noiembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« oct.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
77
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Dispute/Pentru martorii lui Mr Rutherford

Pentru martorii lui Mr Rutherford

Replici la comentariile lui A M O:

1). De unde stiti ca folosirea numelui divin Iehova nu este corecta, daca nimeni nu stie exact pronuntia corecta ?

Ideea că nimeni nu știe pronunția corectă este un zvon pseudosavant ultraconservator care circulă în lumea teologică. Lingviștii știu cel mai bine. Teologii adevărați sunt pe urmele lor. Teologii diletanți încă mai promovează zvonuri, superstiții și teorii expirate.  Referitor la pronunția Numelui, vezi articolul meu  și orice lexicon ebraic major (în special HALOT).

Mulți creștini cred că dacă se discută o chestiune de ebraică biblică, este suficient să întrebi pe un evreu și ai lămurit problema. Este ca și cum un învățat străin, care studiază limba română a Bibliei de la București (1688), ajunge într-un impas (de exemplu, nu înțelege cuvântul „spăsenie” din pagina de titlu, sau expresia „cel fără de fund”, din Facerea 1:2); și se gândește să întrebe pe un român la întâmplare. Dar s-ar putea să nu primească un răspuns corect nici de la profesorul de română. Profesorul de română se va duce la dicţionar, dacă are chef, şi va afla că spăsenia este mântuire. Dar cine este personajul „cel fără de fund” nu va afla imediat nici de la universitarul care studiază limba română, afară de faptul că este un filolog biblic, care știe greacă și știe că în Gen 1:2 apare termenul abyssos (lit. „fără-fund”, abis, adânc, prăpastie).

La fel este și cu ebraica biblică. Un adevărat ebraist (indiferent de neam sau de religie), care este specializat în lingvistică, înțelege mai bine ebraica biblică, decât un evreu luat la întâmplare. Mulți evrei cunosc doar rudimente de ebraică, deoarece limba lor maternă este diferită. Majoritatea evreilor europeni, în special în est, au vorbit și vorbesc „idiș” (un dialect iudeo-german), iar evreii israelieni vorbesc ebraica modernă, care este o fază nouă și semi-artificială a limbii ebraice. Pentru a înțelege corect ebraica biblică, evreul israelian o studiază la universitate. Rabinul studiază teologie, ca și seminaristul creștin. Dar teologia fără un studiu serios în domeniul lingvisticii, nu te face filolog, sau lingvist. Eu nu vorbesc despre mine aici, ci despre un univers pe care-l cunosc și despre care cei mai mulți diletanți bibliști, care au multe de zis în domeniu, nu au habar.

2) Va contraziceti cu Isus cand spuneti ca „folosirea numelui divin este o superstitie”! In repetate randuri Isus a folosit numele Tatalui sau Iehova si la facut cunoscut si altora Ioan 17:3,6,11,12,26.

Eu nu am spus că folosirea Numelui divin este o superstiție. Am spus că interdicția (teama) folosirii Numelui este o superstiție și, de asemenea, obligativitatea folosirii Numelui este altă superstiție. Biblia folosește Numele YHWH în mod liber, în alternanță cu alte nume divine și cu referirea la divinitate ca El, Eloah, Elohim (Dumnezeu), în VT. Este foarte probabil că Iisus cunoștea pronunția Numelui YHWH, dar nu avem dovezi că îl folosea public, cu excepția câtorva aluzii în care S-a referit la Sine ca „Eu Sunt”, ceea ce în dialectul iudeo-aramaic, vorbit de Iisus era ’ehwé, iar la persoana a III-a, yehwé (nu degeaba nobila audiență a pus mâna pe pietre).

În primul secol creștin deja interzisă folosirea Numelui, după preceptul din Lev 24:11,16, pe care evreii l-au tradus întotdeauna astfel: „Cine va numi numele lui YHWH să fie omorât negreșit. Toată sinagoga lui Israel să-l ucidă cu pietre, fie străin, fie băștinaș; pentru numirea Numelui, va muri.” Aşa este tradus de evrei în Septuaginta (sec. III î. Hr.) și în Targum („cine va pronunța clar Numele YHWH să fie categoric omorât”). Verbul ebraic naqab înseamnă atât „a specifica”, „a spune exact”, „a desemna” (Gen 30:28; Is 62:2; Am 6:1), cât și „a pronunța ceva rău” (blestem, blasfemie, înjurătură, cf. Pr 11:26). Dar pentru că este un cuvânt arhaic, cu timpul a rămas doar sensul de „a desemna”, „a numi”, în timp ce al doilea sens s-a pierdut.

În Ioan 17 Iisus nu vorbea despre cunoașterea lingvistică a Numelui, când spunea „le-am făcut cunoscut numele Tău”. Nu era pentru evrei o noutate, despre care trebuiau învățați, ci un nume pe care nu aveau voie să-l pronunțe, decât în rugăciunea personală, pe care, oricum, nimeni n-o poate controla. În ebraică, termenul šēm (nume) se folosește și cu sensul de renume, faimă, reputație, slavă, pomenire (Gen 11:4; 12:2; Dt 25:7; Iov 18:17; 2Sam 7:9; 14:4; Ecl 7:1; Ez 16:14; 22:5; Țef 3:19), sau cu sensul de caracter, personalitate (Ex 34:5-8). În acest sens, Noe a pus fiului său numele Šēm.

3). Nu evreii au fost cei care au scos numele divin din Biblie, ci crestinii apostati incepand din anul 130 e.n.

Dovezi? Câți creștini erau „apostați” în anul 130? Și cât de apostați erau?
Evreii nu au scos Numele din Biblie, el este scris acolo, dar niciun evreu nu-l pronunță așa cum ar fi trebuit, din motivele prezentate mai sus. În traducerile făcute de evrei însă (din ebraică, în oricare altă limbă), Numele este întotdeauna înlocuit cu „Domnul” sau cu „Dumnezeu”.

4). Crestinii din primul secol au cunoscut si purtat numele sfant al lui Iehova (Faptele 15:14,17).

Expresia „un popor care să-I poarte numele” este în greacă „un popor pentru numele Lui”. Vezi și explicația dată mai sus termenului folosit de evrei pentru nume. Și în greaca biblică situația este asemănătoare. Expresia „toate neamurile peste care este chemat Numele Meu” vrea să spună că toți păgânii erau numiți de Dumnezeu „martori ai lui Iehova”? Dacă primii creștini s-au numit „ai lui Iehova”, de ce spune NT că în primul secol erau numiți fie „ucenici [ai lui Iisus]” (FA 2:41; 9:36; 14:22; 21:16), fie „nazarineni” (FA 24:5; cf. In 19:19), fie „creștini” (FA 11:26; 26:28; 1Pt 4:16)?

5). Romani 10:13: „Fiindcă ‘oricine va chema numele lui Iehova va fi salvat’“.

A chema numele Lui înseamnă a-L chema pe El în ajutor, nimic altceva. În multe locuri din cartea Genezei, se vorbește despre credincioși care au chemat numele Domnului (Gen 4:26; ), o expresie care înseamnă că s-au rugat lui Dumnezeu. Cu ce nume L-au strigat pe Dumnezeu? Domnul spune că nu se făcuse cunoscut lui Avraam sub numele YHWH, ci sub numele El-Şaddai (Ex 6:3). Deci, cum chemau patriarhii numele lui YHWH (Gen 12:8; 13:4; 21:33; 26:5), dacă Dumnezeu nu li Se descoperise sub acest nume? Chiar dacă Moise, scriind Geneza, folosește frecvent Numele YHWH, începând cu capitolul 2, el Îl numește astfel retroactiv, pentru ca cititorii lui evrei, încă neobișnuiți cu noul Nume, să nu creadă că și-au schimbat Dumnezeul, ci să știe că acesta este Dumnezeul de la început, doar că fusese numit diferit, iar acum (de la Exod) preferă să fie numit YHWH.

Dacă simpla cunoaștere exactă sau simpla pronunțare a numelui YHWH salvează pe cineva, atunci înseamnă că și Satan înșelătorul va fi salvat, fiindcă el „cunoaște numele lui YHWH” și încă l-a pronunțat de șapte ori înaintea lui Saul, dintr-o suflare (1Sam 28:16-19; sau cine vorbește aici? Lev 20:27; 2Cr 33:6; Ps 106/105:28).

Evrei 13:15:”15 Prin el să-i oferim întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc public numele său.”

Când Psalmistul (68:32; 66:8; 150:1) zice: „Cântaţi lui Dumnezeu (ELOHIM)… şi lăudaţi pe Domnul (ADONAI)” este o jertfă de laudă? Este o mărturisire a numelui (faimei) lui YHWH? Sau ar fi trebuit să folosească în mod obligatoriu numele istoric descoperit lui Moise?

Romani 10:14-18 „14 Însă cum îl vor chema pe acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în cel despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără să le predice cineva? 15 Şi cum vor predica dacă n-au fost trimişi? După cum este scris: „Ce frumoase sunt picioarele celor ce anunţă veşti bune despre lucruri bune!“ 16 Însă nu toţi au ascultat de vestea bună. Căci Isaia zice: „Iehova, cine a crezut lucrul auzit de la noi?“ 17 Astfel, credinţa vine prin cele auzite, iar cele auzite vin prin cuvântul despre Cristos. 18 Totuşi, întreb: Oare n-au auzit ei? Dimpotrivă, „sunetul lor a ieşit pe tot pământul şi cuvintele lor, până la marginile pământului locuit“”
Din aceste versete reiese clar ca primii crestini erau martori ai lui Iehova deoarece i se inchinau lui Iehova (Matei 4:10;Luca 4:8) si predicau pretutindeni „virtutile celui care i-a scos din intuneric la lumina sa minunata” (1 Petru 2:9,10)

Pasajul pe care l-ai citat, inutil de mare, vorbește despre predicarea Evangheliei în general, nu despre mărturisirea unui nume ebraic al lui Dumnezeu. Iar în textul din NT, nu apare numele „Iehova”, decât eventual în traducerea New World, se știe de ce. Cu asemenea argumente se poate dovedi orice.

6). Revelatia 14:1:”14 M-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sion şi cu el erau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scrise pe frunte numele său şi numele Tatălui său”

Revelatia 22:4:”4 Ei îi vor vedea faţa şi numele său va fi pe fruntea lor. ” Numai cei care recunosc si folosesc numele lui Iehova vor „vedea fata lui Dumnezeu”!

Dacă asta se înțelege în sens propriu, și dacă sunteți siguri că sunteți cei 144.000, atunci de ce nu a venit îngerul să scrie pe fruntea voastră numele lui Christos și numele Tatălui Său (cf. Ap 7)? Și care nume divin? Numele dinainte de Moise (El, Șaddai, Elion, El Olam)? Cel din legământul cu Israel (YHWH)? Sau un nume special creștin? Nici una, nici alta. Aici este o viziune simbolică, iar simbolul numelui scris pe frunte înseamnă „pecetluire”, indicând apartenența. Ideea este de a aparține cu totul Tatălui și Fiului, prin Duhul (Rom 8:9, 11), și nu cunoașterea ezoterică a unui nume divin.

6). Tefania 3:9 „9 Atunci voi da popoarelor o limbă pură, pentru ca toate să cheme numele lui Iehova, ca să-i slujească umăr la umăr».”

Am explicat deja mai sus.

Mica 4:5:”5 Căci toate popoarele vor umbla fiecare în numele dumnezeului său, dar noi vom umbla în numele lui Iehova, Dumnezeul nostru, pe timp indefinit, da, pentru totdeauna.”

Traducerea aceasta este în mare dezacord stilistic. Pe de o parte folosește expresia neologistică „timp nedefinit”, unde putea spune simplu „în veac”; pe de altă parte, traduce literal expresia „a umbla în numele…”, care nu este românească. Expresia trebuie tradusă. Nu se mai întâlnește decât în Zah 10:12. Nu există unanimitate în ce privește sensul ei, dar dacă ținem seama că halakh (a umbla, a merge) este cuvântul folosit în mod obișnuit cu sensul de a se purta, a se comporta, a duce viața, atunci expresia înseamnă „a-și ducea viața cu referire la YHWH, sau spre slava lui YHWH”. Nu reiese de aici nici o obligație creștină de a folosi numele YHWH. Nu este interzis, dar nici obligatoriu.

7). Fii lui Iehova ii poarta numele sau sfant : Isaia 43:6,7,10-12:”6 Voi zice nordului: «Dă!» şi sudului: «Nu opri. Adu-mi fiii de departe şi fiicele de la marginile pământului, 7 pe toţi cei chemaţi cu numele meu şi pe care i-am creat pentru gloria mea, pe care i-am întocmit, da, pe care i-am făcut». Voi sunteţi martorii mei“, zice Iehova, „da, slujitorul meu pe care l-am ales, ca să ştiţi, ca să aveţi credinţă în mine şi să înţelegeţi că eu sunt Acelaşi. Înainte de mine n-a fost făcut niciun Dumnezeu şi nici după mine n-a mai fost vreunul. 11 Eu, eu sunt Iehova, şi în afară de mine nu este niciun salvator“.
Iehova ,” singurul Dumnezeu adevarat”(Ioan 17:3;Isaia 44:6,8) are un popor care ii poarta numele sau sfant (Matei 6:9;Ioan 17:11,12;Faptele 15:14,17;Revelatia 7:15) si este organizat pentru ai lauda numele sau pe intregul pamant, asa cum se intelege din Psalmul 113:1-3:”113 Lăudaţi-l pe Iah! Aduceţi-i laude, slujitori ai lui Iehova, lăudaţi numele lui Iehova! 2 Binecuvântat să fie numele lui Iehovade acum şi pe veşnicie! 3 De la răsăritul soarelui până la apussă fie lăudat numele lui Iehova! ”
8)Cel mai mare martor creat al lui Iehova ,Cuvantul sau Isus Cristos ,va implini Isaia 11:9:”9 Nu se va face niciun rău şi nu se va face nicio stricăciune pe tot muntele meu sfânt, căci pământul va fi plin de cunoştinţa lui Iehova aşa cum fundul mării este acoperit de ape.”

Toate aceste texte vorbesc despre Israel, care este numit de 10 ori „poporul lui YHWH” (Num 11:29; 17:6; Jud 5:11, 13; 1Sam 2:24; 2Sam 1:12; 6:21; 2Împ 9:6; Ez 36:20; Țef 2:10) și de 2 ori „poporul lui Dumnezeu” (ELOHIM: 2Sam 14:13; Ps 47:10). În rest, este numit „poporul Meu”, „poporul Tău”, „poporul Lui” de cele mai multe ori, fără nici o precizare a numelui divin. Dar întrebarea este, dacă precizarea numelui divin în cazul expresiei „poporul lui YHWH” este aplicabilă martorilor:

„Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, profanau numele Meu cel sfânt, prin faptul că se spunea despre ei: ‘Aceștia sunt poporul lui YHWH și au trebuit să iasă din țara Lui’” (cu referire la exil, ca pedeapsă divină: Ez 36:20).

Psalmul 91:14:”14 „Pentru că are afecţiune faţă de mine, îl voi scăpa. Îl voi ocroti pentru că îmi cunoaşte numele.”

Cred că ideea că toată lumea trebuie să cunoască cel puțin consoanele, aproximativ, dacă nu și vocalele numelui YHWH ca să poată fi mântuită de Armaghedon, este o obsesie meschină despre caracterul lui Dumnezeu. Este într-adevăr o „afecțiune” aici, dar una nesănătoasă. A cunoaște numele lui YHWH înseamnă a-L cunoaște pe El, caracterul Lui, faima Lui: a-L recunoaște ca Dumnezeu Creator, Judecător și Mântuitor. „Numele” nu se înțelege aici în sens prozaic, ci în sens poetic, figurat. Prin analogie cu versurile din Ier. 48:17 putem înțelege corect:

Bociţi-l [pe Moab], toţi vecinii lui,
și toți cei care cunoaşteţi numele* lui!
Ziceţi: „Cum s-a sfărâmat acest sceptru puternic,
acest slăvit toiag de domnie!”

Aşa cum am arătat mai sus, aici „numele” înseamnă renume, faimă, iar versurile paralele confirmă că domnia Moabului era puternică și slăvită. Deci a cunoaște numele Moabului înseamnă aici a fi auzit de renumele lui, a fi la curent cu cine este acest Moab. La fel este și cu cunoașterea numelui lui YHWH, nu cunoașterea că El Se numește Iehova sau altfel, ci a cunoaște CINE ESTE El cu adevărat, renumele, caracterul, persoana Lui, nu informații ezoterice, lingvistice sau teologice despre El.

Ezechiel 38:23:”23 Şi mă voi preamări, mă voi sfinţi şi mă voi face cunoscut sub ochii multor naţiuni; şi vor şti cu siguranţă că eu sunt Iehova.»
Asa cum rezulta din semnificatia numelui lui Isus din ebraica, ”Iehova este salvare”, nu putem fi salvati nici crestini autentici daca nu purtam ,folosim ,predicam si sfintim cel mai sfant nume din univers: Iehova!

Numele purtat de Iisus – Yē-šūa – are doar o reminiscență, forma cea mai condensată, a numelui YHWH (Yē-), așa cum circula în perioada persană și greco-romană (vezi toate ocurențele din Ezra și Neemia, cf. Ezra 2:2; Ne 3:19 și 1Cr 24:11; 31:15 și oricare traduceri evreiești ale NT din greacă în ebraică; de asemenea, în Peshitto, care este NT aramaic/siriac). Poate fi acea silabă Yē- a numelui iudaic al lui Iisus, o dovadă că suntem obligați să folosim în mod curent numele Iehova? Probabil numele lui Iisus înseamnă salvare (mântuire), deși lingvistic încă nu este dovedit sigur. Avem doar interpretarea unui înger (Mat 1:21).

Textul  pe care l-ai oferit se adresează lui Israel și popoarelor vecine. Toți aceștia știau cum se cheamă numele Dumnezeului lui Israel. Prin urmare, când zice: atunci „vor ști că Eu Sunt YHWH” nu se referă la faptul că vor fi informați despre faptul că zeul evreilor se numește Iehova, ci abia atunci vor ști, vor cunoaște, vor înțelege cine este El cu adevărat. Este la fel ca și în textele în care YHWH spune: „Eu sunt Dumnezeu” (Gen 46:3; Dt 32:29; Is 46:9; Os 11:9).

„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu (ELOHIM): Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” – (Ps. 46:10)

„Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău.” (Ps. 50:7)

„…voi Îmi sunteţi martori – zice YHWH – că Eu sunt Dumnezeu (ELOHIM). (Is. 43:12).

Dacă El zice „Eu sunt Elohim”, de ce nu acceptați că sunteți martorii lui Elohim, și nu neapărat ai lui „Iehova”? Cât despre mântuire, totul este să ne întoarcem la adevăratul Dumnezeu, nu contează cum Îl numim fiecare pe limba noastră și în cultura noastră:

„Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei care sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu (ELOHIM) şi nu altul.” (Is 45:22)

Referitor la expresiile preferate ale martorilor („Eu sunt Iehova”, „așa vorbește Iehova”), bine ar fi să le ia în serios pe toate:

„Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt YWHW, care vă sfinţesc.” (Ex 31:13)

„Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel şi spune-le: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfântEu sunt YHWH, Dumnezeul vostru. Fiecare din voi să cinstească pe mama sa şi pe tatăl său şi să păzească Sabatele Mele. Eu sunt YHWH, Dumnezeul vostru.»” (Lev. 19:2-3)

„Să păziţi Sabatele Mele şi să cinstiţi locaşul Meu cel sfânt. Eu sunt YHWH.” (Lev. 19:30)

„Căci Eu sunt YHWH, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ…. Aceasta este legea privitoare la dobitoacele, păsările, toate vieţuitoarele care se mişcă în ape, şi toate vietăţile cari se târăsc pe pământ, ca să faceţi deosebire între ce este necurat şi ce este curat, între dobitocul care se mănâncă şi dobitocul care nu se mănâncă.” (Lev. 11:44-47)

„Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe cari le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. Şi dacă Îl numiți Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi dela părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Christos, mielul fără cusur şi fără vină.” (1 Pet. 1:14-19)

Numele sacru YHWH, indiferent cum ar fi pronunțat, este doar numele prin care El S-a descoperit Dumnezeu lui Israel la ieșirea din Egipt (Os 12:9; 13:4), după ce i-l descoperise lui Moise în Egipt (Ex 6:2-3). Nume personale ebraice (teofore) combinate cu numele YHWH nu întâlnim înainte de Moise. Primul nume de acest fel este numele lui Iosua (Yahu-šūaᶜ). În aceste condiții este greu de spus că tot universul ar fi folosit din totdeauna numele YHWH, ca și cum tot universul ar vorbi ebraică (o limbă semitică modificată după Turnul Babel!), și încă îngerii ar prefera forma Iehova, stabilită în evul mediu de niște învățați catolici – ironic pentru identitatea martorilor!

Despre paradis, domnilor (că frați nu vă place să vă spunem!), se poate discuta mult mai interesant, dar în alte condiții, nu în termeni de război.

Comentează și pe facebook

27 Comentarii

    • Primul link nu duce nicăieri. Celelalte două dovedesc că numele YHWH era încă scris în traducerile grecești ale VT, fie într-o transliterare greacă IAO (cf. ebr. Yahu), sau cu caractere paleoebraice / samaritene YHWH. Dar scrisul e una și cititul este altceva. În Biblia ebraică este scris până astăzi, dar nu este pronunțat de niciun evreu. Este posibil ca în antichitate, mediile sectare (samaritenii, esenienii, unele grupuri din diaspora) să mai fi păstrat forme de pronunție a Numelui YHWH și de aceea au apărut și în manuscrise grecești. Aceasta arată posibilitatea ca și în mediul creștin unii să fi folosit ocazional Numele YHWH. Totuși, faptul că manuscrisele creștine cele mai vechi, fie în greacă, fie în latină, siriacă etc. nu folosesc numele sacru deloc, nici când citează din VT, este un argument foarte serios că, din motive practice, ucenicii lui Iisus, autorii NT nu au făcut caz de numele sacru. Și mai înseamnă că pronunția numelui YHWH NU ESTE OBLIGATORIE. Este permisă în creștinism (spre deosebire de iudaism), dar NU OBLIGATORIE. Nu este un principiu de viețuire creștină, nu este o condiție de a fi creștin adevărat. Nici în VT nu era singurul nume divin folosit. Era doar numele preferat. Iar pentru israeliți era important, întrucât avea un înțeles pe care Îl știau. Pentru neevrei însă, care nu fac decât să-l deformeze în toate felurile, după limbile lor (Iegova, Geova, Jeova, Jehovah etc.) este un non-subiect.

  1. Florian 10/05/2017 at 8:34

    Pentru Adrian: „Paranoia este denumirea dată unei stări de orgoliu exagerate, de gândire greșită, de interpretări false, fiind o boală psihiatrică încadrată în clasa psihozelor.”(Wikipedia).

  2. Adrian 10/05/2017 at 8:32

    Gianotti, “The Meaning of the Divine Name YHWH,” page 43. Alexander
    MacWhorter, “Jehovah Considered as a Memorial Name,” BSac 14 (1857), page 111,
    with direct reference to Exodus 3:14 asks, “May not the Septuagint have given us,
    instead of the historical YAHVEH, God of the Scriptures, the philosophical Qeov”, or
    ‘God,’ of Plato, and the school of Alexandria?” Also, L.M. Pákozdy, “I shall be that
    which I shall be,” BT 7.4 (October 1956), page 147, observes, “The translation ‘I am
    that I am’ is weakened by its very origin which appears in the LXX and betrays
    obviously the influence of Hellenistic philosophy of religion with its central idea of the
    deity as the absolutely independent Being.”

  3. Adrian 10/05/2017 at 8:29

    John W. Wevers, Notes on the Greek Text of Exodus (SBLSCS 30; Atlanta:
    Scholars Press, 1990), page 33. Arnold, “The Divine Name in Exodus iii. 14,” pages
    126-127, writes: “The Greek rendering of hyha [*ehyeh] oJ w[n [ho on], introduces a
    concept as foreign to the Hebrew mind as it is to the Hebrew verb. … Thus the Hebrew
    for I am that I am is not hyha r?a hyha [*ehyeh *asher *ehyeh], nor does it differ
    from that clause only in the matter of the tense of the verb. A nominal instead of a
    verbal sentence is required. The Hebrew for I am that I am is yna r?a yna [*ani *asher
    *ani], just as I am he is awh yna [*ani hu]. The Imperfect hyha [*ehyeh] can only [or,
    more accurately, almost always seems to] mean I am in the act of becoming, or I will
    become, or I will be … In no way can it be rendered I am. … hyha [*ehyeh] in this
    sentence can only mean I will be or become (something) … Not merely the most
    natural, then, but the necessary construction of hyha r?a hyha [*ehyeh *asher
    *ehyeh], is I will be what I will be. So much for the literal meaning of the Hebrew
    clause.” Before Arnold, S.R. Driver, A Treatise on the Use of the Tenses in Hebrew,
    3d. ed. (Oxford: Clarendon Press, 1892), page 43, sec. 38, note 1, showed his
    preference for the translation, “I will be that I will be.”

    • Autorii menționați de tine spun că expresia „Eu sunt” este în ebraică ANI HU’ (lit. eu-el = eu sunt el/acela). Ceea ce este adevărat în mult locuri. Dar ANI HU’ are un sens mai restrâns, format din două pronume, fără verb, în timp ce EHYEH (provenit dintr-o formă arhaică EHWEH) este imperfectivul verbului HYH < HWH (a fi, a exista, a rămâne, a avea loc, a se întâmpla, a deveni, a se dovedi).

      În ebraica modernă, imperfectivul este folosit doar pentru timpul viitor (voi fi, va fi). Dar în ebraica biblică, imperfectivul nu specifică un timp, ci un aspect neterminat al acțiunii sau stării. EHYEH poate fi folosit atât la imperfectul trecutului (eram), cât și mai ales la prezent (sunt) sau la viitor (voi fi).

      Verbul EHYEH este folosit într-adevăr cu sensul de EU SUNT (Iov 12:4 sunt; Rut 2:13 neg.: nu sunt) sau AȘ FI (Iov 3:16; 10:19), sau VOI FI (Ex 3:12; Zah 8:8). La persoana a treia YIHYEH (< arhaic YAHWEH) același verb se folosește în trecut: ERA (Gen 2:5; Ez 1:12, 16, 20, 28; 10:10; 15:2; 18:5), prezent: ESTE (Ex 18:16; Ier 35:9), iusiv: SĂ FIE (Gen 1:29; 9:2-3) și viitor: VA FI (Gen 9:11; 15:5; 28:20).

      În concluzie, uzul acestui imperfectiv ca nume în Exodul 3 este perfect legitim, indiferent de sensul precis urmărit. Sensul de Cel Care Este (incluzând: era și va fi, deci existență eternă) este foarte natural aici. Unii învățați sugerează aici sensul de devenire. Dar verbul HYH are sensul de devenire în special atunci când este urmat de prepoziția lă-; ceea ce nu este cazul în Exodul 3.

      În aramaică, același verb (va fi) și-a păstrat mai bine forma arhaică. Îl întâlnim în Daniel 2:41, la imperfectiv feminin TEHWEH (va fi [împărțită]). Ca și în ebraică, masculinul are /Y/ în loc de /T/: YEHWEH. Există multe nume ebraice care sunt de fapt imperfective verbale: Ya‘aqob, Yabin, Yisrael, Yițhaq, Yehezq-El, și savanții ebraiști susțin că în forma inițială, marca pronominală a imperfectivului era vocalizată cu /a/, deci în cazul nostru: yahweh, spre deosebire de aramaicul yehweh și de ebraicul yihyeh (/h/ final nu se citește).

      Dacă pronunția ar fi fost Iehova, aceasta nu ar avea nici un sens în ebraică, deși se apropie de participiul verbal howeh (fiind). Dar howah (hova) înseamnă dezastru, nenorocire (Isa 47:11), iar terminația în -ah / -a este feminină în ebraică. De aceea ebraiștii optează pentru pronunția Yahwé, având sensul Cel ce există veșnic (prin Sine Însuși). Și de aceea, unele traduceri au redat chiar sensul cuvântului, în franceză (L’Eternel), în engleză (The Eternal) și în alte limbi.

  4. Adrian 10/05/2017 at 6:12

    Personalitatea sa reflectată de Fiul său. În toate privințele, Isus Cristos a reflectat în mod fidel minunata personalitate a Tatălui său, Iehova Dumnezeu, în numele căruia a venit (Ioa 1:18; Mt 21:9; Ioa 12:12, 13; compară cu Ps 118:26). Isus a spus: „Fiul nu poate face nimic de la sine, ci numai ce îl vede pe Tatăl făcând. Pentru că lucrurile pe care le face El, pe acestea le face întocmai și Fiul” (Ioa 5:19). Înțelegem deci că bunătatea și compasiunea, blândețea și căldura, precum și iubirea fierbinte pentru dreptate și ura pentru nelegiuire pe care le-a manifestat Isus (Ev 1:8, 9) sunt toate calități pe care Fiul le-a văzut la Tatăl său, Iehova Dumnezeu. (Compară Mt 9:35, 36 cu Ps 23:1-6 și Is 40:10, 11; Mt 11:27-30 cu Is 40:28-31 și Is 57:15, 16; Lu 15:11-24 cu Ps 103:8-14; Lu 19:41-44 cu Eze 18:31, 32; Eze 33:11.)
    Prin urmare, toți cei care iubesc dreptatea, care citesc Scripturile inspirate și ajung să cunoască și să înțeleagă semnificația deplină a numelui lui Iehova (Ps 9:9, 10; 91:14; Ier 16:21) au toate motivele să iubească și să binecuvânteze acest nume (Ps 72:18-20; 119:132; Ev 6:10), să-l laude și să-l preamărească (Ps 7:17; Is 25:1; Ev 13:15), să se teamă de el și să-l sfințească (Ne 1:11; Mal 2:4-6; 3:16-18; Mt 6:9), să se încreadă în el (Ps 33:21; Pr 18:10), spunând asemenea psalmistului: „Îi voi cânta lui Iehova toată viața, îi voi cânta melodii Dumnezeului meu cât voi trăi. Să-i fie plăcută cugetarea mea despre el! Eu mă voi bucura în Iehova. Păcătoșii vor pieri de pe pământ, iar cei răi nu vor mai fi. Binecuvântează-l pe Iehova, suflete al meu! Lăudați-l pe Iah!” (Ps 104:33-35).

  5. Adrian 10/05/2017 at 6:10

    De ce sfințirea numelui lui Dumnezeu este de primă importanță?Tot ce este consemnat în Biblie are strânsă legătură cu justificarea suveranității lui Iehova, ceea ce arată că scopul principal al lui Iehova Dumnezeu este sfințirea numelui său. Sfințirea numelui presupune curățarea lui de orice oprobriu. Dar, și mai important, presupune ca toate ființele inteligente din cer și de pe pământ să-l onoreze, considerându-l sacru. Aceasta înseamnă ca ele să recunoască și să respecte de bunăvoie poziția de suveran a lui Iehova, să dorească să-i slujească și să-și găsească plăcerea în înfăptuirea voinței sale, având ca motivație iubirea. Rugăciunea lui David către Iehova consemnată în Psalmul 40:5-10 reflectă o astfel de atitudine și arată ce înseamnă cu adevărat a sfinți numele lui Iehova. (Este demn de remarcat faptul că apostolul Pavel a aplicat pasaje din acest psalm la persoana lui Isus Cristos în Ev 10:5-10.)De sfințirea numelui lui Iehova depind, așadar, pacea și armonia din întregul univers și fericirea locuitorilor săi. Fiul lui Dumnezeu a arătat acest lucru, indicând totodată mijlocul prin care Iehova își va realiza scopul, când i-a învățat pe discipolii săi să se roage: „Să fie sfințit numele tău. Să vină regatul tău. Să se facă voința ta, precum în cer, așa și pe pământ” (Mt 6:9, 10). Cunoașterea scopului principal al lui Iehova ne ajută să înțelegem motivul ce a stat la baza acțiunilor lui Dumnezeu și a modului în care a tratat cu creaturile sale pe tot parcursul istoriei biblice.
    Astfel, înțelegem că națiunea Israel, a cărei istorie constituie o mare parte a relatării biblice, a fost aleasă ca ʻpopor pentru numeleʼ lui Iehova (De 28:9, 10; 2Cr 7:14; Is 43:1, 3, 6, 7). Legământul Legii, încheiat de Iehova cu israeliții, punea accent în primul rând pe faptul de a-i acorda devoțiune exclusivă lui Iehova ca Dumnezeu și de a nu folosi în mod nedemn numele său; Legea avertiza că „Iehova nu-l va lăsa nepedepsit pe cel ce folosește numele său în mod nedemn” (Ex 20:1-7; compară cu Le 19:12; 24:10-23). Întrucât Iehova și-a manifestat puterea de a salva și puterea de a distruge când i-a eliberat pe israeliți din Egipt, numele său a fost „proclamat pe tot pământul”; faima numelui său a ajuns în Țara Promisă înainte ca poporul să ajungă acolo (Ex 9:15, 16; 15:1-3, 11-17; 2Sa 7:23; Ier 32:20, 21). Profetul Isaia a spus: „Așa l-ai condus pe poporul tău ca să-ți faci un nume măreț” (Is 63:11-14). Când israeliții s-au răzvrătit în pustiu, Iehova a fost îndurător cu ei și nu i-a abandonat. Însă el a arătat care a fost motivul principal pentru care a procedat astfel: „Am acționat de dragul numelui meu, ca el să nu fie profanat sub ochii națiunilor” (Eze 20:8-10).
    Pe tot parcursul istoriei națiunii Israel, Iehova a adus mereu în atenția poporului importanța numelui său sacru. Capitala, Ierusalimul, în care se afla muntele Sion, era locul ales de Iehova „ca să-și pună numele acolo și să-l facă să locuiască acolo” (De 12:5, 11; 14:24, 25; Is 18:7; Ier 3:17). Templul construit în acest oraș era „o casă pentru numele lui Iehova” (1Cr 29:13-16; 1Re 8:15-21, 41-43). Ceea ce se făcea în templu sau în Ierusalim, bine sau rău, se răsfrângea în mod inevitabil asupra numelui lui Iehova și era privit cu viu interes de el (1Re 8:29; 9:3; 2Re 21:4-7). Profanarea numelui lui Iehova în aceste locuri avea să ducă la distrugerea orașului și la abandonarea templului (1Re 9:6-8; Ier 25:29; 7:8-15; vezi cuvintele și acțiunile lui Isus consemnate în Mt 21:12, 13; 23:38). De aceea, când au făcut implorări în favoarea poporului și a orașului, Ieremia și Daniel l-au rugat pe Iehova să arate îndurare și să acorde ajutor de dragul numelui său (Ier 14:9; Da 9:15-19).
    Când a prezis că poporul care îi purta numele avea să se întoarcă în Iuda și să fie purificat, Iehova a arătat din nou care era principala sa preocupare, spunând: „Însă voi arăta compasiune pentru sfântul meu nume”. „«Nu pentru voi fac lucrul acesta, casă a lui Israel, ci pentru sfântul meu nume, pe care voi l-ați profanat printre națiunile la care v-ați dus». «Voi sfinți numele meu cel mare, care era profanat . . .; și națiunile vor ști cu siguranță că eu sunt Iehova», zice Domnul Suveran Iehova, «când voi fi sfințit printre voi sub ochii lor».” (Eze 36:20-27, 32)
    Aceste versete și altele arată că Iehova nu-i acordă omului o importanță mai mare decât e cazul. Toți oamenii sunt păcătoși și merită să moară; doar datorită bunătății nemeritate și îndurării lui Dumnezeu obține cineva viață (Ro 5:12, 21; 1Io 4:9, 10). Iehova nu-i datorează nimic omului; viața veșnică este un dar, nu o plată pe care acesta o câștigă (Ro 5:15; 6:23; Tit 3:4, 5). Este adevărat, Dumnezeu a demonstrat o iubire fără egal față de omenire (Ioa 3:16; Ro 5:7, 8). Dar faptul de a considera că salvarea omului este chestiunea cea mai importantă sau criteriul după care se evaluează dreptatea și sfințenia lui Iehova înseamnă a privi lucrurile dintr-o perspectivă greșită, contrară adevărului biblic. Perspectiva corectă este exprimată de cuvintele psalmistului, care a spus cu umilință și admirație: „O, Iehova, Domnul nostru, cât de măreț este numele tău pe tot pământul, tu, despre a cărui demnitate se vorbește mai presus de ceruri! . . . Când văd cerurile tale, lucrările degetelor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi spun: Ce este omul muritor ca să-ți amintești de el și fiul omului pământean ca să te îngrijești de el?” (Ps 8:1, 3, 4; 144:3; compară cu Is 45:9; 64:8). Pe bună dreptate, sfințirea numelui lui Iehova Dumnezeu e mai importantă decât viața tuturor oamenilor. De aceea, așa cum a arătat Fiul lui Dumnezeu, omul trebuie să-și iubească aproapele ca pe sine însuși, dar pe Dumnezeu trebuie să-l iubească cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul și cu toată forța sa (Mr 12:29-31). Aceasta înseamnă să-l iubească pe Iehova Dumnezeu mai mult decât își iubește membrii familiei, prietenii sau chiar propria viață (De 13:6-10; Re 12:11; vezi și atitudinea celor trei evrei din Da 3:16-18; vezi GELOS, GELOZIE).
    Această perspectivă biblică nu ar trebui să ne îndepărteze de adevăratul Dumnezeu, ci, dimpotrivă, să ne facă să-l apreciem și mai mult. Întrucât Iehova ar putea pe bună dreptate să distrugă întreaga omenire păcătoasă, faptul că îi salvează pe unii evidențiază și mai mult marea sa îndurare și bunătate nemeritată (Ioa 3:36). El nu-și găsește plăcerea în moartea celui rău (Eze 18:23, 32; 33:11), dar nici nu-l va lăsa pe cel rău să scape de judecata sa (Am 9:2-4; Ro 2:2-9). El manifestă îndelungă răbdare ca să-i salveze pe cei ascultători (2Pe 3:8-10), dar nu va tolera la nesfârșit o situație care aduce oprobriu asupra mărețului său nume (Ps 74:10, 22, 23; Is 65:6, 7; 2Pe 2:3). El arată compasiune și înțelegere față de slăbiciunile oamenilor, îi iartă „cu larghețe” pe cei ce se căiesc (Ps 103:10-14; 130:3, 4; Is 55:6, 7), dar nu-i scutește pe oameni de responsabilitatea pe care o au pentru faptele lor și nici de consecințele pe care aceste fapte le au asupra lor și a familiei lor. Ei seceră ce au semănat (De 30:19, 20; Ga 6:5, 7, 8). Astfel, Iehova dă dovadă de un minunat și perfect echilibru între dreptate și îndurare. Cei care își însușesc perspectiva corectă asupra lucrurilor, așa cum este revelată în Cuvântul său (Is 55:8, 9; Eze 18:25, 29-31), nu vor comite grava greșeală de a disprețui bunătatea sa nemeritată sau ʻde a-i rata scopulʼ (2Co 6:1; Ev 10:26-31; 12:29).

  6. Adrian 10/05/2017 at 6:01

    Profanarea numelui. Numelui lui Iehova i s-a acordat respectul cuvenit până când evenimentele din grădina Edenului au dus la profanarea lui. Răzvrătirea lui Satan a semănat îndoieli cu privire la reputația lui Dumnezeu. Când i-a vorbit Evei, Satan i-a dat acesteia impresia că îi vorbește în numele lui Dumnezeu și îi spune ceea ce ʻDumnezeu ştiaʼ, în același timp punând la îndoială porunca dată lui Adam cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului (Ge 3:1-5). Cât despre Adam, el era reprezentantul lui Iehova pe pământ, întrucât primise autoritate de la Dumnezeu și era capul familiei umane, cel prin care Dumnezeu își transmitea instrucțiunile (Ge 1:26, 28; 2:15-17; 1Co 11:3). Cei care slujesc ca reprezentanți ai săi ʻslujesc în numele lui Iehovaʼ și ʻvorbesc în numele săuʼ (De 18:5, 18, 19; Iac 5:10). Astfel, deși Eva profanase deja numele lui Iehova prin neascultarea ei, Adam a dovedit prin actul său de neascultare o și mai mare lipsă de respect; având în vedere că el reprezenta acest nume, fapta sa a fost și mai condamnabilă. (Compară cu 1Sa 15:22, 23.)

  7. Adrian 10/05/2017 at 5:58

    Cunoscut de prima pereche umană. Moise nu a fost primul om căruia i s-a dezvăluit numele divin, întrucât Adam îl cunoștea cu certitudine. Numele „Iehova” apare pentru prima dată în relatarea inspirată de Dumnezeu în Geneza 2:4, după ce sunt descrise lucrările de creație ale lui Dumnezeu. În acest verset, Creatorul cerurilor și al pământului este identificat ca „Iehova Dumnezeu”. Este logic să credem că Iehova Dumnezeu i-a făcut cunoscută lui Adam relatarea despre creare. E adevărat, în cartea Geneza nu este menționat acest lucru, dar nu este menționat nici faptul că Iehova i-a spus lui Adam, după ce acesta s-a trezit din somn, cum a creat-o pe Eva. Totuși, din cuvintele lui Adam rostite la vederea Evei reiese clar că Dumnezeu îi spusese că o făcuse din corpul lui (Ge 2:21-23). Fără îndoială, Iehova a vorbit cu fiul său pământesc despre multe lucruri care nu sunt consemnate în scurta relatare din cartea Geneza.Eva este primul om despre care se menționează concret că a folosit numele divin (Ge 4:1). Evident, ea a aflat acest nume de la soțul și capul ei, Adam, de la care a aflat și porunca lui Dumnezeu cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului (deși relatarea nu menționează concret nici că Adam i-a transmis această informație) (Ge 2:16, 17; 3:2, 3).
    Biblia spune că în zilele lui Enos, nepotul lui Adam, „a început să fie chemat numele lui Iehova”. Însă, așa cum se arată în articolul ENOS, această afirmație nu se referă la invocarea lui Iehova cu credință, într-un mod aprobat de el. Drept dovadă, dintre toți cei care au trăit de la Abel până la Noe, doar despre Enoh (nu Enos), fiul lui Iared, se spune că „a umblat cu adevăratul Dumnezeu” prin credință (Ge 4:26; 5:18, 22-24; Ev 11:4-7). Datorită lui Noe și familiei lui, numele divin a fost cunoscut și după Potop, precum și după ce oamenii au fost împrăștiați pe fața pământului de la Turnul Babel, ajungând să fie cunoscut și de patriarhul Avraam și de descendenții săi (Ge 9:26; 12:7, 8).

  8. Adrian 10/05/2017 at 5:17

    Folosirea numelui divin în timpurile antice și semnificația lui. Deseori versetele din Exodul 3:13-16 și 6:3 sunt aduse în mod greșit ca argument pentru a susține ideea că Moise a fost primul căruia Dumnezeu i-a dezvăluit numele său, cu puțin timp înainte de exodul din Egipt. Este adevărat, Moise a pus întrebarea: „Să zicem că mă duc acum la fiii lui Israel și le spun: «Dumnezeul strămoșilor voștri m-a trimis la voi», iar ei îmi zic: «Care este numele lui?» Eu ce să le spun?”. Dar aceasta nu înseamnă că Moise sau israeliții nu cunoșteau numele lui Dumnezeu, „Iehova”. Din câte se pare, chiar numele mamei lui Moise, Iochebed, însemna „Iehova este glorie” (Ex 6:20). Întrebarea lui Moise avea mai degrabă legătură cu situația în care se aflau atunci israeliții. Ei erau sclavi de zeci de ani și nu se întrevedea nicio speranță de eliberare. Cu siguranță, unii dintre ei căzuseră pradă îndoielii și descurajării și nu mai credeau în puterea și în scopul lui Dumnezeu de a-i elibera. (Vezi și Eze 20:7, 8.) Prin urmare, pentru israeliții aflați în suferință n-ar fi însemnat prea mult dacă Moise le-ar fi spus doar că vine în numele lui „Dumnezeu” (ʼElohím) sau al „Domnului Suveran” (ʼAdonái). Și egiptenii aveau dumnezeii și domnii lor și, fără îndoială, îi batjocoreau pe israeliți spunându-le că dumnezeii Egiptului erau mai puternici decât Dumnezeul lor.
    De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, la acea vreme, numele aveau realmente o semnificație; ele nu erau doar cuvinte prin care se identifică o persoană, un fel de „etichete”, cum sunt în prezent. Moise știa că numele lui Avram („Tatăl este înălțat”) fusese schimbat în „Avraam” („Tatăl unei mulțimi”), motivul acestei schimbări având legătură cu scopul lui Dumnezeu cu Avraam. La fel și numele lui Sarai fusese schimbat în „Sara”, iar cel al lui Iacob, în „Israel”; în fiecare caz, schimbarea numelui dezvăluia un aspect fundamental și profetic legat de scopul lui Dumnezeu cu acea persoană. Poate că Moise s-a întrebat dacă Iehova avea să se dezvăluie cu acea ocazie sub un nume nou, prin care să aducă lumină asupra scopului său cu privire la Israel. Faptul că Moise se prezenta în fața însemna că era reprezentantul Lui, iar măsura de autoritate cu care avea să le vorbească depindea de măreția numelui Celui ce l-a trimis și de tot ceea ce reprezenta acest nume. (Compară cu Ex 23:20, 21; 1Sa 17:45.) Având în vedere toate acestea, înțelegem că întrebarea lui Moise avea un sens profund.
    În ebraică, răspunsul lui Dumnezeu a fost: ʼEhyéh ʼAşér ʼEhyéh. În unele traduceri, expresia este redată prin „EU SUNT CEL CE SUNT”. Totuși, trebuie să remarcăm că verbul ebraic hayáh, din care provine termenul ʼEhyéh, nu înseamnă pur și simplu „a fi”, ci „a deveni” sau „a se dovedi a fi”. Așadar, expresia nu face referire la existența prin sine a lui Dumnezeu, ci la ceea ce își propune el să devină în legătură cu alții. Prin urmare, Traducerea lumii noi redă corect expresia ebraică prin „EU VOI DEVENI CE VOI VREA SĂ DEVIN”. Iehova a adăugat: „Iată ce să le spui fiilor lui Israel: «EU VOI DEVENI m-a trimis la voi»” (Ex 3:14, n.s.).
    Faptul că acest răspuns nu indica o schimbare a numelui lui Dumnezeu, ci doar dezvăluia un alt aspect al personalității sale reiese din cuvintele pe care Iehova le-a rostit în continuare: „Iată ce să le spui fiilor lui Israel: «Iehova, Dumnezeul strămoșilor voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi». Acesta este numele meu pe veșnicie și prin el își vor aduce aminte de mine din generație în generație” (Ex 3:15; compară cu Ps 135:13; Os 12:5). Numele „Iehova” provine dintr-un verb ebraic care înseamnă „a deveni”, iar unii erudiți sunt de părere că numele înseamnă „El face să devină”. Această definiție se potrivește foarte bine cu rolul lui Iehova de Creator al tuturor lucrurilor și de Împlinitor al scopului său. Doar adevăratul Dumnezeu este îndreptățit să poarte un astfel de nume.

  9. Adrian 10/05/2017 at 5:14

    Restabilirea numelui divin în traduceri. Înțelegând cum au stat lucrurile, unii traducători au introdus numele „Iehova” în traducerile Scripturilor grecești creștine realizate de ei. În The Emphatic Diaglott, traducere realizată de Benjamin Wilson în secolul al XIX-lea, numele „Iehova” apare de câteva ori, îndeosebi în pasajele în care scriitorii creștini au citat din Scripturile ebraice. Însă Tetragrama a început să fie introdusă în traducerea în ebraică a Scripturilor creștine încă din secolul al XVI-lea, de exemplu în traducerea realizată de Anton Margaritha, în 1533. De atunci încoace, mulți traducători au procedat astfel când au tradus Scripturile creștine în ebraică. Ei au folosit Tetragrama în locurile în care scriitorul inspirat a citat un pasaj din Scripturile ebraice care conține numele divin.
    În ce privește corectitudinea acestei practici, să remarcăm ce a spus R. B. Girdlestone, fost director al Wycliffe Hall, Oxford. El și-a exprimat punctul de vedere înainte să se descopere manuscrisele care dovedesc că în Septuaginta (în greacă) apărea inițial numele „Iehova”. Iată ce a spus el: „Dacă în această versiune [Septuaginta] s-ar fi păstrat cuvântul [Iehova] sau s-ar fi folosit un cuvânt grecesc pentru Iehova și un alt cuvânt pentru Adonai, o astfel de practică ar fi fost, fără îndoială, urmată în predicile și argumentațiile consemnate în N.T. Astfel, Domnul nostru, când a citat Psalmul 110, în loc să spună «Domnul a zis Domnului meu», probabil ar fi spus «Iehova i-a zis lui Adoni»”.
    Continuând raționamentul (bazat pe o ipoteză care este acum un fapt dovedit), el adaugă: „În cazul în care un învățat creștin ar traduce Testamentul grecesc în ebraică, el ar trebui, de fiecare dată când ar întâlni cuvântul Κύριος, să verifice dacă în context există vreun indiciu care să-l ajute să stabilească corespondentul ebraic corect; iar aceste eforturi ar fi necesare când se traduce N.T. în orice limbă dacă titlul Iehova ar fi fost păstrat în [traducerea Septuaginta a] V.T. Scripturile ebraice ar fi un ghid în multe pasaje: astfel, ori de câte ori apare expresia «îngerul Domnului», știm că termenul «Domnul» se referă la Iehova; la aceeași concluzie s-ar ajunge și în cazul expresiei «cuvântul Domnului» dacă s-ar urma precedentul stabilit de V.T.; același lucru e valabil și în cazul titlului «Domnul Oștirilor». În schimb, de fiecare dată când apare expresia «Domnul Meu» sau «Domnul Nostru», am ști că nu trebuie folosit cuvântul Iehova, ci Adonai sau Adoni” (Syn­onyms of the Old Testament, 1897, p. 43). Astfel de considerente au stat la baza deciziei de a se folosi numele „Iehova” în traducerile Scripturilor grecești la care s-a făcut referire anterior.În această privință însă se remarcă Traducerea lumii noi, din care se citează în publicația de față. În Traducerea lumii noi, numele divin, sub forma „Iehova”, apare de 237 de ori în Scripturile grecești creștine. Așa cum s-a arătat, introducerea numelui divin este pe deplin justificată.

  10. Adrian 10/05/2017 at 5:12

    Folosit de Isus și de discipolii săi. Așadar, nu încape îndoială că, în zilele lui Isus și ale discipolilor săi, numele divin apărea în copiile Scripturilor, atât în manuscrisele ebraice, cât și în cele grecești. Au folosit Isus și discipolii săi numele divin în vorbire și în scris? Având în vedere că Isus a condamnat tradițiile fariseilor (Mt 15:1-9), ar fi ilogic să credem că el și discipolii săi s-au lăsat influențați de ideile fariseilor (precum cele consemnate în Mișna) în ce privește numele divin. Chiar numele „Isus” înseamnă „Iehova este salvare”. Isus a spus: „Am venit în numele Tatălui meu” (Ioa 5:43); el i-a învățat pe continuatorii săi se roage astfel: „Tatăl nostru care ești în ceruri, să fie sfințit numele tău” (Mt 6:9); el a spus că a făcut lucrări „în numele Tatălui” său (Ioa 10:25); iar într-o rugăciune rostită în noaptea dinaintea morții sale a spus că le dezvăluise discipolilor numele Tatălui său și a cerut: „Tată sfânt, veghează asupra lor datorită numelui tău” (loa 17:6, 11, 12, 26). Având în vedere toate acestea, nu există nicio îndoială că Isus a folosit numele divin, Iehova, când a citat sau a citit din Scripturile ebraice (compară Mt 4:4, 7, 10 cu De 8:3; 6:16; 6:13; de asemenea, Mt 22:37 cu De 6:5; Mt 22:44 cu Ps 110:1; și Lu 4:16-21 cu Is 61:1, 2). Cu certitudine, discipolii săi, inclusiv scriitorii inspirați ai Scripturilor grecești creștine, i-au urmat exemplul în această privință.
    Atunci de ce lipsește numele divin din manuscrisele disponibile azi ale Scripturilor grecești creștine, sau Noul Testament? Deoarece se pare că, la vremea când au fost realizate aceste manuscrise (începând din secolul al III-lea e.n.), textul original al scrierilor apostolilor și ale discipolilor era deja alterat. Nu există deci nicio îndoială că numele divin – Tetragrama – a fost înlocuit la un moment dat de copiști cu Kýrios și Theós (IMAGINE, vol. 1, p. 324), exact așa cum, potrivit dovezilor, s-a întâmplat în copiile ulterioare ale Septuagintei, traducerea în greacă a Scripturilor ebraice.

  11. Adrian 10/05/2017 at 5:02

    Of course Jesus used the name „Jehovah” in such places. He was a speaker of Hebrew who was quoting (or reading) scripture to other speakers of Hebrew. Of course he would use the Hebrew scriptures rather than the Greek Septuagint scriptures when quoting to these people. It would have been ludicrous for Jesus to have quoted from the Septuagint to these people when most of them would not have understood the Greek language of the Septuagint in the first place.

    The native-born Jews in Israel spoke, of course, Hebrew. The Roman conquerors and administrators of the Empire spoke Latin. And the many businessmen and commercial travelers who visited and resided in Israel understood, in addition to their own languages, the common language of commerce in the Mediterranean world: Greek.
    Of course there were some Jews who could speak Latin and/or Greek. There were some Romans who could speak Greek (and probably even a very few who could speak Hebrew also). And there were undoubtedly some foreigners there who could speak Latin (and probably a very few who could speak Hebrew also). But, by and large, if you wished to communicate with the majority of the Jews, you would have to do it in Hebrew (or the closely-related Aramaic). And if you wished to communicate with the Romans, you would have to do it in Latin, and so on.

    So when Jesus was teaching the Jews from the holy scriptures, he was doing so in Hebrew.
    If we should doubt such an obvious conclusion that the majority of Jews did not understand Greek (and therefore Jesus would not have taught them by quoting or reading from the Greek Old Testament, the Septuagint), we only need to look at John 19:19, 20.
    „And Pilate wrote an inscription also …. Therefore this inscription many of the Jews read, for the place where Jesus was crucified was near the city; and it was written in Hebrew, Latin, and in Greek.” – NASB

    Obviously the Latin was so the Romans could read the information about Jesus, and the Greek was so the foreign merchants and travelers could read about Jesus. But Pilate certainly would not have gone to the trouble of writing 1/3 of the sign in Hebrew if most of the Jews could already read one of the other two languages on that sign! It is obvious from this passage alone that many of them could not understand Greek and needed to read Hebrew to understand what Pilate wanted them to know!

    Therefore, Jesus must have quoted from the Hebrew Bible when reading to the Jews. And the Hebrew Bible which he quoted at

    Mt 21:42 actually says: „This is Jehovah’s doing; it is marvelous in our eyes” (Ps. 118:23)

    Mt 22:37 – „And you shall love Jehovah your God with all your heart…” (Deut. 6:5)

    Mt 22:44 – „Jehovah said to my Lord: `Sit at my right hand…'” (Ps. 110:1)

    Jn 12:38 – „… to whom has the arm of Jehovah been revealed?” (Is. 53:1)

    6. „Rabbi Yohanan and Rabbi Meir [`Second century rabbi who prepared a systematic edition of traditional Jewish law and doctrine, which paved the way for the final edition of the Mishnah’ – p. 479, An Encyclopedia of Religion] are said to have made unfriendly puns on the word Euangelion [`the Greek word for „Gospel”‘ – p. 102] by altering its vowels to make it read ‘or ` meaning [in Hebrew/Aramaic] something like `Iniquity of the Margin’ ….” – p. 102, The New Testament Documents – Are they Reliable?, F. F. Bruce, Eerdmans Publ., 1992 printing.Awon-gillayon,Awen-gillayon
    So the word `margin’ (gillayon) was used in a derogatory way for a Gospel („most probably … the Gospel according to Matthew” as first written in Hebrew or Aramaic – p. 102) of the Christians by these two very early Rabbis.

    And when this word is made plural (`margins’) it becomes gillayonim (or gilyohnim). Therefore, it is probable that this word was used derogatorily to denote copies of a Christian Gospel written in Hebrew (or Aramaic).

    7. „From the middle of the 2nd century AD [around 150 AD] Christians who had some training in Greek philosophy began to feel the need to express their faith in its terms [instead of the original traditional Jewish terms]” – The New Encyclopaedia Britannica.

  12. Adrian 10/05/2017 at 4:59

    „Notice this comment by Robert Hanhart, who contributed the Introduction to `The Septuagint as Christian Scripture.’ He stated therein that, `All Greek biblical texts of Jewish origin found to date, whether from pre-Christian or Christian times, transmit the name [Jehovah] not in the form [Lord] encountered in all the LXX [Septuagint] manuscripts of Christian origin, but in some form of the Tetragrammaton.’ (See: `The Septuagint as Christian Scripture,’ 2002, book, p.7, by Martin Hengel. Introduction by Robert Hanhart, published by Baker Academic. ISBN 0-8010-2790-X).” -http://www.2001translation.com/Genesis.htm#_Jehovah [2001 Translation – An American English Bible] – Emphasis added.

    4. There is strong evidence that Matthew (and possibly other NT writers) wrote his Gospel in Hebrew (Aramaic). If this is so, the inspired Bible writer would surely have used the personal name of God! The Hebrew manuscripts at that time (and for many hundreds of years thereafter) contained the Name nearly 7000 times. Whenever Matthew (and the Hebrew-speaking Jesus and his Apostles) quoted from the Hebrew scriptures, he would have used the Name just as it is found in the Hebrew scriptures.

    The WT Society also believes Matthew wrote his Gospel in Hebrew (Aramaic):
    „In the fourth century, Jerome, who translated the Latin Vulgate, reported: `Matthew, who is also Levi, and who from a publican came to be an apostle, first of all composed a Gospel of Christ in Judaea in the Hebrew language…. Who translated it after that in Greek is not sufficiently ascertained. Moreover, the Hebrew itself is preserved to this day in the library at Caesarea.’ Since Matthew wrote in Hebrew, it is inconceivable that he did not use God’s name, especially when quoting from parts of the `Old Testament’ that contained the name.” – p. 24, The Divine Name That Will Endure Forever, WTBTS, 1984.

    Noted trinitarian scholar F. F. Bruce agrees that the Gospel of Matthew (at least) was originally written in Hebrew (Aramaic) and cites another source as evidence:

    „Aramaic is known to have been the common language of Palestine, and especially of Galilee, in the time of Christ, and was in all probability the language which He and his Apostles habitually spoke. The New Testament writers usually call it `Hebrew,’ thus not distinguishing between it and its sister language in which most of the Old Testament was written. Now, we have evidence of an early Aramaic document in another fragment of Papias [c. 60-130 A. D.]: `Matthew compiled the Logia [literally, „the collection” – Thayer] in the `Hebrew’ speech [i.e. Aramaic], and everyone translated them [into Greek] as best he could.’ ” – p. 38, The New Testament Documents, Eerdmans Publ., 1992 printing.

    So, whether originally written in Greek or „Hebrew,” the writings of the New Testament should have used the Name of God, especially in quotes from the Old Testament.

    And when we restore the name of God to the NT, we eliminate the confusing contradiction of Matt. 22:43-45 and its parallels (Mk 12:36-37; Lk. 20:42-44) where Jesus quoted Ps. 110:1.
    „How does David in the Spirit call him `Lord,’ [kurios] saying, `The Lord [kurios] said to my Lord [kurios], „sit at my right hand, until I put thine enemies beneath thy feet.” ‘ If David then calls him `Lord,’ [kurios] how is he his son?” – Matt. 22:43-45, NASB.
    Literally this says in the NT Greek:

    „How therefore David in spirit is calling him Lord [kurios] saying Said `Lord [kurios] to the Lord [kurios] of me Be sitting out of right hand of me until likely I should put the enemies of you beneath the feet of you’? If therefore David is calling him Lord [kurios], how son of him is he?”- The Kingdom Interlinear Translation of the Greek Scriptures, WTB&TS, 1985.

    First, of course, it doesn’t say „The Lord said…”; it actually says „Lord said…” because the original was „Jehovah” (without „the,” of course) and „Lord” was substituted for this name later (still without „the”).

    Second, in this version there are two uses of „Lord” [kurios], but Jesus speaks as though there is only one (because there really was only one „Lord” [kurios in the Greek here] at the time he spoke it! The other word that later copyists changed to kurios was originally „Jehovah” as can be seen by actually looking at the OT manuscripts that have the scripture Jesus was quoting!).

    Third, not only is it confusing to have two uses of kurios here, but, if we insist on this version, it would be grammatically much more accurate to select the first use of this word (the substitute for „Jehovah”) as the one Jesus was referring to. Since he said, „If David calls him `Lord’…” but not „David calls him `the Lord’ (or `my Lord’)…”, it would be proper to say that Jesus was referring to the first `Lord’ (which is without the word „the”) in that quote from the OT. In reality, of course, he was actually referring to the „second” use of kurios as found in modern texts! All this would be smoothed out if the name were simply restored to the NT where it obviously was originally: „Jehovah said to my Lord” as found in the original Hebrew Old Testament Scripture at Ps. 110:1 which Jesus was quoting – ASV.

    „Since confession of Jesus as Lord was the mark of the Christian and since for Christians there was no other Lord, it was natural for Paul to speak of `the Lord’ when he wished to refer to Jesus. It is true that the same title was used to refer to God the Father, and that this can lead to a certain ambiguity as to whether God or Jesus is meant (this is especially the case in Acts; …); generally, however, `Lord’ is used for God by Paul almost exclusively in quotations from the OT” – p. 590, New Bible Dictionary, Tyndale House Publ., 1982.
    Again, if the name of God were restored, there would not be so much „ambiguity” because these uses of `Lord’ in quotations from the OT were originally `Jehovah’ and hence there was no ambiguity or risk of confusion at all until later copyists changed that divine name in the NT manuscripts to kurios!

  13. Adrian 10/05/2017 at 4:57

    If „Hallelujah” had not been, for some unknown reason, combined into a single word by the original translators of the Septuagint[8] (or by very early copyists) and was therefore misunderstood by the Gentile „Christian” copyists of the second century, then even this last (and most important) use of „Jehovah” would have been eliminated from all of the NT Greek Scriptures.

    As it is, however, the exclusive name of God was miraculously preserved in the Hebrew manuscripts of the OT (even after the Jews finally succumbed to the superstitious practice of never pronouncing aloud that supremely important name that still appeared written in their OT manuscripts). It was miraculously preserved in the Septuagint, the ancient Greek manuscripts of the OT. (Even after later copyists changed nearly all instances into „Lord” or „God,” it remained in the „Hallelujahs.”)[9] It was miraculously preserved in the Greek NT manuscripts. (Even after copyists changed nearly all instances into „Lord” or „God,” it, too, remained in the single-worded „Hallelujahs.”) And it was miraculously preserved in the extremely significant statement of Ps. 83:18 in the English of the King James Version which took away „Jehovah” and substituted „LORD” nearly everywhere else (nearly 7000 times).

    So on the basis of the many clear, unquestioned teachings of the OT (and since I believe the two „Testaments” must not so completely contradict each other in such an important area), I am forced to the conclusion that „YHWH” and „YAH” have been removed from the NT in most cases (at the very least in places where the OT is quoted or clearly alluded to). Zech. 12:10 is an example of a similar „contradiction” of the OT with the NT which is resolved by the undeniably certain testimony of one of them (John 19:37 in the NT) versus the questionable testimony of the available manuscripts of the other (OT) – see the MINOR study paper. In the case of God’s Name the evidence from the OT is much more overwhelming concerning its extreme importance (and the necessity of its being universally known and reverently used) than the evidence for a discontinuation of the use of that name in existing copies of NT MSS.

    Remember, the trinitarian The New International Dictionary of New Testament Theology tells us that the custom of writing the tetragrammaton in copies of the Septuagint „was retained by later Jewish translators of the OT in the first centuries A.D.” – Vol. 2, p. 512. So the name was in the very copies (whether in the Hebrew or the Septuagint) which were read and quoted by the inspired NT writers themselves!

    And Prof. George Howard of the University of Georgia tells us:

    „When the Hebrew form for the divine name was eliminated in favor of Greek substitutes [`Lord,’ `God’] in the Septuagint [after `the first centuries A. D.’], it was eliminated also from the New Testament quotations of the Septuagint …. Before long it was lost to the Gentile Church except insofar as it was reflected in the contracted surrogates or remembered by scholars.” – Biblical Archaeology Review, March 1978.

    This removal of God’s name was obviously done in a parallel manner (and at approximately the same time – probably near the time of the Jewish rebellion of 135 A.D. – and by the same people[10]) to the same changes being made in the Septuagint. These are the same „Christians” in the same time period who (probably for the same reasons) radically changed the Memorial Celebration of Jesus’ death. Observance of this extremely important ceremony was commanded by Jesus, instituted by the Apostles, and continued until after the deaths of the Apostles when an intense anti-Jewish attitude within Christendom began to dominate (135 A.D. and after).

    However, in spite of strong circumstantial evidence (including motive, opportunity, and a history of similar activity [modus operandi] as discussed above), the only real proof we have of the desecration of God’s name in copies of the NT manuscripts is the incredibly clear and repeatedly emphasized statement of the OT concerning the never-changing, essential importance of God’s personal name (to him and us). There is no other teaching in the entire OT that is any clearer or more emphatic than this. If this is really contradicted by the testimony of the original inspired NT manuscripts, then nothing can be relied upon in scripture, and all is lost.

    Either the eternal Holy Name of God is as important forever to all generations and nations as the OT insists emphatically and repeatedly, or it isn’t. If it isn’t, we simply cannot trust the Bible as the word of God. If it is, then, either the NT has had that essential, eternal name removed in many places, or it is not the word of God. I still believe that both „Testaments” are the word of God and must reveal clearly all essential and important knowledge that we need to worship God in spirit and truth.

    Therefore, the best conclusion is that „Jehovah” has been eliminated from the existing copies of the NT manuscripts exactly as it has been removed from existing copies of the Septuagint OT MSS. (And exactly as „Christian” translators have most often removed that name from the OT in English Bible translations – e.g., KJV; RSV; NASB; NIV; NRSV; etc.) The restoring of this most-important name to the NT in the NWT should cause rejoicing. Instead it is one of the most criticized (often angrily, with hateful attacks) features of the NWT. The very same spirit which has prompted Christendom (illogically) to actually remove that only personal name of the only true God from the original Greek manuscripts of the Old Testament AND from even the most „literal” of translations of the original Hebrew manuscripts of the OT (KJV, NASB, RSV, NIV, etc.) still motivates and influences most of Christendom today.

  14. Adrian 10/05/2017 at 4:55

    With the example of the extremely important „Easter/Passover” reaction of the Gentile „Christians” in mind we should not be surprised that these same Jewish-hating people changed the Hebrew name of the „Jewish” God during their attempts to „smooth out” „the text of Scripture” during the same time period. In fact it would be surprising if they hadn’t.
    Remember, these „Christians” were mostly Greek (or Latin) speaking Gentiles. It was relatively easy for them to change all the instances of Yahweh and Yah to „Lord” or „God” since those words clearly stood out from the rest of the Greek writing in their Hebrew characters. But what if the hated name had been incorporated into other words and then transliterated into Greek by the original Septuagint translators? Would the name-removing Greek-speaking copyists still recognize it? Apparently not.

    We find that when the shortened form of the Divine Name (Jah) was left in Hebrew characters by the original Jewish translators of the Septuagint, the „Christian” copyists always changed it to „Lord.” But when the original Jewish translators had incorporated it with another word or words (as in proper names, e.g., „Elijah” [which means „God is Jehovah” – p. 674, Today’s Dictionary of the Bible, Bethany House Publ., 1982] or in the phrase „Praise ye Jehovah” [Hallelu JAH]) and transliterated it into Greek characters, it became an acceptable „Greek” word (although one whose meaning they didn’t wholly understand) to the „Christian” copyists, and they didn’t change it (out of ignorance only). This is very obvious in the „Hallelujah” Psalms where, for some reason, the original Septuagint translators combined the two Hebrew words Hallelu („Praise ye”) and Jah („Jehovah”) and then put that new word into GREEK characters (which still had the Hebrew pronunciation of „Hallelujah”).

    When the 2nd century Jew-despising „Christian” copyists saw „Jah” in Hebrew characters, they always removed it entirely or changed it to „Lord” or „God” – e.g., Ex. 15:2; Ps. 68:4, 18; Is. 26:4. But when they saw the Greek characters of „HalleluJAH” ( JAllhlouia) they always left it unchanged:

    All uses of an independent (standing alone, not attached to other words or names) Jah in the Hebrew Scriptures:

    * – Ex. 15:2 K – Ps. 118:17
    * – Ex. 17:16 K – Ps. 118:18
    K – Ps. 68:4 (:5 Heb.) K – Ps. 118:19
    * – Ps. 68:18 (:19) K – Ps. 122:4
    K – Ps. 77:11 (:12) K – Ps. 130:3
    K – Ps. 89:8 (:9) H – Ps. 135:1
    K – Ps. 94:7 K – Ps. 135:3
    K – Ps. 94:12 K – Ps. 135:4
    K – Ps. 102:18 (:19) H – Ps. 135:21
    H – Ps. 104:35__________ H – Ps. 146:1______________
    _/ H – Ps. 105:45 – Combined /H – Ps. 146:10 – Combined
    \ H – Ps. 106:1 in Sept.___ \H – Ps. 147:1 in Sept.____
    H – Ps. 106:48 _/H – Ps. 147:20 – Combined
    H – Ps. 111:1 \H – Ps. 148:1 in Sept.____
    H – Ps. 112:1 _/H – Ps. 148:14 – Combined
    H – Ps. 113:1 \H – Ps. 149:1 in Sept.____
    H – Ps. 113:9 _ /H – Ps. 149:9 – Combined
    K – Ps. 115:17 \H – Ps. 150:1 in Sept.____
    K – Ps. 115:18a K – Ps. 150:6a
    H – Ps. 115:18b * – Ps. 150:6b
    H – Ps. 116:19 * – Ca. 8:6
    H – Ps. 117:2 K – Is. 12:2
    K – Ps. 118:5a Th Is. 26:4
    * – Ps. 118:5b Th – Is. 38:11
    K – Ps. 118:14
    * – Reworded to eliminate use of Jah, „God,” and „Lord” in existing Sept. MSS.
    K – Jah has been replaced with Kurios (`Lord’) in extant Sept. MSS.
    Th – Jah has been replaced with Theos (`God’) in extant Sept. MSS.
    H – Jah has been transliterated into Greek letters of HalleluJAH in Sept.

    Notice that everywhere Jah is used by itself (except when accompanied by hallel) it has been changed by the „Christian” copyists. However, whenever Jah was accompanied by Hallel („Praise”), the original Septuagint translators incorporated it with Hallel into a single word and then wrote it out in Greek characters (transliterated it) keeping the Hebrew pronunciation of Hallel and JAH !

    „Psalms 113-118 are traditionally referred to as the `Hallel Psalms,’ because they have to do with praise to God for deliverance from Egyptian bondage under Moses. Because of this, they are an important part of the traditional Passover service. There is no reason to doubt that these were the hymns sung by Jesus and his disciples on Maundy Thursday when he instituted the Lord’s Supper (Matt. 26:30).

    „The word halal is the source of `Hallelujah,’ a Hebrew expression of `praise’ to God which has been taken over into virtually every language of mankind. The Hebrew `Hallelujah’ is generally translated [falsely], `Praise the Lord!’ The Hebrew is more technically [more honestly] translated `Let us praise Yah,’ the term `Yah’ being a shortened form of `Yahweh,’ the unique Israelite name for God.” – p. 301, – Nelson’s Expository Dictionary of the Old Testament, Unger and White, Thomas Nelson Publ., 1980.

    „Hallelujah – Praise ye Jehovah – frequently rendered [falsely] `Praise Ye the Lord” – p. 276. „Jah – a shortened form of `Jehovah,'” – p. 322, Today’s Bible Dictionary, Bethany House Publishers, 1982.

    „HALLELUJAH … `praise ye Jehovah’; allelouia …. In the NT [Hallelujah] is found as part of the song of the heavenly host (Rev. 19:1 ff).” – p. 1323, Vol. 2, The International Standard Bible Encyclopaedia, Eerdmans Publ., 1984 printing.

    „hallelujah: (Heb., hillel, he praises; Jah, form of Yahweh-Jehovah….) Literally, Praise ye Yahweh.” – p. 320, An Encyclopedia of Religion, Ferm (editor), 1945 ed.

    „HALLELUJAH – HALLELOUIA [in NT Greek] signifies `Praise ye Jah.’ …. In the N.T. it is found in Rev. 19:1, 3, 4, 6, as the keynote in the song of the great multitude in Heaven. Alleluia, without the initial H, is a misspelling.” – p. 520, W. E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, Thomas Nelson, Inc., Publishers, 1980.

    „ALLELUIA, the Greek form (Revelation 19:1, 3, 4, 6) of the Hebrew Hallelujah = Praise ye Jehovah, which begins or ends several of the psalms (106, 111, 112, 113, etc.).” – Easton’s Bible Dictionary, Thomas Nelson Publ., 1897.

    The NT Greek text does have the initial `H’ sound. The „misspelling” is in certain English translations (e.g., KJV) which drop the beginning `H’ sound: „Alleluia”! However, most respected modern translations do have „Hallelujah” in Rev. 19 (e.g., NIV, NASB, RSV, NRSV, ASV, REB, MLB, Mo, and Barclay).

    „Hallelujah….is derived from halal, which means to praise, and Jah, which is the name of God …. here in this chapter [Rev. 19] the original Hebrew form transliterated into Greek, is retained.” – p. 169, Vol. 2, William Barclay, The Revelation of John, Revised Edition, The Daily Study Bible Series, Westminster Press, 1976.
    „Alleluia, so written in Rev. 19:6, foll., or more properly Hallelujah, Praise ye Jehovah ….” – p. 31. „Jah (Jehovah), the abbreviated form of Jehovah … The identity of Jah and Jehovah is strongly marked in two passages of Isaiah – 12:2; 26:4.” – p. 276, Smith’s Bible Dictionary, William Smith, Hendrickson Publ.

    „Trust ye in Jehovah for ever; for in Jehovah [`Heb. JAH’ – ASV f. n.], even Jehovah [YHWH], is an everlasting rock.” – Is. 26:4, ASV.

    Yes, Jah is equivalent to Jehovah. Two different forms of the very same PERSONAL NAME of God. (This is likely equivalent to the way Greek manuscripts often abbreviated „God” [qeoV] as qV. If so, Jah would still be pronounced „Jehovah” or „Yahweh” – see the PRONOUNCE study paper.)

    Psalm 68:4, King James Version – „Sing unto God, sing praises to his name; extol him…by his name JAH [`Jehovah’ – ASV; LB]…”

    Of course, the Gentile manuscript copyists of later centuries probably did not know that „Abijah”(„The Father is Jehovah”), „Elijah,” („God is Jehovah”), etc. are transliterations that actually use the shortened form of God’s personal name („Jah”) and certainly didn’t know that „Hallelujah” (Rev. 19:1, 3, 4, 6) is really Hebrew for „Praise Jah” or they would have surely changed them all also. However, the inspired Jewish Christians who actually wrote the original NT manuscripts certainly knew that writing or proclaiming aloud „Hallelu JAH!” (whether in Hebrew characters or Greek characters) was writing (or proclaiming aloud) God’s personal name. If the Jewish Christian and Apostle John had left God’s name out of the NT originally, he surely would not have then used „Hallelu JAH!” in four places in Revelation 19, for he knew exactly what it truly said: „Praise ye Jehovah”! Only the Hebrew-ignorant Gentile „Christian” copyists would be fooled by „Hallelujah” exactly as they were when they removed and changed the Divine Name in the Septuagint about the same time)!

    Actually, then, „Jehovah” IS found in ALL existing MSS of the NT which include Rev. 19.
    The extreme importance of this must not be overlooked or minimized. The last book of the Bible (and one of the last to be inspired and written) reasserts and re-emphasizes the extreme importance of God’s only eternal personal name. In the „keynote in the song of the great multitude” worshipers of the true God are commanded to praise „our God”: „Give praise to our God (ainete [to theo] hemon). Present active imperative [the form used for commands] of aineo.” – p. 488, Vol. 6, A. T. Robertson’s Word Pictures.

    And exactly who is the God whom all are commanded to praise? „God who sits on the throne” (19:4) is the Father, Jehovah alone. See all other instances of the God seated on the throne in the Book of Revelation (e.g., Rev. 4:2, 8; 5:6, 7, 16; 7:9). „The Lord our God the Almighty [pantokrator]” (Rev. 19:6) is never used of the Son (nor anyone else), but only the Father, Jehovah alone. E.g., 2 Cor. 6:18 says: „And I will be a Father unto you, and ye shall be my sons and daughters, saith the Lord Almighty [pantokrator].” Yes, the only person called God in the Book of Revelation is always the Father. (Rev. 1:6 – „[Jesus Christ] has made us to be a kingdom, priests to his God and Father.”) So how do God’s true worshipers respond when commanded to praise this God Almighty seated on the throne? „HALLELU JAH!” („Praise JEHOVAH!”).

    „Jehovah … This is my eternal name, to be used throughout all generations.” – Ex. 3:15, LB.

  15. Adrian 10/05/2017 at 4:53

    De ce au inlocuit crestinii apostati numele Iehova ,numele personal ,unic si etern,al lui Dumnezeu cu titluri impersonale si de ce am spus ca este probabil in anul 130 e.n. cand au inceput sa faca acest acest lucru?
    The very first Christians (including those who wrote most, if not all, of the NT) used the Hebrew Scriptures. (Even for those few who might have used the Septuagint, the Name of God was still found in Hebrew letters in its manuscripts of that time in Judea.)

    „In this period [first century AD] churches were still regarded as synagogues, whose members …. professed monotheism in the same terms as did the Jews. They used the Hebrew Scriptures, and took Messianism, the eschatology (even angelology), and the ethics of Judaism for granted” – pp. 121-122, The Rise of Christianity, W. H. C. Frend, Fortress Press, 1985.

    However, at some point (probably around the time of the Jewish Revolt of 135 A.D.) the Gentile Christians took over. The Scriptures came to be Greek rather than Hebrew, and an actual anti-Jewish sentiment began to predominate. The Septuagint was now being used exclusively, but the anti-Jewish Gentile „Christian” copyists actually removed God’s name whenever they saw the „despicable” Hebrew letters of the Divine Name (the Tetragrammaton [YHWH, Jehovah] and its shortened form [YH, Jah]) that were still being used in the original Jewish manuscripts of the Septuagint. They usually replaced the name with „Lord” or „God” in the copies they made.

    … the church was by this time [around the middle of the 2nd century AD] a predominantly Gentile body. According to Christian writers in the second and third centuries, relations between Christians and Jews apparently became increasingly hostile. [p. 103]

    After the Jewish revolts against Rome (AD 66-74, AD 132-135) most Christians dissociated themselves from the Jews. The Jewish Christians’ refusal to support the revolts caused them to be regarded as national enemies. From this time few Jews were converted to Christianity.

    Increasingly Christians came to regard Jews as deliberate haters of the good. When the church became recognized by Constantine, legal discrimination against Jews increased and they were gradually deprived of all rights. [p. 594, The History of Christianity, Lion Publishing, 1990.]
    It was the generation following the destruction of the Temple which brought about a final rupture between Jews and Christians …. In the third rebellion against Rome [132-135 A.D.], when the Christians were unable to accept bar Kochba as their Messiah, they declared that their kingdom was of the other world, and withdrew themselves completely from Judaism and everything Jewish. The alienation process was completed. Judaism and Christianity became strangers to each other …. A wall of misunderstanding and hate was erected by the narrow zealotries of the two faiths. [pp. 152, 153, Jews, God and History, Max I. Dimont, A Signet Book, 1962.]
    „[Bar Kochba] … tortured and killed the Christians who refused to aid him against the Roman army.” [p. 42, Greek Apologists of the Second Century, Robert M. Grant, The Westminster Press, 1988.]

    „Another Christian apologist, Justin [Martyr], tells how … Bar Kochba, the leader of the insurrection, ordered Christians alone to be executed if they would not deny and curse Jesus the Messiah.” [Ibid.]

    „After the war [some time after 135 A.D.] the Jerusalem church, once Jewish, consisted only of Gentiles.”[Ibid.][7]

    We can see one clear example of the very unChristian hatred for the Jews and everything Jewish (including the „Jewish” name of God, Jehovah) by the 2nd century Gentile „Christians” by examining their treatment of an extremely important custom. Jesus had commanded them to keep an observance memorial of his death like he had done with his disciples at the „Last Supper” on the Passover. The first Christians, then, observed the Memorial of Christ’s death every Nisan 14th evening on the Passover (which most often did not fall on a Saturday or Sunday) by eating the Memorial Bread and drinking the Memorial wine. At some point this observance, commanded by Jesus, was greatly altered. It came to be observed at sunrise, only on a Sunday morning, and deliberately scheduled never to be at the time of the „hated” Jewish Passover. (It also later came to be called „Easter” in the northern lands of Christendom – see the HOLIDAYS study paper.)

    When did this change come about? Well, we know that at the infamous Nicene Council (325 A.D.) a date was officially assigned (and enforced) „throughout the world” that was intentionally always different from the date of the Jewish Passover. Why? So „that none should hereafter follow the blindness of the Jews” – p. 859, Encyclopedia Britannica, Vol. 7, 14th ed.

    We don’t know exactly when this anti-Jewish reaction against the original Christ-commanded Memorial actually began in earnest (a good guess, however, would be 135 A.D. or shortly thereafter). But we do know that „By 180 A.D. the latter custom [`Easter’ celebrated on the non-Passover date and always on a Sunday] prevailed generally” and that Pope Victor I (189-198 A.D.) „demanded uniformity and threatened to excommunicate” the minority of churches which still hung onto the original Jewish Passover date. – p. 190, Vol. 6, Encyclopedia International, Grolier, 1966.

    A few churches still clung to the Apostolic custom for a while but were treated as heretics by the „orthodox” majority.

    „It is true that from the middle of the second century onwards there is a strong reaction towards standardization in both faith and order; diversities in dogmatic formulation, in matters of liturgical practice (such as the observance of Easter), and in the text of Scripture began to be smoothed out…. it is painfully evident that those [Christians] who celebrated Easter on the same day as the Jewish Passover [Quartodecimans] were not motivated by special friendliness towards Judaism [Chadwick then refers to a strong anti-Jewish `Easter’ sermon by Quartodeciman Bishop Melito (ca. A.D. 160-170)] …. but there can be little doubt that the Quartodecimans were right in thinking that they had preserved the most ancient and Apostolic custom. They had become heretics simply by being behind the times.” – p. 85, The Early Church, Henry Chadwick, Dorset Press, 1986 printing.

    The New Encyclopedia Britannica states that the

    „earliest Christians celebrated the Lord’s Passover at the same time as the Jews, during the night of the first (paschal) full Moon of the first month of spring (Nisan 14-15). By the middle of the 2nd century, most churches had transferred this celebration to the Sunday after the Jewish feast.”

    From this time – „middle of the 2nd century” (180 A. D., at least) – until the blasphemous Nicene Council (325 A. D.) „Hostility against Jews and Jewish customs led to formal debates [about the date for „Easter”] in councils of the Church.” – How It Started, Garrison, p. 49, Abingdon Press, 1972.

  16. Adrian 10/05/2017 at 4:46

    De ce numele divin în forma sa întreagă nu apare în niciunul dintre manuscrisele antice disponibile în prezent ale Scripturilor grecești creștine?Mult timp s-a adus ca argument faptul că scriitorii inspirați ai Scripturilor grecești creștine au folosit Septuaginta când au citat din Scripturile ebraice și că, întrucât în Septuaginta Tetragrama era înlocuită cu termenii Kýrios sau Theós, acești scriitori nu au folosit numele „Iehova”. Dar, așa cum s-a arătat mai înainte, acest argument nu este valabil. Cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei conțin forma ebraică a numelui divin. Referitor la acest lucru, dr. P. Kahle spune: „Acum știm că în textul biblic în greacă [Septuaginta], cât timp acest text a fost scris de evrei pentru
    evrei, numele Divin nu era tradus prin kyrios; în astfel de MSS [manuscrise] apărea Tetragrama, scrisă cu caractere ebraice sau transcrisă cu litere grecești. Creștinii au fost cei care au înlocuit Tetragrama cu kyrios, când numele divin scris cu caractere ebraice nu a mai fost înțeles” (The Cairo Geniza, Oxford, 1959, p. 222). Când s-a produs această schimbare în traducerile în greacă ale Scripturilor ebraice?
    Schimbarea s-a produs, fără îndoială, în secolele care au urmat după moartea lui Isus și a apostolilor. În traducerea în greacă a lui Aquila, ce datează din secolul al II-lea e.n., Tetragrama încă apărea cu caractere ebraice. În jurul anului 245 e.n., Origene, un renumit erudit, a realizat Hexapla, o lucrare ce conține textul inspirat al Scripturilor ebraice dispus pe șase coloane, după cum urmează: 1) textul în limbile originare ebraică și arameică, 2) textul transliterat în greacă, 3) traducerea în greacă a lui Aquila, 4) traducerea în greacă a lui Symmachus, 5) traducerea Septuaginta și 6) traducerea în greacă a lui Theodotion. În urma analizării fragmentelor disponibile în prezent ale acestei lucrări, profesorul W. G. Waddell a spus: „În Hexapla lui Origene, . . . versiunile în greacă a lui Aquila, a lui Symmachus și LXX [Septuaginta] redau toate JHWH prin ΠΙΠΙ; în coloana a doua din Hexapla, Tetragrama era scrisă cu caractere ebraice” (The Journal of Theological Studies, Oxford, vol. XLV, 1944, p. 158, 159). Alții consideră că în Hexapla lui Origene, în textul original, Tetragrama apărea scrisă cu caractere ebraice în toate coloanele. Însuși Origene, în comentariul său la Psalmul 2:2, spunea că „în cele mai fidele manuscrise, NUMELE apare cu caractere ebraice, totuși nu cu [caractere] ebraice din zilele noastre, ci cu [caracterele] cele mai vechi” (Patrologia Graeca, Paris, 1862, vol. XII, col. 1104).
    În secolul al IV-lea e.n., Ieronim, traducătorul Vulgatei (în latină), spune în prologul la cărțile Samuel și Regi: „În unele cărți în greacă găsim chiar și azi numele lui Dumnezeu, Tetragrama [adică יהוה], redat cu caractere vechi”. Într-o scrisoare scrisă la Roma în 384 e.n., în care enumeră zece nume atribuite lui Dumnezeu în Scripturile ebraice, Ieronim spune: „Al nouălea [nume] este Tetragrama – pe care ei o consideră anekphṓnēton, adică de nerostit – și este scris cu literele iod, he, vav, he. Din cauza asemănării acestor litere cu cele grecești, unii necunoscători, când întâlneau numele în cărțile în greacă, îl citeau ΠΙΠΙ [literele grecești ce corespund literelor PIPI din alfabetul latin]” (Papyrus Grecs Bibliques, de F. Dunand, Cairo, 1966, p. 47, n.s. 4).
    Prin urmare, așa-zișii creștini care „au înlocuit Tetragrama cu kýrios” în copiile Septuagintei nu au fost discipoli ai lui Isus din perioada de început a creștinismului, ci persoane care au trăit în secolele ulterioare, când prezisa apostazie deja luase amploare și alterase învățăturile pure ale creștinismului (2Te 2:3; 1Ti 4:1).

  17. Adrian 10/05/2017 at 4:43

    În Scripturile grecești creștine. Având în vedere aceste dovezi, este absolut surprinzător faptul că manuscrisele existente ale Scripturilor grecești creștine, copii ale textului original, nu conțin numele divin în forma sa întreagă. Drept urmare, numele lipsește cu desăvârșire și din majoritatea traducerilor Scripturilor grecești creștine. Totuși, numele divin apare în aceste traduceri în forma sa prescurtată în Revelația 19:1, 3, 4, 6, în expresia „Aleluia”, sau „Halleluiah” (BC, BS, BVA, NTP, NTR, SS, TLN). Această expresie, care înseamnă „Lăudați-l pe Iah” (NW) – o invitație adresată de fiii spirituali ai lui Dumnezeu –, arată clar că numele divin nu era scos din uz; el era la fel de important ca în perioada precreștină. Cum se explică atunci absența formei întregi a numelui divin din Scripturile grecești creștine?

  18. Adrian 10/05/2017 at 4:41

    Nu este numele unei zeități tribale. Iehova este numit „Dumnezeul lui Israel” și „Dumnezeul strămoșilor [israeliților]” (1Cr 17:24; Ex 3:16). Totuși, relațiile sale strânse cu evreii și cu națiunea Israel nu sunt un motiv pentru a crede că „Iehova” este numele unei zeități tribale, așa cum consideră unii. Apostolul creștin Pavel a scris: „Este el numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al oamenilor din națiuni? Ba da, este și al oamenilor din națiuni” (Ro 3:29). Iehova este „Dumnezeul întregului pământ” (Is 54:5), ba mai mult, el este Dumnezeul universului, „Făuritorul cerului și al pământului” (Ps 124:8). Potrivit legământului lui Iehova cu Avraam, încheiat cu aproape 2 000 de ani înainte de zilele lui Pavel, le-au fost promise binecuvântări oamenilor din toate națiunile, ceea ce dovedește grija lui Dumnezeu pentru întreaga omenire (Ge 12:1-3; compară cu Fa 10:34, 35; 11:18).
    Iehova Dumnezeu a respins în cele din urmă națiunea infidelă a Israelului carnal. Dar numele său avea să rămână în mijlocul noii națiuni a Israelului spiritual, congregația creștină, chiar și după ce în această nouă națiune au fost acceptați neevrei. Când a prezidat o întrunire creștină la Ierusalim, discipolul Iacov a spus că Dumnezeu „și-a îndreptat atenția spre națiuni [neevrei] ca să scoată din ele un popor pentru numele său”. Iacov a citat atunci, ca dovadă că lucrul acesta fusese prezis, o profeție din cartea lui Amos în care apare numele lui Iehova (Fa 15:2, 12-14; Am 9:11, 12).

  19. Adrian 10/05/2017 at 4:40

    „Dumnezeu” și „Tată” sunt titluri generice. „Dumnezeu” nu este un nume propriu și nici un titlu care identifică exclusiv pe cineva sau ceva (chiar și pântecele poate fi un dumnezeu pentru unii; Flp 3:19). În Scripturile ebraice, termenul ʼElohím este folosit și cu referire la Iehova, adevăratul Dumnezeu, și cu referire la dumnezei falși, precum zeul filistean Dagon (Ju 16:23, 24; 1Sa 5:7) și zeul asirian Nisroc (2Re 19:37). Dacă un evreu i-ar fi spus unui filistean sau unui asirian că i se închină lui „Dumnezeu [ʼElohím]” este clar că acest termen n-ar fi fost suficient pentru a-l identifica pe Cel căruia îi aducea închinare.
    Diferența Diferența dintre termenul ʼElohím (Dumnezeu) și numele „Iehova” este foarte bine explicată în articolele despre Iehova din The Imperial Bible-Dictionary. Aici se spune: „[Iehova] este întotdeauna un nume propriu, care îl identifică exclusiv pe Dumnezeu; în schimb Elohim are mai mult caracteristicile unui substantiv comun, care, este adevărat, de obicei îl desemnează pe Cel Suprem, dar nu neapărat și nu întotdeauna. . . . Evreul ar putea folosi cuvântul Elohim cu articol hotărât pentru a-l diferenția pe adevăratul Dumnezeu de toți dumnezeii falșii; însă el nu va folosi niciodată numele Iehova cu articol hotărât, întrucât Iehova este doar numele adevăratului Dumnezeu. El spune de repetate ori Dumnezeul meu . . .; dar niciodată Iehova al meu, întrucât, când spune Dumnezeul meu, el se referă la Iehova. El vorbește despre Dumnezeul lui Israel, dar nu spune niciodată Iehova al lui Israel, întrucât nu există un alt Iehova. El vorbește despre Dumnezeul cel viu, dar nu spune niciodată Iehova cel viu, întrucât el nu concepe că Iehova este altfel decât viu” (editat de P. Fairbairn, Londra, 1874, vol. I, p. 856).
    La fel stau lucrurile și cu termenul grecesc Theós (Dumnezeu). Acesta a fost folosit atât cu referire la adevăratul Dumnezeu, cât și cu referire la zei păgâni, precum Zeus și Hermes (la romani: Jupiter și Mercur). (Compară cu Fa 14:11-15.) În 1 Corinteni 8:4-6, Pavel explică: „Căci, chiar dacă ar exista cei ce sunt numiți «dumnezei», fie în cer, fie pe pământ, așa cum și există mulți «dumnezei» și mulți «domni», pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, și noi pentru el”. Credința în mai mulți dumnezei, care face necesară diferențierea adevăratului Dumnezeu de aceștia, n-a dispărut nici în secolul al XXI-lea.
    Faptul că Pavel îl numește pe Dumnezeu „Tatăl” nu înseamnă că numele adevăratului Dumnezeu este „Tatăl”, întrucât apelativul „tată” este folosit cu privire la orice bărbat care are copii sau care este tată în alt sens (Ro 4:11, 16; 1Co 4:15). Mesia este numit „Tată Etern” (Is 9:6). Isus îl numește pe Satan „tatăl” unor împotrivitori care au vrut să-l omoare (Ioa 8:44). Termenul a fost folosit și cu privire la dumnezeii națiunilor, zeul grec Zeus fiind considerat marele dumnezeu-tată în poemele homerice. Faptul că „Dumnezeu Tatăl” are un nume, diferit de cel al Fiului, reiese din numeroase versete biblice (Mt 28:19; Re 3:12; 14:1). Pavel cunoștea numele propriu al lui Dumnezeu, Iehova, care se găsește și în relatarea despre creare, din Geneza, de unde Pavel a citat în scrierile sale. Acest nume, Iehova, îl diferențiază pe „Dumnezeu Tatăl” (compară cu Is 64:8) de toți cei cărora le este atribuit titlul „dumnezeu” sau titlul „tată” și nu permite să fie identificat sau confundat cu vreunul dintre ei .

  20. Adrian 10/05/2017 at 3:12

    So how does the Watchtower Society explain the lack of Tetragrammata in the existing NT manuscripts? And on what basis have they attempted to restore them to today’s NT translation?

    The argument long presented [to justify the teaching by Christendom that the original inspired manuscripts of the NT did not contain the Tetragrammaton] was that the inspired writers of the Christian Greek Scriptures made their quotations from the Hebrew Scriptures on the basis of the Septuagint,[[4]]and that, since this version substituted Kyrios or Theos for the Tetragrammaton, these writers did not use the name Jehovah. As has been shown, this argument is no longer valid. Commenting on the fact that the oldest fragments of the Greek Septuagint do contain the divine name in its Hebrew form, Dr. P. Kahle says: `We now know that the Greek Bible text [the Septuagint] as far as it was written by Jews for Jews did not translate the Divine Name by kyrios, but the Tetragrammaton written with Hebrew or Greek letters was retained in such MSS [manuscripts]. It was the Christians [so-called] who replaced the Tetragrammaton by kyrios, when the divine name written in Hebrew letters was not understood any more.’ (The Cairo Geniza, Oxford, 1959, p. 222) When did this change in the Greek translations of the Hebrew Scriptures take place?

    It evidently took place in the centuries following the death of Jesus and his apostles. In Aquila’s Greek version, dating from the second century C. E., the Tetragrammaton still appeared in Hebrew characters. Around 245 C. E., the noted scholar Origen produced his Hexapla, a six-column reproduction of the inspired Hebrew Scriptures: (1) in their original Hebrew and Aramaic, accompanied by (2) a transliteration into Greek, and by the Greek versions of (3) Aquila, (4) Symmachus, (5) the Septuagint, and (6) Theodotion. On the evidence of the fragmentary copies now known, Professor W. G. Waddell says: `In Origen’s Hexapla … the Greek versions of Aquila, Symmachus, and LXX [Septuagint] all represented JHWH by [a representation of the Tetragrammaton in Greek letters]; in the second column of the Hexapla the Tetragrammaton was written in Hebrew characters.’ (The Journal of Theological Studies, Oxford, Vol. XLV, 1944, pp. 158, 159) Others believe the original text of Origen’s Hexapla used Hebrew characters for the Tetragrammaton in all its columns. Origen himself stated that `in the most accurate manuscripts THE NAME occurs in Hebrew characters, yet not in today’s Hebrew [characters], but in the most ancient ones.’

  21. Adrian 10/05/2017 at 3:10

    The fact that all complete manuscripts of the Septuagint in existence today (4th century A.D. and later) use „Lord” was thought to mean that it had been originally produced that way. But many relatively recent discoveries of fragments of much older Septuagint manuscripts (1st cent. B.C. to 3rd cent. A.D.) have been made.[3] When those fragments include places where the divine name is used in the original Hebrew Scriptures, it is either written „YHWH” in Hebrew characters or trans-literated into a corresponding Greek sound, (e.g., IAO) but not „Lord”! It would appear most likely that the original Septuagint translation used the Divine Name properly and reverently.
    „Recent textual discoveries cast doubt on the idea that the compilers of the LXX translated the tetragrammaton YHWH by kyrios [„Lord”]. LXX MSS (fragments) now available to us have the tetragrammaton written in Hebrew characters in the Greek text. This custom was retained by later Jewish translators of the OT in the first centuries A.D. One LXX MS from Qumran [1st century B.C.] even represents the tetragrammaton by IAO. These instances have given support to the theory that the thorough-going use of kyrios for the tetragrammaton in the text of the LXX was primarily the work of Christian scribes (P. E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959, 222; cf. S. Jellicoe, The Septuagint and Modern Study, 1968, 185 f., 271 f.).” – p. 512, Vol. 2, The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Publishing House, 1986.

  22. Adrian 10/05/2017 at 3:07

    Many reference works have suggested that the name ceased to be used [aloud] by about 300 B.C.E. Evidence for this date supposedly was found in the absence of the Tetragrammaton (or a transliteration of it) in the Greek Septuagint translation of the Hebrew Scriptures begun about 280 B.C.E. It is true that the most complete manuscript copies of the Septuagint now known do consistently follow the practice of substituting the Greek words Kyrios (Lord) or Theos (God) for the Tetragrammaton. But these major manuscripts date back only as far as the fourth and fifth centuries C.E. [A.D.]. More ancient copies, though in fragmentary form, have been discovered that prove that the earliest copies of the Septuagint did contain the divine name.” – p. 5, Vol. 2, Insight on the Scriptures, WBTS, 1988.

    [Among others, fragments of a leather scroll (LXXVTS 10a) dated to the end of the first century A.D. found in a cave in the Judean desert used the tetragrammaton in Hebrew letters extensively in 5 of the `minor prophets,’ and a fragment of a parchment scroll of Zechariah (LXXVTS 10b) dated to the middle of the first century C.E. found in the Judean desert used the tetragrammaton in ancient Hebrew characters.]

    So, at least in written form, there is no sound evidence of any disappearance or disuse of the divine name in the B. C. E. period. In the first century C. E., there first appears some evidence of a superstitious attitude toward the name. Josephus, a Jewish historian from a priestly family, when recounting God’s revelation to Moses at the site of the burning bush, says: `Then God revealed His name, which ere then had not come to men’s ears, and of which I am forbidden to speak.’ (Jewish Antiquities, II, 276 [xii, 4]) Josephus’ statement, however, besides being inaccurate as to knowledge of the divine name prior to Moses, is vague and does not clearly reveal just what the general attitude current in the first century was as to pronouncing or using the divine name.

    The Jewish Mishnah, a collection of rabbinic teachings and traditions, is somewhat more explicit. Its compilation is credited to a rabbi known as Judah the Prince, who lived in the second and third centuries C.E. Some of the Mishnaic material clearly relates to circumstances prior to the destruction of Jerusalem and its temple in 70 C. E. Of the Mishnah, however, one scholar says: `It is a matter of extreme difficulty to decide what historical value we should attach to any tradition recorded in the Mishnah. The lapse of time which may have served to obscure or distort memories of times so different; the political upheavals, changes, and confusions brought about by two rebellions and two Roman conquests; the standards esteemed by the Pharisean party (whose opinions the Mishnah records) which were not those of the Sadducean party … – these are factors which need to be given due weight in estimating the character of the Mishnah’s statements. Moreover there is much in the contents of the Mishnah that moves in an atmosphere of academic discussion pursued for its own sake, with (so it would appear) little pretence at recording historical usage.’ (The Mishnah, translated by H. Danby, London, 1954, pp. xiv, xv) Some of the Mishnaic traditions concerning the pronouncing of the divine name are as follows:

    In connection with the annual Day of Atonement, Danby’s translation of the Mishnah states:

    „And when the priests and the people which stood in the Temple Court heard the Expressed Name come forth from the mouth of the High Priest, they used to kneel and bow themselves and fall down on their faces and say, `Blessed be the name of the glory of his kingdom for ever and ever!'” (Yoma 6:2) Of the daily priestly blessings, Sotah 7:6 says: „In the Temple they pronounced the Name as it was written, but in the provinces by a substituted word.” Sanhedrin 7:5 states that a blasphemer was not guilty `unless he pronounced the Name,’ …. Sanhedrin 10:1, in listing those „that have no share in the world to come,” states: „Abba Saul says: Also he that pronounces the Name with its proper letters.” Yet despite these negative views, one also finds in the first section of the Mishnah the positive injunction that „a man should salute his fellow with [the use of] the Name [of God],” the example of Boaz (Ru 2:4) then being cited. – Berakhot 9:5.

  23. Adrian 10/05/2017 at 3:05

    And if Jesus (the Hebrew/Aramaic-speaking Palestinian Jew) quotes from the OT to his fellow Hebrew/Aramaic-speaking Jews, he is not going to do it from the Greek Septuagint! He is going to do it from the scrolls found in the temple in Jerusalem (or copies thereof): the Hebrew Scriptures!

    „…the Hebrew text, … was the only authoritative form of the scriptures recognized by the Palestinian Jews.” – p. 168, Vol. 2, The Encyclopedia of Religion, Macmillan Publ., 1987. (In any case even the Septuagint at this time in Palestine also used the Divine Name in Hebrew characters.)

    When Jesus quotes Ps. 110:1, he will say „Jehovah said unto my lord, `Sit thou on my right hand…’.” – Matthew 22:44. (Notice the use of „LORD” instead of „Lord” here in the NT in the KJV – what does the code word „LORD” really mean in the KJV?) He would not substitute another entirely different word with an entirely different meaning from what was written by the inspired Bible writers (certainly not if he was quoting the only personal name of God). He continually, fearlessly broke the superstitions and man-made traditions of the Jews in favor of what his Father actually taught and commanded.

    So even if the Jewish tradition of substituting „Lord” for „Yahweh” when reading Scripture aloud had been established in Jerusalem itself at this time (which is highly arguable), Jesus would not have hesitated to ignore it in favor of the truth. Certainly he would not have polluted the holy `Shema’ but would have said „Jehovah [is] our God; Jehovah [is] one” to the admiring Jewish scribe at Mark 12:29! – see NKJV („LORD”). Also notice Jesus’ words at Matt. 4:4, 7, 10; 5:33; 21:42; 22:37, 44. (Likewise, the inspired Jewish Christian writers of the NT when quoting OT scripture where the Name was clearly written would have also written that Name – e.g., Matt. 3:3, etc.)

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.