noiembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« oct.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
85
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Project Description

Replică la reacţia lui ex-adventist Vechi prieteni, vechi năravuri

Regretatule şi homericule Poly-famous !

Documentul pe care tu l-ai citit este incomplet, pentru că nu se adresa publicului AZS sau publicului larg, ci colegilor care slujesc teologia AZS într-un loc sau altul. Deşi se întinde peste 80 de pagini, studiul acela nu este o exegeză la Daniel 8-9, ci doar o abordare critică a unor probleme istorice de traducere, exegeză, apologetică etc.  A fost scris în engleză pentru a fi studiat în primul rând de BRC, BRI etc. Prin urmare, ai căzut în capcană (dacă mai era nevoie) şi ai tras unele concluzii pripite cu privire la intenţiile şi credinţa mea.

Deocamdată, studiul nu este disponibil online. Dar în ce priveşte poziţia critică (constructivă), am publicat deja în Curierul Adventist, prin anul 2002, seria de articole „Bătălia pentru Sanctuar”, iar mai de curând (2009), în seria „Măsuţa cu nisip”. Mulţumesc pentru încurajare (FL „e pe drumul cel bun, dar mai are o bucată de parcurs, poate cea mai dificilă”), dar partea de drum la care te gândeşti tu că trebuie parcursă este pe direcţia indicată de Daniel şi de îngerii care vorbeau cu el. Sper să nu mă lase Cerul pe mâna altor îngeri.

Studiul este intitulat Doctrina Sanctuarului pentru simplul fapt că aşa este numit convenţional în teologia AZS tradiţională. Dar eu folosesc peste tot în studiu acronimul JuST (Judgment and Sanctuary Theology). Afirmaţiile tale că „la sfîrşit, în formula propusă pentru doctrina adventistă a judecăţii, nu rămîne nici urmă din sanctuar,” sau că „se realizează această subtilă aneantizare a sanctuarologiei adventiste” este o exegeză hipercritică a studiului meu. Nu umblu cu subtilităţi în asemenea situaţii. Pur şi simplu, am arătat că Sanctuarul ceresc nu este o măreaţă şi strălucită copie a celui pământesc, nu este un spaţiu ceremonial în cer, nu este un muzeu al sfintelor obiecte mozaice, ci este locuinţă cerească a lui Dumnezeu, „casa Tatălui”, „Noul Ierusalim”.

Motivele pentru care nu mă ocup mai mult de Sanctuar sunt multiple, dar în primul rând am scos din calcul nevoia exegetică de a discuta problematica legată de Yom Kippur în Daniel 8. Pur şi simplu nu este o necesitate exegetică, ci numai o posibilitate hermeneutică opţională, care ţine şi de istoria interpretării. Am prezentat însă pe larg motivele pentru care cred că Sanctuarul din Daniel 8 este cel ceresc. Chiar şi atacurile regilor iudei apostaţi, ale lui Antioch IV, sau ale Romei păgâne, împotriva templului de la Ierusalim, nu ar fi fost sacrilegii, dacă nu ar conta ca atentate la tronul Dumnezeului lui Israel, care Îşi are palatul în cer.

În rest, că „înţelegerea adventistă a ritualului levitic este oricum defectuoasă”, este concluzia ta personală, sau împrumutată de undeva, la care eu nu subscriu. Iarăşi nu subscriu la afirmaţia ta că „iluzia istoricistă

[…] extinde aberant profeţia lui Daniel la eschatologia creştină”. În această privinţă sunt în mod hotărât de cealaltă parte (a baricadei). Ideea că profeţiile lui Daniel sunt mioape, că nu văd dincolo de soarta lui Israel, nu este o noutate, dar o resping categoric. Miopi sunt cei care nu văd ce este scris categoric. Daniel (cap. 2) arată evident sfârşitul ca fiind timpul rostogolirii şi impactului Pietrei, „împărăţia slavei” lui Mesia, care este încă în viitor, şi care va lovi lumea aceasta „fără ajutorul mâinii omeneşti”.

Daniel mai vorbeşte despre o judecată divină, la care sunt prezente miriadele de îngeri, care se deschide după perioada apocaliptică de „3 ½ vremi” a războiului cornului cu sfinţii. La sfârşitul acestei judecăţi se dau două verdicte: unul împotriva fiarei/cornului, celălalt în favoarea sfinţilor. Iar „Fiul Omului” primeşte împărăţia veşnică în numele sfinţilor Lui. Este acesta un scenariu realizat în era iudaică? Sau a realizat Christos deja la prima Sa venire această împărăţie?

Deasemenea, în Daniel 8 se vorbeşte despre faptul că profeţia se extinde până la „timpul sfârşitului” (v. 17, 19), iar contextul arată clar că acest timp al sfârşitului include momentul în care sanctuarului ceresc „i se face dreptate”, şi în final cornul este frânt „fără ajutorul mâinii omeneşti” (v. 25). Acest timp al sfârşitului nu poate fi tratat şmechereşte, ca fiind un scenariu preterist miop, pentru că îngerul profeţiei precizează în Daniel 12:1,13 că timpul sfârşitului este timpul învierii morţilor, că timpul sfârşitului este după cele „3 ½ vremi”  (ba încă extinzându-se după 1290-1335 „zile”).

Subiectul viziunii din Daniel 8 este Sanctuarul ceresc. Jertfa necurmată este doar o parte din realitatea Sanctuarului. Oştirea sanctuarului (călcată în picioare) şi Căpetenia Oştirii nu sunt cu nimic mai puţin importante. Iar החזון התמיד heḫḫāzôn hattāmîd nu este un status constructus, ci החזון viziunea este în apoziţie cu tot ce urmează în v. 13: „jertfa necurmată [înlăturată], fărădelegea  îngrozitoare aşezată, şi sanctuarul şi oştirea călcate în picioare”. Interogaţia din v. 13, precum şi răspunsul din v. 14 nu vizează durata suprimării tamid-ului, ci termenul după care sanctuarul va fi răzbunat, şi despre care îngerul spune că este în timpul sfârșitului (v. 17, 19).

„Întreb: ce legătură există între monarhul seleucid sau imperiul roman / catolic şi anul 457 î.e.n.?”

Între Antioh IV şi antichristul roman există o strânsă legătură. Antioh a fost primul apostol al culturii şi politicii elenistice, educat la Roma şi trimis (de dracul) cu o cruciadă (pardon, „shiqqutziadă”) împotriva unui popor care se închina diferit de toată lumea. Iar Roma, cu cezarii şi pontifii ei supremi, de la Augustus până la cine nu vrei tu, a desăvârşit ceea ce Antioh făcuse doar „în efigie”. De aceea şi Daniel 11:35, după descrierea „antiohiadei” contra hasidimilor şi înţelepţilor, ne asigură că persecuţiile, ca mijloc de purificare, vor continua până la sfârşit, cum se zice în poveste, „înainte mult mai este” (iar sfârşitul este descris în 11:45 şi 12:1).

Nu este necesară nici o legătură între Antioh/Roma şi anul 457 AC. Anul acesta este indicat în Daniel 9:25 ca început al perioadei de 7+62 săptămâni, care sunt sincrone cu cele 70 de săptămâni (9:24), care la rândul lor sunt נחתך tăiate din cele 2300 zile. Aceasta este singura precizare (implicită) în Daniel cu privire la începutul celor 2300 zile. În capitolul 8 nu avem nici o precizare. Ideea că perioada s-ar referi la timpul îndepărtării tamid-ului este o prostioară bogată în senectute, dar lipsită de orice temei. Teolozaurii bisericilor populare, precum şi ateologii moderni spun aceeaşi snoavă despre cele „3 vremi şi jumătate” din cap. 7 şi 12, deşi nu sunt în stare să fixeze istoric perioada, în timpul lui Antioh IV. Şi se fac că uită că aceeaşi perioadă este prevăzută şi în Apocalipsă, ca să se împlinească undeva după primul secol creştin (Ap 11; 12; 13). Celelalte două date din Daniel 12 (1290-1335 zile), de asemenea sunt aplicate la Antioh IV, cu acelaşi răsunător inscucces, de către minunaţii teologi amintiţi. Sper să fie ultima dată când îmi spui că perioada celor 2300 zile se referă la povestea tamid-ului.  Altminteri, dacă insişti, am să te pun să indici care sunt datele exacte de început şi sfârşit ale perioadei; şi dacă este vorba de „zile”, să indici ziua şi luna, bineînţeles şi sursa istorică. Rămâne la alegerea ta, dacă citeşti 2300 de zile sau 2300 de liturghii.

Îţi înţeleg nevoia de a arăta că „seara şi dimineaţa” s-ar referi la tamid, dar în realitate, seara şi dimineaţa nu reprezintă tamidul, ci timpul în care se aducea tamidul. Nicăieri în toată literatura iudaică, biblică şi extrabiblică, slujbele de utrenie şi de vecernie ale templului nu sunt numite seri şi dimineţi, ci întotdeauna ‘olath hattamid sau rareori „holocaustul de dimineaţă” (Lv 9:17; Nu 28:23) precum şi „darul de dimineaţă” (2Rg 3:20; 16:15) şi „darul de seară” (1Rg 18:29, 36; 2Rg 16:15; Ps 141:2; Da 9:21; Ezra 9:4-5). A citi „jertfa de seară” în loc de „seară” este absolut anormal. Probabil ai gândit aici ca poet ori scenograf, dar nu ca lingvist. Recunoaşterea celor 2300 de seri şi dimineţi ca 2300 de zile nu este o găselniţă adventistă, ci atât înţelegerea tradiţională a evreilor (vezi LXX), cât şi a creştinilor. Iar în epoca modernă există destui teologi în afară de SDA care înţeleg că este vorba de 2300 zile, nu 2300 de vecernii şi utrenii, care ar totaliza 1150 zile. Până la urmă, nu văd ce consolare este cu această înjumătăţire, dacă oricum, presupusa perioadă literalist-preteristă este anistorică.

Şi o mică precizare: în Daniel 8:26, „seara şi dimineaţa” sunt la singular pentru că împrumută frazeologia din versetul 14, unde avem „seară, dminineaţă, 2300”. În mod obişnuit, obiectul numărat se aşează la singular, înaintea numeralului sau după numeral. (Vezi Waltke & O’Connor, Hebrew Syntax). Prin urmare, prezenţa singularului „seară, dimineaţă” nu accentuează tamidul ca subiect principal al profeţiei,  chiar dacă se poate admite o legătură între timpul inaugurat la Genezei lumii (seară şi dimineaţă) şi timpul marcat de liturgica sanctuarului (dimineaţă şi seară).

Da 10:14 ca referire la Israelul istoric nu ţine apă. Este adevărat că profeţia care urmează în cap. 11 este scrisă în termeni iudaici şi se focalizează în centrul ei asupra lui Antioh, dar începând cu versetul 35 ea anunţă o extensie a acestui model, până la sfârșit, iar sfârşitul este descris în capitolul 12, cum am spus, odată cu învierea morţilor. Să nu-ţi treacă prin cap un altfel de sfârşit şi altfel de morţi, că altminteri ajungem în alegorizări şi alte stultisme.

Faptul că orice Daniel („de secol VI sau II î.e.n.”) se putea gândi doar la o finalitate în persepctivă iudacă antică, nu este un argument serios. Dumnezeu nu a descoperit lui Daniel sau altor veterotestamentari tragedia care păştea pe Israel şi realitate Israelului noului legământ. Doar în profeţia din Daniel 9 se şopteşte că moartea lui Mesia avea să antreneze dezastrul templului şi Ierusalimului, dar e destul de subtilă, încât nu ştim dacă Daniel a înţeles. De altfel, ideea că aceste profeţii au fost scrise exclusiv pentru contemporani este un mit hermeneutic liberal. Îngerul interpret spune că profeţia avea să rămână „pecetluită” până la vremea sfârşitului (Da 8:26; 12:4, 8-9), iar eu nu sunt mai deştept decât Daniel şi decât solul lui Dumnezeu, ca să contrazic. Iar ca să înţelegi cartea lui Daniel, chiar în timpul sfârşitului, îngerul spune că nu este suficient să fii deştept, ci să nu rămâi în categoria רשׁעים resha‘im (Da 12:9-10). Iar a pretinde că VT are doar un mesaj de la evrei pentru evrei, şi că Daniel nu a primit revelaţii divine cu caracter universal, sau că scrierea lui ar fi un apocrif contemporan cu Antiohul, înseamnă să devii într-adevăr un rasha‘.

Dumnezeu, cu siguranţă, este istoricist, iar 1844 este sfârşitul celor 2300 de zile-ani, exact ce am crezut de peste 160 de ani, nu doar noi adventiştii, ci şi zecile de comentatori şi revivalişti pre-adventişti din sec. XIX, care au înţeles că perioada începe cu anul al şaptelea al lui Artaxerexe (Ezra 7) şi se încheie undeva în 1843-1847. Prin urmare, eu nu am de ce să rămân un preterist miop, sau un futurist prezbit, chiar dacă acum este modern să fii una sau alta – în nici un caz istoricist

Soluții raționaliste, dar nu rezonabile

(Replică în continuare, la alte obiecții de pe același blog ex-adventist de România

  1.  Principiul zi-an nu se întemeiază pe o citire superficială, de tip proof-text, a textelor din Nu 14:34 și Ez 4:5-6. În Ezechiel ecuația este inversată, dar reflectă aceeași corespondență. Și această corespondență se găsește și în mod implicit în următoarele: 7 zile (săptămâna încheiată cu sabat) /7 ani (septenalul încheiat cu anul sabatic); 7 săptămâni până la Șavuot / 7 septenale până la anul jubiliar).
  2.  Evidența că în profeția apocaliptică funcționează această corespondență, este suficientă. În Daniel 9, referirea la 70 de „săptămâni” este clar în același cod, folosind numerologia jubiliară. În Apocalips 11 există o evidentă corespondență între cei 3 ½ ani de mărturie a celor doi martori îmbrăcați în sac, și cele 3 ½ zile în care cei doi martori au stat morți.
  3.  Referirea repetată a profeției din Daniel și Apocalipsa la un sfârșit al istoriei, care include Parusia, învierea etc., face ca perioadele profetice indicate să fie lipsite de sens, dacă ar fi înțelese în mod literal.  O persecuție de numai 3 ½ ani, în cursul unei istorii medievale de peste 1000 de ani de persecuții mult mai lungi, ar fi nedemnă de considerație.
  4.  Forma literară cu totul neobișnuită în care sunt menționate duratele apocaliptice atrage atenția asupra unei rostiri codificate. Dacă 1260 de zile s-ar referi la zile literale, atunci s-ar fi spus „exact trei ani și șase luni”. Dacă 2300 de seri-dimineți ar însemna 2300 de zile literale (sau, după unii, 1150), atunci s-ar fi spus în mod literal, în singura formă uzuală: 6 ani și vreo două luni, sau 3 ani și aproximativ o lună.
  5.  În final, codul hermeneutic zi-an este validat și de testul pragmatic. Cei 490 ani din Daniel 9 s-au împlinit spectaculos în profeția despre Christ, iar cei 1260 ani s-au împlinit magistral în durata și acțiunile Statului Papal medieval.

Hattamid este într-adevăr, numele elliptic al jertfei necurmate. Dar „seara” și „dimineața” nu sunt folosite de Daniel (sau de altcineva) ca expresii eliptice pentru jertfele vesperale și matinale.  Când Daniel vrea să se refere la „jertfa de seară”, spune „jertfă (dar) de seară” (9:21), și nu „seară” sau „seara”. Apoi, dacă apăruse deja o expresie eliptică tehnică pentru a denumi serviciul acesta continuu, și se sublinia regularitatea lui (necurmat, zilnic), nu distincția dintre vecernie și utrenie (fiindcă ambele se săvârșeau la fel, era același ritual), ce nevoie ar fi produs o asemenea expresie eliptică absolut nefirească ?

Polihronu zice că toate aceste perioade profetice din cartea lui Daniel trebuie înțelese ca aproximații foarte lejere. Dar, dacă ar trebui înțelese în mod literal, ca zile, ar trebui să fie exacte, pentru că a spune „2300 de jertfe”, în loc de „vreo trei ani și ceva”, înseamnă a intenționa o împlinire exactă, și nu o echivalare cu cele 1260->1290->1335 zile. Soluția găsită de Polihronu au mai căutat-o și alții, dar faptul că chiar exegeții liberali nu se pot pune de accord asupra acestei soluții, dovedește că nici ei nu cred în ea, ci au ales-o ca soluție disperată.

Despre profeția din Daniel 2, Polihronu spune că nu are nici o aplicație dincolo de punctul de vedere etnocentric iudaic (re Piatra mesianică), afirmație care l-ar fi scandalizat până și pe Caiafa. Poli numără împărații din cartea lui Daniel (Nabucodonosor, Belșațțar, Darius, Cirus), sugerând că autorul cărții nu ar fi avut cunoștință de toți urmașii lui Nabucodonosor, în ordine succesivă, și că ordinea acestor regi ar fi reprezentată prin diminuarea valorică, de la aur, la fier+lut. Acesta este din nou un raționament disperat al criticii moderne (raționalist-liberale). Este uluitor că autorul cărții n-ar fi avut habar de Awel-Marduk (Evil-Merodac) urmașul direct al lui Nabucodonosor, pe care și Biblia îl menționează de mai multe ori, și alte surse istorice, în schimb a știut despre Belșațțar, care în afară de cartea lui Daniel nu era cunoscut în nici o scriere, și abia în timpurile noastre a fost descoperit de către arheologi. Pe lângă cele spuse, aș adăuga faptul că, deși termenul malkhut (împărăție) adesea înseamnă domnie regală și se poate referi la timpul domniei sau autoritatea domniei unui rege, ca individ, acest lucru este adevărat doar când numele acelui rege/împărat este menționat. Când termenul nu este asociat cu un nume regal, el înseamnă împărăție, regat, imperiu, stat etc.

Da, lumea a avut mai multe imperii de la Nabucco încoace. Dar Dumnezeu nu a intenționat prin această profeție să dezvăluie omenirii numărul total al imperiilor care se vor succeda în paralel, până la împărăția mesianică, ci doar acele supraputeri care au fost moștenitoarele conștiinței globale a Babilonului, în special acele puteri care au venit în conflict cu poporul lui Dumnezeu.  Mai mult, unele imperii moderne au fost state imperialiste (colonialiste) care-și aveau centrul în Europa, erau astfel simbolizate prin divizarea externă menționată în profeție, „degetele de fier și lut” care au urmat imperiului de fier.

„Unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină.”

Comentează și pe facebook

Project Details

Skills Needed:

Categories:

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.