mai 2019
D L Ma Mi J V S
« mart.    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
299
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Marele conflict universal și victoria Bisericii (Apocalipsa cap. 12-14)

Marele conflict universal și victoria Bisericii (Apocalipsa cap. 12-14)

Este uşor de observat în spatele acestei viziuni, pasajul din Geneza 3:15. Dar există şi alte teme subordonate.

1.    Femeia, Copilul şi Balaurul (cap. 12:1-6).

Femeia cerească este adevăratul Israel al lui Dumnezeu, Biserica celor scrişi în cer (Evrei 12:23), Biserica legământului veşnic. Ea cuprinde pe credincioşii evrei sau neevrei dinainte de Christos şi din era creştină. Ea este atât mama lui Iisus (v. 5) cât şi Biserica persecutată după înălţarea Sa (v. 6.13). Identitatea spirituală şi nu pământească a acestei Biserici este subliniată de Iisus în Matei 12:46-50, Luca 8:21. Vezi şi  Cânt. 6:4.10; Gen. 37:9. Ea este toată lumina acestei lumi, orientare de zi şi de noapte. Slava cu care este îmbrăcată, este cea pierdută în Eden şi recâştigată prin Christos (Daniel 12:3, Matei 13:43). Poziţia femeii, imaginată ca stând pe scaunul de naştere, având luna ca piedestal şi o diademă de 12 stele pe cap (vezi cap. 21:12.14), este o magnifică subliniere a adevăratei ei origini. Imaginea însă cuprinde şi pe fiii lui Dumnezeu din cer: toate fiinţele inteligente din cer, „fraţii noştri” (v. 10) şi „împreună slujitori” (19:10). Dacă balaurul reprezintă atât pe Satan cât şi puterile pământeşti prin care lucrează, nu este de mirare că femeia reprezintă toată oştirea lui Dumnezeu.

Chinurile naşterii s-au împlinit în istorie prin necazurile crescânde întâmpinate de poporul lui Dumnezeu până la naşterea lui Iisus.

Dragonul ceresc (v. 3-4). Acest balaur monstruos care este numit şi şarpe (v. 15), este clar indicat ca simbol al lui Satan (v. 9). Capetele şi coarnele lui reprezintă şi împărăţiile lumii, neamurile vrăjmaşe (Ps. 87:4, Is. 51:9).

Culoarea roşie reprezintă foc şi sânge. Dragonul poartă pe fiecare cap o diademă regală, arătând că el este domnul lumii acesteia (Ioan 14:30, Luca 4:6, 2 Corinteni 4:4, 1 Ioan 5:19). Textul din Apocalipsa 17:9-12 ne învaţă că aceşti 7 împăraţi trebuie înţeleşi ca fiind şapte mari puteri succesive în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu: 1. Egiptul Faraonic, 2. Imperiul Asirian, 3. Imperiul Babilonian, 4. Imperiul Persan, 5. Imperiul lui Alexandru urmat de lumea elenistică, 6. Imperiul Roman urmat de lumea creştină (cele 10 coarne) şi 7. Lumea descreştinată modernă (începând cu Revoluţia Franceză şi culminând cu revoluţiile bolşevice).

Stelele atrase de balaur sunt îngerii pe care i-a înşelat (v. 4.7.9). Diavolul are numai două metode de convingere pe care le folosesc toate puterile şi toţi indivizii inspiraţi de el: violenţa (constrângerea, ameninţarea cu moartea, tortura) şi minciuna (amăgire, farmec, diplomaţie, manipulare). El este de la început un ucigaş (culoarea roşie) şi un mincinos (coadă), In 8:44.

Refugiul adevăratului Israel. Pustia este „locul ei [al Bisericii]” în lume (v. 14), un „loc pregătit de Dumnezeu”. Observaţi aici modelul Ilie, care este prezent şi în cap. 11, împreună cu perioada de 1260 zile.

2.    Război în cer şi pe pământ (12:7-17)

Război în cer. Scenele din v. 7-9 explică originea conflictului. Vers. 17, care reprezintă culminaţia războiului în faza pământească, ne sugerează ţintele adversităţii lui Satan: legea lui Dumnezeu şi poziţia lui Christos.

Aruncarea pe pământ a lui Satan nu este în momentul alungării din cer, deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune că până la această aruncare a lui Satan pe pământ el acuza pe credincioşii pământeni înaintea lui Dumnezeu (Iov 1 şi 2, Iuda 9, Zah. 3:1-4). Ceea ce a determinat senatul îngerilor să nu mai permită lui Lucifer accesul la cer a fost Crucea. Instrumentul înălţării Domnului Christos a fost instrumentul doborârii lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32, 16:11).  „Strigătul de pe cruce ‚S-a sfârşit!’ a fost sentinţa de moarte a lui Satan. Marea luptă… s-a încheiat atunci, desfiinţarea finală a păcatului rămânând astfel asigurată în mod definitiv.” (Marea Luptă 455.644-650).

Cântarea de sabat a mântuirii (v. 10-12).

Versetul 11 este cheia biruinţei, rezumatul temei cărţii şi centrul literar al Apocalipsei: sunt 206 versete înainte de el şi 208 versete după el.

„Puţină vreme”, de la Calvar la al doilea Advent (v. 12), un timp condiţionat de evanghelizarea lumii şi de pregătirea Bisericii (Mt. 24:14, 34; 2Pt. 3:11-12).

Urmărirea femeii (v. 13-14) reprezintă ispitire şi persecuţie (2 Corinteni 11:3-4.14-15, 1 Corinteni 15:9). Cel mai grozav timp a fost acela al dominaţiei lui Antichrist, cei 1260 – 1290 de ani (vezi Daniel 12) între 508/538 – 1798, când acelaşi spirit care controlase Roma cezarilor s-a instalat în creştinătate, dându-se drept Spiritul lui Christos. Există câteva tipuri biblice în spatele acestei imagini a femeii cereşti refugiate în pustie: Israel ieşind din Egipt, urmărit de balaurul faraonic, este hrănit de Dumnezeu cu mană şi „purtat pe aripi de vultur” (Deuteronom 32:10-12) de-a lungul a 42 de staţionări; Ilie se refugiază în pustie dinaintea regalităţii israelite apostate, unde este hrănit de Dumnezeu în timpul unei secete de trei ani şi şase luni; în timpul persecuţiei lui Antioh Epifanul mulţi hasidimi s-au retras în pustie (Evrei 11:37-38).

Toate elementele din acest tablou sunt simbolice. Pustia este starea de restrişte, de strâmtorare şi de peregrinare a Bisericii în lume, echivalentă cu purtarea de sac din cap. 11. Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu din acea perioadă puteau fi găsiţi în special printre vechile biserici încă nesupuse Romei, printre mişcările evanghelice („ereziile”) medievale; în bisericile Reformei, în aripa radicală a protestantismului şi în mişcările de tip pietist. Dar nu puţini credincioşi au existat şi în bisericile orientale şi ortodoxe răsăritene, şi chiar în sânul Bisericii Romane, printre evrei, printre eretici, islamici (mauri)  şi chiar păgâni, care au slujit lui Dumnezeu după regula de aur şi după cea mai bună cunoştinţă pe care o aveau.

Atacuri indirecte ale Romei (v. 15-16). Vărsătura acidă şi plină de fiere a balaurului descrie toate expediţiile armate şi misiunile de evanghelizare cu sabia sau cu minciuna, trimise împotriva comunităţilor de credincioşi diferiţi (Isaia 59:19, Daniel 11:10.22). Nu doar Roma a acţionat astfel sub inspiraţia diavolului, ci şi Bizanţul – Noua Romă – şi alte puteri.

Dar pământul a dat ajutor femeii. Aici se vede o reacţie naturală faţă de aceste persecuţii. Această prăpastie care apare ca o falie creată de un cutremur teribil, această pedeapsă ce aminteşte de soarta lui Core care voia să fie pontif în locul lui Aron (Numeri 16:32), poate reprezenta Revoluţia Franceză şi revoluţiile care au urmat. Toate acestea au fost îngăduite de Dumnezeu care a permis secularismului şi ateismului să umilească Biserica apostată, ca să creeze un timp de libertate pentru poporul Său.

Ultimul atac al balaurului (12:17). Mânia balaurului este aceeaşi furie descrisă în v. 12, cu aceeaşi motivaţie. Războiul este cel început în cer (v. 7), desfăşurat în timpul Evului Mediu (Daniel 7:25) şi, în ultimă fază, cel descris în Apocalipsa 13:7, 16:14, 17:14.

Rămăşiţa Bisericii. În timpul sfârşitului (după anul 1798), Biserica spirituală, universală a lui Dumnezeu este încă reprezentată. Satan a urmărit această Biserică, mai întâi pentru a nimici pe Mesia, iar după înălţarea lui Mesia, ţinta atacului a rămas Biserica. Acum ultimii reprezentanţi ai Bisericii, ultima generaţie de credincioşi sunt ţinta atacului. Vezi Gen. 3:15; Rom. 16:20; Ap. 15:2).

Poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus. Această profeţie se aplică la Biserica actuală, după 1844, deoarece ambele semne distinctive – recunoaşterea poruncilor lui Dumnezeu (vezi Ap. 11:19) şi prezenţa „Spiritului profeţiei” (darul / harisma profeţiei), care este o mărturie din partea lui Iisus (Apocalipsa 19:10, 22:9) – se manifestă într-un mod unic în învăţătura şi viaţa adventistă: prin respectarea poruncii a patra, printr-o viaţă creştină distinsă şi prin manifestările darului supranatural al profetismului. Au existat unele manifestări profetice sporadice în mişcările dintre anii 1840-1844 (William Foy şi Hazen Foss în America) şi în acea „epidemie a predicării” (cum a numit-o presa timpului) apărută printre adolescenţii pietişti din Suedia. Dar într-un mod permanent şi, cuprinzând mai multe daruri decât al profeţiei, istoria adventismului este martoră a vieţii şi activităţii unice a Ellenei Gould White (1827-1915). Dintre toate darurile date Bisericii, acesta este subliniat ca fiind cel mai important (Ioan 15:26-27, Efeseni 4:11-15, 1 Corinteni 1:6-8, 14:1.3, Fapte 2:16-18.39, Ioan 16:12-15). Împlinirea completă a acestei profeţii, atât în ce priveşte „păzirea poruncilor lui Dumnezeu” cât şi prezenţa vie a „mărturiei lui Iisus” în Biserică se va manifesta în timpul revărsării „ploii târzii” a Spiritului Sfânt (Fapte 2:15-18.37-39, Apocalipsa 18:1), după încercarea Bisericii..

Această profeţie despre rămăşiţa Bisericii nu s-a împlinit, totuşi, în profunda şi directa ei semnificaţie. Aici este văzută ultima generaţie a biruitorilor, despre care se va vorbi în cap. 14:1-5.12. Adventiştii au crezut întotdeauna că ei sunt ultima generaţie, şi această concepţie este corectă, dar nu trebuie să uităm că „sfârşitul timpului sfârşitului” este condiţionat (vezi explicaţia de la v. 12).

3.    Fiara Antichrist ieşită din mare (13:1-10)

Capitolul 13 descrie în detaliu modul în care va acţiona balaurul prin intermediul puterilor politico-religioase pământeşti.

Am văzut ridicându-se din mare o fiară (13:1-2). Descrierea fiarei are asemănări esenţiale cu balaurul. Descrierea fiarei, în care se combină aspecte ale celor patru fiare din Daniel 7, ne obligă să observăm aici aceleaşi puteri istorice în cele şapte capete. Balaurul avea câte o coroană pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esenţial în toate (satanismul şi păgânismul puterilor lumeşti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poartă zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, şi aceeaşi fiară reprezintă Roma în toate fazele ei (păgână şi creştină, unitară şi divizată), nu este cazul să numărăm aici un cap roman păgân şi un alt cap papal. Comparaţia cu Daniel 7 arată că Roma este în mod suficient şi corect simbolizată printr-un singur cap, principalul cap al fiarei. Prezenţa celor zece coarne încoronate arată că, spre deosebire de balaur, care reprezintă controlul lui Satan asupra tuturor împărăţiilor lumii, fiara aceasta reprezintă puterea care deţine controlul special în timpul existenţei statelor creştine. Celelalte şase capete indică legătura organică, înrudirea spirituală dintre Roma şi celelalte puteri istorice ale lumii, sugerând că această fiară este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului şi aparenta confuzie a identităţii balaurului şi fiarei sunt intenţionate. Ei sunt doi şi totuşi unul singur. Ei sunt o parodie a unităţii dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul.

Balaurul i-a dat puterea lui, tronul lui şi o mare autoritate. După cum Tatăl a dat Fiului toată autoritatea Sa, tot astfel şi Satan, tatăl minciunii şi-a ales un reprezentant pământesc cu influenţă mondială, care să-l reprezinte în toată subtilitatea şi strălucirea lui, în toată îndrăzneala rebeliunii lui şi a pretenţiilor de înlocuitor al lui Christos. Păgânismul a cedat locul falsului creştinism. Satan a dat lui Antichrist tronul său. Ispita pe care Iisus a biruit-o în pustie, aceea de a accepta stăpânirea întregii lumi, cu condiţia unui compromis cu diavolul în ce priveşte închinarea, l-a biruit pe acela care îşi închipuie că ţine locul lui Christos.

Fiara are „numărul unui om” (v. 18), prin urmare este o autoritate monarhică. În Daniel 7, papalitatea era reprezentată printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regală şi timpul apariţiei ei. Aici însă, papalitatea nu apare ca putere distinctă de Roma păgână, ci ca reprezentant succesoral al dinastiei cezarilor şi pontifilor romani.

Unul din capetele fiarei părea junghiat, rănit de moarte. Expresia junghiat, folosită în textul original, parodiază pe Christos – Mielul junghiat. După cum Iisus a activat public timp de trei ani şi jumătate (42 de luni), după care a fost „junghiat” dar a învins moartea şi atrage la Sine pe toţi oamenii, tot astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani) de la 538 la 1798, după care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, aşteptându-se sfârşitul lui. Dar, într-un mod neaşteptat de contemporanii Revoluţiei Franceze şi ai lui Napoleon, Roma papală a înceut să-şi revină, deşi este încă departe de autoritatea din secolele trecute.

Blasfemii pe capete, blasfemii în gură. Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani – care erau în acelaşi timp pontifi supremi! – au fost adoraţi ca zei. Dar această divinizare atinge forma cea mai subtilă, şi totodată mai îndrăzneaţă, în timpul supremaţiei papale.

Timpul activităţii – 42 de luni (v. 5). Referirea la această perioadă (care apare de şapte ori, sub diferite forme, în profeţiile apocaliptice: de 2 ori în Daniel şi de 5 ori în Apocalipsa) este o dovadă evidentă în favoarea identificării acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiuit din Daniel 7, care a dominat lumea creştină între anii 538-1798. Versetele 5-8 nu reprezintă evenimente care urmează să se întâmple după cele din v. 4. Expresia repetată „i s-a dat” din v. 5 trebuie înţeleasă în relaţie cu autoritatea dată de balaur în v. 2. De asemenea, v. 5-7 trebuie înţelese în lumina profeţiei din Daniel 7:25.

La robie şi sabie… sau la credinţa sfinţilor? (v. 9-10). Primele două părţi ale v. 10 sunt redate în textul grecesc într-o formă mai neclară, dar apare ca o citare liberă a sentinţei din Ieremia 15:2, 43:11: Cine este pentru robie, merge la robie. Cine [trebuie] să fie ucis cu sabia, să fie ucis cu sabia. Aceste cuvinte se referă la poporul lui Dumnezeu care poate să fie târât în această nouă robie babiloniană (în timp ce alţii ies din Babilon!) sau să rămână de partea lui Christos: „Aici este [se dovedeşte, se vede] statornicia şi credinţa sfinţilor!” Ideea este atât de importantă încât se repetă în Apocalipsa 14:12.

4.    Fiara Pseudoprofet ieşită din pământ (13:11-18)

A doua fiară are rolul unui profet şi face minuni extraordinare, de aceea este numită în următoarele capitole „falsul profet”. Un adevărat profet susţine pe adevăratul Christos, în timp ce falsul profet proclamă un fals mesia (Matei 24:23-25, 2 Petru 2:1.15, 2 Corinteni 11:4, Deuteronom 13:1-5; vezi şi Exod 4:16).

Ridicându-se din pământ. Spre deosebire de fiara Antichrist care se ridică din mare, a doua fiară se ridică din pământ. Am putea vedea în acest pământ limanul, uscatul unde se poate locui, ţărmul dorit de cei ce călătoresc pe mare.[1] Putem stabili timpul apariţiei acestei fiare pseudo-profetiste: după dominaţia istorică a fiarei Antichrist, apare ca prin minune, pentru a vindeca rana celei dintâi. Statul American a apărut aproape concomitent cu Revoluţia Franceză, care a marcat sfârşitul dominaţiei papale. Având la temelie o Constituţie cu principii unice, înălţând drepturile şi libertăţile sacre ale individului, ea s-a privit pe sine ca fiind destinată să inaugureze în lume o nouă ordine a veacurilor (aşa cum apare scris pe sigiliul ei, în latină: NOVUS ORDO SAECLORUM), eliberându-se de mentalitatea europeană cu biserici naţionale.[2]

Creşterea din pământ a acestei puteri este o descriere foarte exactă. Ea răsare şi creşte uşor ca o plantă. În primul rând prin muncă şi cinste, având la rădăcini o credinţă pentru care a curs mult sânge în Europa, ea s-a dezvoltat, şi-a câştigat independenţa, a primit o infuzie continuă de inteligenţă şi curaj prin imigrări din Lumea Veche, a fost în stare să cumpere suprafeţe uriaşe de la alte popoare (Louisiana, Florida, California, Arizona, New Mexico, Alaska), iar statul Texas s-a alăturat voluntar.

Singurul loc biblic unde ni se vorbeşte despre un fals profet sculându-se din pământ este descrierea seanţei realizată de doamna din Endor (1 Samuel 28:13-14). Acest caracter înşelător se reflectă în contrastul dintre corniţele de miel şi glasul de balaur. Prin comparaţie cu alte fiare, pare a fi creştinismul personificat. Dar modul în care vorbeşte lumii în versetele următoare este glasul unui balaur. Fiindcă doar balaurul este preocupat să dea o atât de mare autoritate Anticristului papal. Este, oare, un lucru întâmplător că America este în acelaşi timp patria spiritismului modern şi a teosofiei, curente care sunt adevăratul suflet al mişcării New Age? Prin urmare, fiara pseudoprofet este America pseudo-protestantă, controlată de spiritualism şi catolicism.

Corniţele de miel reprezintă blândeţe, tinereţe, atitudine paşnică, creştinism. Sunt două: stat fără rege şi biserică fără papă; democraţia în politică şi moştenire protestantă în religie. Cele două entităţi sunt separate şi astfel statul serveşte fericirea individului. Glasul de balaur se referă la evenimentele profetice care sunt în curs şi care implică o combinaţie a celor două puteri de tip „fier şi lut”, ca în profeţia din Daniel 2 (vezi şi ilustraţia din Daniel 3).

Acesta este un vis urât, dar se va împlini. În lumea în care trăim, profeţiile neplăcute sunt mai credibile (Ier. 28:7-9). Criza energetică din 1973 a determinat un val de interes pentru redresarea moral-religioasă a americanilor, trezire care întotdeauna este asociată cu obligativitatea sfinţirii universale a duminicii. Într-o ţară în care toată lumea crede că prosperitatea este semnul aprobării divine, iar criza economică este dovada neplăcerii lui Dumnezeu, cei ce sunt interpretaţi ca fiind cauza nenorocirii publice (profanatorii duminicii!) vor deveni ţapi ispăşitori.

Semnul, numele şi numărul fiarei romane

Biblia vorbeşte în limbajul religios al lumii contemporane cu Ioan. Închinătorii zeilor îşi făceau semne pe corp (în special pe frunte şi pe mână), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-şi exprima închinarea şi slujirea. Era ceva analog stigmatizării sclavilor şi vitelor. Dumnezeu a arătat că semnele distinctive ale israeliţilor ca închinători ai adevăratului Dumnezeu constau în respectarea Legii Domnului (Dt. 6:8). Iar primul caz din istoria biblică, în care apare expresia „semn pe mână şi pe frunte” indică o sărbătoare (Ex. 13:9.16). Sabatul a fost lăsat de Dumnezeu ca semn distinctiv şi veşnic al legământului celor zece porunci (Ex. 31:13; Ap. 11:19). Astfel se sugerează că semnul fiarei este legiferarea unei sărbători în competiţie cu Sabatul Domnului.  Vezi şi Dan. 7:25; Mt. 5:17-20.

Totuşi, noi nu susţinem că un creştin conştiincios care serbează duminica în cinstea învierii lui Iisus, sau ca datină bisericească, are „semnul fiarei”. Noi afirmăm că semnul fiarei este legiferarea sabatului lui Antichrist (duminica), sfidând principiul libertăţii de închinare şi dispreţuind Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Orice om, care după ce a fost avertizat şi convins, calcă în mod conştient sabatul Domnului, pentru a respecta legile omeneşti, primeşte semnul fiarei. Ceea ce face din duminică semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici a tradiţiei omeneşti, ci faptul că va fi impusă prin lege în locul sabatului, determinând persecuţie, care începe cu constrângeri economice (v. 17) dar ajunge până la vărsare de sânge.

Numele fiarei este considerat de majoritatea interpreţilor ca fiind Antichrist, cuvânt grecesc (Anti-Christos) care înseamnă Vice-Christos. Titlul oficial şi tradiţional al papalităţii este VICARIVS CHRISTI (Vicarul lui Christos). În cazurile în care s-a urmărit sublinierea dumnezeirii lui Christos şi a originii divine a oficiului papal, titlul a fost cunoscut ca VICARIVS FILLI DEI (Vicarul Fiului lui Dumnezeu). Suma cifrelor care reprezintă literele acestui titlu latin (V=5, I=1, C=100, I=1, V=5, I=1, L=50, I=1, D=500, I=1) este 666.

Există însă în creștinismul popular o autoritate care se dovedește superioară nu doar Bibliei, ci și papilor, sinoadelor și teologiei Bisericii. Aceasta este TRADIȚIA, care le include pe toate, și în numele căreia Biserica a acționat și acționează. În greacă, termenul parádosis, însemnând în același timp tradiție (Mat 15:2-3, 6; Mr 7:3, 5, 8-9, 13; Gal 1:14; Col 2:8) și trădare (sau predare, Ier 39:4; 41:2), însumează 666:

Π = 80

A =   1

Ρ =100

A =   1

Δ =   4

Ο =  70

Σ = 200

I  =   10

Σ  = 200

Total :666

Tradiția creștină universală este înălțată mai presus de Biblie, deoarece ea interpretează Biblia și asigură autoritatea umană a Bisericii ca cheie a voinței divine. Infailibilitatea papală este condiționată de fidelitatea sa față de tradiția Bisericii. ”The infallible teachings of the Pope must be based on, or at least not contradict, Sacred Tradition and Sacred Scripture.” Mai mult decât orice altă autoritate, aceasta va determina acceptarea legii duminicale.

V. Triumful biruitorilor fiarei (Apocalipsa 14:1-5).

Scena are loc în cer, după cum reiese din v. 2. Noul Testament arată că Muntele Sionului este în legătură cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptătorii sigilaţi din cap. 7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt văzuţi în ceruri, ca biruitori, arătând că, în timp ce milioanele şi miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul lui Antichrist, vor exista mulţi credincioşi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Numele comun al lui Iisus şi al tatălui Său, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Şi-l descopere în Exod 3: יהוה  Iahwé, „Cel ce era, este şi va fi”. Noul Testament Îl recunoaşte aici pe Acela care este una cu Tatăl, Creatorul şi Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36-43 cu Isaia 6:1-3, 9-10).

Numele lui Dumnezeu pe frunte este simbolul apartenenţei (fiind numele de pe sigiliu) dar şi simbolul sfinţirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamnă a avea legea lui scrisă în inimă şi manifestată în viaţă, cu credinţă şi iubire (Ioan 17:26). Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei răscumpăraţi. Şi primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt apăraţi de moarte (Ieremia 2:23).

Această rămăşiţă a Israelului universal al lui Dumnezeu este în mod sigur formată din creştini, deoarece ei sunt împreună cu Mielul (v. 1.4 comp. Apocalipsa 7:17). Pentru explicaţii asupra identităţii, vedeţi cele de la cap. 7.

Cântarea cea nouă a biruitorilor (v. 2-3) nu poate fi redată de nimeni din cer sau de pe pământ, decât de ei, pentru că ei sunt singurii care trec prin „necazul cel mare”. Aceeaşi cântare este numită în cap. 15 „Cântarea lui Moise şi a Mielului”, amintind de cântarea eliberării de la Marea Roşie, cu ocazia ieşirii din Egiptul devastat de plăgi. Ea este cântată într-un sens general de mântuiţii din toate neamurile (5:9). Prin urmare, aceşti 144.000, chiar dacă printre ei pot fi mulţi evrei, sunt rămăşiţa unui Israel spiritual (κιθαρρα – kitharra = liră, harpă de mână, nu alăută). Ei sunt răscumpăraţi de pe pământ [dintre cei vii] (Tragedia Veacurilor 595). Sunt creştini ca Enoh şi Ilie, care au fost luaţi la cer prin translaţie (mutare directă, în corp glorificat), creştini de tipul lui Iosua şi Caleb care au intrat în ţara făgăduită.

Calităţile spirituale (v. 4-5). În traducere directă, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „Aceştia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindcă sunt virgini”. Într-un asemenea context simbolic nu se poate rămâne la sensul propriu al acestor cuvinte. Este adevărat că în timpurile noastre lumea a devenit un bordel, că libertatea sexuală este cea mai căutată şi mai proslăvită libertate şi cultul cel mai adorat de mulţime, aşa încât n-ar fi de mirare ca Dumnezeu să aleagă floarea castităţii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirmă că acea destrăbălare „sacră” a lui Israel, acel „sexy-cult” care s-a desfăşurat în Valea Şitim, lângă Iordan, chiar la hotarul ţării făgăduite, va deveni o situaţie predominantă înainte de a doua venire a Domnului Christos! – Patriarhi şi profeţi 459-461). Totuşi, la cei 144.000 se subliniază virginitatea, nu castitatea. Şi, pentru că Biblia subliniază sfinţenia căsătoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu să aleagă numai persoane virgine. De fapt, în viziune apar doar bărbaţi, iar virginitatea este, prin excelenţă, o calitate feminină! (vezi şi Matei 25:1-13).

Există însă un fel al lui Dumnezeu de a ne număra şi măsura puritatea şi virginitatea, la care poate să aspire şi cel mai decăzut bărbat şi cea mai păcătoasă „femeie păcătoasă” care crede în Numele lui Christos spre iertare şi biruinţă, primind pe frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere să se spună: „ei sunt virgini pentru că nu s-au mânjit cu femei”. Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit… pentru că sunt virgini”. Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinţă a înfrânării, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini şi, de aceea nu s-au mânjit cu femei. În Biblie, este numită fecioară o cetate neînvinsă, necucerită, neînfrântă. În acest sens, nu doar „fiica Sionului”, ci şi „fiica Babilonului” şi „fiica Egiptului” sunt numite fecioare (Isaia 47:1, Ieremia 46:11). Această idee se poate lega atât de metafora sigilării (unul dintre sensurile sigilării fiind inviolabilitatea conştiinţei, a caracterului, a vieţii) cât şi de aceea a victoriei în această ultimă luptă.

În mod evident, este subliniată puritatea spirituală. Femeile din această imagine sunt ecoul unui eveniment tipic, amintindu-ne de acea cădere a israeliţilor în idolatrie cu puţin timp înainte de a intra în ţara făgăduită, chiar la Iordan, la hotarele Canaanului. La sfatul falsului profet Balaam, care fusese cândva profet al lui Dumnezeu, care cunoştea adevărul dar iubea mai mult arginţii, vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu au desfăşurat o sărbătoare generoasă, „ecumenistă”, la care au invitat şi pe evrei. Femeile păgâne au fost acelea care i-au făcut să cadă în păcat şi mulţi au fost pedepsişi la cuvântul lui Dumnezeu (Numeri 25, Numeri 31:14-18). Faptul că această tragedie istorică stă în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Există şi un alt element care subliniază legătura: în ambele capitole din Numeri (25 şi 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) şi 12.000 (1000 x 12), adică exact factorii numărului 144.000 (vezi cap. 7:5 etc.).

În contextul acestei scene profetice avem de asemenea un fals profet care pregăteşte o sărbătoare idolatră şi care, asemenea lui Balaam (vezi şi cap. 2:14-16), face tot ce poate să atragă lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea creaturii? Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singură femeie curată, dar mai multe femei uşoare: Izabela, prostituata Babilon şi fiicele ei (17:5). Într-un timp în care mulţi credincioşi vor fi ademeniţi de bisericile prostituate ca să se îndepărteze de legea lui Dumnezeu şi să primească semnul fiarei, vor exista şi unii creştini statornici, în ciuda tuturor farmecelor ecumeniste şi spiritualiste inspirate de Balaamii moderni.

Merită subliniată corespondenţa dintre situaţia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) şi scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenţa unui fals profet şi a ispitelor reprezentate de „prostituţia sacră” a compromisului dintre religia curată şi religiile false, dar şi prezenţa manei şi a numelui (2:17) sunt semnificative. Mana este semnul grijii lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale poporului Lui (implicând principiile cereşti ale alimentaţiei!), cât şi un simbol al testării credinţei şi ascultării cu privire la porunca sabatului: Exod 16:4.18.23-35. În contextul scenei celor 144.000 este pusă greu la încercare credinţa, prin acea restricţie economică din cap. 13:17 şi printr-o lege duminicală universală. Numele cel nou apare aici scris pe frunte. (O altă anticipare a acestei sigilări se găseşte în făgăduinţa dată biruitorilor din Filadelfia: cap. 3:12. Aceste corespondenţe între elemente din cele şapte scrisori şi scenele ultimului act al marii drame arată, o dată în plus, că bisericile apocaliptice trebuie văzute nu numai ca biserici locale sau ca perioade ale Bisericii, ci şi ca reprezentând întreaga Biserică spirituală a lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, inclusiv la sfârşitul timpului).

În contrast cu cei ce urmează fiarei din cap. 13:3b, după textul grecesc, „aceştia sunt cei ce însoţesc pe Miel, oriunde merge El”. Participiul grecesc folosit aici arată că ei umblă cu Iisus la timpul trecut, la prezent şi la viitor. Asemenea celordoisprezece (12!): Ioan 1:36-37, 6:66, 12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Luca 9:57-62. Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Iisus, dintre toţi mântuiţii, fiindcă au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut şi Domnul lor.

Astfel cei de pe urmă vor fi cei dintâi în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 20:1-16). Nu cei ce se laudă cu naşterea lor, ca fariseii care se fereau să întâlnească un păgân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umblă cu Mielul. Cei ce n-au altă virtute decât că „s-au născut în credinţă şi n-au fost membri ai altor biserici”, trebuie să se mai nască odată; singura lor şansă de a intra în oştirea celor sigilaţi este pe aceeaşi cale ca şi păcătosul cel mai josnic. Ideile fariseice cu privire la identitatea celor 144.000 trădează adesea laodiceanismul.

Ei sunt ca şi Domnul lor (Isaia 53:9 u.p., 1 Petru 2:21-22, Ţefania 3:11-13). Minciuna este tăgăduirea adevărului, distorsionarea adevărului sau ascunderea lui (Coloseni 3:9, Iacov 3:14). Ioan foloseşte contrastul adevăr-minciună într-un sens profund (Ioan 14:6.17, 17:17.19, 18:37-38, 3 Ioan 3.4.8.12). Ultimele cuvinte spuse despre ei (ámomoi eisin = ei sunt fără defect; de la cuvântul momos = defect) ar trebui să dea de gândit şi să determine un studiu serios al Bibliei pentru a înţelege ce înseamnă această perfecţiune morală şi cum poate fi atinsă. Acelaşi termen grecesc (cu sensul de fără defect) se foloseşte referitor la jertfele ceremoniale (Numeri 6:14, 19:2), jertfa lui Iisus (1 Petru 1:19, Evrei 9:14) şi în alte cazuri (Psalmul 14:2, 17:24, Efeseni 1:4, 5:27, Coloseni 1:22, 2 Petru 3:14, Filipeni 2:14.15, Iuda 24).

Mesajul este clar. Spre deosebire de părerea populară care susţine că nu depinde de noi ca să fim număraţi printre cei 144.000, Ellen White spunea: „Să ne străduim cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca să facem parte dintre cei 144.000”  (7 SDABC, notă adiţională la Apocalipsa 7).

VI. Evanghelia veşnică (întreita avertizare) şi revenirea lui Iisus (14:6-20)

În contrast şi în opoziţie cu tripla alianţă satanică din cap. 12-13 (balaurul, fiara şi falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie”, următoarele scene prezintă alianţa a trei îngeri care evanghelizează lumea cu Evanghelia cea veşnică, veche dar întotdeauna actuală, neschimbătoare. Ea oferă împăcarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fost judecat pe Calvar în locul nostru pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toată frumuseţea şi graţia caracterului îndurător şi sfânt al lui Dumnezeu, dar şi slava Legii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu şi oferirea unei ultime ocazii de har pentru a scăpa de mânia divină.

După scena ultimei avertizări apare scena revenirii lui Iisus, în care lumea este surprinsă împărţită în două mari recolte: lanul de grâu (cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) şi via pământului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor două recolte este în legătură cu Sanctuarul ceresc şi în ea apar de asemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecată. Imaginea îngerilor din această pericopă aminteşte de profeţia lui Iisus din Matei 24:31.

Întreita solie îngerească (14:6-13). Vezi 2 Corinteni 5:20, Galateni 4:14 u.p..

Interpreţii de-a lungul timpului au văzut în aceşti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanţi (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener şi alţii). Dar este destul de clar că avertizările lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desăvârşirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. În redeşteptările din sec. XIX şi în marea Mişcare Adventistă dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificaţi cu acele treziri şi evanghelizări. Interesant este că, în Mişcarea Millerită, care susţinea că reprezintă primul şi apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificaţia celui de-al treilea înger. Abia după 1844, când unii adventişti au descoperit sabatul biblic şi identitatea sigiliului lui Dumnezeu şi a semnului fiarei, îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

Primul înger (v. 6-7). Evanghelia veşnică este aici un ecou la avertizarea lui Pavel despre o „altă evanghelie” (Galateni 1:6-9, Evrei 13:8). Evanghelia lui Pavel avea să fie speculată şi greşit înţeleasă în timpul sfârşitului (2 Petru 3:11-18.3-4). În realitate, apostolul n-a învăţat nici evanghelia harului ieftin pe care o predică unii creştini care nu ştiu ce spun, nici evanghelia moralizării lumii prin măsuri politice „creştine” (incluzând şi revoluţii!). Pavel include în Evanghelia sa făgăduinţa noului legământ pentru împlinirea integrală şi spirituală a legii morale (Romani 2:13.16.26, 8:4, Evrei 8:10). De altfel, acest înger care ţine în mână sulul Evangheliei, invită omenirea la pocăinţă faţă de Dumnezeul Creator şi Judecător, iar ceilalţi doi îngeri care se alătură, rostesc – în spiritul aceleiaşi Evanghelii – vestea (bună sau rea?) a căderii Babilonului şi avertizarea cu privire la semnul fiarei…

Cele trei mesaje ale îngerilor formează o singură predică evanghelică, o chemare la adevărata închinare, încheindu-se cu motto-ul adventismului: poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus (v. 12). Dacă Legea Morală are un loc în Noul Legământ, atunci ea nu poate fi doar poruncă bună sau sfat bun. Ea este şi veste bună, pentru că în Christos ea este făgăduinţă. Cu alte cuvinte, vestea cea bună nu conţine doar iertarea (achitarea) noastră şi eliberarea de pedeapsa veşnică. Harul lui Dumnezeu este supraabundent pentru a ne elibera de păcatele şi defectele de caracter, de a ne şi face drepţi (nu numai de a ne socoti drepţi). Din nefericire, chiar în rândurile noastre, evanghelia lui Pavel nu este înţeleasă şi primită în toată plinătatea ei. Dacă cineva scapă de fariseismul îndreptăţirii legaliste şi moraliste, sau de teroarea strădaniilor solitare pentru sfinţire şi desăvârşire, adesea cade în cursa teologică a unei îndreptăţiri ieftine şi neputincioase pe care o predică unii evanghelici: îndreptăţit = iertat şi atât. Dar unde este acea eliberare de puterea păcatului prin locuirea Spiritului Sfânt despre care învaţă Pavel în Romani 8 şi în alte locuri? Nu este cazul să alegem între Lege şi Evanghelie, nici să le amestecăm fără înţelegere, ci trebuie să înţelegem relaţia dintre ele aşa cum o învaţă Biblia. Abia atunci vom vedea şi experimenta frumuseţea Evangheliei. [1]

Mesajul îngerului este o chemare la pocăinţă asemenea aceleia a lui Ioan Botezătorul care a pregătit calea pentru prima apariţie a lui Christos (Luca 1:76-79). Aici este evidentă aceeaşi misiune din Apocalipsa 10:2-3.10-11, unde se proclamă „ceasul judecăţii” (sfârşitul perioadei din Daniel 8:14 în 1844). În ambele locuri îngerul are în mână o carte, în ambele locuri este vestit „ceasul judecăţii”. Acolo Îngerul reprezintă pe Christos şi pe trimişii Lui, aici apar trei îngeri uniţi care reprezintă o triplă mişcare de trezire religioasă, având trei mesaje care se combină. Expresia „temeţi-vă de Dumnezeu (veneraţi pe Dumnezeu) şi daţi-I slavă” este aceeaşi ca şi în cap. 11:13 u.p. şi ambele sunt ecouri la Maleahi 3:16 u.p. („…pentru cei ce se tem de Domnul şi dau slavă Numelui Lui”). De fapt, întreaga profeţie a lui Maleahi este în spatele acestui înger apocaliptic. Maleahi (al cărui nume înseamnă „solul Meu”, „îngerul Meu”) se adresează „rămăşiţei” ieşite din Babilon, este ultima solie de redeşteptare şi reformă din Vechiul Testament, făgăduieşte venirea unui sol (= înger) al lui Dumnezeu (Maleahi 3:1), a unui Ilie (Maleahi 4:5-6) care să pregătească pe popor pentru venirea Domnului Christos (Îngerul legământului, Iahwé, Soarele Dreptăţii), pentru răsărirea Soarelui Dreptăţii (Maleahi 4:2). Îngerul Domnului (Messía, Domnul cel aşteptat) vine mai întâi pentru o judecată, intrând pe neaşteptate în Templul Lui şi curăţindu-Şi poporul (Maleahi 3:1-15). În această judecată, poporul este separat în două clase: 1. Cei răi şi trufaşi care au obiecţii împotriva lui Dumnezeu şi care vor fi mistuiţi în ziua mâniei (Maleahi 3:15, 4:1-2) şi 2. Cei care slujesc pe Dumnezeu ca fii, care se tem de El şi-I dau slavă, a căror amintire este păstrată în cronicile cereşti şi care vor fi aleşi într-un fel deosebit, (sigilaţi) ca un tezaur unic şi preţios, înălţaţi ca judecători ai celor răi (Maleahi 3:16-18, 4:2-3). Întreaga carte a lui Maleahi respiră acest suflu al Evangheliei veşnice, începând cu acele cuvinte pline de dor şi de iubire rănită („V-am iubit” – zice Domnul…) şi până la sfârşitul ei în care venirea lui Messía spre judecată şi răsplătire este precedată de un sol al îndurării, care pregăteşte calea Domnului, atrăgând atenţia asupra celor zece porunci uitate.

Un alt loc biblic care stă la baza avertizării evanghelice a primului înger şi a celui de al treilea este Eclesiastul 12:13-14, unde avem următoarele expresii semnificative: …oricărui om…, …teme-te de Dumnezeu…, …judecată…, …păzeşte poruncile Lui… Această concluzie târzie dar înţeleaptă a vieţii nebuneşti a lui Solomon este adusă în această imagine ca o concluzie a istoriei unei omeniri rătăcite şi fără speranţă. O evanghelie din care lipseşte această concluzie nu-i poate pregăti pe oameni pentru ceasul judecăţii.

Cuvintele îngerului atrag atenţia asupra adevăratei închinări – adorarea Creatorului. Mişcarea Adventistă a apărut în urma izbucnirii necredinţei moderne şi în paralel cu darwinismul şi marxismul. În acest context este foarte semnificativă referirea la Dumnezeul Creator. Cuvintele îngerului repetă la literă tema poruncii a patra din Decalog: „…Celui care a făcut cerul, pământul, marea…” (Exod 20:11, Psalmul 146:6). Comparând aceste cuvinte cu solia celui de-al treilea înger care avertizează împotriva semnului fiarei şi atrage atenţia la poruncile lui Dumnezeu, înţelegem că închinarea adusă lui Dumnezeu se manifestă printr-o viaţă de credinţă şi ascultare al cărei semn vizibil este respectarea sabatului ca memorial al Creatorului. Faza millerită a evanghelizării făcută de adventişti între 1840-1844 nu a cuprins şi această înţelegere. Judecata de care avertizează îngerul este începută în 1844 cu cei morţi, şi ultimei generaţii i se vesteşte acest adevăr, nu pentru a fi informată că Dumnezeu judecă pe morţi, ci pentru că această generaţie trebuie măsurată, cernută, cântărită, judecată… în timpul vieţii. Şi aceasta implică ultimul test al loialităţii faţă de Dumnezeu: sigiliul Creatorului sau stigmatul fiarei?

Şi un alt înger, al doilea, s-a alăturat” (v. 8). Verbul grecesc folosit aici înseamnă s-a alăturat. Acest amănunt arată relaţia dintre cei trei îngeri. Ei formează o unitate, o singură misiune. Mesajul celui de-al doilea anunţă căderea Babilonului apocaliptic, „cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul pasiunii (mâniei) desfrâului ei”. Identitatea acestei cetăţi a lui Lucifer (vezi Isaia 14:4.12-13) va fi explicată mai pe larg în cap. 17. Aici este suficient să observăm legătura evidentă dintre mesajul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea înger: în timp ce prostituata Babilon îmbată lumea cu vinul mâniei ei, al treilea înger avertizează că închinătorii fiarei şi ai chipului ei (adică aceia care acceptă semnul sau numărul ei) vor bea şi din vinul mâniei nepotolite a lui Dumnezeu… Acest lucru arată că cetatea Babilon cuprinde toate instituţiile şi puterile care vor concura la promovarea sistemului şi cultului de tip papal, prin impunerea legii duminicale în locul Legii Creatorului.

Semnificaţia expresiei repetate „a căzut” poate fi înţeleasă printr-un studiu al locurilor biblice care stau la baza acestei imagini apocaliptice: Isaia 21:9, Ieremia 51:8. Anunţarea anticipată a căderii (înfrângerii) Babilonului implică mai întâi o cădere spirituală care este condamnată aici. Şi anunţul implică un apel adresat „israeliţilor” care sunt în captivitatea babilonică: ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi loviţi cu urgiile care vor cădea peste ea! (Isaia 48:20, 52:11, Ieremia 50:8, 51:6.9.45, Zaharia 2:7). După cum iudeii au fost prizonieri în Babilon timp de 70 de ani şi s-au repatriat la timpul arătat în profeţie, după decretul lui Cyrus, în două mari valuri succesive, tot astfel Marea Redeşteptare Adventistă (Millerită), la sfârşitul ultimelor perioade profetice (1798, 1843-1844) a început să predice, din vara anului 1844, separarea celor credincioşi de bisericile apostate. Această decizie neobişnuită a venit în urma atitudinii ostile pe care au luat-o, pe neaşteptate, bisericile americane.  

De fapt, anul 1844 reprezintă un moment de răscruce şi separare în interiorul protestantismului american. Largi biserici (prezbiterieni, baptişti, metodişti etc.) s-au scindat în acel an pe tema sclaviei, care este unul din păcatele Babilonului (Apocalipsa 18:13 u.p.). Iniţial aceste biserici fuseseră favorabile faţă de evanghelizarea adventistă. Adventismul era pe atunci o mişcare interconfesională, o trezire religioasă apărută în urma predicilor lui William Miller şi ale predicatorilor asociaţi. Miller fusese autorizat ca predicator de către baptişti, iar ceilalţi predicatori milleriţi erau, în majoritate, pastori care aparţineau trup şi suflet diferitelor biserici (metodişti, baptişti, discipoli, episcopali etc.). Adventiştii nu intenţionaseră întemeierea unei noi biserici prin schismă (separare). Predicatorii adventişti erau invitaţi de toate bisericile, şi nimeni nu avea altă grijă decât pocăinţa şi pregătirea pentru „ceasul judecăţii” şi al revenirii lui Iisus.

Dar faptul că majoritatea membrilor bisericilor erau lumeşti, în frunte cu pastorii lor, a dus la o creştere a manifestărilor ostile faţă de adventişti pe măsură ce se apropia anul 1844. În perioada 1843-1844, unele biserici americane au luat decizia oficială de a exclude din rândurile lor pe toţi cei care împărtăşeau „erezia adventistă”. Astfel că, în vara anului 1844, în ciuda reticenţei lui Miller şi a multor conducători, adventiştii au aplicat bisericilor lumeşti titlul apocaliptic de Babilon şi în presa adventistă s-a publicat invitaţia: Ieşiţi din ea, poporul Meu! (conf. Apocalipsa 18:1-4). Aproape 100.000 de persoane în America au ascultat apelul, formând atunci confesiunea separată a adventiştilor. După acest moment decisiv au apărut în istoria protestantismului şi alte semne ale decăderii: părăsirea principiului „zi-an” şi eliminarea papalităţii din profeţie, mişcarea sacramentaristă (orientare spre catolicism!), acceptarea liberalismului teologic şi a evoluţionismului, o scădere tot mai mare a spiritualităţii şi chiar a religiozităţii (confuzia dintre biserică şi lume), părăsirea reformelor începute în anii precedenţi în domeniul sănătăţii publice, al educaţiei etc.

Aplicarea profeţiei despre căderea Babilonului la protestantism, a fost însă mai degrabă o avertizare decât o incriminare. Protestantismul încă nu era Babilon de-a binelea; abia în urma unei apostazii mai adânci urmate de proiectul „chipului fiarei” şi al impunerii „semnului”, protestantismul va deveni, cu adevărat, Babilon. Restul „creştinătăţii” era de multă vreme, Babilon – o cetate care pretindea a fi a lui Dumnezeu, dar nu era decât o continuare cosmetizată a puterii „spirituale” a Romei păgâne. În timp ce primul şi al treilea înger strigă cu glas tare în acest capitol, îngerul al doilea vorbeşte fără să strige. Acelaşi mesaj este repetat în Apocalipsa 18:1-2 pentru ultima dată, de data aceasta cu strigăt puternic şi luminând tot pământul cu slavă, şi cu somaţia de a părăsi Babilonul. Până atunci ar fi bine să folosim cât mai economic şi atent epitetul de Babilon pentru bisericile protestante. De la 1844 până astăzi, datorită multor copii ai lui Dumnezeu care sunt încă în ele, aceste biserici au promovat răspândirea Bibliei şi evanghelizarea creştină, străduindu-se cu mari dificultăţi să păstreze vie flacăra creştinismului.

Un alt înger, al treilea… (v. 9-12). Mesajul celui de-al treilea înger este de o severitate extremă, şi totuşi el nu este decât o acompaniere a celui de-al doilea şi a primului înger care ţine Evanghelia Veşnică. Al treilea înger avertizează lumea cu privire la cultul fiarei (al papismului) şi al imaginii fiarei (al bisericii de stat), numind legea duminicală „semnul fiarei”, marca şi stigmatul Antichristului roman. O asemenea avertizare nu poate fi auzită rostindu-se „cu glas tare” decât în urma unei redeşteptări ca aceea descrisă în Apocalipsa 10 şi Apocalipsa 14:6-7 şi odată cu împlinirea profeţiei despre legea duminicală. AZS au prevăzut şi au avertizat prin voce şi prin scris că se va da o lege duminicală în SUA şi apoi se va generaliza. Toate evenimentele duc spre o creştere a rolului Americii şi al Vaticanului pe glob, concomitent cu o creştere a presiunilor interne americane pentru o „creştinare” a Constituţiei. Oricât ar părea de sectară, de fanatică şi de stranie această avertizare, ea trebuie dată lumii cu orice preţ, înainte de revărsarea dreptei răzbunări a lui Dumnezeu. Cine respinge sigiliul lui Dumnezeu, va primi semnul fiarei. Cine bea din vinul Babilonului va bea şi din vinul mâniei lui Dumnezeu. Avertizarea despre pedeapsă se referă la cele şapte urgii (Apocalipsa 15:1, 16:1…, 19:1-2) dar şi la pedeapsa veşnică a păcătoşilor (Apocalipsa 20:10).

Imaginea torturii fără sfârşit în foc şi pucioasă şi descrierea fumului arderii care se înalţă în vecii vecilor, zi şi noapte… este, în mod evident, o hiperbolă. Contextul este simbolic (înger, semn, fiară, potirul mâniei prostituatei, potirul mâniei lui Dumnezeu, seceră, grâu, cosor, struguri, cetatea Babilonului, cetatea Domnului etc.). Toate scenele din cap. 14 sunt simbolice. De ce, atunci, chinurile veşnice să fie o realitate literală? Babilonul a desfiinţat poruncile lui Dumnezeu pentru a înălţa invenţiile proprii şi, pentru a determina pe muritori să îngenunche în faţa acestor invenţii omeneşti, nu s-a mulţumit să ameninţe cu pedepse bisericeşti şi civile, ci a inventat sperietoarea cumplită a „iadului veşnic” în care diavolii îi fierb pe rebeli în smoală, miliarde şi miliarde de ani, fără sfârşit. Originea satanică a teoriei este evidentă, deoarece ea dă demonilor rolul lor favorit de torţionari, în timp ce Iisus spune că tocmai pentru ei a fost pregătit iadul (Matei 25:41). În spatele acestei scene profetice se află imaginea distrugerii Sodomei (Iuda 7, Geneza 19:24.28) tipul distrugerii altor cetăţi şi ţări, şi al distrugerii finale (Deuteronom 29:23-24, Isaia 13:19, 34:9-11). Focul nestins al Gheenei (valea idolatriei şi a gunoaielor din afara Ierusalimului) este pus în contrast cu permanenţa sabatului  (Isaia 66:23-24), este pedeapsa pentru profanarea sabatului (Ieremia 17:27). Cei ce resping odihna lui Dumnezeu care este ilustrată şi confirmată săptămânal prin sabat, nu vor avea odihnă nici zi nici noapte, mistuindu-se în compania fiarei al cărei semn l-au ales (14:11). Nu întâmplător, cele şapte plăgi sunt răzbunarea Legii lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:19) şi numărul de şapte al plăgilor este o replică la săptămâna Creaţiei.

Acest iad al pedepsei finale nu este în străfundurile vulcanice ale pământului, cum îşi imagina antichitatea păgână, ci este „instalat” în urma judecăţii, înaintea îngerilor şi înaintea lui Iisus (14:10). Vă puteţi imagina un rai, în care să predomine imaginea continuă a torturării păcătoşilor? Oare, cu această scenă se va delecta Mântuitorul, îngerii şi sfinţii, toată veşnicia? A face din aceste imagini poetice, hiperbole şi simboluri nişte realităţi literale este o adevărată crimă umanitară şi o insultă la adresa onoarei lui Dumnezeu. Biblia vorbeşte despre pedeapsa istorică a Sodomei în limbajul unui foc veşnic, descrie pedeapsa Ierusalimului de pe vremea lui Ieremia prin aceeaşi imagine a focului veşnic, profetizează distrugerea Edomului şi a lumii vrăjmaşe lui Israel prin aceeaşi imagine a râului sau a lacului de foc, smoală şi pucioasă, la care se adaugă un fum gros care se înalţă în vecii vecilor fără să se stingă vreodată… (Iuda 7, Ieremia 17:27, Isaia 34:9-11). Nu avem motive să credem că Dumnezeu S-a schimbat între timp. Fiul Său a luat asupra Sa pedeapsa veşnică, pedeapsa meritată de păcătos. Dacă pedeapsa lui Iisus a avut un sfârşit prin moarte, înseamnă că pedeapsa meritată de cei ce resping Jertfa înlocuitoare a lui Iisus, nu poate fi infinit mai mare decât pedeapsa luată de Iisus asupra Sa. Dar tocmai de aceea este grozavă „mânia Mielului” (Apocalipsa 6:16-17). Nu există chin mai mare decât al conştiinţei celui care vede cu ochii, aproape poate atinge veşnicia de fericire pe care a pierdut-o prin nebunia respingerii Evangheliei. Gândul că pedeapsa este irevocabilă şi că nu mai există o altă viaţă, un alt timp de probă, că ai pierdut totul, pentru totdeauna, deşi ţi s-a oferit totul, în mod gratuit, pe un preţ plătit scump de Fiul lui Dumnezeu… este un gând pe care nici măcar o imaginare anticipată nu-l poate suporta. Dar ce va fi atunci când conştiinţa se va trezi în faţa sentinţei definitive a Dreptului Judecător? Pedeapsa fizică va fi uşoară faţă de gândul despărţirii pentru totdeauna de Dumnezeu, singurul izvor al vieţii.

 „Credinţa în Iisus” este în greacă o construcţie genitivală care se traduce adesea „credinţa în Iisus” (cf. Filipeni 3:9), deşi se permite şi „credinţa lui Iisus”. Aproape peste tot în Noul Testament credinţa este Evanghelia mântuirii prin sângele lui Christos. Se numeşte credinţă pentru că ea cere încredere şi oferă totul numai prin mijlocirea credinţei personale în Christos. Aceasta este, în mod evident, credinţa aceea care duce la îndreptăţire.

Al treilea înger este identificat cu misiunea AZS. Acest mesaj se alătură celor două anterioare şi sunt prezentate împreună în evanghelizarea noastră. A treia fază a Mişcării Adventiste de la 1844 a fost pătrunderea printre adventiştii milleriţi ai unei noi învăţături biblice căreia înainte nu-i dăduseră importanţă. Chiar înainte de dezamăgire, una din comunităţile adventiste în frunte cu pastorul ei Robert Wheeler din Washington NH, a primit doctrina sabatului în urma intervenţiei unei surori baptiste de ziua a şaptea (Rachel Oakes-Preston). O mică parte dintre adventişti au primit-o ca fiind o reformă necesară înaintea revenirii lui Iisus şi un test universal pe care l-au înţeles în legătură cu Apocalipsa 7 şi Apocalipsa 13-14. Din nefericire, cei mai mulţi adventişti au respins sabatul şi au început să lupte împotriva celor ce au susţinut poruncile lui Dumnezeu. Dar, în timp ce „adventiştii de ziua întâi” n-au progresat, ba încă s-au scindat în mai multe grupări, adventiştii sabatarieni, care erau atunci probabil cea mai mică grupare, numărând doar câteva zeci de persoane, reprezintă astăzi o forţă spirituală care a încercuit globul.

Îngerul al treilea nu a început să strige cu glas tare de la 1844. Între anii 1844-1848 abia s-au cristalizat doctrinele noastre distinctive (sanctuarul, sabatul, starea inconştientă a morţilor, Spiritul Profeţiei). Între anii 1860-1863 s-a organizat Biserica, numindu-se Adventistă de Ziua a Şaptea, pentru a se distinge de ceilalţi adventişti care nu acceptau sabatul. Tot atunci s-a primit doctrina reformei sănătăţii. Evanghelizarea adventistă era limitată la Statele Unite şi abia spre sfârşitul secolului încep marile misiuni externe.

Un eveniment crucial în formarea teologică şi reformarea spirituală a mişcării adventiste a fost descoperirea şi proclamarea adevăratei înţelegeri a doctrinei îndreptăţirii prin credinţă, prin mesajul lui Jones şi Waggoner, sprijiniţi de Ellen White, cu ocazia Conferinţei Generale de la Minneapolis în 1888. Această lumină respinsă de unii (chiar dintre vârfuri) şi controversată încă, a avut un impact profund asupra istoriei noastre. Timpul marii strigări a îngerului al treilea a venit prin încoronarea doctrinei adventiste cu principiul îndreptăţirii prin credinţa în Iisus. Dar realizarea deplină a profeţiei se aplică la timpul revărsării în fapt a „ploii târzii” a Spiritului Sfânt, când evanghelizarea lumii sub un complet control supranatural va împlini profeţia din Apocalipsa 18:1. Zborul îngerului al treilea a făcut progrese, pentru că el reprezintă sfânta lucrare a lui Dumnezeu în lume. Dar numai primirea deplină a Spiritului Sfânt (condiţionată de primirea dreptăţii lui Iisus) şi atacul Babilonului prin proclamarea legii duminicale, va face ca acest înger să apară sus, în zenit, strălucind pământul ca soarele şi fiind auzit bine de toţi locuitorii pământului.

Ferice… de acum încolo!” (v. 13). Toţi cei care au murit în Domnul sunt fericiţi, fiindcă sunt sfinţi şi au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire specială, rezervată celor care mor în Domnul „de acum încolo”. Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinţa adventistă (de la 1844 încoace). Observaţi cele de la Daniel 12:2. Această referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arată că fusese prevăzută o întârziere a venirii Domnului după 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocăinţa multora (2 Petru 3:9-12). Porunca dată lui Ioan de a scrie subliniază acest adevăr care a fost de mare mângâiere pentru toţi cei care şi-au jertfit confortul unei vieţi tihnite şi s-au ostenit pentru Evanghelie, aşteptând şi grăbind venirea Lui, dar au murit fără să vadă revenirea Domnului. Deşi la prima vedere ar părea să fie vorba de odihna morţii, aici este vorba despre odihna mântuirii. Moartea nu este decât o oprire în loc a ceasului memoriei, pentru o clipă, indiferent de lungimea obiectivă a timpului. Această clipă nu este decât pragul odihnei. Cei care s-au odihnit în Christos şi au respectat odihna sabatului Lui sunt puşi aici în contrast cu cei din v. 11 care nu vor avea odihnă nici zi nici noapte. Faptele credincioşilor îi urmează. În slavă, nu în moarte. Dar mai întâi ele trec pe la judecată pentru a fi martore în favoarea credinţei în Christos a făptuitorului.

7. Cele două recolte ale lumii (v. 14-20).

Observăm că atât sentinţa favorabilă cât şi pedeapsa vin din Sanctuarul ceresc (v. 15.17) şi din altarul care simbolizează jertfa lui Iisus (v. 18). Pentru unii, Crucea va pronunţa îndreptăţire şi mântuire, pentru alţii va rosti sentinţa mâniei lui Dumnezeu. Imaginile din acest tablou sunt un limbaj împrumutat din Ioel 3:13-14.

A venit vremea, secerişul s-a copt (v. 15-16). Timpul secerişului nu poate fi fixat într-un calendar agricol. În limbajul biblic împrumutat din viaţa cotidiană a Palestinei, secerişul depinde de ploaia timpurie (de toamnă) şi de ploaia târzie (Ioel 2:23.28, Fapte 2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Osea 6:2, Isaia 32:15, 44:3-6). Iisus a arătat că timpul secerişului este condiţionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevăr profund arată că nu se poate grăbi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior şi secundar al evanghelizării inimii. „Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni să-i ia la Sine.”

Strugurii viei pământului sunt copţi (v. 17-18). Aceasta este recolta celor pierduţi, a celor ce mai sunt găsiţi în viaţă, după primele şase plăgi, dintre închinătorii fiarei. Aceştia sunt găsiţi la venirea lui Iisus ca făcând război împotriva Sa (Ioel 3:12-17). Este interesant de observat că, în timp ce secerişul celor drepţi este adunat de către Christos, recolta celorlalţi nu este adunată de El; un înger este pus să-i adune pentru distrugere (comp. cu Matei 13:39-43). Este evident că imaginea celor două recolte este întemeiată şi pe parabola grâului şi neghinei. Aici însă, în loc de neghină, cei răi sunt simbolizaţi prin strugurii viei. Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltări, ceea ce indică mânia divină, focul jertfei care a fost dispreţuită (comp. cu cap. 8:5, 2 Petru 3:10, Apocalipsa 19:20). Asemenea grâului, strugurii pământului sunt culeşi numai atunci când sunt copţi. Binele şi răul se coc în acelaşi timp pe pământ (Deuteronom 32:32-34, Ioel 3:13.19.21, vezi şi Geneza 15:16, Apocalipsa 13:15, 16:16, Daniel 12:17 u.p.).

Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu (v. 19-20). Nu trebuie căutat prin Orientul Apropiat sau în altă zonă geografică. Asemenea altarului de jertfă din cap. 6, el ocupă toată suprafaţa terestră. Imaginea are în spate metafore din Vechiul Testament (Isaia 63:1-6, Plângerile lui Ieremia 1:15, Ioel 3:13) şi descrie în alte cuvinte ceea ce în cap. 16 apare ca fiind mânia lui Dumnezeu neamestecată cu har. După cum Iisus a suferit afară din cetate, ca un făcător de rele (Evrei 13:11-13), tot aşa vor suferi despărţiţi de Dumnezeu şi lipsiţi de cetăţenia Noului Ierusalim, cei ce au preferat vinul Babilonului.

Cifra de 1600 de stadii este un număr simbolic, ca şi celelalte numere apocaliptice. După cum 12 este numărul lui Israel şi 144.000 (12 × 12 × 1000) accentuează această idee, tot astfel 4 este numărul universalului, numărul lumii (cele „patru colţuri” ale lumii). Iar 1600 de stadii înseamnă 4 × 4 × 1000, subliniind o distrugere catastrofală a tuturor locuitorilor pământului. Expresia „sânge până la zăbalele cailor” este o hiperbolă întâlnită şi în apocriful „cărţii lui Enoh”. Vezi şi Ez. 32:6; Ioel 3:18. Menţionarea cailor sugerează război. Locuitorii lumii sunt surprinşi într-un conflict cu Christos, Creatorul şi Mântuitorul, Suveranul legitim al lumii întregi (cap. 19:18-19). Următoarele secţiuni vor descrie mai detaliat modul în care vor fi pedepsiţi închinătorii fiarei şi diferitele sectoare ale Babilonului apocaliptic.


[1] „Îngerul care proclamă Evanghelia veşnică, proclamă Legea lui Dumnezeu; căci evanghelia mântuirii aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate după chipul şi asemănarea divină. Christos este atât legea cât şi evanghelia.” (E G White, 2SM, 106, Ms.32, 1896). „Slava lui Christos este caracterul Său şi caracterul Său este o expresie a legii lui Dumnezeu.” (4ST 443). „Legea şi Evanghelia sunt atât de strâns legate, încât adevărul nu poate fi prezentat aşa cum este el în Iisus, fără a împleti aceste subiecte în armonie perfectă. Legea este evanghelia lui Christos acoperită; evanghelia lui Iisus nu este nimic mai mult sau mai puţin decât legea definită, arătând principiile ei atotcuprinzătoare.” (RH 27.05.1890).


[1] „Statele Unite au fost un refugiu al celor oprimaţi. America a fost supranumită bastionul libertăţii religioase. Dumnezeu a făcut mai mult pentru această ţară decât pentru oricare altă ţară asupra căreia străluceşte soarele. Ea a fost în mod miraculos păstrată…” (E G White, RH 03 p. 41).

[2] La origine, coloniile engleze erau tot atât de intolerante pe cât erau de protestante. Catolicii, disidenţii, evreii şi vrăjitoarele aveau de ales între conformarea, convertire şi spânzurătoare. Principiul dreptului şi libertăţii de conştiinţă a fost aplicat, mai întâi în colonia Providence întemeiată de baptistul separat Roger Williams (1636). Este demn de admiraţie faptul că, deşi această colonie a fost privită la început ca o ciudăţenie neviabilă, ea a devenit modelul politic al Americii. Nu puţină influenţă la conceperea acestui sistem constituţional au avut deiştii americani. Dar ideea separării bisericii şi statului, susţinută de deişti, îşi are originea în doctrina anabaptiştilor paşnici, în aripa radicală a Reformei Protestante.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.