decembrie, 2017
D L Ma Mi J V S
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
49
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Răspuns lui Gigi A

Sola Scriptura, canonul biblic, scepticism

Principiul Sola Scriptura trebuie înțeles în sensul în care l-a exprimat Luther, adică Biblia este singura autoritate divină în materie de credință și practică. Biserica sau tradiția ei sunt secundare și subordonate. Asta nu înseamnă că Biserica și tradiția nu ar fi avut nici un rol. Luther știa foarte bine că Biblia a apărut în mijlocul poporului lui Dumnezeu (israelit și iudeo-creștin), că scrierile au fost recunoscute și transmise de Sinagogă și de Biserică, și că Biblia reflectă între altele și autoritatea Bisericii și chiar a tradițiilor. La prima vedere, aceste afirmații ar crea confuzie. Dar dacă admitem primatul autorității Bibliei (Prima Scriptura), ca autoritate obiectivă și exterioară, nu poate fi altă autoritate religioasă în concurență cu Scriptura.

Sola Scriptura nu înseamnă că respingem alte cărți, sau că demonizăm orice tradiție religioasă sau laică, și orice altă autoritate sau revelație pretinsă. De exemplu, apocrifele nu sunt respinse ca fenomen literar, nu sunt interzise a fi citite. Ele chiar a fost numite de teologii ortodocși și de mulți protestanți anaginoskoména („bune de citit”). Ele însă nu pot fi citite în sinagogă (și în cele mai multe biserici) ca autoritate biblică.

Aici nu este nicio părtinire. Apocrifele în general nu pretind inspirație: unele din ele sunt pure ficțiuni, legende naționaliste sau pioase/moraliste (Tobit, Iudit, Bel și Balaurul, Istoria Suzanei etc.), altele sunt scrieri sapiențiale (Iisus ben Sira, Înțelepciunea lui Solomon), care reflectă viziunea autorului și a epocii, altele sunt istorice (1-2 Macabei), iar altele sunt pseudonime sau pseudepigrafe (Baruh, Rugăciunea lui Manase, 4 Esdras, Enoh etc.).

Motivele respingerii canonice a acestor cărți, sau explicațiile de ce nu au fost admise ca parte a Bibliei, sunt următoarele:

  1. În timp ce iudaismul știa că nu au mai existat profeți după epoca lui Ezra (c. 400), așa cum recunoaște și Josephus, aceste cărți au apărut toate în epoca greco-romană, deci prea târziu pentru a avea autoritate profetică.
  2. Învățații evrei moșteniseră de la înaintașii lor scrierile sacre (Pentateucul, Profeții și Scripturile), iar noutățile care au apărut în epoca greco-romană nu erau moștenite, nu fuseseră cunoscute mai înainte, chiar dacă unele pretindeau că provin de la autori mai vechi inspirați.
  3. Spre deosebire de cărțile canonice, care fuseseră copiate în tot mai multe exemplare și erau la îndemâna tuturor celor care doreau sau și le puteau permite, celelalte scrieri s-au răspândit în puține copii și până astăzi sunt puține manuscrise ale lor, iar diferențele dintre manuscrise sunt uneori foarte mari, ca dovadă că nu aveau aceeași trecere ca și Scripturile vechi.

Rolul Sinagogii și mai târziu al Bisericii nu a fost acela de a alcătui un „canon”, selectând cărțile preferate dintr-o grămadă de scrieri, ci de a confirma ceea ce fusese cunoscut de secole că provenea de la autori/editori cunoscuți ca oameni ai lui Dumnezeu.

Denumirea de „canon” (măsură, standard) a apărut destul de târziu. Când Moise a început să scrie, nu a anunțat: „Atenție, acum începe canonul biblic!” Scrierile lui s-au impus de la început, ca și autoritatea lui, deși contestată de unii în timpul celor 40 de ani, dar cel puțin după moartea lui a rămas clar că testamentul lui literar (Tora/Legea) era standardul credinței israelite. În mod natural, scrierile unor oameni ca Iosua, Samuel și alți profeți vechi (Natan, Gad, Iehu, Șemaia, Iddo, Ilie, Elisei etc.), continuând istoria lui Israel, cu spirit critic, având autoritatea Legii lui Dumnezeu ca standard suprem și fiind uneori însoțiți de semne supranaturale și miracole, au fost acceptate cu aceeași autoritate divină ca și scrierile lui Moise. Isaia, deși disprețuit de mulți contemporani, a fost recunoscut de evreii credincioși, încă din timpul vieții, deoarece activitatea lui a fost însoțită de semne supranaturale și minuni extraordinare. Alți profeți nu au fost recunoscuți imediat ca oameni ai lui Dumnezeu de la început. De exemplu, Ieremia avea să fie acceptat ca profet abia când a căzut Ierusalimul, sau mai degrabă, în timpul exilului și după aceea, când cuvintele lui s-au împlinit. Amos, Osea, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, trebuie să fi fost acceptați drept canonici, după ce cuvintele lor s-au împlinit în exilul asirian, sau în cel babilonean. Iona nu pare să fi fost contestat vreodată, deoarece făcuse o profețise favorabilă evreilor și care se împlinise (2Îm 14:25). Scrierile lui David și ale lui Solomon au rămas cu autoritate liturgică, sapiențială și laică, încă din timpul vieții acestora (Psalmi, Cântarea, Proverbele, Eclesiastul), la care s-au adăugat alte scrieri cu același caracter, moștenite de la Moise, de la unii leviți inspirați, și de la alți autori clasici sau din perioada persană (Iov, unii Psalmi).

Daniel a fost publicat de către Ezra și de școala lui de cărturari, ca și celelalte scrieri exilice și postexilice: Ezechiel, Obadia, Hagai, Zaharia, Estera, Maleahi, 1-2 Cronici, Ezra.

Josephus ne asigură că aceste scrieri existau deja în epoca persană și că iudeii le-au tratat cu cea mai mare venerație, apărându-le autoritatea chiar cu prețul vieții. Ben Sira (c. 180 î. H.) menționează majoritatea acestor autori în poemul său „Lauda strămoșilor”, exceptând pe cei care nu erau naționaliști puri (nu scriseseră exclusiv în ebraică: Daniel și Ezra!).

Dacă ne adâncim tot mai mult în trecut, citim în cărțile postexilice despre autoritatea Legii lui Moise și a Profeților (Da 9:11, 13; 2Cr 23:18; 30:16; Ezra 3:2; 7:6; Ne 8:1; Mal 4:4) , iar dacă citim cărțile preexilice, vom observa că toate menționează ca autoritate supremă „Legea” (Tora) lui Yahwé, dată prin Moise, sau pe scurt, Legea lui Moise (Pentateucul): 1Îm 2:3; 2Îm 14:6; 23:25. Primul care menționează Legea lui Moise este Iosua:

„…cum poruncise copiilor lui Israel Moise, robul Domnului, şi cum este scris în cartea legii lui Moise” (Ios 8:31). „Puneţi-vă toată puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără să vă abateţi nici la dreapta nici la stânga” (Ios 23:6).

Iisus recunoștea canonul actual iudaic (Legea, Profeții, Scripturile), care pe vremea Sa era numit: Legea, Profeții și Psalmii (Lu 24:44), deoarece Psalmii sunt prima parte din colecția Scripturilor. Dar cea mai răspândită denumire antică a canonului a fost „Legea și Profeții” (incluzând sub denumirea de Profeți, toate scrierile acceptate de după Moise): Mt 5:17; 7:12; 11:13; 22:40; Lu 16:16; In 1:45; FA 13:15; 24:14; 28:23; Ro 3:21. Primul caz în care apare o referință asemănătoare este în Isaia 8:20 (Legea și Mărturia), unde cuvântul pentru „mărturie” (tǝᶜûdā = atestare, repetare, avertizare, afirmație solemnă) denumește darul profetic, ca și în Ap 17:12 (cf. 19:10).

Aşa numitele canonizări ale VT şi respectiv NT nu au fost altceva decât confirmări istorice ale unui canon existent. Aceste confirmări au fost necesare din partea autorităţilor rabinice/eclesiale, în momentul în care au apărut provocări din partea unor învățați sau eretici care au publicat liste canonice mai sărace sau mai „bogate” decât cele admise de-a lungul secolelor. Rabinii nu au acceptat alte scrieri evreiești (apocrife sau neotestamentare), deoarece acelea erau prea recente sau sectare. Iar sinoadele creștine au acceptat doar acele scrieri neotestamentare care erau tradițional cunoscute ca provenind de la apostoli (Matei, Petru, Ioan, Pavel, Iacov) sau de la evangheliștii și profeții asociați cu ei (Marcu – interpretul lui Petru; Luca – asociatul lui Pavel; Iuda, fratele lui Iisus și al lui Iacov). Au mai fost unele scrieri foarte vechi pe care Biserica veche le prețuia, încât unii le considerau canonice (1Clement, Păstorul lui Hermas, Didaché etc.), dar acestea nu au fost acceptate. Deși Didaché se pretinde a fi apostolică, și este foarte utilă apologetic Bisericii tradiționale, nu a fost acceptată în canon, fiindcă nu existau dovezi în favoarea apostolicității ei. 1Clement și Hermas au fost autori creștini reali, de pe la sfârșitul secolului I, foarte apreciați, dar pretenția că acest Clement ar fi fost identic cu Clement din scrierile lui Pavel, sau că Hermas ar fi avut o autoritate specială, nu este confirmată. Oricine poate citi aceste scrieri astăzi și poate judeca după conținut că nu se compară cu scrierile canonice. Sunt spiritual slabe, sau simplu moraliste, legaliste.

Între credincios și sceptic există o diferență. Unul este dispus să creadă, nu cere demonstrații, este satisfăcut cu câteva argumente, în timp ce celălalt cere tot mai multe argumente și nu este satisfăcut, mereu se îndoiește de orice, vrea demonstrații. Dar Dumnezeu nu ne face demonstrații. Chiar minunile nu sunt întotdeauna demonstrații. Face Moise minuni, fac și vrăjitorii; se opreşte soarele în loc, sau învie un mort, dar asta nu se întâmpla la rugăciunea fiecărui credincios. Nici Iisus nu a demonstrat cum se poate muta un munte în mare, doar cu puţină credinţă. A înviat Iisus, dar nu S-a arătat Sinedriului, lui Pilat şi Ierusalimului. Există doar mărturii că a înviat, precum şi un mormânt gol, dar opoziția critică susține că a fost furat. Desigur, își zicea Caiafa: dacă ar fi înviat cu adevărat, ar fi venit direct la noi și ne-ar fi confruntat cu Judecata de apoi.

Toma ar fi trebuit să creadă pe mărturia colegilor lui, așa cum probabil crezi și tu (pentru că așa au mărturisit apostolii, plătind cu viața această mărturie, și pentru că Pavel spune că a fost văzut de sute de credincioși, mulți încă în viață). Dar Toma nu voia să creadă până nu vedea cu ochii. Iisus i-a făcut această favoarea ca o mustrare, dar i-a spus: „Ferice de cine nu a văzut și a crezut!”

Mintea omenească este atât de perversă, încât împotrivitorii nu pot fi satisfăcuți nici cu demonstrații măcar. Învie Lazăr, faptul este cunoscut, aproape de Ierusalim și poate fi probat cu sute de martori, dar Sinedriul decide să ucidă și pe Iisus și pe Lazăr. Ostilitatea, neplăcerea de a accepta este în stare să distrugă orice demonstrație, dacă se poate și pe cei care o afirmă.

Există deci diferență între credincios și sceptic. Credinciosul nu cere dovezi mai întâi, ci studiază mărturiile, pornește de la prezumția de nevinovăție, nu acuză de fals un martor care nu a fost prins ca fiind fals. Martorii trebuie acceptați, ca la tribunal. Cine studiază în acest mod, va găsi tot mai multe dovezi ale autenticității, istoricității și adevărului. Cele mai multe nu sunt vizibile la prima vedere, necesită studiu. Pentru credincios, dispoziția de a crede este inerentă citirii. El va citi cu spirit critic, dar în același timp, acceptând validitatea mărturiei. Până la urmă, credința depinde în mare măsură de preferința cititorului. Dacă preferi să crezi, dacă la modul general scenariul te satisface și te atrage, atunci ești credincios. Dacă nu ești de acord cu metoda aceasta simplă lăsată de Dumnezeu, dacă pretinzi ca înainte de a citi/studia, să-ți fie spulberate toate îndoielile, dacă simți nevoia unei forțe raționaliste care să te silească să crezi, care să nu-ți permită să te îndoiești, s-ar putea să nu te întâlnești niciodată cu acea forță. Pavel s-a întâlnit cu ea la porțile Damascului și a abdicat; Petru a mers pe apă la cuvântul Lui; dar nu este garantat că Dumnezeu va face astfel de minuni sau demonstrații raționaliste în fiecare caz de scepticism sau ateism.

Cei care sunt sceptici, ar trebuie să fie cei mai buni cercetători ai Bibliei, dacă scepticismul lor ar fi serios. Ei cer adesea teologilor/credincioșilor imposibilul: să demonstreze că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, că este inspirată. Dar eu nu cunosc nici un fel de dovadă care să nu fie contestată de sceptici. Totul este contestabil. De aceea mă și blochez la astfel de pretenții din partea scepticilor. Ce anume l-ar convinge pe interlocutor? Greu de spus.

În viață mergem pe încredere în cele mai multe cazuri. Nu este normal să pândești mereu dacă soția este fidelă, sau dacă mama nu-ți pune în mâncare un ingredient letal. De ce să nu începem să citim mai întâi oferind credit Scripturii, care se recomandă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, și care a rămas autoritatea religioasă fundamentală în lumea iudeo-creștină? Dacă de la Dumnezeu vine acest canon, atunci nu a fost EL în stare să-i păstreze suficient integritatea? Nu se poate verifica absolut integritatea Scripturii cu probe exterioare. Putem proba integritatea ei pe parcursul a peste 2000 de ani. Dar mai departe, în trecut, dovezile externe sunt tot mai puține și mai controversate. Nu există astăzi nici o posibilitate de a „demonstra” cu dovezi externe că Decalogul, de exemplu, vine de la Moise și că a fost rostit de Dumnezeu pe Sinai.

Dacă s-ar descoperi chivotul, ar fi extraordinar. Dar eu nu aștept să se descopere chivotul. Admit mărturia unanimă a autorilor Bibliei și a lui Iisus în favoarea Decalogului, ca și în favoarea istoricității și paternității literare a lui Moise. Moise este fundamental. A submina pe Moise înseamnă a submina tot ce urmează, inclusiv pe Christos („Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?”  In 5:46-47).

Nu este vorba de comoditate intelectuală; oricine studiază Biblia va avea probleme destul de dificile pe care să le elucideze, astfel că nici credința generală în Scriptură nu rezolvă toate dificultățile de la început. Dar dovezile interne ale autenticității și divinității ei sunt mai la îndemână, oricine poate citi și se poate convinge după specificul său psihologic. Dovezile externe sunt limitate și sunt profesionale (istorie-arheologie, filologie, lingvistică, etc.). Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în mintea și conștiința noastră și prin intervenții spirituale din partea lui Dumnezeu, care nu pot fi măsurate și explicate. Dacă aceasta este calea lăsată de Dumnezeu pentru mântuirea noastră, de ce să nu ne concentrăm, mai degrabă, asupra mesajului Scripturii și a trăirii cu Dumnezeu, decât să ne concentrăm asupra unor aspecte pe care s-ar putea să nu le rezolvăm niciodată.

Sunt de acord că profesioniștii trebuie să facă mai mult pentru studiul și evidențierea dovezilor autenticității, istoricității și divinității Scripturii. Dar lumea teologică este împărțită. Teologii liberali (care sunt majoritari în lume) caută tot felul de scame și noduri în Biblie, așa că nu ajută în acest scop, iar teologii conservatori de obicei repetă argumente care au fost formulate mai demult.

Eu zic că înainte de toate merită cunoscute dovezile clasice în favoarea Bibliei (învățătura ei spiritual-morală unică, descrierea unică a originilor și a escatologiei, planul de mântuire și speranța vieții veșnice, intervențiile supranaturale ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei sacre, profețiile care pot fi verificate, mulțime de vieți nenorocite care au fost schimbate prin Evanghelie, binefacerile pe care legile și instrucțiunile biblice le-a adus civilizației etc.). Dar suspectez că scepticii nu sunt interesați de asemenea argumente. Mai întâi ar trebui să știu ce fel de argumente vor ei. Dar nu mi-ar ajunge o viață să conving pe un singur sceptic, deoarece după ce i-ai adus un argument care l-a satisfăcut pe moment, sau pe care l-a socotit teoretic acceptabil, ele începe să devină dependent de argumentații și să preseze pentru alte și alte argumente. Pare un viciu. Aș discuta mai degrabă cu cei care studiază Biblia serios și totuși au întrebări, decât cu aceia care înmulțesc întrebările înainte de a studia Biblia serios (sau au studiat-o cândva și au ceva amintiri).

Geneza

Geneza nu este la origine o carte separată, așa cum arată astăzi, ci este prima parte din Pentateuc, care este o lucrare literară continuă. Vezi cum se sfârșește o „carte” și cum începe următoarea din Pentateuc, și te lămurești imediat că nu sunt cărți diferite. Tora a fost astfel împărțită în cinci părți, pentru că ar fi fost prea voluminoasă și nepractică să fie scrisă pe un singur sul. Împărțirea în capitole și versete are doar o vechime de câteva secole.

Spre deosebire de cărțile Exod-Levitic-Numeri-Deuteronom, care sunt în cea mai mare parte un jurnal de călătorie, cronici și instrucțiuni legale înregistrate în scris de Moise, prima parte (Geneza), care este scrisă de asemenea de Moise, descrie evenimente la care Moise nu a fost martor. Dar ceea ce menționează Geneza este o istorie a poporului evreu care era cunoscută în mod natural de patriarhi și de urmașii lor care au format în Egipt poporul evreu. Altceva nici nu aveau de învățat, decât istoria strămoșilor lor. Genealogia familiei lor, a tribului și a neamului era învățată de fiecare copil, iar aceste genealogii nu erau liste seci de nume, ci învățau și experiențele acestor înaintași. Vreau să spun că Geneza, deși pusă în scris de Moise, nu este o invenție literară a sa, ci este o relatare schematică și standardizată a istoriei strămoșilor, așa cum o cunoșteau israeliții. Moise a auzit acestea de la mama sa înainte de orice alte surse posibile. Este posibil să fi existat și unele surse scrise, deoarece se obișnuia ca genealogiile și actele de vânzare-cumpărare să se păstreze în scris. Mult din ceea ce este scris în Geneza se învăța pe de rost înainte de Moise și circula oral, așa cum circula istoria în general, în acele vremuri. De reținut că era o istorie schematică, relativ scurtă, ușor de reținut.

Sunt convins că Moise a scris Geneza, deoarece ea se continuă în mod natural cu Exodul și cu celelalte cărți, care sunt un adevărat jurnal al lui Moise (Ex 17:14; 24:4; 34:27; Nu 33:2; De 31:9,22,24; Ios 8:31). După cum Ezra (sau un alt cronicar) a rescris cronicile istoriei preexilice și ne-a dat cărțile 1-2 Cronici,  la fel Moise a scris Geneza, bazându-se pe surse anterioare, orale și scrise. Moise nu dă amănunte despre autoritatea divină a scrierii lui, deoarece nu era nevoie. El a scris pentru poporul lui, care nu avea să fie deloc surprins de conținutul Genezei, deoarece era ceea ce și ei știau din moși-strămoși. Nu era nevoie să spună: „Domnul mi-a vorbit”, de la Geneza 1, deoarece autoritatea lui Moise era mai presus de orice îndoială printre evreii contemporani. Pentateucul reflectă credința că Moise a avut o experiență și o autoritate care a depășit pe orice contemporan evreu și pe toți profeții care au urmat. Spre deosebire de profeții care primeau viziuni și vise, Moise a avut privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu față în față (fără pretenția că l-ar fi văzut!): Ex 19:19-24; Nu 12:6-8.

Scrierea Genezei seamănă cumva cu scrierea Evangheliilor. Evanghelia (istoria vieţii lui Iisus) a circulat liber oral, şi chiar în forme scrise, cu mult înainte de a apărea prima Evanghelie canonică (Lu 1:1-2). Dar a fost nevoie de Evangheliile canonice pentru ca să existe o expresie standard a Evangheliei, din partea autorităților harismatice ale Bisericii (apostoli, evangheliști), deoarece oralitatea are dezavantajele ei, iar evangheliile necanonice, scrise de oameni fără darul profetismului, poate să fi fost mai puţin echilibrate, incomplete sau în mod natural deformate. Ca să nu mai vorbim de falsificările pe care ereticii interesaţi le puteau aduce Evangheliei (ceea ce s-a şi întâmplat, de fapt). Când Moise a scris Geneza, el a asigurat astfel o istorisire standard a începuturilor. Iar inspirația divină dată lui Moise nu poate fi pusă la îndoială de niciun credincios.

Este adevărat că unii profeți de mai târziu își încep cartea cu prezentarea lor (ceea ce nu-i convinge pe sceptici!). Dar nu toți se prezintă. De exemplu, Iosua nu se prezintă, ci continuă istorisirea lăsată în ultimul capitol din Deuteronom (care este al lui Iosua). Autorul Judecătorilor nu se prezintă, nici autorul lui Rut, nici autorii ciclului de cronici vechi Samuel-Împărați. Isaia, Ieremia și Ezechiel se prezintă, dar Daniel nu se prezintă de la început, doar se deduce din carte (ca Moise). Se prezintă autorii la Cântarea Cântărilor, Proverbele, Eclesiastul, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi. Dar nu se prezintă autorii multor Psalmi, precum și ai cărților Estera, Iov, Ezra, 1-2 Cronici. Așadar Geneza este capul unei serii de cărți istorice care nu au titlu specific. Pentru antici, povestea sau conținutul contau mai mult decât autorul.

Darul profeției (inspirația autorilor biblici) nu este neapărat un premiu pentru excelența de caracter. Dumnezeu a dat descoperiri prin vise supranaturale unor faraoni, unui rege babilonean, soției lui Pilat, lui Balaam etc. Patriarhii au avut și unele greșeli, dar Dumnezeu le-a vorbit prin viziuni, astfel că ei au fost și profeți (Ge 15:1; 46:2; Ps 105:11-15). David a făcut unele păcate grave, totuși înainte de acestea, Dumnezeu deja îl inspirase în scrierea unor psalmi, iar după pocăință a continuat să scrie. Și este specificat că a fost inspirat (FA 1:16; 2:30). Solomon a avut abateri și mai multe, pe o perioadă mai lungă. Totuși, în prima parte a domniei lui, înainte de a se rătăci, Dumnezeu i-a vorbit ca unui profet (2Cr 1:7), iar cărțile Eclesiastul și Proverbele, după conținutul lor, dau dovadă că au fost scrise de un rege în vârstă, sătul de excese și profund pocăit (Ec 1:1-2; 12:12-14; Pr 31:3-5 etc.). Cântarea a scris-o poate în tinerețe. Nu trebuie să ne imaginăm că în viața acestor regi, păcatul și inspirația erau amestecate sau concomitente. Faptul că Dumnezeu i-a iertat pe acești oameni și i-a făcut slujitori ai Lui, dându-le darul profetic, nu ar trebui să ne mire. De aceea, noi luăm mesajele scrise de ei ca fiind de la Dumnezeu. Faptul că cineva e om de treabă nu înseamnă că spusele lui sunt mai inspirate. Inspirația în sens biblic este un dar divin arbitrar, ca și darul minunilor etc., nu este o harismă proporțională cu bunătatea persoanei.

Samson

Cu privire la Samson, știm că fusese „predestinat” să fie un eliberator al lui Israel, de aceea i s-a dat ca dar supranatural, o putere fizică nemaintâlnită. În timp ce unele daruri nu se manifestă permanent în activitatea omului harismatic (e.g. darul minunilor, darul profeţiei), altele sunt date permanent (e.g. darul înţelepciunii lui Solomon, darul limbilor din Corint, darul lui Samson). Atâta timp cât Samson avea să folosească puterea în a-i bate pe filisteni, el avea acest dar asigurat, chiar dacă era greşit şi rătăcit în unele lucruri. Solomon mărturiseşte că şi-a păstrat înţelepciunea, chiar în timpul nebuniei lui (Ec 2:9). Vorbitorii în limbi din Corint și-au păstrat darul, chiar dacă înțelepciunea de a-l folosi potrivit scopului divin îi cam părăsise (1Cor 1:5,7; 14:1-40). Unii ajung și să slujească diavolului cu darurile date de Dumnezeu. Există însă o limită pentru toate. Dumnezeu intervine ca să-și apere onoarea și a intervenit și în viața lui Samson. La sfârșit, Samson nu imploră viața pentru sine, ci doar aducerea la îndeplinire a misiunii pentru care se născuse. La fel va face și Solomon. Eclesiastul este plin de amărăciunea risipei multor ani și de dezamăgirea totală de sine și de tot ce poate oferi viața, are multe sfaturi pentru alții, cum să nu meargă pe urmele lui, iar ultimul lui gând este judecata lui Dumnezeu, care se va ocupa cu toate detaliile vieții. Iar el știe că asta îl privește mai întâi pe el.

Când naratorul povestește despre Samson că „Duhul Domnului a venit peste el” descrie astfel faptul că vitejia neobișnuită de care a fost în stare nu se datora puterilor lui naturale. Samson însă nu trebuie privit doar ca un măcelar excentric. El a fost și un om al credinței (Jud 15:18-19) și nu degeaba este în galeria eroilor credinței (Ev 11:32).

Povestirile biblice solicită într-adevăr spiritul critic, deoarece nu întotdeauna autorul ne avertizează că personajele lui merg pe alături. Adesea naratorul nu face decât să povestească, lăsând pe seama cititorului (instruit de Tora) sarcina de a judeca moralitatea, spiritualitatea și psihologia faptelor. De aceea, faptele personajelor biblice nu sunt neapărat exemple. Nu ne putem orienta după simple precedente biblice.

Simt că ești pe drumul bun și sper că ți-am fost de folos ca ghid.

 

Comentează și pe facebook

10 Comentarii

  1. Mda. „Până la urmă, credința depinde în mare măsură de preferința cititorului.”

    „Cei care sunt sceptici, ar trebuie să fie cei mai buni cercetători ai Bibliei, dacă scepticismul lor ar fi serios.” Iar daca pretind ca sint buni cercetatori ai Bibliei, nu pot fi luati in serios pentru ca sint sceptici, nu?

    „…pornește de la prezumția de nevinovăție, nu acuză de fals un martor care nu a fost prins ca fiind fals.” Schemele astea bune de confirmat idei primite, dar sint infirmate de primul contact cu realitatea. E plina lumea (mai ales cea teologica) de oameni care au plecat la drum fix asa, luind de bun textul sacru al traditiei lor, numai pentru a constata ca marturia lui este nesatisfacatoare sau cu totul eronata. A pretinde ca scepticismul nu poate fi decit startul rautacios al cercetarii, nu si rezultatul ei onest, e o gogomanie lenesa.

    „Martorii trebuie acceptați, ca la tribunal.” Pe ce planeta traiesti? Ce are a face prezumptia de nevinovatie a inculpatului cu credibilitatea mereu chestionabila a martorilor? Si nu e aparata prezumptia de nevinovatie a inculpatului tocmai prin standarde cit mai inalte de admisibilitate a dovezilor si marturiilor? Dar nu, tie-ti ajunge o preferinta, si ai neobrazarea sa-i condamni pe cei care nu ti-o impartasesc.

    „învățătura ei spiritual-morală unică, descrierea unică a originilor și a escatologiei, planul de mântuire și speranța vieții veșnice, intervențiile supranaturale ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei sacre, profețiile care pot fi verificate, mulțime de vieți nenorocite care au fost schimbate prin Evanghelie, binefacerile pe care legile și instrucțiunile biblice le-a adus civilizației etc.” Orice traditie religioasa are elemente de unicitate, mai toate ofera un leac si o nadejde, in toate se infiltreaza supranaturalul in istorie. Nicio profetie biblica nu poate fi verificata satisfacator, la ambele capete – adica inclusiv cu privire la momentul si tehnica prezicerii. Evanghelia a si nenorocit o multime de vieti (inclusiv prin bisericile adventiste), iar civilizatia se putea lipsi de multe dintre „binefacerile” Bibliei (chiar si fara ghilimele).Biblia nu are monopol nici pe credulitatea credinciosului, nici pe meliorismul individual ori societal.

    • Poli, în trecut avea sens să dialogăm. Chiar dacă ne mai certam, eram în aceeași tabără oarecum. Acum nu mai are niciun rost, fiindcă tu ești satisfăcut ca a-Teu (e din lexicul tău!). Eu cred că oricine are minte ca să cultive scepticismul, are destulă minte ca să găsească cele mai satisfăcătoare răspunsuri în dreptul lui. Nu pretind că am răspunsuri satisfăcătoare pentru toată lumea. Sunt însă mulțumit că Dumnezeu are replica potrivită pentru fiecare. Cu cele mai bune urări!

  2. Vă mulțumesc foarte mult!

Postează un comentariu