ianuarie 2020
D L Ma Mi J V S
« nov.    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
634
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Replici la articolul lui Daniel Vla („Împotriva adventiştilor de ziua a şaptea: De ce creştinii ţin ca zi de odihnă duminica”)

Replici la articolul lui Daniel Vla („Împotriva adventiştilor de ziua a şaptea: De ce creştinii ţin ca zi de odihnă duminica”)

(Am luat pe rând argumentele și obiecțiile autorului, fără să le repet aici. Doar am dat replici. Pentru citirea articolului domnului Daniel Vla, dați click aici).

Geneza 2:1-3 se referă la ciclul săptămânal și la ziua de odihnă date de Dumnezeu omenirii înainte de evrei și deci pentru totdeauna. În Ioan 5:17, Iisus se referă la alt tip de lucrări, care sunt premise și chiar de dorit în sabat. Iisus nu apăra muncile obișnuite în sabat, ci apăra vindecarea pe care o făcuse și tot ce atrăgea atenția asupra acesti lucrări a lui Dumnezeu. Creștinismul popular nu poate apăra profanarea Sâmbetei cu exemple din evanghelii, în care Iisus vindeca, ucenicii mâncau spice și alte activități pe care numai fariseii le vedeau ca păcătoase. Din nefericire, creștinii au preluat argumentele fariseilor împotriva adevăratului Christos.

Ca să nu fie prea evident despre ce este vorba, în unele traduceri ortodoxe Șabbat nu este tradus cu Sâmbătă, așa cum ar fi cazul, ci cu termenul mai inofensiv „odihnă”. Apoi unii au schimbat și numerotarea zilelor, ca să se potrivească ziua a șaptea (duminica?) cu porunca. Dacă duminica s-a introdus cinstit în viața Bisericii, de ce atâtea eforturi de a mușamaliza faptul?

Păzirea sabatului este la fel de evreiască precum și păzirea celorlalte nouă porunci din Decalog. Toate acestea se dăduseră omenirii înainte de Moise, dar au fost încredințate lui Israel în calitate de custode, deoarece neamurile păgâne lepădaseră demult credința adevărată. Și au fost date lui Israel nu în mod exclusivist, ci în scopul de a le transmite și altor neamuri (Isaia 2:2-4; 51:4; 56:2-6; 66:23).

Legământul nou din Ier 31:31-33 nu prevedea schimbarea Legii (sau a unei singure porunci din Lege), ci schimbarea relației cu Dumnezeu și cu Legea Lui: „Voi pune legile Mele în inimile lor”. În locul unei relații exterioare, care ține de obligație legală, se pune o obligație morală, interioară. Când te-ai născut într-o religie, intrând în ea printr-un ritual exterior, fără implicație personală (circumcizie, pedobaptism, etc.), când credința cea dreaptă ți se impune prin legea țării, acela este vechiul legământ, teocrația iudaică (sau pseudocreștină). Dumnezeu însă le promisese demult evreilor principiul noului legământ (Dt 30:6).

Osea 2:13, ca și Isaia 1:13 nu sunt profeții despre încetarea Sabatului sau a altor rânduieli evreiești, ci sunt amenințări asupra acelora care țineau cu mare fast sărbătorile dar cu o viață păcătoasă, așa cum fac toți păgânii. Dacă aceste profeții ar desființa Sabatul, înseamnă că la fel de bine desființează toate sărbătorile și tămâia, ba chiar și bucuria nevinovată, pentru că așa este scris. Eu știam că teologii ortodocși obișnuiesc să citească și contextul.   

Maxima lui Pavel: „Hristos este Împlinirea Legii” (Rom 10:4) nu înseamnă că El a pus capăt valabilității Decalogului sau Pentateuhului sau VT. Hristos este telos-ul (τέλος = țintă, rost, finalitate, măsura deplină) a Legii (ca și în 1Tim 1:5, unde a fost tradus cu „țintă”), nu sfârșit, ca desființare sau încetare.

Lc 16:16 vrea să spună că până la Ioan Botezătorul, iudeii au avut ca singură orientare Scriptura (Legea și Profeții), vezi și Mat 11:13. Dar de la Ioan Botezătorul, care a atras atenția spre Christos, avem și Adevărata Lumină, care nu doar atrage atenția că „Este scris!”, dar și a dat un exemplu perfect al împlinirii voiei lui Dumnezeu.

În Ioan 5:18, Ioan citează acuzațiile pe care iudeii le aduceau lui Iisus, între altele și aceea că „profana Sabatul”. Puneți ghilimelele unde trebuie, fiindcă Ioan repetă aici spusele iudeilor. Dacă era adevărat, de ce n-au venit ei cu această acuzație la judecata lui Iisus, când se căutau de zor pretexte pentru a-L condamna pe Domnul (Mt 26:59-66)? În același text apare și învinuirea că Iisus Christos ar fi susținut public că El este deopotrivă cu Dumnezeu. Am convingerea că Christos este Dumnezeu Adevărat, totuși El nu obișnuia să susțină public dumnezeirea Lui, ba evita chiar să Se afirme explicit ca fiind Christos/Mesia (Mt 16:20; Mr 1:34; Lc 4:34). Iisus numise pe Dumnezeu „Tatăl Meu” (In 5:17), de aceea s-au bucurat ei să găsească o dovadă că El Se face Dumnezeu și să-L poată acuza (v. 18). Dar Iisus, în loc de a-Și apăra statutul de „Fiu de Dumnezeu” prin argumente, le-a răspuns relativizând cumva conceptul biblic de „dumnezeu”, ducând discuția în altă parte (In 10:32-36). Acestea arată că nu Ioan însuși credea că Iisus desființa Sabatul și Se făcea Dumnezeu, ci Ioan exprima textual acuzațiile iudeilor.

Nu este corect să se aducă texte din Galateni (5:4) pentru a argumenta că păzirea Sabatului ar duce la căderea din har. De când folosesc ortodocșii asemenea argumente? Până mai ieri, ele erau folosite numai de unii protestanți. În Galateni se vorbește doar despre iudaizanți, adică despre aceia care credeau că au rămas obligatorii: a). circumcizia (Gal 2:3; 5:3, 6, 11, 13, 15; cf. FA 15:1): b). regulile separării de neevrei la masă (Gal 2:12-16); c) calendarul iudaic, eventual adaptat la obiceiul locului (Gal 4:9-11); și c). dependența de Ierusalimul de jos (Gal 4:25-26). Sabatul nu este pomenit deloc. Dacă acesta era un pericol, trebuia să fie strigat într-un mod foarte clar și explicit. Mai mult, Pavel ar fi trebuit să se ferească și de aparența sabatizării, să evite adunările de sabat cu evreii și cu neevreii, așa cum arată peste tot Faptele Apostolilor (e.g. FA 13:14; 14:1; 16:13, 16, 20-21; 17:2-4, 10, 12, 17). Marele apostol, căzut din har pentru că ținea (sau se făcea că ține?) sâmbăta!

Pe farisei îi înțeleg că Îl acuzau pe Iisus, fiindcă prescripiile lor halakhice (care mai târziu vor alcătui Talmudul) interziceau multe acțiuni benefice și legale în ziua Sabatului. Dar nu-i înțeleg pe creștinii care confundă aceste bizarerii evreiești cu poruncile lui Dumnezeu. Cum poate aduce cineva un argument împotriva Sabatului, din faptul că Iisus făcea vindecări în Sabat ? Toate centrele de sănătate adventiste din toată lumea sunt deschise în sabat, iar procedurile necesare sunt aplicate.  

Referitor la interpretarea poruncii lui Iisus din Mt 24:20, nu am mai auzit niciodată explicația că aceasta a fost pentru ca „evreii creștini să nu fie considerați trădători și atacați de ceilalți evrei…”. Porunca lui Iisus era clară, să părăsească Ierusalimul și toate cetățile din Iudeea și să se refugieze în munți. Indiferent în ce zi ar fi fugit, oricum putea fi considerată trădare această fugă. Iisus i-a îndemnat să se roage, pentru a nu ajunge să profaneze sabatul, sau să ajungă în situații dificile pentru sănătate și viață.

Nimeni nu se îndoiește că Iisus a înviat în prima zi a săptămânii (Mr 16:2-6). Dar nicăieri Iisus sau apostolii nu au învățat că, în cinstea acestui eveniment, s-ar schimba ziua de odihnă a lui Dumnezeu lăsată de la Facerea lumii. Evanghelia nu arată în ce zi S-a născut Iisus, știm doar zilele de săptămână când a murit (vineri), când a înviat (duminică) și când S-a înălțat la cer (joi). Apostolii nu ne-au lăsat scris că ar trebui să comemorăm săptămânal prin oprire de la lucru vreunul din aceste evenimente. Și dacă Biserica, deși fără poruncă de la Dumnezeu, le-a fixat în calendar, ca să le sărbătorească în fiecare an, de ce ar trebui să strice rostul dumnezeiesc al săptămânii și al Sabatului ei, făcând ca o astfel de comemorare opțională să înlocuiască o poruncă veșnică?  

Referitor la Luca 23:55-56 („iar Sâmbătă s-au odihnit după Lege”), întrebarea mea este: De ce unii creștini au tradus termenul ἐντολή (poruncă) cu „Lege”, numai în acest loc? De ce au evitat exprimarea „s-au odihnit după Poruncă”? Pentru că dacă este „după Lege”, se poate interpreta că așa era legea evreiască, și fiind cetățeni evrei trebuiau să respecte legea. Dar Luca (autor neevreu!) arată că motivația femeilor din ceata lui Iisus era clară: „s-au odihnit după Poruncă”. Era una din Cele Zece Porunci nealterabile. Iisus le vorbise despre învierea Lui înainte de aceasta și apoi după înviere, dar niciodată nu a sugerat că Învierea Lui va schimba ceva în rostul săptămânii. Săptămâna este de la Facerea lumii, iar Sâmbăta este parte a săptămânii primordiale, care nu poate fi desființată, îmbunătățită sau înlocuită. Învierea putea fi comemorată anual, sau dacă se vrea lunar; hai să zicem că și săptămânal s-ar putea, dar nu în detrimentul zilei alese de Dumnezeu. A ignora Sabatul și a ține în schimb duminica, este ca și cum tata m-ar trimite să-i aduci o găleată cu apă, iar eu i-aș aduce foița de staniol de la bomboana pe care am mâncat-o.        

În Lc 24:30 nu este vorba de nicio liturghie. Prima și ultima euharistie a lui Iisus fusese cea din Joia Mare, seara (Lc 22:15-16; Mt 26:29). După înviere, a mâncat de câteva ori cu ucenicii, dar nu o cină liturgică, ci o masă obișnuită: miere, pâine, pește (Lc 24:42; In 21:9). În cazul presupusei liturghii din Emaus, de fapt, Iisus le-a dat numai pâine (unde era vinul?). Nu așa este scris? Expresia „frângerea pâinii” nu era folosită exclusiv pentru Euharistie (Mt 14:19; 15:36; Mr 8:19-20; FA 2:46; 27:34-35).  

Se repetă argumentele cu multele vindecări făcute de Iisus Sâmbăta. Aceste argumente (fariseice, de fapt) sunt ridicole. Nu există nicăieri o interdicție divină de a face bine în Sabat. Dacă Iisus chiar voia să încalce în mod flagrant Sâmbăta, ca să se știe că trebuie să dispară sabatul de pe pământ, ar fi făcut ceva clar interzis de Lege. A fost tâmplar, până la 30 de ani (Mt 13:55; Mr 6:3), dar nu ni se spune că ținea deschis atelierul sâmbăta, sau că mai cioplea uneori câte un lemn; dimpotrivă, că în fiecare sâmbătă mergea la sinagogă (Lc 4:16).

Este adevărat că Iisus li s-a arătat apostolilor în duminica învierii. Dar ca să socotim pe drept, deși a înviat dis de dimineață, nu s-a dus acolo unde erau mai toți adunați, ci S-a arătat particular Magdalenei, celorlalte femei, lui Petru, lui Ioan, fratelui Iacov, celor doi ucenici din Emaus și abia seara s-a arătat celor unsprezece. O întîlnire de duminică seara nu are deloc semnificație rituală. Nu a venit la ei dimineață, nu a avut loc nicio liturghie, iar momentul de seară marca începutul celei de-a doua zi a săptămânii, fiindcă în Biblie, zilele încep de seara. Următoarea întâlnire, așa numita „Duminică a Tomei” a avut loc la opt zile după acest moment, adică lunea sau marțea următoare (In 20:26).  

Ziua Cincizecimii (Șavuot), așa cum se știe, nu cade în fiecare an în aceeași zi a săptămânii. Mai precis, existau două moduri de calcul, iar Ioan este martorul unui calcul calendaristic la care se raporta preoțimea saducheică din vremea aceea: ziua crucificării lui Iisus era 14 Nisan, care preceda noaptea de Seder, când se servea Cina Pascală (In 18:28, 39; 19:16). După acest calcul, Cincizecimea ar fi căzut într-o duminică. Totuși, descrierea din Faptele Apostolilor este a lui Luca, nu a lui Ioan. Iar Luca, în Evanghelie, mărturisește împreună cu Matei și Marcu, că ziua calendaristică pentru Cina Pascală, adică 14 Nisan după calendarul evreiesc, a fost Joia Mare (Mt 26:17-20; Mr 14:12-18; Lc 22:7-15), nu Vinerea Mare. Acesta era prin urmare calendarul iudaic majoritar, de care răspundeau fariseii, care erau teologii și modelele majorității evreilor (în timp ce saducheii erau foarte puțini și nepopulari). Calendarul fariseic este moștenit astăzi de calendarul iudaic rabinic, în timp ce calculul saducheilor (boethuseilor) a fost reluat în era creștină numai de secta minoritară a karaiților. Prin urmare, dacă Iisus și ucenicii au celebrat cina pascală Joi, în noaptea de 14-15 Nisan, înseamnă că a doua zi, în Vinerea Mare, a fost Sabatul Pascal (Lev 23:5-7). După acest sabat calendaristic, care nu coincidea cu sabatul săptămânii (Lev 23:7, 11, 15) se numărau 7 săptămâni întregi, iar a 50-a era Cincizecimea (Șavuot, Rusalii), ziua când se comemorează Darea Legii la Sinai. În concluzie, având în vedere că Luca este cel care descrie evenimentul din Faptele apostolilor 2, după calendarul normal, majoritar, ca și în Evanghelie, Cincizecimea în anul acela nu a căzut într-o duminică, ci într-o sâmbătă. Asta înseamnă că Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc într-un Sabat. Dar nu acest eveniment sfințește Sabatul. El este lăsat de Dumnezeu odată pentru totdeauna din Paradis, odată cu legea căsătoriei.   

Adunarea creștină din FA 20:7 nu a fost o liturghie duminicală. Expresia „frângerea pâinii” era folosită în mod obișnuit pentru orice masă (Mt 14:19; 15:36; Mr 8:19-20; FA 2:46; 27:34-35).  După cum Pavel peste tot se întâlnea sâmbăta și cu evreii și cu neevreii, la fel se întâmplase și în Troa. Fuseseră adunați acolo întreg sabatul, dar pentru că a doua zi Pavel urma să plece, credincioșii au prelungit întâlnirea cu o agapă sâmbătă seara, după care au fost bucuroși să-l mai asculte câteva ceasuri. Întrucât, după calculul evreiesc și biblic ziua începe odată cu seara, Luca povestește că ei ERAU adunați acolo ca să mănânce, când s-a întâmplat incidentul cu căderea și salvarea lui Eutih. Dacă Luca voia să arate că așa se întâlneau creștinii de obicei, în prima zi a săptămânii, ar mai fi povestit câteva întâlniri de acestea, cel puțin tot atâtea câte întâlniri de Sabat a făcut Pavel cu neevreii. O întâlnire ocazionale de sâmbătă seara târziu, sau o altă întâlnire duminică seara, nu pot fi argumente în favoarea comemorării Învierii de către apostoli.

De asemenea, în 1Cor 16:2 nu este vorba de nicio adunare duminicală. Nu este scris că în ziua dintâi a săptămânii trebuia să se facă o colectă publică, ci că „fiecare dintre voi să-și pună deoparte, παρ᾽ ἑαυτῷ (la sine; compară cu Gen 39:16; Lc 9:47)” ceea ce hotărâse. Adică fiecare, acasă la el, să pună deoparte de la începutul săptămânii ceea ce hotărăște să dea Domnului.  

Nimeni nu va fi justificat înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii iudaice (Gal 2:16), așa cum nu va fi justificat nici prin faptele Legii creștine. Totuși, faptele credinței, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, desăvârșesc credința și o justifică (Rom 2:13; Iac 1:25; 2:14-26). „Tăierea împrejur nu este nimic, și netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” (1 Cor 7:19).

Autorul repetă mereu că Legea (Veche) era partea cea mai importantă a VT și că acum numai avem obligații față de această Lege. Dar la care Lege S-a referit Iisus, când a jurat că nici o iotă din ea nu va trece și că n-a venit s-o desființeze (Mt 5:17-20)? Desigur, există o serie de prescripții ale Legii, care țin de legământul abraamic, național, și de legământul de la Sinai (legea circumciziei, legea cultului, a preoției, a jertfelor, a sărbătorilor, ceremoniilor etc.; religia ca instituție de stat, condamnarea legală a celor care păcătuiau, diverse obiceiuri social-economice; prescripții rituale simbolice privitoare la puritate etc.). Acestea nu mai sunt obligatorii, iar unele sunt chiar interzise. Dar Decalogul (Exodul 20; Deuteronom 5), toate celelalte porunci morale (Ex 23:5-9; Lev 18:19, 22-23, 26; 19:16, 32), principiile spirituale ale religiei (Lev 19:18; Dt 6:5; 10:12; 11:1; 19:9; 30:16), principiile stilului de viață curat, sănătos și înțelept (Lev 10: 8-11; 11:1-47; 13; 15 etc.) rămân valabile, fără adaosul ritual.  

Col 2:16-17 nu se referă la sabatul săptămânal, lăsat de Dumnezeu de la Facerea lumii, ci la sărbătorile și sabatele calendaristice, rituale. Doar acestea erau umbra lucrurilor viitoare. Sabatul este „aducere aminte”, comemorare veșnică (Ex 20:8), nu umbră.

Traducerea sinodală la Evrei 4:9 este greșită, deoarece vorbește despre o „altă sărbătoare de odihnă” (Galaction 1939: „rămâne încă timp de odihnă”), în timp ce termenul grecesc este simplu, σαββατισμός (sabatizare, ținerea sâmbetei). Biblia de la București (1688) zice: „Iată dară, au rămas sărbarea sîmbetei nărodului lui Dumnezău.” Iar Biblia de la București din 1921: „Deci, dar rămâne încă repaus de Sâmbătă, pentru poporul lui Dumnezeu”. Aceste traduceri nu dovedesc că traducătorii au înțeles despre ce este vorba; au tradus mecanic. Dar cel puțin au tradus cinstit litera, în timp ce Biblia sinodală a mistificat și litera și spiritul, afirmând ceva ce nu era în mintea autorului. Că dacă ar fi fost, ar fi spus-o mai clar, mai ales că scria evreilor. Termenul sabbatismos este folosit aici figurat, pentru odihna duhovnicească a mântuirii prin Christos, așa cum arată contextul întregii secțiuni: odihna ascultării din credință (cap. 3-4).  Și dacă odihna mântuirii este numită sabatizare, înseamnă că este comparată cu sabatul. Nimeni nu se îndoiește că destinatarii epistolei (evrei / iudeo-creștini) respectau sabatul. Nu aveau nevoie de lămuriri apostolice pentru aceasta.  

În Evrei 10:7-10 este vorba de legea jertfelor, care este desființată prin moartea lui Christos. Nu se referă aici, de exemplu, la interdicția bestialității (Lev 18:23), care face parte din Lege, și nici nu mai este menționată în NT, dar toată lumea va fi de acord că este valabilă. La fel și Sâmbăta, care este valabilă de la Facerea Lumii, nu putea fi desființată prin nimic din cele venite mai târziu. Însuși Christos, dacă ar fi dorit s-o desființeze, cu greu i-ar fi putut lămuri și pe ucenicii Lui, deoarece S-ar fi contrazis.

Apocalipsa 1:10 se referă la κυριακή ἡμέρα (Ziua Domnească). Este adevărat că după câteva generații de la apostoli, unii creștini aveau să numească ziua întâi a săptămânii κυριακή (lat. domincus, dominica, domnească), și așa i-a rămas numele până astăzi în greacă. Dar trebuie să judecăm ce voia Ioan să spună. Când Ioan a scris în Evanghelie despre ziua învierii lui Iisus, la mult timp după înviere, el o numește simplu, „ziua întâi a săptămânii” de lucru (Ioan 20:1, 19). Prin urmare, dacă acolo unde a descris învierea, Ioan nu folosește ocazia să evidențieze cumva duminica, de ce ar fi vrut s-o evidențieze doar povestind că în acea zi a primit vedeniile Apocalipsei? Un profet putea primi oricând descoperiri dumnezeiești, acestea nu erau legate de o zi specială. Dacă ne referim la Sabat însă, aceasta este ziua închinată Domnului (Ex 20:10; 31:15; 35:2), iar Iisus se numise pe Sine Domn al Sabatului (Mat 12:8; Mr 2:28; Lc 6:5). Care este deci ziua lui Christos?

Dar există aici și un argument intertextual. Ioan a avut în ziua aceasta o teofanie a Christosului înălțat, pe care Îl descrie (Ap 1:10-17), evident aceeași vedenie pe care o primise Daniel (10:5-10) cu 630 de ani mai înainte. Iar Daniel, ca și Ioan, primise această descoperire la încheierea a trei săptămâni complete, adică tot într-o zi de sabat (Dan 10:2-4, 13).    

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.