau pe „Israel” etc., atunci s-ar fi tradus „pentru a întoarce înapoi” (poporul). Dar nu acesta este cazul. Ierusalimul trebuia rezidit, însă nu mai era în proprietatea iudeilor, ci a babilonienilor și apoi a perșilor, trebuia mai întâi să fie retrocedată iudeilor. Diverse traduceri biblice accentuează acest sens: KJV, NRS, NAS, NET, NIV etc. (to restore and rebuild).    

3.    Artaxerxe = Smerdis?

Pe ce se bazează opinia că Artaxerxe din Ezra 4 ar fi „falsul Smerdis”? Înainte de toate, nu se știe sigur dacă acest Smerdis era „fals”. Există tendința multor cercetători actuali să-l considere pe acesta ca fiind adevăratul Smerdis, fiul lui Cyrus, care a domnit după Cambyze. Propaganda lui Darius Hystaspes, care l-a ucis pe Smerdis și i-a luat tronul, a făcut din el un mag (Gaumata) fără urechi. Este greu de acceptat că marii sfetnici persani, care erau rude apropiate din familia Ahemenizilor, nu-l cunoșteau pe adevăratul Smerdis și puteau fi păcăliți de un mag.

Dar oricine ar fi fost acest Smerdis, el a domnit doar șapte luni, în 522, și a avut cu siguranță alte priorități, legate de siguranța domniei lui. Dacă Artaxerxe din Ezra 4 ar fi fost un mag impostor, care ar fi venit la domnie cu scopul de a bloca rezidirea Ierusalimului, așa cum afirmă Sebi cu aplomb, cum se explică faptul că, chiar în ordinul său de încetare a lucrărilor, a promis că la o dată ulterioară, va da o permisiune scrisă de reluare a lucrărilor (Ezra 4:21)?   

Nici adevăratul, nici falsul Smerdis nu au fost vreodată numiți Artaxerxe. Adevăratul Smerdis, fiu al lui Cyrus şi frate al lui Cambyze, se numea de fapt Bardia (elam. Pirtia; bab. Barzia; gr. Mardos, Mergis, Smerdis). A mai fost numit, de asemenea, de către istorici Sphendadates și Tanaoxares (Tonyoxarces). Falsul Smerdis din scenariul loviturii de stat condusă de Darius s-ar fi numit Gaumata. Unii istorici l-au numit și pe acesta Sphendadates, alții l-au numit Oropastes. Niciun istoric nu-l numește Artaxerxe. Iar acest cuvânt, Artaxerxe (pers. Artahșathra > Artahșaça = „Care domnește cu adevărul”) nu este nicăieri folosit ca titlu, ci doar ca nume. Au existat cinci regi persani cu numele Artaxerxe, începând cu Artaxerxe I (465-424), și terminând cu Artaxerxe V, care s-a ridicat după Darius III, ultimul împărat persan (330-329). Iar numele a rămas în cultura Iranului de-a lungul erei creștine, în forma dialectală Ardașer (Ardașir, Ardeșir), până astăzi. Niciodată n-a fost titlu. De altfel, când se spune „împăratul Artaxerxe”, titlul este „împărat”, nu „Artaxerxe”.

Ideea că Artaxerxe din Ezra 4 ar fi fost un titlu, sau un supranume, sau un nume de domnie al lui Smerdis, a fost susținută de o serie de teologi protestanți, inclusiv adventiști, în secolul al XIX-lea. A se vedea, de exemplu, Easton Bible Dictionary. Pe de altă parte, interpretarea pe care o susțin, împreună cu diverși teologi AZS (confirmată și de SDA Bible Commentary vol. 3), și anume că Artaxerxe din Ezra 4 este același cu cel din cap. 7, nu este o invenție a teologiei adventiste. Este susținută și de alte autorități în teologie sau în istorie: Apologetic Press (evanghelici americani), Enciclopedia iudaică.

De asemenea, o serie de traducători și editori biblici actuali susțin identificarea naturală a lui Asuerus din Ezra 4 cu Xerxe I cel Mare, și a lui Artaxerxe cu Artaxerxe I Longimanus: New English Translation (NET 1996),[1] Traduction Oecumenique de la Bible (TOB 2010), New Jerusalem Bible (NJB 1985), New American Standard Bible (NAS 1960), New Living Translation (NLT 1996) etc. În limba română, de asemenea, traducerea baptistă modernă NTR, comentează următoarele în note de subsol:

  • e v.6 [Ahașveroș] Unii specialişti l-au identificat cu Cambyses II (530-522 î.Cr.), fiul lui Cirus II cel Mare; majoritatea specialiştilor îl identifică însă cu Xerxes I (486-465 î.Cr.)
  • f v.7 [Artaxerxes] Unii specialişti l-au identificat cu uzurpatorul Gaumata (Smerdis), magul, care şi-ar fi [luat]  itlul de Artaxerxes (din persană arta, „mare”, „mărit”, şi kshershe, „rege”); majoritatea specialiştilor îl identifică însă cu Artaxerxes I Longimanus (465/464-425 î.Cr.) 

Există și un argument contextual foarte serios în Ezra 4:6: cazul lui „Asuerus”, o latinizare a numelui aramaic și ebraic Ahașveroș (pe care Cornilescu a uitat s-o translitereze, când a tradus din franceză), și care corespunde numai lui Xerxe (numit de babilonieni Ahșiwarșu). Astfel, înainte de Artaxerxe, avem aici în ordine istorică, pe Xerxe, care a fost tatăl și predecesorul la domnie al lui Artaxerxe. Susținătorii identității Artaxerxe-Smerdis, spun însă că acest Asuerus/Ahașveroș ar fi Cambyze, fiul lui Cyrus, cel care a domnit imediat înainte de Smerdis. Dar nicăieri, Cambyze nu este numit cu numele Xerxe, sau cu variante ale numelui Xerxe. Se știe din inscripțiile descoperite, că regele Cambyze era numit în persană Kambužia, iar în aramaică și ebraică era numit Kanbuzi. Adepții teoriei Asuerus/Ahașveroș = Cambyze sugerează că Xerxe (pers. Hșaiarșa) ar fi fost un titlu, cum erau la romani Caesar și Augustus. Dar Xerxe (pers. Hșaiarșa) este un nume regal (care înseamnă „cel ce domnește peste eroi”) și era folosit de diverse popoare iraniene (mezi, perşi, parți) și chiar de  armeni,. Nu există dovezi că s-ar fi folosit ca titlu, este doar o presupunere.  

Consider că este corectă interpretarea pe care o susțin, deoarece este mai simplă, mai naturală, mai în acord cu evidența, și nu ne silește să strâmbăm istoria ca s-o armonizăm cu datele biblice, nici să modificăm datele biblice pentru a ne acorda cu istoria. De altfel, este și cea mai susținută în mediile academice, indiferent de orientarea religioasă.

Singura „problemă” este că cititorul trebuie să aibă o instruire literară suficientă, să înțeleagă că ordinea tematică în Biblie prevalează asupra ordinii cronologice. În acest caz, faptul că Ezra, după ce continuă să povestească ce probleme au întâmpinat mai târziu, cu rezidirea Ierusalimului (Ezra 4:7-23), revine la cazul Templului neterminat, în Ezra 4:24 şi continuă subiectul în capitolele 5-6. Abia în capitolul 7 povesteşte cum a ajuns el la Ierusalim şi de ce. Relaţia dintre versetele 23 şi 24, aşa cum apare în traduceri, este derutantă, din cauza transmiterii greşite a primei litere din primul cuvânt al versetului 24,[2] şi din cauza împărțirii Bibliei pe capitole, care în multe cazuri s-a făcut greșit. Mulți cititori nu știu că împărțirea pe capitole s-a făcut foarte târziu, nu de autori, ci de editorii textului. Versetele 6-23 sunt o paranteză mare, iar versetul 24 este un paragraf separat, care face trecerea dintre Ezra 4:5  și Ezra 5:1. 

Există în Biblie multe alte cazuri de discontinuitate cronologică în narațiunile istorice prin digresiuni și reveniri la episoade anterioare. De exemplu:

  1. Istorisirea Creației se încheie în Geneza 2:3, cu primul sabat, după crearea animalelor și a oamenilor. Dar de la 2:4, povestitorul reia începuturile lumii, în altă cheie, din ziua în care pământul era un deșert, iar omul nu fusese creat încă.
  2. În Geneza 37 se descrie răpirea și vinderea lui Iosif, care ajunge sclav în Egipt. Cap 38 intervine cu episodul păcatului lui Iuda, care a avut loc „pe vremea aceea” (o datare foarte generală). Dar cap. 39 se reîntoarce la soarta lui Iosif în Egipt, deoarece istorisirea nu fusese terminată. Autorul a întrerupt astfel cursul povestirii despre Iosif, deoarece a dorit să apropie pentru efect de contrast, două cazuri: (38) Iuda, printre păgâni, ajungând la păcat cu Tamar; și (39) ispitirea lui Iosif de către Putifăreasă.
  3. În capitolele 1Samuel 16-17 de asemenea, ordinea nu este întotdeauna cronologică. Astfel se lasă impresia că Saul, în cap. 17, nu-l cunoștea pe David, deși în capitolul anterior (16), inconfundabilul roșcat îi cântase din harpă, ca să-i potolească pandaliile!
  4. În 1Sam. 17:53-55 apare un alt anacronism: versetul 54, pare să descrie o acțiune a lui David, după încheierea războiului cu filistenii, dar referirea la Ierusalim este anacronică, deoarece Ierusalimul încă nu era pe atunci al evreilor (vezi 2 Samuel 5). De aceea, David nu putea duce capul lui Goliat la Ierusalim. La versetul 55 însă, David este descris mergând împotriva lui Goliat şi apoi aducând capul lui Goliat la Saul (v. 57).
  5. În 2Împărați 13:14 se anunță mai întâi că Elisei a fost bolnav și a murit, apoi se povestește o secvență din ultima întrevedere a lui Elisei cu regele Ioas de Samaria (v. 14-19), după care se afirmă iarăși că Elisei a murit (v. 20), pentru a introduce episodul cu „moaștele” profetului. Un literalist ar admite, mai degrabă, că Elisei a murit de două ori și că nici a doua oară nu era mort de-a binelea, decât că narațiunile biblice nu sunt întotdeauna în ordine cronologică.     
  6. După ce Neemia (1:2—7:5) descrie în ordine cronologică evenimente din anii 444-432, din timpul lui Artaxerxe I, de la cap. 7:6 se întoarce la timpurile lui Zorobabel (sub împărații Cyrus și Darius). 
  7. În Marcu 6 apare de asemenea o digresiune interesantă. Mai întâi, povestitorul se referă la diverse lucrări ale lui Iisus, culminând cu impresiile lui Irod, care credea că Iisus ar fi fost însuși Ioan Botezătorul înviat din morți (v. 14-16). De aceea, înainte de a continua povestirea faptelor lui Iisus, Marcu face o digresiune largă, o adevărată paranteză de 12 versete (17-29), în care descrie cum a murit Botezătorul. Apoi versetul 30 continuă istorisirea din versetele 7-13.

Exemplele sunt suficiente.

Dacă Sebi și Flavius ar lua aminte la multele dovezi biblice care există în favoarea noțiunii de profeții condiționate, care pot eșua, nu ar mai continua cu ideea că Cyrus ar fi decretat rezidirea Ierusalimului. Conceptul de profeții condiționate nu este invenția mea. Prima mea reacție față de acest concept, la 20 de ani, a fost una de respingere categorică. Dar dovezile m-au convins. Şi am descoperit cu surpriză, citind introducerea unei broşuri a lui John N. Andrews, că autorul era conştient de acest principiu. Cea mai bună explicare a fenomenului acestuia am găsit-o în introducerea la volumul 4 al Comentariilor Biblice AZS.                

4.    70 de ani pentru ruinele Ierusalimului

Sebi susține că afirmația din Da 9:2 „trebuiau să treacă 70 de ani pentru ruinele Ierusalimului”, precum și datarea episodului din cap. 9 („primul an al lui Darius Medul”, vers. 1-2), ar fi dovezi ale faptului că Cyrus cel Mare a dat decretul rezidirii Ierusalimului. Este adevărat că Daniel însuși aștepta o restaurare completă a lui Israel, a Templului și a Ierusalimului, odată cu primul an al lui Cyrus.

Sigur că Daniel cunoștea și profeția lui Isaia (de aceea vorbește despre „Cărți”: vezi și Is 23:15-18). Cunoștea profeția lui Ieremia despre cei 70 de ani (Ier 25:11-12; 29:10; 2Cr 36:21), și foarte probabil, toate profețiile care priveau acest subiect. Totuși, Daniel mai știa un lucru pe care Sebi refuză să-l recunoască: știa că profețiile sunt condiționate. Învățase aceasta din cartea lui Ieremia (cap. 18), dacă nu mai devreme. Observați atitudinea lui față de profeția descoperită. Cei 70 de ani de exil erau pe sfârșite și sigur că el dorea ca profeția să se împlinească. Dar el nu credea că profețiile se împlinesc de la sine, în mod complet și absolut. Dacă ar fi crezut așa, Daniel nu s-ar mai fi rugat cu post și implorând pe Dumnezeu să se îndure de Israel, de Templu, de Ierusalim și să nu întârzie (Da 9:3, 16-19 „nu zăbovi!”).

Dacă Daniel ar fi avut credința lui Sebi și a lui Flavius, la descoperirea profeției lui Ieremia și la constatarea că timpul s-a împlinit, el ar fi dănțuit de bucurie și ar fi spus la toți păgânii pe care-i întâlnea, că a venit vremea rezidirii Ierusalimului. De rost are să insişti la Dumnezeu pentru ceva care oricum trebuie să se împlinească? Dar el știa condițiile, și de aceea a mijlocit pentru poporul lui, a implorat iertarea și mila lui Dumnezeu. Răspunsul primit la rugăciune l-a asigurat că va apărea un decret de reconstrucție a Ierusalimului (Dan 9:25), dar îngerul nu a precizat timpul acelui decret. În schimb, a prezis pentru poporul sfânt un sfârșit tragic (Dan 9:26-27), în contradicție cu ceea ce spuseseră profeții clasici, și anume, că după revenirea din exil și după restaurare, nu se va mai repeta experiența amară a distrugerii și împrăștierii (Ier 31:38-40; Ez 37:25-26). Nu a fost planul lui Dumnezeu ca Ierusalimul să fie distrus de romani (Lc 19:42-44).    

Dar oare, în primul an al lui Cyrus, trecuseră 70 de ani peste ruinele Ierusalimului? Realitatea este că Nabucodonosor nu a ruinat Ierusalimul cu ocazia primei lui vizite din 605 (sub Ioiachim, când a luat ostatic pe Daniel), nici în toamna lui 598 (când l-a executat pe Ioiachim), nici la 16 martie 597 (când l-a luat ostatic pe Ieconia/Ioiachin), ci abia în 587 (sub Zedechia). Tot atunci a fost pustiit (ars și dărâmat) Ierusalimul, iar templul jefuit și ars (2Îm 25:8-10; Ier 39:8). Prin urmare, cei 70 de ani ai ruinelor Ierusalimului s-au împlinit doar pentru Templu, de la distrugerea de sub Nabucodonosor (587/586), până la reconstrucția de sub Darius Persanul, în anii 520-515 (Ezra 6:15-16).

Pe de altă parte, cei 70 de ani de exil, numărați din primul an al lui Nabucodonosor (605 î.e.c.), când Ierusalimul a devenit supus Babilonului, se încheie în primul an al lui Cyrus, ca împărat al Babilonului (536-535*), când s-a dat decretul de repatriere a iudeilor și rezidire (doar) a Templului.[3] Dar această perioadă nu cuprinde 70 de ani de la dărâmarea Ierusalimului, ci numai vreo 50.

De la distrugerea Templului, au trecut aproape 72 ani până la rezidirea şi inaugurarea lui. Astfel este clar, că nici măcar ruinele Templului n-au fost vindecate sub Cyrus, în ciuda aşteptării lui Daniel. Profetul a devenit şi mai îngrijorat în anul al treilea al lui Cyrus, observând că lucrările stagnau, ostilitatea era mare, iar făgăduința lui Dumnezeu întârzia, împiedicată de împărații Persiei (Da 10:1-3, 20-21).

Cât despre ruinele Ierusalimului, au trecut peste ele aproape 130 de ani, de la distrugerea babiloniană (586 î.e.c.), până în timpul lui Artaxerxe I (457-444), singurul Artaxerxe din Biblie (Ezra 4:11-12; 9:9* „ca să ne dea un zid/ gāḏēr, în Iuda și în Ierusalim”; Ne 2:1, 5-9; 6:15). Este cât se poate de evidentă întârzierea împlinirii profeției, atât în ce privește rezidirea Templului, cât mai ales în ce privește rezidirea Ierusalimului. Dar chiar și repatrierea iudeilor, nu s-a făcut decât parțial în primul an al lui Cyrus. Altminteri, de unde s-ar mai fi găsit evrei în Susa, pe vremea lui Ahașveroș (Xerxe I) și a Esterei? Și de unde ar mai fi venit acea mare caravană condusă de Ezra în anul 457 î.e.c.? (Ezra 7). Profeția a fost foarte generoasă, dar împlinirea ei a fost mai modestă și mai întârziată în unele privințe, iar în altele nu s-a împlinit deloc.     


NOTE

[1] Nota din NET, la Ezra 4:6-7, este următoarea:

The chronological problems of Ezra 4:6–24 are well known and have been the subject of extensive discussion since ancient times. Both v. 5 and v. 24 describe the reign of Darius I Hystaspes, who ruled Persia ca. 522–486 B.C. and in whose time the rebuilt temple was finished. The material in between is from later times (v. 16 describes the rebuilding of the walls, not the temple), and so appear to be a digression. Even recognizing this, there are still questions, such as why Cambyses (530–522 B.C.) is not mentioned at all, and why events from the time of Xerxes (486–465 B.C.) and Artaxerxes (464–423 B.C.) are included here if the author was discussing opposition to the building of the temple, which was finished in 516 B.C.

Theories to explain these difficulties are too numerous to mention here, but have existed since ancient times: Josephus, the first century Jewish historian, rearranged the account to put Cambyses before Xerxes and replacing Artaxerxes with Xerxes (for further discussion of Josephus’ rearrangement see L. L. Grabbe, „Josephus and the Reconstruction of the Judean Restoration” JBL 106 [1987]: 231-46). In brief, it seems best to view the author’s primary concern here as thematic (the theme of opposition to the Jewish resettlement in Jerusalem, including the rebuilding of the temple and restoration of Jerusalem’s walls) rather than purely chronological. In the previous verses the author had shown how the Jews had rejected an offer of assistance from surrounding peoples and how these people in turn harassed them.

The inserted account shows how, in light of the unremitting opposition the Jews experienced even extending down to more recent times), this refusal of help had been fully justified. Some of the documents the author employed show how this opposition continued even after the temple was rebuilt. (The failure to mention Cambyses may simply mean the author had no documents available from that period.) For detailed discussion of the difficulties presented by the passage and the various theories advanced to explain them, see H. G. M. Williamson, Ezra, Nehemiah (WBC), 56-60.

 (Mai simplu, verificați în versiunea aceleiași cărți, care se poate găsi online: H. G. M. Williamson, Ezra, Nehemiah (Old Testament Guides), Sheffield Academic Press, England, 1996:44-45).

[2] Întrucât semnele ebraice Beth (B) și Kaph (K) seamănă în limba ebraică (כ  și  ב), în acest caz a apărut o confuzie scribală: s-a copiat cuvântul mai obișnuit bēᵓḏáyin („atunci”) în locul formei rare kēᵓḏáyin („ca și atunci” sau „tot așa”). A se vedea aparatul critic de la Biblia Hebraica Stuttgartensia. De asemenea, versiunea greacă paralelă din 1Esdras 2:12-25 repetă versetele din textul ebraic la Ezra 4:7-23. După aceea însă, corespondența dintre Ezra 4:24 și 1Esdras 2:26 scote la iveală o diferență importantă:

Ezra 4:24: „Atunci s-a oprit lucrarea Casei lui Dumnezeu la Ierusalim, şi a fost oprită până în anul al doilea al domniei lui Darius, împăratul perşilor.”

1Esdras 2:26: „Reconstrucția Templului din Ierusalim a fost întreruptă până în al doilea an al lui Darius, împăratului perșilor.”

Dacă acest verset ar apărea ca paragraf separat, așa cum este logic,  și fără expresia „atunci”, care acum îl leagă obligatoriu de subiectul versetului 23, cronologia corectă ar fi mai evidentă.      

[3] Cyrus a cucerit Babilonul în toamna anului 539 î. e. c., dar orice an de domnie începea oficial în Babilon cu anul calendaristic, primăvară. Deci primul an ar fi trebuit să fie 538-537. Daniel însă de spune că Cyrus nu a domnit în mod direct, personal, în Babilon, cel puțin un an, dacă nu chiar doi, deoarece sub controlul său ar fi fost pus să domnească Darius Medul (posibil identic cu Cyaxares II, ultimul rege al mezilor, unchiul și socrul lui Cyrus; după alții, acesta ar fi fost identic cu Gubaru/Gobryas, domnitorul gutiilor / mezilor de vest). Daniel nu menționează decât primul an al lui Darius Medul, ceea ce ar sugera că domnia acestuia a fost scurtă, poate doi ani.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.