ianuarie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
45
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Judecata și Sanctuarul/Istoria doctrinei sanctuarului

Istoria doctrinei sanctuarului

I. Doctrina din Daniel 8:14 și implicațiile ei

Doctrina sanctuarului este primul landmark („stâlp al credinței”, sau prima „piatră de hotar”) în sens cronologic și, probabil ca importanță, în istoria adventistă.

[1]

O învățătură numai pentru înțelepți

Într-un articol din 1850, James White afirma că profeția celor 2300 de zile din Daniel 8:14 a fost și a rămas principalul pilon al credinței adventiste.[2] Iar Ellen White confirma, în 1902: „Înțelegerea corectă a slujirii (lui Iisus) din Sanctuarul ceresc este temelia credinței noastre” (Evangelism, 221).

Această curățire a Sanctuarului, înțeleasă ca metaforă a Judecății, este etapa culminantă și ultimă a marelui conflict cosmic dintre forțele binelui și ale răului – contextul biblic și spiritual al întregii teologii adventiste. De aceea, doctrina Sanctuarului (a Judecății) este cadrul teologic al tuturor celorlalte doctrine adventiste, conferindu-le acestora o importanță escatologică, așa cum se va dovedi pe parcursul acestei serii de articole. Doctrina despre Sanctuar și Judecată, bine înțeleasă, este cadrul și coroana înțelegerii biblice a Evangheliei.

Spațiul nu permite să intrăm în detaliile exegetice ale acestei teologii unice.[3] Vom aduce în discuție însă elemente istorice și teologice care să ne ajute să privim doctrina cu mai mult interes, cu mai multă grijă și cu simț practic. Ne adresăm aici celor care cunosc doctrina Sanctuarului, sau cred că o cunosc.

Istoria și experiența au lăsat o impresie universală, că doctrina adventistă a Sanctuarului este complicată, dificilă, pretențioasă, atât pentru novici, cât și pentru profesioniști. În mod special, aceia care au (sau care au adoptat) un alt context teologic în locul conflictului cosmic, nu mai pot vedea relevanța acestei doctrine. Dintr-o anumită perspectivă „evanghelică”, ea nu ar avea sens. Dar ce Evanghelie apărăm?[4] O înțelegere corectă a Evangheliei nu poate fi în afara contextului marelui conflict dintre bine și rău.

Să nu uităm că Dumnezeu a ascuns anumite lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-a descoperit pruncilor (Lc. 10:21). În viziunea lui Daniel, Christosul preexistent – îmbrăcat în alb, ca pontiful israelit în ziua ispășirii – vorbind despre oracolul timpului fixat (cf. Dan. 8:14, 26; 12:8), îi reamintește profetului că secretul timpului va rămâne acoperit până la timpul sfârșitului (Dan. 12:4, 9). Dar chiar și atunci (adică acum, în timpul sfârșitului), după cum avertizează Pontiful ceresc, „toți cei răi nu vor înțelege, ci cei înțelepți vor înțelege” (Dan. 12:10).

Expresia ebraică yāḇīnū  (= vor înțelege) are adesea sensul: „vor lua aminte” (cf. Ps. 28:5; 92:6; Pr. 14:15), „vor discerne” (Iov 6:30) sau „vor face pe alții să ia aminte” (cf. Dan. 11:33; Is:28:9). Domnul nu a pus aici un premiu pe indicele de inteligență, nici pe capacitățile academice sau didactice ale cuiva, ci despre atitudinea spirituală este vorba, ca în Pr. 29:7; Is. 32:4. Avertizarea folosește aceeași exprimare ca în Pr. 28:5: „Oamenii răi nu înțeleg deloc dreptatea (judecata), dar cei ce-L caută pe Yahwé înțeleg totul”. [5]

Înțelepții din profeția lui Daniel nu sunt neapărat savanți, ci „înțelepții poporului”, „care vor cunoaște pe Dumnezeu” și care, sub mari amenințări, „vor învăța pe mulți” (Dan. 11:32-33). Ei sunt „înțelepții poporului” care vor lumina bolțile veșniciei, după ce aici jos au luminat pe alții să aleagă calea dreptății (Dan. 12:3).[6]

Înțelepții au limite, dar rămân înțelepți

Există o prejudecată generală, că sursa doctrinei Sanctuarului și a Judecății ar fi darul profetic al Ellenei White, sau cel puțin că Ellen White ar fi avut ultimul cuvânt în definirea scrisă a acestei doctrine. Realitatea istorică este alta. Interpretarea adventistă a pasajului din Daniel 8:14 are la bază contribuții importante aduse de-a lungul secolelor de diferiți învățați, cum ar fi cei care au aplicat codul zi-an (Ez. 4:6) la profețiile apocaliptice, inclusiv la cele 2300 zile din Daniel 8:14;[7] care au descoperit începutul sincron al celor 2300 zile (din Daniel 8) și al celor 70 săptămâni (din Daniel 9),[8] și astfel au calculat sfârșitul perioadei profetice pentru anul 1843/1844/1847,[9] ori au clarificat diverse alte detalii ale profeției.

William Miller

William Miller (1782-1849)[10] a studiat această profeție între anii 1816-1822, după care și-a publicat concluziile în scris, începând cu anul 1822. În afară de propriul său studiu biblic și istoric, Miller a fost încurajat în 1836 și de comentariul prezbiterianului William C. Davis (South Carolina, 1811), care publicase că în anul 1847 va avea loc sfârșitul papalității și restaurarea adevăratei închinări.

Unii comentatori contemporani cu Miller prevedeau că la sfârșitul celor 2300 zile-ani va avea loc curățirea Ierusalimului și a Țării Sfinte de islam,[11] iar alții așteptau la aceeași dată curățirea Bisericii și a lumii de papism la „Armaghedon”,[12] începutul mileniului[13] și a doua venire a lui Christos.[14] Dar toți aceștia vedeau momentul ca pe o mare ocazie de restaurare a lui Israel și de mântuire a lumii, fie că fixau Parusia la sfârșitul mileniului apocaliptic, fie că înțelegeau domnia milenială a lui Christos pe pământ ca o nouă ocazie de pocăință.

Miller de asemenea credea că domnia milenială a lui Christos va avea loc pe pământ, dar spre deosebire de alții, el argumenta cu Biblia că ocazia mântuirii și pocăința sunt posibile numai înainte de venirea Domnului. Astfel venirea lui Iisus era concepută de Miller ca o judecată divină: mântuire pentru unii și foc nimicitor pentru alții. Tocmai acest accent a făcut atât de eficientă predicarea lui Miller. Era mesajul „ceasului judecății”.[15]

Miller înțelegea sanctuarul din Daniel 8 ca fiind un simbol al Bisericii, identificată de el cu templul (sau Ierusalimul) ceresc, care va coborî pe pământ (Gal. 4:26; Ap. 21:10). Expresia „sanctuarul va fi curățit” o accepta și în sensul ebraic („va fi îndreptățit”),[16] după care preciza:

„deoarece profeții sau apostolii nu ne-au lăsat nici un cuvânt că după al doilea templu, zidit de Zorobabel, ar fi vreodată construit un al treilea; cu excepția aceluia care coboară din cer, care este unul spiritual, fiind mama noastră a tuturor (evreii și neamuri); și care este liber. Iar când Noul Ierusalim este făcut desăvârșit, atunci noi vom fi curățiți și îndreptățiți; după cum zice Pavel în Filip. 3: 20, 21. … Prin aceste texte (și mai multe s-ar putea cita), vedem că sanctuarul spiritual nu va fi curățat până la A Doua Venire a lui Christos; și atunci tot Israelul va fi înviat, judecat și îndreptățit în ochii Lui.”

Este remarcabil că Miller nu accepta ideea restaurării templului iudaic la sfârșitul celor 2300 de ani, și că vorbea în schimb despre un moment de judecată și îndreptățire. Din nefericire, el n-a putut observa o legătură între judecata cu cărți deschise în Daniel 7 și judecata pe care o vedea în Daniel 8:14. Ca și astăzi, era dominantă, ba chiar exclusivă printre evanghelici, credința că judecata lui Dumnezeu nu este un proces, ci un eveniment (o pedeapsă), că numai cei răi vor fi judecați și că judecata este condamnarea și pedepsirea celor răi, fără a fi judecați în adevăratul sens, într-un proces legal, cu investigații, apărare etc.

Susținând doctrina nemuririi sufletului, cu răsplătirile specifice după moarte, precum și judecarea / îndreptățirea sfinților în Christos numai prin ispășirea de pe Cruce și fără cercetare, Miller și asociații săi evanghelici de diverse confesiuni nu puteau vedea necesitatea unui adevărat proces pentru morți și pentru vii, pentru sfinți și pentru păcătoși, așa cum arată Scriptura (Ecl. 12:14; Dan 7:10; 12:1; Ap. 3:5; 6:9-11; 20:12). Așadar, înțelegând judecata lui Dumnezeu exclusiv ca satisfacerea dreptății prin pedepsirea celor nepocăiți și salvarea celor pocăiți, evenimentul judecății a fost confundat cu A Doua Venire. Pământul avea să fie curățit cu foc.

Miller dovedește că avea cunoștință de cele două traduceri diferite la Daniel 8:14 (1. curățit, sau 2. îndreptățit), ceea ce era cunoscut de toți cititorii, deoarece unele versiuni engleze ale Bibliei, referitor la termenul „curățit” menționau pe margine: or justified (sau îndreptățit). El nu a ales între aceste două posibilități, ci le-a aplicat pe amândouă. Este ciudat că, având cunoștințe destul de bune despre sanctuar, a putut ajunge la concluzia că sanctuarul curățit înseamnă pământul curățit prin foc la A Doua Venire.

Miller a calculat corect cifrele majore legate de această profeție, a folosit corect anul 457 î. Hr. (cf. Ezra 7) ca punct de plecare pentru cei 490 de ani din Daniel 9 și pentru cei 2300 ani din Daniel 8. În detaliu însă, el avea unele interpretări foarte hazardate, care nu mai sunt admise de mult timp. El deducea sfârșitul lumii în 1843/1844 și din alte texte biblice, pe care în mod greșit le interpreta profetic. De exemplu, după calculul său, în 1843 s-ar fi împlinit 6000 de ani de la facerea lumii, după care urma doar adăugarea celui de-al șaptelea mileniu, prin venirea lui Iisus.

Perioada de „șapte vremuri” (7 ani = 2520 zile) din Daniel 4, despre care Scriptura spune că s-au împlinit cu regele Nabucodonosor, era calculată de Miller ca simbolizând 2520 de ani, care ar începe cu pedepsirea evreilor de către asirieni (677 î. Hr.) și s-ar încheia în 1843. Aceleași șapte vremi pe care le încheia în 1843, le găsea Miller și în Lev. 26:18, unde expresia „de șapte ori” este în engleză „seven times” (!).

O explicație originală a lui Miller, căreia el îi oferă mult spațiu în cunoscutul său comentariu, este ideea că „jertfa necurmată” din Daniel 8 (și din cap. 11, 12), ar trebui înțeleasă ca referire la Roma păgână, interpretare care i-a fost sugerată de o analogie între profețiile lui Daniel (8:11; 11:31; 12:11) și profeția lui Pavel (2Tes. 2:6-8); și observând că termenul sacrifice („jertfa”) era scris cu italice în Biblia sa, ca semn că era „adăugat de înțelepciunea omenească”.

O serie din interpretările lui Miller nu le mai acceptăm astăzi, chiar dacă există încă unii care în zilele noastre se reîntorc la interpretări millerite demult abandonate. În ciuda unor greșeli explicabile pe care le-a făcut acest om al lui Dumnezeu, Ellen White a afirmat că Dumnezeu l-a condus în studiul care a dat Bisericii așteptarea din 1843/1844. Ellenei White i s-a arătat în viziune că îngerii lui Dumnezeu l-au călăuzit adesea pe Miller, nu doar în convertirea și predicarea sa, ci și în studiul profețiilor biblice: „i-au călăuzit mintea, i-au deschis înțelegerea unor profeții care fuseseră socotite obscure”; „i s-a dat începutul lanțului profetic și a fost călăuzit să caute după fiecare verigă”.[17] Această declarație este foarte importantă, deoarece atât Ellen White, cât și ceilalți pionieri erau de acord că Miller nu fusese corect în toate interpretările.

Owen Crosier

Unele dintre interpretările lui Miller avea să le corecteze Samuel Snow în vara lui 1844, adăugând și acesta, la rândul lui, unele erori pe care nu le mai discutăm. Dar principalul comentator, căruia îi datorăm în cea mai mare parte interpretarea adventistă actuală a fost Owen Crosier.

După luni de studiu biblic și influențat de experiența lui Hiram Edson din 23 oct. 1844, Crosier a publicat între anii 1845-1847, primul studiu care stă la baza doctrinei noastre despre Daniel 8:14. Ellen White, mărturisea în scris la 21 Aprilie, 1847:

„Domnul mi-a arătat în viziune, cu peste un an în urmă, că fratele Crosier are adevărata lumină asupra curățirii sanctuarului, etc.; și că era voia Lui ca fratele Crosier să difuzeze înțelegerea pe care acesta ne-a dat-o în numărul special al revistei Day-Star din 7 Februarie 1846. Mă simt deplin autorizată de Domnul să recomand fiecărui sfânt acest număr special.”[18]

Ce aducea nou Crosier? Înainte de toate, el afirma existența unui sanctuar ceresc și vedea o analogie între cele două tipuri de servicii din sanctuarul pământesc și cele două faze ale slujirii lui Iisus în sanctuarul ceresc. A doua fază a slujirii cerești, comparabilă cu curățirea sanctuarului din Leviticul 16 (Ziua Ispășirii), a identificat-o cu ceea ce fusese prevăzut în Daniel 8:14. Astfel Iisus, în 1844 începuse o slujire analogă Zilei Ispășirii. El nu trebuia să iasă din Sfânta Sfintelor în 1844, ci abia atunci trebuia să intre acolo.

De asemenea, Crosier afirma că ispășirea nu s-a făcut la Cruce, ci atunci a fost adusă numai Jertfa pentru păcat. Ispășire s-ar numi doar ceea ce face Iisus în sanctuarul ceresc din 1844. De asemenea, Crosier făcea distincție între iertarea păcatelor (prin jertfă) și ștergerea lor (în ziua ispășirii), în tip și în antitip. Crosier sublinia, de asemenea, că sanctuarul ceresc are două încăperi, în analogie perfectă cu cel pământesc, și potrivit cu expresia grecească din Evrei (hághia „locuri sfinte”).

Referitor la „jertfa necurmată” (tamid), Crosier nu accepta poziția lui Miller, ci a revenit la poziția protestantă mai veche: jertfa necurmată identificată în jertfa lui Iisus. Sunt multe alte detalii ale teologiei lui Crosier diferite de Miller. Unele sunt diferite și de înțelegerea noastră actuală.

Rămâne întrebarea, ca și în dreptul lui Miller, până unde putem spune amin teologiei lui Crosier. Deși studiul publicat de el a fost recomandat de inspirația Ellenei White, pionierii nu au acceptat neapărat tot ce scrisese el în articol, astfel că la următoarele retipăriri, ei l-au scurtat.

Moștenitorii lui Crosier

Principalii cercetători care au continuat studiul doctrinei sanctuarului au fost John Andrews (1872) și Uriah Smith (). Andrews a preluat într-o manieră proprie studiul lui Crosier, iar Smith a continuat studiul lui Andrews. Prin comentariul său devenit clasic, Smith a avut cea mai mare influență, și a fost considerat mult timp de adventiști ca fiind inspirat, deoarece Ellen White afirmase, ca și în cazurile Miller și Crosier, că Smith fusese călăuzit de îngerii lui Dumnezeu.

Nu este însă nici un secret că, dacă intrăm în detalii, înțelegerea și explicarea actuală a doctrinei sanctuarului nu respectă întocmai nici pe Andrews, nici pe Smith. Ei încă păstrau unele idei de la Miller și de la Crosier, pe care Biserica de astăzi le-a părăsit demult (de exemplu, jertfa necurmată identificată cu păgânismul, ispășirea făcută în sanctuar, nu la Cruce etc.).

Să renunțăm la orice cercetare a profeției / doctrinei și să ne raportăm exclusiv la înțelegerea Ellenei White? Întrebarea este provocatoare, și s-ar putea adăuga multe asemenea întrebări legitime. Ce facem cu cazul în care Ellen White pare să confirme înțelegerea lui Miller despre „necurmată”, dar care după 60 de ani afirma că nu primise nicio lumină cu privire la acest subiect?[19]

Cu toată vizitele îngerilor și spiritualitatea sa, Miller s-a dovedit limitat. Pe undeva a greșit. Nici nu a fost în stare să înțeleagă valoare sabatului, a nemuririi condiționate, și curând a murit în Christos. Samuel Snow, din nefericire, a părăsit adventismul, devenind shaker (!), iar Crosier s-a întors și el curând la o versiune de evanghelicalism, abandonând atât doctrina sanctuarului, cât și sabatul biblic. Toți aceștia fuseseră conduși de îngeri buni, dar nu au fost în stare să meargă până la capăt.

Astăzi avem nevoie mai mult ca oricând, să ne clarificăm, fiecare în parte și împreună acest subiect, în măsura suficientă, practică, în care să fim numărați printre înțelepți. Avem destulă lumină și avem înaintea noastră o experiență vastă, atât de progres, cât și de greșeli din care putem învăța. Fixismul, înțepenirea, nu este virtute supremă.

Ce credem și mărturisim astăzi

Potrivit, publicațiilor oficiale, articolul 24 al mărturisirii noastre de credință sună astfel:

„Există un Sanctuar în ceruri, adevăratul Cort, ridicat nu de un om, ci de Domnul [Ev. 8:2]. Christos slujeşte în el, în favoarea noastră, punând la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale ispăşitoare, care a fost adusă pe cruce o dată pentru totdeauna. La înălțarea Sa, a fost inaugurată activitatea Sa de Mare Preot pentru noi, şi Și-a început lucrarea de mijlocire, care era prefigurată de lucrarea marelui preot din Locul Sfânt al sanctuarului pământesc.

În 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare, care era prefigurată de lucrarea marelui preot în Locul Preasfânt la ziua ispășirii, în sanctuarul pământesc. Aceasta este o lucrare de judecată de cercetare [Dan. 7:10; Mat 22:11; In. 5:22; Rom. 14:10; 2Cor. 5:10; 1Pt. 4:17; Ap. 6:10-11], care face parte din dispoziția (procedura) finală, decisivă, privitoare la toate păcatele, simbolizată de curăţirea vechiului sanctuar ebraic în ziua ispăşirii [Lev. 16]. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curăţat cu sângele jertfelor animale, dar lucrurile cereşti sunt curăţate cu jertfa desăvârşită a sângelui lui Iisus [Ev. 9:23].

Judecata de cercetare arată fiinţelor cereşti cine dintre cei morţi au adormit în Christos şi prin urmare sunt învredniciți în El de prima înviere [Ap. 20 : 5-6]. De asemenea, judecata de cercetare arată cine dintre cei vii sunt în Christos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus [Ap. 14 :12], şi prin urmare sunt gata, în El, pentru a fi înălţați fără moarte în cerul împărăţiei Sale veşnice. Judecata aceasta apără dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Iisus. Ea declară că aceia care au rămas credincioşi lui Dumnezeu vor primi Împărăţia. Terminarea acestei slujiri a lui Christos va marca încheierea timpului de probă (sau: de har) pentru oameni înainte de A Doua Venire.”[20]

Mărturisire, nu dogmă

Trebuie să ne reamintim că mărturisirea de credință este rezultatul cercetării noastre comune din trecut și prezent, experiența istorică a întregii comunități a credinței, confirmată de Duhul Sfânt. Mărturisirea noastră nu pretinde a avea ultimul cuvânt asupra unui subiect biblic, nu blochează continuarea investigației, ci este doar recunoașterea publică a celei mai bune cunoștințe pe care o are Biserica la un moment dat. De aceea, Biserica adunată în sesiune generală, se întâmplă uneori să reformuleze doctrina, pentru a exprima cât mai exact și mai actualizat înțelegerea majorității delegaților.

Este normal și de dorit ca înțelegerea învățăturii Scripturii și explicarea cât mai convingătoare a acestei învățături să progreseze. În mod special, metodologia și logica cercetării noastre (mai simplificate, sau mai tehnice), cu toată bateria de dovezi biblice (explicite și implicite), sunt supuse îmbunătățirii.

Doctrina Sanctuarului nu a făcut excepție. Nicio piatră de hotar a credinței noastre nu a căzut din cer, cu tot cu explicații, ci fiecare din ele este produsul experienței familiei noastre de credință. O experiență a creșterii, în care păstrăm cu prețul vieții ceea ce se dovedește de neclintit, fără să ridicăm la nivel de munți anumite detalii care nu sunt esențiale.

II. Cum s-a construit doctrina sanctuarului

Nu intenționăm să facem nici cateheză, nici apologie aici. Pentru cateheză găsim doctrina suficient expusă în orice manual de doctrină adventistă, iar pentru apologie există studii teologice specifice, care se ocupă de toate detaliile interpretării.

Nu vom intra, aşadar, cu microscopul sau cu bisturiul în această teologie a Sanctuarului și a Judecății. Spiritele care știu să vadă numai cu ochii altuia, și să opereze doar cu barda, nu ar suporta exerciţiul. Ne vom concentra asupra unor aspecte auxiliare, de natură istorică, pentru a înțelege cum s-a format și s-a dezvoltat doctrina și a observa caracterul ei dinamic.

Criticii ne acuză că noi adventiștii am inventat doctrina Sanctuarului şi a Judecăţii pentru a spăla rușinea erorii de la 22 octombrie 1844. Dar o asemenea salvare de situaţie nu era necesară, deoarece majoritatea adventiştilor, în frunte cu William Miller, au abandonat în 1845 întreaga diagramă profetică a celor 2300 ani, recunoscând public greșeala lor, în vorbire și în scris. În acele împrejurări, când majoritatea milleriților făcea presiuni împotriva susținerii unei semnificații profetice a anului 1844, ar fi fost mult mai ușor și pentru pionierii noștri să abandoneze această schemă profetică, decât să-i dea o altă interpretare, destul de nepopulară, doar pentru a susține că nu s-a greșit așteptând anul 1844.

Crosier, descoperitorul doctrinei Sanctuarului

După cum am accentuat în numărul anterior al revistei, doctrina Sanctuarului și a Judecății nu a căzut din cer imediat după Marea Deziluzie, și nu a fost formulată pentru prima oară de Ellen White. Diverși cercetători din diverse confesiuni au contribuit la ridicarea acestui edificiu doctrinal înainte de 22 octombrie 1844, fiecare aducând o scândură, bătând un cui, demontând o eroare, sau venind cu o observație nouă.

Primele studii teologice la acest subiect au fost publicate de către Owen Russel Loomis Crosier (1820-1912), un tânăr predicator și editor millerit.[21] Crosier fusese un copil orfan talentat, care la vârsta de 16 ani se convertise la metodism, și care prin mila prietenilor fusese școlit în adolescență într-o „academie” metodistă (liceu seminarial). După absolvire, Crosier predase ca învățător, apoi în 1843 a îmbrățișat mișcarea adventistă a lui William Miller, activând ca predicator, autorizat de Biserica Wesleyană.

După intrarea în mișcarea adventistă, Crosier a refuzat orice sponsorizare pentru a-și continua educația teologică. Crezând puternic în revenirea iminentă a lui Iisus, a preferat să predice. Seminarele lui de profeție biblică au dus la convertirea doctorului Franklin B. Hahn, care era secretarul societății medicale a comitatului. Împreună cu doctorul Hahn și cu fermierul Hiram Edson, Crosier a lansat revista Day-Dawn, în orașul său (Canandaigua, New York).

În dimineața amară de 23 octombrie 1844, în timp ce Crosier și Edson își făceau drum printr-un lan de porumb necules, pentru a ajunge la alți frați descurajați, care aveau nevoie de simpatia lor, Edson a avut o iluminare neașteptată. I-a venit în minte scena din Apocalipsa 11:19, în care Ioan a văzut deschizându-se sanctuarul lui Dumnezeu în cer. Și a fost străfulgerat de gândul că la încheierea celor 2300 ani, la 22 octombrie 1844, Marele Preot Iisus nu trebuia să iasă din Locul Preasfânt, așa cum crezuseră ei, ci dimpotrivă, să intre în Locul Preasfânt, pentru a primi de la Tatăl împărăția (Daniel 7:9-14; 8:14).

Încurajați de acest gând, care dădea sens încheierii celor 2300 de ani, în ciuda dezamăgirii suferite, Edson și Crosier s-au întâlnit în casa doctorului Hahn și au studiat împreună Biblia. Ca învățător, predicator și editor, Crosier a pus în scris rezultatele acelui studiu pe care l-a publicat.

În martie 1845 (Day Dawn), a susținut ideea că nunta din Matei 25:1-13 (despre care adventiștii vorbiseră de mulți ani) era împlinirea tipologiei Zilei Ispășirii descrise în Leviticul 16. Intrarea mirelui în sala nunții echivala cu intrarea arhiereului în Locul Preasfânt.

La 17 aprilie 1845 (Hope of Israel) a arătat că serviciul lui Iisus în Sanctuarul ceresc are două faze, și că în 1844 avusese loc ultima avertizare a lumii. Ușa harului se închisese pentru cei care respinseseră „strigarea de la miezul nopții”, şi acum fecioarele intraseră cu Mirele la nuntă (Mat. 25:10). Această opinie era comună cu câțiva lideri milleriți. Pentru câțiva ani, unii adventişti aveau să rămână blocaţi în spatele „uşii închise”.[22]

La 7 februarie 1846, într-o ediție specială (“Extra”) a revistei Day-Star, a publicat cel mai extins studiu, sub titlul „Legea lui Moise”,[23] cu aprobarea lui Edson și Hahn. În urma acestei publicații, Ellen White a fost înștiințată de Dumnezeu că „fratele Crosier are adevărata lumină asupra curățirii sanctuarului […]. Mă simt deplin autorizată de Domnul să recomand fiecărui sfânt acest Extra.”[24] Imperfect, ca orice lucru omenesc, totuși acest studiu saturat de referințe biblice și de conexiuni de idei, este un exemplu strălucit de progres teologic, pe care adventismul îl datorează unor amatori, dintre care cel mai proeminent avea 26 de ani.

La 11 mai 1846 (Day-Star), Crosier a mai adăugat câteva observații privind corespondența dintre anumite tipuri (sărbătorile de toamnă ale calendarului iudaic și anul jubiliar) și împlinirea lor escatologică.

Studiul lui Crosier arăta cu argumente convingătoare că sanctuarul din Daniel 8:14 era templul ceresc al noului legământ, în contrast cu sanctuarul pământesc, al vechiului legământ. El argumenta că așteptata curățire, care urma să aibă loc la sfârșitul celor 2300 de ani, era corespondentul ceresc al Zilei Ispășirii (curățirii) din sanctuarul pământesc. Studiul se referea de la început la cele două legăminte și afirma totodată îndreptățirea prin credință, nu prin Lege.[25]

Referitor la structura sanctuarului ceresc, Crosier a afirmat că el trebuie să fie asemănător celui pământesc (cu două încăperi), deoarece așa era cel de pe pământ, care fusese făcut după chipul celui de sus, și pentru că termenul grecesc hághia din epistola către Evrei este un plural, deci s-ar referi nu la un loc sfânt, ci la locuri sfinte.[26]

Crosier afirma în studiul său că sanctuarul avea două forme de ispăşire: una individuală şi zilnică, aducătoare de iertare; cealaltă, fiind naţională şi anuală, ducând la curăţirea păcatelor. Prima se realiza în Sfânta, a doua în Sfânta Sfintelor. Crosier a subliniat astfel rostul Zilei Ispășirii în tip, cu trimitere la antitipul din Daniel 8:14. Pe lângă referințele biblice obişnuite, găsim în studiul său și citate din apocrife.[27] De exemplu, în Înțelepciunea 9:8, un evreu din epoca romană scria, în numele lui Solomon:

„Mi-ai poruncit să zidesc un templu și un altar pe muntele Tău cel sfânt, în cetatea în care locuiești, o asemănare a cortului Tău sfânt pe care l-ai pregătit de la început.” (sublinierea noastră).[28]

Aceasta este o referință transparentă la Exodul 15:17 unde Moise vorbește despre sanctuarul ceresc, singurul făcut de mâna Domnului, adevărata patrie a poporului lui Dumnezeu, dincolo de Canaan:

„Îi vei aduce şi-i vei sădi pe muntele moşiei Tale,
În locaşul reşedinţei Tale, pe care Tu l-ai făcut, Yahwé,
În sanctuarul Domnului, pe care l-au întemeiat mâinile Tale!”

Dacă tânărul Crosier ar fi cunoscut limba lui Daniel, s-ar fi putut bucura de o evidenţă specială: cele trei cuvinte folosite ca sinonime pentru sanctuar în Daniel 8:11,13-14 (makôn, miqdaš, qódeš) se mai folosesc ca sinonime în context apropiat numai în Exodul 15:13, 17.

Acest text din Exodul 15 era folosit de alți milleriți pentru a identifica sanctuarul din Daniel 8:14 cu Țara Sfântă, care urma să fie curățată de arabi, pentru restaurarea escatologică a lui Israel, ca inaugurare a mileniului apocaliptic. Identificând în Exodul 15 sanctuarul ceresc, Crosier le lua acestora singurul argument că Daniel 8:14 s-ar referi la restaurarea Israelului etnic.

Mai mult, desi Crosier descrie sanctuarul ceresc ca o replică a celui pământesc, în același studiu identifică sanctuarul ceresc cu cetatea cerească din Evrei 11:10 şi cu multe alte referinţe VT la căminul ceresc, mirându-se că mişcarea millerită identificase acest sanctuar cu Palestina, sau cu întreg pământul. Desigur, „curăţirea” menționată în text, încurajase pe Miller și pe alții să-și îndrepte atenția spre pământ, deoarece pare absurd ca locuinţa cerească a lui Dumnezeu să aibă nevoie de curățire. Dar Crosier a găsit exact aşa: că şi cele cereşti au nevoie de curăţire (Evrei 9:23) şi de împăcare (Coloseni 1:19-20).

Tânărul Crosier merge până acolo încât nu doar asocia sanctuarul ceresc cu cetatea cerească, ci sanctuarul și cetatea devin unul și același lucru. Această idee fusese exprimată tangențial şi de Miller, dar insuficient exploatată. Ea va fi preluată de Joseph Bates în același an şi popularizată,[29] dar din nefericire ignorată de autorii ulteriori. Pentru Crosier, „curățirea” locurilor cerești prin jertfa lui Iisus (Ev. 9:23) este totuna cu pregătirea căminului ceresc de acelaşi Mântuitor (Ioan 14:2).

Este extrem de interesant că O R L Crosier, ca și William Miller, referindu-se la exprimarea „Socotitorului ceresc” din Daniel 8:14, a știut că se poate traduce „curățit” sau „îndreptățit”. Niciunul nu cunoștea limbile biblice, dar în notele marginale sau de subsol ale Bibliei exista precizarea: „sau îndreptățit” la care ei au făcut referire numai tangențial.

Traducerea „curățit” (purificat, curățat) provine din vechea versiune greacă Septuaginta, urmată de Vulgata latină și de majoritatea traducătorilor până în timpurile moderne. Traducerea „îndreptățit” provine din textul ebraic tradițional, care în acest caz folosește un verb (nițdaḳ) cu sensul de a fi îndreptățit, justificat, răzbunat, a i se face dreptate. Această expresie trimite direct la judecata făcută în favoarea sfinților în Daniel 7:22 (vezi şi vers. 9-10, 13-14, 17-18, 26-27).

Luând în serios doar termenul „curăţit”, care fusese preferat de traducătorii tradiţionali, pionierii au fost nevoiţi să exploreze sensul şi posibilitatea unei curăţiri a sanctuarului ceresc, ceea ce i-a dus la un studiu mai aprofundat al sanctuarului. Prin intermediul acestei tipologii a Zilei Ispășirii, ei au ajuns tot la ideea judecății care îndreptățește pe sfinți.

A explica Daniel 8:14 prin Leviticul 16 şi Evrei 9:23, înseamnă a explica ceva dificil, prin altceva şi mai dificil. Totuşi, Dumnezeu a condus pe credincioşii Săi, după capacitățile, posibilitățile și preocupările lor, în pasul lor omenesc, așa cum magii de pe vremuri au fost conduși de Dumnezeu prin steaua care trezise interesul lor profesional. Magii L-au găsit astfel pe Împăratul nou născut, care era Cel adevărat, în ciuda faptului că avea să treacă mult timp până să fie Împărat. La fel, adventiștii au găsit învățătura biblică a Judecății premileniale, chiar dacă unele detalii au încă nevoie de clarificare. Un drum ocolit ia mai mult timp, dar poate fi o călătorie plină de surprize frumoase și de învățăminte de neuitat.

Contribuţia lui Andrews

Următorul contribuitor adventist la doctrina sanctuarului a fost John Nevins Andrews (1829-1883), un tânăr care devenise millerit în 1843, acceptase Sabatul în 1845 şi a devenit predicator în 1850, un apropiat al familiei White din 1849.

Andrews a fost cunoscut ca evanghelist, editor şi autor, a servit şi un mandat de preşedinte al Conferinţei Generale, apoi a fost primul misionar oficial în Europa. Dar cel mai bine poate fi descris ca primul teolog al adventiştilor de ziua a şaptea – unul atipic, deoarece a fost toată viaţa un autodidact. Pe lângă cunoştinţele sale biblice legendare (se spune că putea reda pe de rost părţi imense din Biblie), numele său este legat de întemeierea unor doctrine şi interpretări specific adventiste. Andrews a fost probabil primul teolog adventist care a înțeles faptul că profețiile clasice (ca aceea a zidirii templului din Ezechiel 40-48) erau condiționate. Mai presus de toate, era un om de mare sensibilitate spirituală.

În 1853, Andrews a scris un tractat despre doctrina Sanctuarului şi a Judecăţii,[30] în care a expus în felul său teologia fondată de Crosier. Lucrarea avea un caracter apologetic: se adresa în mod special acelor adventiști care abandonaseră interpretarea millerită și căutau alte soluții, crezând acum că mişcarea din 1843-1844 fusese o rătăcire.

În general, Andrews urmează o logică impunătoare, chiar dacă astăzi nu mai este satisfăcătoare în toate detaliile.[31] Face uz chiar de argumente lingvistice, acolo unde este cazul, citând autorități în domeniu. Uneori însă argumentele sale nu sunt convingătoare.[32] De asemenea, Andrews are unele scăderi față de Crosier, în ce priveşte explicarea profeţiei din Daniel 8. Andrews a revenit la interpretarea pe care o dăduse Miller „[jertfei] necurmate”, care după el ar fi fost păgânismul roman. Această idee populară printre primii AZS a fost acceptată în mod trecător și de Ellen White, deși ea avea să declare mai târziu că nu primise nicio descoperire asupra acestui detaliu.[33]

Reluarea de către Andrews a interpretării „[jertfei] necurmate” ca fiind „păgânismul” a fost o alegere nefericită, un regres. Interpretarea aceasta nu a dispărut din teologia adventistă decât printr-o aprigă dispută între anii 1910-1930. Chiar și astăzi, unii cavaleri rătăcitori ai profețiilor încearcă să resusciteze această interpretare de mult răposată. De asemenea, Andrews a reluat susținerea millerită că în Daniel 8 ar exista două sanctuare – unul al păgânismului, altul al Domnului[34]–, spre deosebire de Crosier, care evitase această interpretare eronată. Iarăși spre deosebire de Crosier, Andrews a văzut în Exodul 15:17 Canaanul, nu sanctuarul ceresc.

Cu numai cinci ani înainte de apariția tractatului lui Andrews, Crosier renegase atât sabatul cât și teologia sanctuarului, pe care el însuși o formulase. Acest fapt poate să fi provocat reticența lui Andrews și a colegilor săi față de unele concluzii ale lui Crosier, care încă nu deveniseră populare în adventism.

Andrews a consumat mult spațiu pentru a descrie sanctuarul vechiului legământ și a arătat că acest sanctuar pământesc nu are nicio parte în noul legământ. De asemenea, el insista asupra sanctuarului din Ezechiel, despre care unii credeau că va fi zidit, și arăta că sanctuarul din Ezechiel este pământesc, că ține de vechiul legământ, că preoția lui este pământească și supusă sistemului ceremonial, iar regalitatea profețită în Ezechiel este de asemenea pământească, imperfectă, supusă păcatului și legată de vechiul legământ. Aceste observații contraziceau aplicarea profeției din Daniel 8:14 la restaurarea templului israelit.

Andrews s-a lăsat atras în argumentația speculativă inaugurată de Crosier, interpretând în sens literal și fizic corespondența dintre sanctuarul pământesc și cel ceresc.[35] Nu numai numărul încăperilor, dar și mobilierul și uneltele sanctuarului corespund cu cele de jos, în interpretarea lui Andrews. Când vorbește despre modul în care cornul nelegiuit din profeție a călcat în picioare sanctuarul și oștirea lui, Andrews afirmă că este absurd să pretindem că aceasta să fi avut loc în mod literal. Dar când este vorba de altare, cădelnițe și perdele în cer, Andrews le ia în sens literal, aducând ca argumente viziunile din Apocalipsă.

De asemenea, Andrews a interpretat că îngerul al șaptelea din Ap. 11:15 a început să sune din 1844, idee care va fi preluată de toți vechii comentatori AZS, inclusiv de Ellen White. Prin contrast, comentatorii de astăzi observă că trâmbița îngerului al șaptelea nu introduce judecata de cercetare, ci marchează sfârșitul ei, adică inaugurează împărăția lui Christos, la încheierea timpului de har, ceea ce de fapt reiese clar din textul Apocalipsei.[36]

Principalul scop al lui Andrews a fost să arate că sanctuarul de curățit din Daniel 8:14 nu era pământul sau Țara Sfântă, ci sanctuarul ceresc; iar curățirea nu trebuia să fie prin foc, ci prin sânge; nu prin sânge de jertfe animale, ci cu sângele lui Christos. Spre deosebire de Miller și de Crosier, Andrews nu a menționat că sanctuarul „curățit” se poate traduce și „îndreptățit”, iar următorii interpreți adventiști îi vor urma exemplul.

Rolul lui Uriah Smith

Fără îndoială, cel mai cunoscut interpret AZS al profețiilor a fost Uriah Smith (1832-1903), care s-a alăturat adventiștilor sabatarieni în 1852, devenind treptat principalul teolog al mișcării, timp de 50 de ani, un om cu multe daruri: editor, poet, gravor, profesor, predicator, administrator. Studios, autodidact și inventiv în chestiuni practice, acest lord cu picior de lemn a exercitat o influență dominantă asupra interpretării profețiilor în adventism, chiar și după moartea sa, timp de multe decenii.

Smith a scris vreo 4000 de articole și 20 de cărți, dintre care comentariul său la Daniel și Apocalipsa a fost și a rămas un best-seller. Cartea a fost recomandată de Ellen White: „Dumnezeu a folosit pe autorul acestei cărți pentru a îndrepta  mințile către adevăr.” (Ms 174/1899). În ciuda faptului că ea și soțul ei interpretau diferit unele detalii din Daniel și Apocalipsă, Ellen White a susținut ca lucrarea lui Smith să fie folosită de profesorii din școlile adventiste ca manual, și de către pastori și colportori. Ea era „cartea pentru acest timp.”

Smith a fost un apropiat și un colaborator al soților White din tinerețe, alternând cu James White în poziția de editor șef. Smith a ținut și seminare de educație pe subiecte biblice și de instruire literară pentru pastori, în America și în Europa, care au fost mult apreciate și încurajate de Ellen White.

Relațiile lui Smith cu soții White au fost uneori tensionate. Nu am menționa aceste detalii dacă nu ar fi instructive. Smith, în calitate de președinte al bordului colegiului din Battle Creek, avea o filozofie educațională mai seculară decât Ellen White. El favoriza o programă clasică, teoretică, și o locație orășenească a școlii, în timp ce Ellen White susținea o educație bibliocentrică și holistică (incluzând munca manuală), precum și o locație retrasă, rurală a școlii. Smith l-a concediat pe profesorul G H Bell (care susținea filozofia educațională a Ellenei White), atrăgându-și astfel un mesaj scris de mustrare. Smith se socotea certat pe nedrept, dar după nouă ani a recunoscut că greșise și s-a împăcat cu Bell. Ca dovadă a împăcării cu Ellen White, Smith a scris introducerea la cartea Patriarhi și Profeți.

În 1873, Smith a avut un oarecare conflict cu James White (care era un perfecționist destul de autoritar), pentru care Smith a fost concediat. După șase luni a fost rechemat la editură. Cu ocazia conferinței de la Minneapolis (1888), Smith a devenit principalul oponent al trioului White-Waggoner-Jones, temându-se că mesajul care așeza în centrul mesajului adventist pe Christos, cu caracterul și meritele lui, ar minimaliza autoritatea Legii. Sub influența lui Smith, mare parte dintre lideri și credincioși au rămas mult timp rezervați sau chiar ostili față de Evanghelia Jones&Waggoner, imuni la avertismentele Ellenei White.

După mulți ani de opoziție, Smith a acceptat mustrarea Ellenei White, dar se pare că nu a înțeles niciodată corect mesajul căruia se împotrivise. Era un mare apărător al darului profetic al Ellenei White; dar când era mustrat, susținea că Ellen White își exprimase o părere personală, sau fiind influențată de cineva. După ani însă recunoștea că Ellen White avusese dreptate.

Merită să menționăm că în ciuda acestor tensiuni și evenimente neplăcute, Smith a continuat să colaboreze mai departe cu James și Ellen White. De asemenea, a colaborat și cu Jones, care i-a fost coleg în învățământ și la editură, până în 1901.[37]

Smith a început să publice despre doctrina sanctuarului și a judecății odată cu comentariul său la Daniel (1873). În 1877 a publicat chiar un studiu special asupra acestui subiect. Nu vom intra în detaliile interpretării lui, deoarece Smith a preluat și a repetat în stilul său, mult mai amplu și mai sistematic, interpretarea cumnatului său Andrews, acceptată și de soții White.

Comentatorii adventiști care au urmat (S. N. Haskell, M. L. Andreasen, etc.) l-au secondat pe Smith, inclusiv în privința teologiei sanctuarului, care încă are nevoie de o cercetare mai aprofundată și mai proaspătă în generația noastră, pentru a fi trezit din nou interesul pentru acest mesaj adventist primordial.

III. Sanctuarul, Ellen White și primele provocări istorice

Ellen White (1827-1915) a scris despre acest subiect, în mai multe cărți, articole și scrisori personale, dând subiectului o importanță capitală. Există și o compilație cu multe scrieri ale ei pe tema sanctuarului.[38] Viziunile ei includ sanctuarul ceresc încă din 1844. Dar aplicarea specifică a textului din Daniel 8:14 la sanctuarul ceresc și doctrina specifică a curățirii acestui sanctuar au fost preluate de Ellen White de la Crosier, așa cum am arătat în numărul anterior al revistei. Cât privește teologia lui J. N. Andrews, U. Smith și James White, este adevărat că Ellen White a fost influențată de scrierile acestor pionieri, dar și pionierii au fost influențați de viziunile ei.

O prezentare cu autoritate a subiectului sanctuarului și judecății se găsește în capitolele specifice ale cărții Tragedia Veacurilor (Marea Luptă). Dar descoperirile Ellenei White în legătură cu acest subiect necesită cercetări aprofundate, ca și subiectul biblic în sine. Vom atinge aici câteva probleme, care trebuie depășite înainte de a progresa în înțelegerea subiectului.

Ellen White și viziunile sanctuarului

Pentru comparație, să începem cu Ioan. Vizionarul Apocalipsei pare contradictoriu, la prima vedere. El a văzut un templu având aproape toate obiectele și ritualurile care erau pe pământ (sfeșnic, altar, tămâiere, chivot etc.); apoi când a văzut Cetatea Sfântă, a recunoscut că ea este sanctuarul locuinței lui Dumnezeu cu oamenii (Ap. 21:2-3), descrisă sub forma unui cub, asemenea Sfintei Sfintelor (Ap. 21:16; 1Împ. 6:20); iar în Cetate, nu a văzut niciun templu (Ap. 21:22). Să fie, oare, templul menţionat în Ap. 3:12; 7:15, sau cel din Ap. 11:1-2, 19 în afara Cetăţii? Sau există poate mai multe temple în cer, unul dintre ele fiind muzeu sau spațiu de ceremonii, care urmează să dispară?

Imaginația omenească poate crea tot felul de fantasme, plecând de la textul biblic. Multe din acestea pot fi nevinovate, dar nu și utile. Viziunile, totuși, nu sunt fantasme, ci descoperiri divine folositoare, chiar atunci când nu sunt decât proiecții cu rol pedagogic, ca și parabolele lui Iisus. Concluziile omenești pe care le tragem din viziuni pot fi însă greșite.

Ioan vede în cer un miel cu șapte ochi, un balaur, ființe cu chip de bou sau de leu și pline de ochi, vase pline de tămâie sau de mânie, lire antice… A văzut chiar și șapte candele aprinse, plasate chiar în fața tronului Aceluia care strălucește mai puternic decât soarele la amiază. Pe cine să lumineze bietele candele? A transforma viziunile acestea în informații video despre cer este o greșeală. Ele sunt numai lecții spirituale dramatizate, ca pentru copii.

Viziunile Ellenei White (Harmon) au același caracter pedagogic, ca ale lui Ioan. În prima viziune, primită în 1844,[39] ea a văzut sanctuarul ceresc deasupra Cetății, și în el a văzut pe patriarhi, pe Noe și pe Daniel. Dincolo de catapeteasma de argint, a văzut sala chivotului, și i s-au arătat în chivot vasul cu mană și toiagul lui Aaron, ba încă și niște vergi de aur, cu fire de argint, pe care se întindea viță de vie cu struguri uriași. Și a văzut pe Iisus culegând de acolo mană, struguri, rodii etc. pentru marea Cină care avea loc jos în Cetate.

În aceeaşi viziune însă, Ellenei Harmon i s-a arătat un templu în afara Cetăţii, pe muntele Sionului, unde nu intră decât cei 144.000 (cf. Ap. 7:15; 14:1). Templul era înconjurat de alţi şapte munţi, descrişi frapant ca în unele apocrife,[40] și având șapte coloane, după modelul casei înțelepciunii din Pr. 9:1. Fără catapeteasmă, fără altar, fără chivot, doar cu tăblițe de piatră, gravate cu numele celor 144.000, ca împlinire a promisiunii din Ap. 3:12.

În feb. 1845, Ellen Harmon[41] a avut o viziune care ilustra experienţa închinătorilor milleriţi de la 22 oct. 1844 şi de după aceea. I s-a arătat tronul Tatălui şi al Fiului (un singur tron) în Sfânta, apoi mutându-se în Sfânta Sfintelor. În acest sanctuar ceresc (a cărui așezare nu este specificată), închinătorii sunt văzuţi în faţa tronului, ba încă diavolul însuşi ocupă un moment dat locul tronului în Sfânta. Viziunea avea caracter pedagogic în mod clar, şi se adresa milleriţilor care respingeau lumina sanctuarului şi a sabatului, şi care în curând aveau să accepte argumentele spiritismului.

În această viziune, Iisus trece dincolo de perdea, în Sfânta Sfintelor, în timp ce credincioşii Îl aşteaptă în Sfânta. În altă descoperire însă, Ellen White va descrie pe credincioşi urmându-L pe Iisus în Sfânta Sfintelor.[42] Iisus este văzut ca mare preot, având la poalele odăjdiilor, clopoţei şi rodii. Dar în ziua ispășirii, pontiful slujea în veșmântul simplu de in, fără nici un fel de clopoței (Lev. 16:4, 32). Caracterul suprarealist, didactic al viziunilor este astfel evident. Dacă le luăm în sens realist, literal, atunci le punem în conflict cu Biblia și cu bunul simț, și în conflict unele cu altele.

În 1847, Ellenei White i s-a arătat din nou sanctuarul,[43] de data aceasta în Cetate. Acest templu avea uși, perdele, două încăperi și mobilierul cunoscut: altarul, sfeșnicul, masa cu pâinile, cădelniţa,[44] chivotul cu heruvimi de aur, deasupra căruia era slava Domnului, fumul de tămâie care se ridica împreună cu rugăciunile sfinților și Iisus care mijlocea acolo. În același timp, acest sanctuar era absolut pustiu, un fel de muzeu, în care Iisus era singurul ghid al profetului.

Viziunea se încheie descoperind conținutul chivotului: vasul cu mană, toiagul lui Aaron și tablele decalogului, pe care Iisus le deschide, indicând porunca a patra. Apoi întreaga morală a viziunii cade pe rolul sabatului ca test decisiv escatologic. În acest mod, sanctuarul văzut nu este decât un context teologic și ornamental, o cale spre înţelegerea relaţiei dintre Christos, sabat şi judecata celor vii, neavând nimic de a face cu prezența în cer a mesei pâinilor, a toiagului lui Aaron sau a catapetesmei.

Într-o viziune din 1849, Ellen White vede doar Sfânta Sfintelor[45] în ceruri, unde Iisus ca mare preot mijlocește pentru sigilarea „celor 144.000” ai lui „Israel”, purtând veșmântul cu clopoței și rodioare; un veșmânt despre care am văzut că nu era specific intrării în Sfânta Sfintelor, dar era specific ieșirii marelui preot în fața poporului. Viziunea aceasta pare să aibă loc în Cetate.

În altă viziune din 1849 (martie),[46] Ellen White primește instrucțiuni privitoare la „ușa închisă”, și anume că se închisese ușa din Sfânta, dar se deschisese ușa din Sfânta Sfintelor. O asemenea viziune poate fi înțeleasă numai în cadrul limbajului folosit de adventiști la data aceea (Mat. 25:10), subliniind că o nouă etapă, finală, decisivă a fost inaugurată (Ap. 3:8). Dacă dimpotrivă, cineva dorește să-și imagineze aceste uși ca pe o realitate fizică, se încurcă inutil în ele, punându-și întrebări logice, de tipul: pe unde aș putea intra în Sfânta Sfintelor, dacă ușa din Sfânta este închisă?

În 1890,[47] Ellen White descrie templul ceresc ca pe un palat permanent şi magnific al Regelui Regilor, un sanctuar de o imensitate indescriptibilă, unde au loc scene ca aceea din Dan.7:10. Ea nu îl mai descrie aici ca pe un cort-muzeu sau spațiu ceremonial separat, deasupra Cetății, în afara Cetății sau în Cetate, ci fără a-i preciza locul (cu excepția referirii generale la cer), acest sanctuar este descris ca fiind locuința reală şi permanentă a lui Dumnezeu împreună cu fiii Lui.

Detaliile foarte terestre ale sanctuarului ceresc au fost arătate pentru a încuraja studiul tipologiei sanctuarului, dar în nici un caz pentru a ne crampona de imaginea unui sanctuar ceresc după chipul celui pământesc. Dacă lucrurile cerești ar fi după chipul celor pământești, atunci ele ar fi doar o umbră a umbrei – oricât de glorioasă ar fi acea umbră. Nepotrivirea dintre modelul didactic văzut de Ellen White (realitatea virtuală) şi realitatea fizică cerească este pe cât de spectaculoasă, pe atât de elocventă.

Referitor la imaginile văzute în viziune, Ellen White spunea: „Mi s-au dat ilustraţii ale lucrurilor cereşti şi ale sanctuarului, astfel încât am fost aşezaţi în lumina care strălucea peste noi în raze clare, distincte”.[48] Ilustraţii nu înseamnă imagini ale realităţii fizice, ci doar imagini cu rol didactic.[49] S-ar putea înțelege și altfel?

Primele provocări împotriva doctrinei

De-a lungul timpului, doctrina sanctuarului și a judecății a fost pusă la îndoială sau abandonată complet de câteva personalități din istoria Bisericii noastre. Fenomenul acesta poate avea diverse cauze și motive, dar fiecare caz are propria psihologie.[50]  Principalele motive care au dus la abandonarea acestei doctrine de către unii, sunt următoarele:

  1. nepopularitatea acestei doctrine;
  2. absenţa ei în Biserica Primară;
  3. perceperea ei în conflict cu Evanghelia;
  4. respingerea ei chiar și de cele mai apropiate confesiuni;
  5. etichetarea ei ca inovație a Ellenei White;
  6. incriminarea ei ca acoperire a eșecului din 1844;
  7. asocierea ei cu eroarea „ușii închise”;
  8. dificultatea ei exegetică;
  9. acceptarea ei de AZS cu precădere pe temeiul Spiritului Profetic;
  10. concurența unor teorii noi mai populare și mai senzaționale printre creștini.

Prima personalitate adventistă care a abandonat doctrina sanctuarului cu toate implicațiile a fost O R L Crozier (1848), cel care a pus bazele ei teologice pe Biblie. În 1887, D M Canright (pastor și administrator) a renunțat la doctrină, odată cu încrederea în E G White și în rolul escatologic al Bisericii AZS, justificându-se apoi printr-o carte (1889), care avea să devină cu timpul principala armă a apologeților evanghelici împotriva adventismului. Prin 1891, E J Waggoner (medic, editor, pastor, autor, misionar, profesor) a abandonat doctrina sanctuarului, dar nu și-a făcut publică poziția timp de peste douăzeci de ani.

Templul lui Kellogg (1903)

Previziunea Ellenei White că „va apărea teoria că nu există sanctuar ceresc”[51] s-a împlinit începând cu erezia doctorului Kellogg şi a celor care l-au urmat. În 1903, J H Kellogg (medic ilustru și administrator) își exprima public filosofia panenteistă,[52] în cartea The Living Temple (Templul viu). Doctorul era obsedat de nevoia unui fundament filosofic respectabil pentru științele naturii, ale vieții și fiziologiei umane, care să vină în sprijinul filosofiei adventiste a sănătății, și să promoveze o spiritualitate superioară.[53]

Filosofia doctorului nu permitea existența unui sanctuar ceresc. Când crezi că Dumnezeu este viaţa naturii însăşi, şi nu Acela a Cărui față o văd îngerii (Mt. 18:10) și după chipul Căruia a fost făcut omul (Gen. 1:26-27; 9:6), atunci sanctuarul lui Dumnezeu nu mai este în cer. Kellogg spunea că cerul ar fi peste tot, fiindcă Dumnezeu e peste tot, iar ființa umană ar fi adevăratul Lui templu (viu). Pavel folosește metafora locuirii Duhului Sfânt ca agent spiritual în fiinţa umană (1Cor. 6:19), dar nu exprimă confuzia dintre Creator şi creatură, și nu neagă realitatea prezenței personale a lui Dumnezeu în cer și a Sanctuarului Lui ceresc (2Cor. 12:2, 4; Gal 4:26; Evrei 8:1-2).

Astfel Kellogg a înlocuit „Tatăl nostru, care eşti în ceruri!” cu o mantră budistă îmbrăcată în hainele adventiste ale evangheliei sănătății. Potrivit exprimării Ellenei White, filosofia cărții lui Kellogg era „alfa”, adică doar cauza și începutul unei erezii mortale, iar aceasta avea să ducă „în scurt timp” la „omega”, adică la efectul sau concluzia logică a misticismului fermecător semănat în carte.[54] „Omega” s-a manifestat în viața multora, în special mediciniști care-l admirau pe doctor, și care nu au ascultat avertizarea Spiritului Profetic.[55] Pretenția de a se împărtăși cu Însuși Dumnezeu prin natură, credința de a absorbi esența lui Dumnezeu prin creație, a devenit sfințirea păcatului. Nu poate exista amăgire mai rea, decât să trăiești în păcat și să-ți imaginezi că te sfințești, că te îndumnezeiești. Păcatul nu mai este păcat; el devine „sfințire”.

În anii 1904-1905 Ellen White a scris o serie de mărturii interesante despre cei care atacau, ori se pregăteau să atace doctrina sanctuarului și a judecății. Exprimarea ei era destul de tranșantă, punând în contrast interpretarea acestora, cu interpretarea pionierilor, care fuseseră călăuziţi de Duhului Sfânt.[56] De aceea, oricare ar fi disputele privind anumite detalii tehnice ale acestei doctrinei, ea nu poate fi respinsă sau răstălmăcită fără serioase pierderi teologice și spirituale.

Sanctuarul lui Ballenger (1905)

Cazul lui A F Ballenger[57] a fost mult mai spectaculos și mai controversat în ce privește opoziția față de doctrina tradițională a sanctuarului decât cele de până atunci. Pastorul Ballenger fusese militant pentru libertatea religioasă, editor, predicator în campania „Luați Duh Sfânt”, un faimos evanghelist și administrator în America și în Anglia.

În 1905, Ballenger a anunțat brusc că nu mai acceptă doctrina despre sanctuar, deoarece descoperise în Epistola către Evrei, că Iisus intrase în Sfânta Sfintelor din cer la înălțarea Sa și nu în 1844. În realitate însă, teoria lui Ballenger țintea mult dincolo de această afirmație.

Ballenger păstra destul de mult din scheletul tradițional al doctrinei. Nu înlătura importanța anului 1844, nici conceptul de curățire a sanctuarului. Principalele sale preocupări erau însă evanghelice, și socotea că doctrina sanctuarului, așa cum era înțeleasă oficial de adventiști, amenință principiul îndreptățirii prin credință și certitudinea mântuirii personale și alimentează legalismul.

Ca urmare, Ballenger a reinterpretat teologia sanctuarului, pentru a evita ceea ce el vedea ca fiind legalism. În acest scop, a afirmat existența unui serviciu în Sfânta sanctuarului ceresc, care ar fi funcționat de la Cădere, până la Cruce, și în care îngerii ar fi slujit ca preoți, în frunte cu Melchisedec. Astfel serviciu al sanctuarului pământesc era în ochii lui Ballenger o umbră a unei „realități” cerești, în care îngerii (niște creaturi!) și Melchisedec (un om imperfect, ca și noi), erau mijlocitori.

Ballenger susținea că Iisus nu a slujit niciodată în Sfânta, și că rolul Lui este exclusiv în Sfânta Sfintelor, de la Cruce, care a inaugurat Ziua Ispășirii. Ballenger susținea că Ziua Ispășirii ar reflecta două feluri de ispășire: (a). o ispășire a nelegiuirii, făcută prin țapul cel sacrificat, care simboliza pe Christos și a început la anul 31; și (b). o ispășire prin judecată, făcută prin țapul pentru Azazel, începută la 1844. De asemenea, el susținea că sanctuarul era încărcat cu păcate prin simpla lor comitere, nu prin mărturisirea și transferarea lor.

Doctrina lui Ballenger este destul de stufoasă și adesea contradictorie, împănată cu multe referințe biblice neexplicate, dificilă de înțeles, expusă într-o serie de cărți pe care le-a publicat după excluderea sa. Prin sistemul imaginat de el, Ballenger a avut ca principală grijă proclamația că jertfa lui Christos a făcut o ispășire care a adus în mod automat și necondiționat împăcarea întregii lumi cu Dumnezeu. Din acest motiv, Ballenger a exclus complet conceptul de judecată de cercetare, care în opinia lui periclita asigurarea mântuirii.

A F Ballenger a fost avertizat de Ellen White că greșește. Colegii și conducătorii Bisericii de asemenea i-au respins teoria. În ciuda câtorva observații biblice corecte ale lui Ballenger, care au fost între timp recunoscute de mulți teologi, doctrina lui – ca mesaj și ca sistem – nu este acceptabilă pentru noi.

Albion Ballenger nu a creat o nouă confesiune, dar familia sa a fost afectată. Între anii 1908-1911, fratele său, Edward S Ballenger, pastor și administrator în California, care la început se opusese lui Albion, a devenit apoi mai inflamat decât acesta și a părăsit Biserica. Ellen White i-a adresat o mărturie personală în 1909.[58]

E E Andross (1912) a publicat o carte despre teologia sanctuarului, ca replică la criticile și afirmațiile lui Ballenger. Principalul contraargument al lui Andross a fost acela că textele din Epistola către Evrei, care anunță că Iisus intrase demult în Sfânta Sfintelor din cer, se referă la inaugurarea sanctuarului ceresc (cf. Ex 20:2-3, 9; Ev. 9:19-21)[59] și nu la Ziua Ispășirii. Soluția lui Andross nu a fost acceptată imediat, dar astăzi este populară printre teologii adventiști.

O ocazie pentru o mai bună înțelegere a cauzelor problemei a fost prima Conferință Biblică (1919), pe tema inspirației Bibliei și a Ellenei White. Din nefericire, conferința nu a fost un succes. „Spiritul de la Minneapolis” s-a manifestat din nou, iar principalii prezentatori (președintele A G Daniells și profesorul W W Prescott), care fuseseră colaboratori apropiați ai Ellenei White, au fost suspectați de necredință în Spiritul Profetic.[60] O înțelegere realistă și armonioasă a subiectului inspirației de către pastori și educatori, ar fi permis un progres al cercetării biblice în teologia sanctuarului. Dar insistenţa multora de a privi scrierile inspirate ca infailibile şi inerante în orice detaliu, având ultimul cuvânt în ce priveşte interpretarea Bibliei, a încurajat dogmatismul ultraconservator şi în privinţa teologiei sanctuarului.

Sinz, Fletcher și Conradi (1925-1931)

În 1925, Curt Sinz, fost editor pentru presa adventistă din Germania, îi mărturisea lui Conradi incapacitatea sa de a împăca doctrina sanctuarului cu Epistola către Evrei, în special cu capitolul 9. Mai târziu, în 1928, Sinz a publicat an articol care sugera că primul compartiment al sanctuarului reprezenta era Vechiului Testament, iar al doilea compartiment reprezenta era Noului Testament, și că Christos, la înălțarea Sa, a intrat în Sfânta Sfintelor. Articolul a trezit reacția publică negativă a lui L. H. Christian, președintele Diviziunii Central-Europene. Dr. Michael, directorul liceului din Marienhöhe, care a adoptat această idee, a fost îndepărtat din funcţie.[61]

În perioada 1929-1930, William W Fletcher, faimos evanghelist, administrator și profesor în Australia și Asia de Sud, și-a făcut cunoscute colegilor și conducătorilor Bisericii, studiile personale cu privire la doctrina sanctuarului. Erau asemănări cu teologia lui Ballenger. Dar deși Fletcher nu era un excentric ca Ballenger, a respins în cele din urmă teologia sanctuarului. După întâlniri repetate cu liderii Bisericii și cu grupuri de teologi, Fletcher nu și-a putut schimba convingerile. S-a retras din Biserică și s-a afiliat unei societăți evanghelice. Evenimentul a creat agitație în Biserică, în special în Australia.

În Europa, Ludwig Conradi, pionier misionar, evanghelist de mare succes, teolog şi administrator, se preocupa cu doctrina sanctuarului şi a judecăţii. Lui se datorează chiar recuperarea adevăratului sens al „jertfei necurmate” din Daniel 8 (= slujba mântuitoare a Domnului Iisus), deoarece până atunci se credea că „necurmata” simbolizează păgânismul.

De pe la începutul secolului trecut, Conradi începuse să întrețină în secret opinii deviante privitoare la doctrina sanctuarului, pe care însă le-a exprimat public abia în 1931. Conradi a respins complet doctrina aceasta. El identificase cornul nelegiuit din Daniel 8 cu Islamul, iar anul 1844 era pentru el momentul în care otomanii au fost siliți să acorde toleranță creștinilor în Orient.

După audierea sa în cele mai înalte foruri ale Bisericii, și după refuzul lui Conradi de a păstra pentru sine aceste opinii, în anul 1932 i s-a retras calitatea de pastor. Conradi s-a asociat apoi cu baptiștii de ziua a șaptea, după ce slujise Biserica AZS timp de peste 50 de ani.[62]

Aceste exemple istorice ilustrează nevoia aprofundării studiului doctrinei sanctuarului, precum și armonizarea acestei doctrine cu Evanghelia lui Pavel (sau invers!), atât la nivel particular, cât și la nivelul comunității de credință. În opinia noastră, cei care au respins doctrina sanctuarului și a judecății, s-au dovedit a fi superficiali și autosuficienți în aspectele esențiale ale doctrinei, în ciuda capacităților și faimei de care s-au bucurat; și în același timp, au devenit hipercritici în aspecte neesențiale.

Dar nu trebuie să simplificăm explicația acestor apostazii. O cauză importantă, cel puţin în dreptul unora, a fost şi alunecarea lor spirituală. Vom arăta în următorul număr, cum conflictul dintre dogmatism şi progresul în cercetare, precum și pozițiile extreme luate cu privire la inspirația și autoritatea scrierilor Spiritului Profetic în raport cu Biblia, au constituit de asemenea o cauză importantă a tensiunilor legate de acest subiect. Și în ciuda dezvoltării Bisericii până astăzi, apostaziile și tensiunile generate în jurul acestei doctrine, nu au încetat.

„Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi (….), dar mulți vor trece de partea lor în mod nesincer. Și chiar dintre înţelepţi, mulţi vor cădea, în timp ce vor fi încercaţi, curăţiţi şi albiţi, până la timpul sfârşitului”. Dan 11:33-35. ,,Mergi în pace, Daniele! Descoperirile acestea vor rămâne ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi. Cei răi se vor ține de rele, şi nimeni dintre cei răi nu va înţelege, dar înțelepții vor înţelege.” Dan. 12:9-10

IV. Sanctuarul, între dogmă și revizuiri (1930-1980)

După ce am trecut în revistă principalele cazuri de reinterpretare sau de abandonare a doctrinei sanctuarului, care au implicat personalități marcante din istoria adventistă. Aceste exemple istorice ilustrează nevoia aprofundării studiului doctrinei sanctuarului, precum și armonizarea acestei doctrine cu Evanghelia lui Pavel (sau invers, armonizarea interpretării Evangheliei cu descoperirea biblică despre judecată), atât la nivel particular, cât și la nivelul comunității de credință.

În opinia mea, cei care au respins doctrina sanctuarului și a judecății, s-au dovedit a fi superficiali și autosuficienți în aspectele esențiale ale doctrinei, în ciuda capacităților și faimei de care s-au bucurat; și în același timp, au devenit hipercritici în aspecte neesențiale.

Dar nu trebuie să simplificăm explicația acestor apostazii. O cauză importantă, cel puţin în dreptul unora, a fost şi alunecarea lor spirituală. Vom arăta în continuare, cum conflictul dintre dogmatism şi cercetare, precum și pozițiile rigide cu privire la inspirația și autoritatea scrierilor Spiritului Profetic în raport cu Biblia, au constituit la rândul lor o cauză majoră a tensiunilor legate de acest subiect.

Asa Tait și Taylor Bunch (1930)

Impresia că Biserica nu reușise să ofere răspunsuri satisfăcătoare unor critici repetate ale teologiei sanctuarului a afectat și pe unii dintre cei mai loiali slujitori ai Bisericii. La 28 ianuarie 1930, editorul Asa Tait îi scria lui LeRoy Froom (teolog, apologet, istoric AZS):

„Cred că trebuie să educăm pe cei mai mulți din poporul nostru, în special pe unii dintre lideri, cu privire la faptul că există anumite întrebări pe care vom fi forțați să le discutăm. Dacă nu suntem dispuși să le discutăm în mod deschis între noi, ne vor sili adversarii noștri să le discutăm.”

Unul dintre cei care au contribuit la progresul doctrinei sanctuarului a fost profesorul Taylor Bunch, cunoscut autor adventist. După 1930, Bunch a fost primul teolog care a vorbit despre două „faze” ale slujirii lui Iisus în sanctuar, în loc de două „încăperi”. [63] Limbajul lui Bunch, care în vremea aceea nu era deloc popular, a devenit între timp limbajul oficial curent al doctrinei sanctuarului: „În 1844, la sfîrşitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare.” [64]

W W Prescott (1931-1944)

Veteranul profesor William Prescott, evanghelist, autor și administrator, cel mai respectat teolog al Bisericii din vremea aceea  –  care stă la temelia formării multor seminarii teologice și colegii, care era de mult timp în comitetul Conferinței Generale, care colaborase cu Ellen White, care era cel mai consecvent predicator cristocentric, care a fost cel mai influent în introducerea doctrinei Trinității în adventism, – fusese afectat de eșecul său personal și al întregii Biserici de a-i ajuta pe Fletcher și pe Conradi în dilemele lor privitoare la sanctuar. Probabil de aceea Prescott refuzase să formuleze și să publice critici la adresa acestora.

În situația în care cel mai respectat teolog adventist al acelei generații se vedea neputincios (ceea ce pentru dogmatici era un semn de complicitate cu dușmanul), i s-a cerut altuia să pregătească o apărare a doctrinei, sub forma unui ciclu de studii biblice trimestriale (1931). Dar acele studii s-au dovedit atât de defectuoase, încât proiectul a fost abandonat pe moment și s-a introdus un alt ciclu. În 1933, președintele C H Watson a scris o carte care încerca să răspundă și provocărilor menționate. Prescott a stat deoparte, fără să comenteze. Nu simțea că replica lui Watson ar fi convingătoare.

În 1934, Prescott și-a mărturisit față de câțiva înalți colegi din Comitetul CG, insatisfacția pentru faptul că nimeni din Biserică nu reușise să închidă gura criticilor. Frustrarea profesorului, care fusese mult timp suspectat de diferite „erezii”, de către cercurile ultraconservatoare, a fost interpretată ca necredință și apostazie. O recomandare scrisă a fost trimisă școlii, ca Prescott să fie eliberat de la catedră.

„Jocul” fratern care s-a încins apoi, cu momente psihologice și politice dramatice, și cu prea puține momente teologice, s-a încheiat după o jumătate de an, cu triumful aparent al lui Prescott. Dar imediat după această victorie, profesorul care nu dorise victorii, ci relații normale, a demisionat pe motive reale de sănătate, descurajat și deprimat, în vârstă de 79 de ani. Colegii, care formau cel mai înalt for al Bisericii, au recunoscut atunci prin vot unanim că au greșit, i-au cerut iertare și și-au retras recomandarea de tristă amintire. Ca urmare, bătrânul Prescott a înviat iarăși: acum nu mai era victoria lui, ci biruința Domnului. Încă în putere, avea să mai slujească Biserica și după 80 de ani.

În 1937, bătrânul Prescott a avut o dispută prietenoasă cu Branson (vicepreședinte CG) referitoare la preoția lui Iisus, subiect care aparţine doctrinei sanctuarului. Branson argumenta cu Spiritul Profetic că Iisus Își începuse lucrarea după Înălțare, iar Prescott argumenta cu aceeași sursă, că Iisus Îşi începuse slujirea înainte de Calvar. Prescott nu era interesat să câştige dispute, nici nu era în complicitate cu criticii doctrinei. Pe el îl deranja faptul că oameni, care aveau cea mai înaltă răspundere, erau mai interesați să dea replici oponenților, decât de a-și lua timp să analizeze la rece criticile aduse. Prescott înțelegea că teologia Bisericii ar avea de învățat și de la critici, și că doctrinele pot fi lărgite sau modificate, pentru a exprima adevărul mai exact.

Prin contrast, cercurile ultraconservatoare din educaţie şi din pastoraţie erau pe atunci preocupate de a menţine Biserica în trecut, nu doar în dogmatizarea detaliilor pioniereşti ale doctrinei sanctuarului, cum ar fi ideea că „jertfa necurmată” din Daniel ar însemna „păgânismul”. Aceste cercuri ostile (sau cel puțin suspicioase) față de Prescott aveau și alte atitudini specifice: respingeau doctrina Trinităţii (considerată de origine catolică sau păgână), condamnau folosirea altor traduceri biblice decât KJV (întrucât cele noi erau suspectate ca fiind manipulate de iezuiţi!) și erau adepți ai teologiei „ineranței” și a inspirației verbale, cu privire la Biblie și la Spiritul Profetic. Publicau pamflete care avertizau împotriva lui Prescott, iar unii slujitori cu influență le răspândeau prin comunități.

Întristat de acest spectacol, dar plin de speranță, veteranul a părăsit lumea în 1944, la vârsta de 89 de ani, cu rugămintea expresă ca înmormântarea lui să fie cât se poate de modestă şi să nu se menţioneze nimic despre lucrarea făcută de el, sau despre funcţiile avute.

Între timp, după 1940, un alt profesor american se prăbușea, lovindu-se de înălțimile subiectului sanctuarului. Profesorul Harold Snide, slujitor al învățământului adventist în America, cu experiență de colportor și autor, om foarte studios, descoperea, din nefericire, că încercarea de a armoniza doctrina sanctuarului și Evrei 9 poate fi traumatică. Studiul său analitic și consultarea unor lideri și teologi adventiști nu l-au putut ajuta. Ca urmare, în 1945, Snide s-a retras din comunitatea credinței.

Robert Wieland și Donald K Short (1950)

În 1950, doi misionari AZS americani au confruntat conducerea Bisericii cu un studiu despre mesajul de la Minneapolis 1888 („dreptatea lui Christos în legătură cu Legea”). Ei susțineau (și și-au menținut toată viața această opinie), că mesajul acesta ar fi fost respins de liderii Bisericii, nu doar în 1888, ci și mereu după aceea. Percepția lor istorică și teologică asupra mesajului de la 1888 a fost respinsă de CG. Analiza lor însă nu se limita la evidența istorică a mesajului de la 1888 și la evaluarea făcută de Ellen White. Cei doi misionari dădeau prea mult credit scrierilor mai târzii ale lui E J Waggoner și A T Jones, în care apăreau și erori importante.

Teologia lui Wieland și Short a afectat și înțelegerea mesajului din Daniel 8:14, în care aceștia au văzut în special curățirea sanctuarului inimii omenești. Urmașii lor au mers mai departe, aplicând profeția în mod exclusiv la curățirea inimii, mai precis a „subconștientului”. Autori americani și australieni au colportat apoi această exegeză mistică la Daniel 8:14, care a părut multora mai relevantă decât doctrina istorică a sanctuarului.

Sanctuarul în Comentariile Biblice (1957)

Între anii 1953-1957 editura Review and Herald a publicat prima serie de Comentarii Biblice AZS, în care 37 de experți bibliști și istorici adventiști au dat ce aveau mai bun, sub direcţia unor editori şi teologi ca Francis D Nichol, Raymond Cottrell, Don Neufeld, Julia Neuffer. Comentariul în șapte volume, la care s-au adăugat apoi altele, este până astăzi o lucrare majoră de referință, pentru înţelegerea Bibliei și a fundamentelor doctrinei adventiste. În dreptul exegezei biblice şi istorice a profeţiilor din Daniel şi din Apocalipsa sunt consemnate și diferenţele de opinie între adventiști. Diverse subiecte care alcătuiesc teologia sanctuarului sunt şi comentate în relație cu textele biblice relevante, uneori ieșind din poziția dogmatică, în care unii ar fi dorit să mențină teologia sanctuarului. Între altele, Comentariile la Daniel 8 introduc ideea că originea „cornului” arogant este în unul din cele patru vânturi (puncte cardinale) și nu dintr-unul din cele patru coarne, prin cucerirea Macedoniei, cum explicau pionierii.

Această ieșire din tiparele vechilor „certitudini” nu a fost salutată de toți ca un progres. În scrisoarea din august 1957, F G Clifford, lider de uniune în Australia, scriindu-i lui F D Nichol (editorul SDABC), își exprimă dezamăgirea că au fost abandonate unele explicații tradiționale, și temerea că aceste comentarii ar putea face mai mult rău decât bine. Clifford era îngrijorat de unele comentarii la Epistola către Evrei. Observa că se permit oarecare dubii cu privire la realitatea celor două compartimente cerești. Clifford ar fi dorit afirmații dogmatice, nu păreri ale cercetătorilor. Nichol însă își exprima convingerea că nu trebuie să insistăm cu privire la compartimentarea sanctuarului ceresc, deoarece acest model ar servi mai mult criticilor decât scopului doctrinei.

Sanctuarul în Questions on Doctrine (1957)

O contribuție importantă la ieșirea din dogmatism, în vederea revizuirii unor aspecte ale doctrinei sanctuarului, o avusese Roy Allan Anderson, faimos evanghelist, profesor, autor și editor, care a lucrat mai în Australia, Anglia și America, liderul Asociației Pastorale (din 1941). Anderson a fost un pionier al noului val teologic, care prin intermediul revistei Ministry, fondată de L E Froom, a promovat teologia îndreptățirii prin credință în relație cu teologia naturii umane nepăcătoase moștenită de Iisus. În același timp, Anderson a avertizat împotriva înțelegerii excesiv-literaliste a sanctuarului ceresc. Anumite comentarii ale lui Anderson la Evrei 9 au stârnit senzație.

În 1957, editura Review a publicat cartea Questions on Doctrine, scrisă de trei mari oameni ai Bisericii: LeRoy E Froom, Walter E Read și Roy A Anderson.[65] Concepută ca răspuns la criticile și întrebările evanghelicilor, cartea afirma unele opinii relativ noi. Capitolele VI și VII ale cărții QD arată cum înțeleg adventiștii profețiile din Daniel 8 și 9, precum și slujirea lui Iisus în sanctuarul ceresc. Între altele, în QD expresia din Daniel 8:14 este acceptată cu sensul textual ebraic, potrivit dicționarelor: „îndreptățit”, „răzbunat”, „repus în drepturi”, „restaurat”, „învingător” etc. Sensul tradițional („curățit”) este menținut de autorii QD, dar recunoscând deschis că această traducere „este în mod evident împrumutată din Septuaginta (=Versiunea Greacă tradițională), urmată de Vulgata (=Versiunea Latină tradițională).”[66]

Cartea susține că ispășirea a fost făcută total și definitiv prin jertfa lui Christos, iar Christos în sanctuar aplică fiecărui suflet beneficiile acestei ispășiri, prin mijlocirea Sa. Astfel se corecta poziția tradițională, moștenită de la Crosier, care scrisese că moartea lui Iisus a fost doar jertfa cerută (temeiul legal), și că ispășirea propriu-zisă s-ar face în sanctuar, de la 1844 („Ziua Ispășirii”). Aceste accente noi în doctrina sanctuarului, pe lângă afirmarea ortodoxiei protestante privitoare la natura umană a lui Iisus, cu au stârnit o reacție exagerată, de îngrijorare și suspiciuni, încă înainte de a ieși cartea de sub tipar.

Episodul Andreasen (1937-1962)

Principalul personaj care s-a opus publicării cărții QD a fost veteranul teolog Andreasen.[67]  Cartea venea în conflict cu teologia conservatoare a lui M L Andreasen, cu privire la natura umană a lui Iisus, și cu privire la ispășire. Andreasen fusese un proeminent teolog și administrator, profesor la seminarul Colegiului Emmanuel (astăzi Universitatea Andrews) în anii 1938-1950, scrisese între altele despre serviciul în sanctuar (1937) și despre Epistola către Evrei (1948). Referitor la doctrina sanctuarului, Andreasen confirma interpretarea adventistă istorică, urmând scrierile E G White, cu anumite aprofundări personale.

Construind pe opinii teologice mai vechi ale Bisericii, Andreasen sublinia faptul că Iisus a moștenit o natură umană căzută (păcătoasă), fără a face voia acestei naturi (opinie contrară ortodoxiei protestante, și care culmina cu teologia despre rolul special al ultimei generații). De asemenea, Andreasen confirma și dezvolta teologia tradițională a ispășirii, afirmând că ispășirea are trei faze: două în viața și moartea lui Christos, iar a treia în sanctuarul ceresc.

Andreasen însă era conștient de o anumită doză de scepticism printre adventiști cu privire la doctrina sanctuarului, motiv pentru care, într-o scrisoare din 25 decembrie 1942 se adresase preşedintelui CG (McElhany) şi vicepreşedintelui Branson, sugerând nevoia de educație continuă a pastorilor în subiectul sanctuarului: [68]

Dacă experienţa mea ca profesor în seminar poate fi considerată un criteriu, aş zice că un mare număr dintre pastorii noştri au serioase îndoieli privitoare la corectitudinea susţinerilor noastre cu privire la anumite aspecte ale doctrinei sanctuarului. La modul general, ei cred că noi avem dreptate, dar sunt la fel de siguri că vederile lui Ballenger nu au fost niciodată înfruntate cu adevărat şi că nu suntem în stare să le înfruntăm. Nedorind să facă o dispută pe tema aceasta, ei decid simplu că această chestiune nu este vitală. Şi astfel întregul subiect al sanctuarului este lăsat undeva pe ultima treaptă, în mintea lor… Întrebarea mereu prezentă privitoare la ce poziţie ar trebui să aibă Ellen White în mijlocul nostru, este o cauză prolifică a dificultăţii.

Probleme în Traducerea Bibliei (1954)

Controversa stârnită de publicarea noii traduceri biblice americane RSV, precum și dezvoltarea teologiei biblice adventiste, în domeniul lingvisticii şi exegezei, cereau o publicaţie oficială, care să fie utilă pastorilor şi tuturor celor interesaţi. Comitetul CG a desemnat în 1953 un comitet editorial care să se ocupe de problemele existente în traducerile biblice. Sub direcția editorului Walter Read și având ca secretari pe Arthur Maxwell și A. W. Cormack, comitetul era format din 12 teologi:  (L. L. Caviness, O. H . Christensen, R. F. Cottrell, R. D. Drayson, R. L. Hammill, E. Hilgert, S. H. Horn, J. D. Livingston, R. E. Loasby, W. G. C. Murdoch, D. F. Neufeld și F. H. Yost). În 1954, comitetul a publicat cartea Problems in Bible Translation (316 pagini),[69] care are un capitol special despre Daniel 8:14 (pag. 174-177), unde se afirmă:

Aici se folosește verbul ebraic sadaq, pentru care nu apare nici o variantă textuală în vreo Biblie Ebraică. Toate lexicoanele sunt de acord că sensul verbului este „a fi just / drept.” În Dan. 8:14 cuvântul apare în forma Niphal (pasivă sau reflexivă), și în mod obișnuit s-ar traduce „va fi justificat/îndreptățit”, sau „făcut drept” […] „De aceea, se pare  că traducătorii versiunii RSV, ca și ai altor versiuni, se apropie foarte mult de traducerea corectă a cuvântului, când redau: „atunci sanctuarul va fi readus (restaurat) la starea lui de drept”. Versiunile biblice care redau aici „va fi îndreptat / redresat,” „declarat drept”, „îndreptățit / justificat,” sau „răzbunat”, au tradus acceptabil. […] Cuvântul însuși nu înseamnă cu adevărat „a curăți / curăța”, în sensul de „a spăla”. Sensul de curățit este împrumutat din ritualul sanctuarului.

În continuare însă, autorii arătau că sensul ebraic al termenului (a fi îndreptățit etc.) ar avea un aspect ceremonial în toate limbile semitice unde se întâlnește. Autorii propun să se accepte traducerea „va fi readus (restaurat) la starea lui legitimă/dreaptă”, unde s-ar încadra și ideea de „curățire”, ca o parte din această lucrare de restaurare.     

„Comitetul Daniel” și studiile ulterioare (1961-1980)

Prin 1955, în timp ce lucra la editarea Comentariilor Biblice, la cartea lui Daniel, cunoscutul teolog Raymond Cottrell (1912-2003) s-a pomenit neputincios în armonizarea interpretării istorice la Daniel 8-9 cu exegeza biblică. În 1958, în timp ce lucra la noua ediţie a cărții Bible Readings, Cottrell a făcut un sondaj, în înțelegere cu F D Nichol, trimițând scrisori la 27 de teologi bibliști remarcabili ai Bisericii (în special ebraişti şi şefi de catedră), conținând șase întrebări asupra criticilor aduse interpretării textului din Daniel 8:14.[70]

Din cei 27 teologi consultați, un număr de 13 au răspuns că, în afară de tradiția interpretării noastre, ei nu cunosc altă bază pentru a face aplicația cunoscută a curățirii sanctuarului. Șapte dintre cei întrebați contau pe analogie. Cinci dintre ei se întemeiau pe autoritatea Spiritului Profetic. Doi dintre ei considerau că interpretarea noastră corectă se întemeiază pe un fericit accident de traducere.[71] Niciunul dintre aceștia nu a putut oferi un temei lingvistic sau contextual, în favoarea aplicației adventiste istorice a textului din Daniel 8:14, care să-l mulțumească pe Cottrell.[72]

După ce rezultatele sondajului au fost aduse la cunoștința președintelui Reuben Figuhr, CG a decis înființarea unui comitet de cercetare, cu caracter confidențial („Committee on Problems in the Book of Daniel”), numit pe scurt Comitetul Daniel, care a funcționat între anii 1961-1966. Componenţa era următoarea: Harry Lowe, preşedinte; R.A. Anderson şi Leo Odom, de la White Estate; Raymond Cottrell și Don Neufeld de la Review; Richard Hammill, W. Murdoch, Siegfried Horn și Earle Hilgert, poate și E. Heppenstall, de la seminarul Universității Andrews. De asemenea era prezent un membru al comitetului CG.

Comitetul Daniel s-a întâlnit doar de două ori pe an, în sediul CG, unde participanții prezentau referate de specialitate pe care le pregătiseră. Câteva din acestea au fost publicate, probabil în Ministry. Dar comitetul nu a reușit să ajungă la un consens, cu excepția recunoașterii (prin vot) că nu au fost în stare să-și îndeplinească proiectul de a confirma doctrina sanctuarului doar pe temei biblic. Majoritatea dintre ei erau convinși, totuși, că doctrina aceasta este în Biblie și că, dacă s-ar continua studiul, s-ar ajunge la o lumină mai clară. Cottrell, Neufeld și Hilgert însă nu credeau că doctrina s-ar putea găsi în Biblie, dar în timp ce primii doi o acceptau pe temeiul sorei White.

Spre deosebire de Cottrel și Neufeld, profesorul Earl Hilgert, de la Universitatea Andrews, nu putea fi de acord că propunerea / impunerea unei doctrine ar ține de autoritatea unui profet secundar, extrabiblic.[73] Hilgert susținea că explicația tradițională la Daniel 8:14 nu ar fi susținută de context, și mergea chiar mai departe, afirmând că el nu vede niciun temei biblic al folosirii cheii zi-an în interpretarea celor 2300 zile, sau a altor perioade apocaliptice.

Comitetul Daniel a analizat 48 de studii cu privire la Daniel 8 și 9, dar din nefericire, nu a ajuns la un consens și nu a publicat nimic. Din surse apropiate, am aflat că eșecul s-ar fi datorat dezacordului dintre cercetătorii cu orientări teologice diferite, în frunte cu R F Cottrell, care era perceput ca „liberal”. Renumitul arheolog Siegfried Horn, de asemenea membru al acelui comitet, mărturisește că devenise obosit de întâlnirile acelui comitet teologic, care nu au reușit să producă mare lucru.

În ce privește opiniile vehiculate, cu privire la Daniel 8 și 11, atât Cottrell, cât și Horn erau de acord că Antioh Epifanul ar fi unul dintre actorii profeției. Referitor la Daniel 11, Horn afirma: „Este o nemintoșie să spui că regii Seleucizi și soțiile lor sunt parte din profeție, dar nu și omul acesta, care aproape a șters de pe pământ iudaismul – o adevărată încercare a diavolului de a împiedica nașterea lui Christos.” Dar Horn sugera că și cornul nelegiuit din Daniel 8 ar putea fi Antioh, că evreii așa ar fi înțeles inițial, și că de aceea ar fi tradus în greacă (Septuaginta) „sanctuarul va fi curățit”.[74] Recunoașterea prezenței lui Antioh în cartea lui Daniel, cel puțin pentru capitolul 11, fusese împărtășită și de George McCready Price,[75] precum și de faimosul teolog Alfred Vaucher, de la Seminarul din Collonges (1887-1993).

După dizolvarea Comitetului Daniel, Cottrell și-a continuat studiul la Daniel 8-9 pe cont propriu, până în 1972, angajându-se într-o cercetare foarte laborioasă a textului ebraic, a vechilor versiuni, a istoriei interpretării iudaice și creștine, inclusiv adventiste, în urma căruia a redactat o carte voluminoasă (Eschatology of Daniel). Cartea însă a rămas ca manuscris nepublicat. A scris, de asemenea, articole critice, cum ar fi “Sanctuary Debate: A Question of Method” (1980).[76]

Contribuțiile lui Cottrell la Comentariile Biblice, precum și avertizările sale cu privire la cercetarea teologică, la publicațiile și apologetica adventistă sunt de bun simț și de valoare perenă. Din nefericire însă, după 1980, Cottrell a căzut pradă metodelor și concluziilor criticii distructive a Bibliei, mergând mult mai departe decât toți cei care respinseseră doctrina sanctuarului până atunci. Începând cu anul 2001 și-a prezentat public poziția. La o vârstă foarte înaintată, slujea ca editor șef al revistei neoficiale Adventist Today.

Un alt teolog foarte influent, sistematicianul Edward Hepenstall de la Universitatea Andrews, a scris o serie de articole asupra teologiei sanctuarului, în care sugera anumite soluții novatoare. În numărul din oct. 1956 al revistei Ministry (“Daniel 8:14 in Perspective”), Heppenstall afirma că verbul ebraic nisdaq din Dan 8:14 nu trimite la curățirea de păcatele sfinților din Leviticul 16, ci la curățirea de păcatele cornului. În 1972 a scris o carte despre slujirea Domnului Christos în sanctuarul ceresc.[77] Heppenstall vorbea despre două faze ale slujirii, fără să menționeze două încăperi.[78]

După 1960, Carl G. Tuland (1901-1980), teolog adventist și autor poliglot, care a lucrat ca administrator în America de Nord, de Sud și în Orientul Apropiat, a scris un studiu asupra profeției din Daniel 8.[79] Afirmațiile lui Tuland, susținute cu argumente biblice, contextuale și lingvistice, erau diferite de cele tradiționale, în câteva aspecte ale teologiei sanctuarului.

Prima afirmație a lui Tuland era o contestare a aplicației tradiționale a curățirii din Daniel 8:14 la Ziua Ispășirii. El susținea că traducerile biblice care redau verbul după textul ebraic (îndreptățit, răzbunat, i se va face dreptate etc.) sunt corecte, și că termenul original nu ar avea de-a face cu nici un fel de curățire. Chiar dacă s-ar referi la curățire, admite Tuland, contextul în Daniel 8 ar indica mai degrabă o curățire ca aceea făcută de Ezechia (2Cr. 29:15-19), adică o curățire de pângăririle idolești, nu de păcatele celor pocăiți.

În sprijinul afirmațiilor lui, Tuland cita comentariul lui McCready Price, unde autorul notase că sensul exact al profeției din Daniel 8:14 era problematic (curățit? răzbunat/îndreptățit? sau ambele?). De asemenea Tuland cita din cartea Problems in Bible Translation, publicată de CG, precum și din Comentarii Biblice (vol. IV), și din Questions on Doctrine, unde sensul ebraic era afirmat („îndreptățit”), deși cu efortul de a păstra cumva și sensul de „curățit”. Spre deosebire de autoritățile pe care le cita, Tuland susținea că termenul ebraic are exclusiv sensul de îndreptățit / răzbunat etc., fără vreo nuanţă de „curățit”.

Tuland a încercat să interpreteze această „îndreptățire” a sanctuarului din Daniel 8:14, în lumina noii interpretări despre „[jertfa] necurmată”, care, după 1930, devenise populară: slujirea sau mijlocirea lui Iisus în sanctuarul ceresc. Referindu-se la Evrei 9, el propunea aceeași interpretare ca Fletcher și ca mulți alții.

Începând cu anii 1960, editorul și teologul Walter E. Read a publicat articole despre sanctuar și judecată, ca apărare față de criticile apologetului evanghelic Walter Martin.[80] Read a evidențiat faptul că mulți evanghelici se împiedică de această doctrină din cauza prejudecăților calviniste, care au dus la principiul crednța falsă că „odată salvat, ești salvat pentru totdeauna”, în timp ce adventismul, ca și metodismul gândește pe principii arminiene, unde harul nu este socotit „irezistibil”, iar sfinții pot cădea, uneori chiar pentru totdeauna. De aceea este justificată promisiunea Bibliei privitoare la o judecată de cercetare a sfinților (Rom. 14:10; 2Cor. 5:10; 1Pt 4:5-7, 17-18).

Privitor la Dan. 8:14, Read a adus în discuție comentariul rabinic al lui Rashi, care spunea că verbul ebraic nisdaq ar însemna „se va face ispășire (pentru păcatele lui Israel)”. De asemenea, Read spune că, deși în primul rând expresia se referă la „sanctuarul curățit”, în final se aplică la curățirea de păcat a universului.

În 1964, Jerome Justesen, pastor american și profesor de teologie în Brazilia, a publicat un studiu lingvistic foarte laborios privitor la semnificația verbului din Daniel 8:14, în jurnalul academic al Universității Andrews.[81] După ce a arătat greutatea evidenței este de partea sensului juridic („i se va face dreptate”), Justesen a luat în discuție și nuanțele, și a găsit că în Iov 4:17; 17:9; 2Sam. 22:21, 25; Ps. 18:20, 24 termenul are nuanța de curăție sau puritate (morală, legală), și că la această curăție s-ar referi Daniel 8:14. Dar în notă, Justesen citează fără explicații pe Sigfried Horn, care suspecta că traducerea „curățit” s-ar datora primei interpretări date de evrei profeției, în urma pângăririi templului de către Antioh IV și a curățirii lui de către Macabei.         

În 1968, Merwin R. Thurber, editor de la Review and Herald, a venit la seminarul Universității Andrews cu dorința de a găsi un profesor care să scrie o carte despre teologia sanctuarului. Cartea lui Andreasen era considerată depășită, astfel că editorul a insistat să găsească pe cineva. În final, s-a decis ca noua carte să fie o contribuție a tuturor profesorilor de teologie. Raoul Dederen a fost numit coordonator al proiectului. Dar proiectul a căzut repede, din cauza temerii că poziția tradițională, care se dorea reafirmată, n-ar putea fi susținută cu Biblia.[82]

În octombrie 1968, W. P. Bradley, secretar adjunct al CG, a publicat articolul în Ministry articolul “Limitations on Symbolism”, în care sublinia că simbolistica sanctuarului este limitată și că nu se poate merge până în pânzele albe cu analogiile. În mod special, Bradley critica unele teorii populare care identificaseră sanctuarul în ființa umană, cu cele două compartimente, conștientul și subconștientul.

În anii 1969-1970, o contribuție la interpretarea lui Daniel 8-9 a adus Pedro de Felipe del Rey, student spaniol la institutul din Collonges (Franța), prin lucrarea „Identification de la petite corne de Daniel 8”. Spre deosebire de toți interpreții, Pedro de Felipe a găsit o soluție originală la ieșirea cornului roman din unul din cele patru coarne ale țapului elenistic. El a observat că regatul Pergam (continuarea regatului lui Lisimah) a fost lăsat Romei prin testament, și astfel Roma ar fi fost moștenitoarea legitimă a regalității și a sistemului pontifical al Pergamului, care, potrivit teoriei lui A Hislop, ar fi fost moștenită direct din Babilon.[83]

Caracteristică identității acestui corn nu ar fi atât de mult puterea politică, ci tradiția pontificală, care a fost întruchipată mai întâi de cezarii păgâni, apoi de cezarii creștini (de la Constantin până la Grațian), după care, începând cu Leon cel Mare, titlul a fost preluat și pretins în mod exclusiv de papi. Teologul Alfed Vaucher de la Collonges și radioevanghelistul italian Adelio Pellegrini sunt printre puținii care au adoptat soluția lui del Rey.

În 1973, C. L. Price, fratele lui George McCready Price, a adresat o scrisoare preşedintelui CG, Robert Pierson, și altora, protestând față de modul în care se prezintă doctrina istorică a sanctuarului. Obiecţiile lui erau asemănătoare cu ale lui Fletcher. În mod special, Price nota că Daniel 8:14 se interpretează curent într-un mod care nu răspunde întrebării contextuale (v.13), deoarece întrebarea se referă la pângăririle aduse sanctuarului de cornul arogant, iar curăţirea sanctuarului din v. 14 este înţeleasă ca o curăţire a sanctuarului de păcatele sfinţilor.[84]

În 1979, William Johnsson, profesor de NT la Universitatea Andrews și președinte al Adventist Society for Religious Studies (ASRS), un teolog conservator, dar nu dogmatic, a publicat un comentariu major la Epistola către Evrei,[85] care accentuează siguranța mântuirii. Johnsson și-a făcut și teza doctorală pe un subiect al Epistolei către Evrei (despre „întinare” și „curățire”), apoi a scris multe articole pe subiectele aceleiași epistole, acceptate de diverse jurnale academice din „afară”, ceea ce nu i se întâmpla oricărui teolog adventist.

Johnsson povestește că mai mulți colegi l-au descurajat să-și scrie teza pe studiul Epistolei către Evrei. deoarece credeau că un astfel de studiu ar fi periculos pentru un adventist. Chiar fostul său profesor, Heppenstall, era îngrijorat, dacă după un studiu academic al epistolei, Johnsson va mai rămâne adventist. Dar Johnsson afirmă că a ieșit din acest studiu un adventist mai sigur decât înainte.[86] Studiile sale în Evrei accentuează realizarea „curățirii păcatelor” odată cu jertfa lui Iisus (Ev 1:3), iar realitatea sanctuarului ceresc este privită mai degrabă funcțional – Johnsson nu este interesat în realitatea structurală a sanctuarului ceresc. Spre deosebire de alți autori adventiști, Johnsson recunoaște motivul Zilei Ispășirii în Evrei 9 și în alte locuri, dar fără a nega prin aceasta doctrina istorică legată de Daniel 8:14.

În același timp, după 1978, profesorul sud-african Smuts Van Rooyen, de la Universitatea Andrews, a început să se exprime critic despre doctrina sanctuarului. Observaţia lui era că această doctrină ar fi un șir de interpretări succesive date profeţiei din Daniel 8:14: A Doua Venire, „uşa închisă”, „judecata de cercetare”, curățirea „templului viu”, îndreptățirea caracterului lui Dumnezeu, judecata premilenială (pre-Advent). Dar principala lui obiecție era că doctrina, așa cum este dusă ea până la ultimele consecințe în cartea Tragedia Veacurilor, ar fi o expresie a legalismului perfecționist, în conflict cu Evanghelia harului și a îndreptățirii prin credință, deoarece ar implica victoria asupra tuturor păcatelor, înainte de ceasul judecării celor vii.

A accepta că raportul păcatelor se păstrează până la Judecata de Cercetare, că ultima generație va fi judecată în viață, nu după moarte, și că în timpul strâmtorării, după încheierea timpului de har, sfinții vor trebui să stea înaintea sfințeniei lui Dumnezeu, fără mijlocitor pentru păcate, este cât se poate de înspăimântător și descurajant pentru mulți. Din contra, Evanghelia, așa cum este predicată într-o veselie de către bisericile populare și de mulți adventiști, este mult mai prietenoasă cu păcătoșenia înnăscută și plăcută sufletului omenesc. Van Rooyen exprima în acest spirit, răspicat „evanghelic”, principala obiecție a tuturor criticilor doctrinei sanctuarului.[87]

Obiecția fundamentală a lui Van Rooyen evidenția faptul că Evanghelia „evanghelică” și doctrina adventistă a sanctuarului și judecății sunt incompatibile. În opinia criticilor, această incompatibilitate n-ar putea fi soluționată, decât abandonând sau modificând drastic, fie doctrina istorică și autoritatea Ellenei White, fie Evanghelia.

Mulți adventiști sunt scutiți de asemenea tensiuni, din simplul motiv că nu au nici un interes și nu văd nicio relevanță într-o teologie, pe care o socotesc pur istorică. Alții sunt de asemenea scutiți de frustrări, pentru că nu gândesc într-un mod integrat, ci fragmentar: acceptând separat fiecare doctrină, fără legătură cu celelalte. Dar, slavă Domnului, nu este nevoie de armonizare forțată, nici de mutilarea sau sacrificarea vreunei doctrine pentru le face compatibile. În ciuda opiniilor evanghelice care sunt la modă astăzi, Evanghelia lui Christos, a lui Pavel și a celorlalți apostoli este mult mai „perfecționistă” decât Evanghelia ortodoxiei protestante. Este mai aproape de Wesley, decât de Luther, și astfel perfect compatibilă cu doctrina Judecății. Fără Duhul lui Christos, fără puterea învierii Lui în viața noastră, într-adevăr, Evanghelia nu poate asigura biruință asupra păcatelor ().

Astfel, teologia, predicarea și spiritualitatea adventistă a devenit un câmp de bătaie între două rele opuse: 1. legalismul, cu variantele lui: formalism (legalism de rutină), dogmatism (legalism credal), fariseism (legalism ipocrit), perfecționism (legalism mistic sau idealist), și 2. Evanghelia populară, cu variantele ei (libertinism, evanghelia socială, evanghelia harului ieftin și a credinței imaginare, evanghelia psihologică, evanghelia harismatică etc.). Sloganul „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna”, adică odată iertat, împăcat cu Dumnezeu, nu trebuie să-ți mai faci griji cu privire la certitudinea mântuirii, este o doctrină falsă, dacă nu suportă elementul condiționat. Or, tocmai aceasta este obiecția celor care resping doctrina sanctuarului și judecății: le ia certitudinea mântuirii.

Se dorește o certitudine necondiționată, fără griji, fără teama de verificarea cerească a pretențiilor de creștin. De aceea, adventismul loial Scripturii și călăuzirii istorice a lui Dumnezeu avertizează că Christosul biblic și Christosul popular nu sunt identici.

V. Sanctuarul, între agitații, cercetare și apatie (1956-2016)

În continuare, vom descrie ultima criză teologică referitoare la doctrina sanctuarului, escatologie și îndreptățirea prin credință, începută în Australia (1956) și continuată în America; și cum s-a rezolvat sau nu s-a rezolvat ea până astăzi.[88]

Agitația lui Bob Brinsmead

Pe la 1956, R A Greive, președinte de conferință în Australia, adoptase punctul de vedere al evanghelicilor, cu privire la îndreptățire, ispășire, sanctuar și judecată.[89] Greive s-a simțit încurajat și de scrierile lui R A Anderson, precum și de corespondența cu acesta, care avertiza împotriva literalizării excesive a elementelor sanctuarului ceresc. Odată cu respingerea înțelegerii adventiste ale acestor doctrine referitoare la mântuire, Greive diminua și autoritatea profetică a E G White. În cele din urmă, Greive a fost concediat, iar criza provocată de poziția lui a atras de asemenea concedierea mai multor pastori și retragerea unor membri laici.

În opoziție cu președintele Greive, Robert Brinsmead („Bob”), absolvent de teologie la Avondale, devenise pe la 1958 un mare agitator al perfecționismului mistic, preocupat intens de scrierile E G White și dezvoltând teologia lui Wieland și Short, inclusiv interesul pentru scrierile lui Jones și Waggoner. Acceptând noua poziție despre natura umană perfectă a lui Iisus, precum și afirmația Spiritului Profetic, că în timpul strâmtorării, după încheierea timpului de har pentru omenire, sfinții vor trebui să stea înaintea lui Dumnezeu fără mijlocitor pentru păcate.

Încercând să armonizeze cele două idei, Brinsmead a ajuns la concluzia că, deoarece noi, păcătoșii, avem o natură diferită de a lui Iisus, singura posibilitate de a putea sta fără mijlocitor înaintea lui Dumnezeu în cele din urmă, ar fi printr-o lucrare specială făcută de Dumnezeu în ființa umană: „Rădăcina păcatului (numită uneori păcatul original, natura păcătoasă, păcatul înnăscut, etc.), va fi cu totul eradicată în viața sfinților care rămân în viață, prin lucrarea lui Iisus de ispășire finală în Sfânta Sfintelor sanctuarului ceresc.” Această lucrare, explica Brinsmead, nu este rodul sfințirii sau al unor eforturi umane, ci o lucrare supranaturală, imediat înainte de „închiderea harului”, în puterea Ploii Târzii.

Brinsmead lega această experiență mistică de doctrina sanctuarului, pe care el o aplica atât templului ceresc, cât și psihicului uman. Cele două compartimente ale sanctuarului noului legământ corespundeau în opinia lui conștientului și subconștientului. Astfel el venea în opoziție cu teologia sistematică (reprezentată de profesorul său Desmond Ford) și cu administrația Bisericii (reprezentată de L C Naden, președintele Diviziunii), care susțineau, pe drept, că natura păcătoasă nu se schimbă înainte de ziua învierii.

Agitația a fost fără precedent în Australia. În 1961, Brinsmead a fost exclus, împreună cu fratele său (tot seminarist), după care au fondat împreună o asociație religioasă cu centrul în America: The Sanctuary Awakening Fellowship, care susținea seminarii și tabere cu mare influență. Pentru mulți credincioși, mesajul lui Brinsmead era o veste bună. Anumiți slujitori ai Bisericii au fost influențați de vederile lui. Peter Jarnes, profesor de teologie de la Union College (Nebraska), un admirator al lui Brinsmead, a scris atrăgătorul eseu, The Sanctuary Restored (1968). Renumiții teologi Hans LaRondelle, Edward Heppenstall de la Universitatea Andrews, precum și Raymond Cottrell au încercat să-l potolească pe Brinsmead, și se pare că dialogul cu ei nu a fost zădarnic.

După 1970, în urma corespondenței cu profesorul Desmond Ford de la Avondale, care îl îndemnase pe Brinsmead să citească scrierile marilor reformatori, începând cu Luther, agitația ia o nouă turnură. Brinsmead renunță la specificul istoric adventist, păstrând doar specificul protestant: Evanghelia îndreptățirii prin credință și certitudinea mântuirii – fără sanctuar, fără 1844, fără judecată de cercetare, fără închiderea ușii harului etc. A început să publice revista Present Truth, căreia în 1978 i-a schimbat numele în Verdict, și prin care își disemina noua evanghelie. În aceeași perioadă însă și-a schimbat tot mai mult convingerile. După ce a renunțat la doctrina sanctuarului, a renunțat și la sabat și la Spiritul Profetic. A devenit apoi tăcut și neimplicat timp de zece ani, după care a adoptat ca filozofie de viață etica umanistă și ecologia.

Uraganul Desmond Ford

Fără îndoială, cea mai mare zguduire a Bisericii pe tema doctrinei judecății de cercetare și a sanctuarului a fost cauzată de teologia lui Desmond Ford (n. 1929). Născut și educat în Australia, din părinți nereligioși, care au divorțat când el avea nouă ani, Desmond Ford a fost influențat însă de rude adventiste încă din copilărie, și fiind de pe atunci un mare cititor, a început să citească Biblia, scrieri creaționiste și mai târziu cărțile Ellenei White. A trăit o viață aspră, în anii crizei economice, a muncit de la vârsta de 15 ani într-o tipografie, ca să se întrețină. A făcut școală pe sărite, dar mai ales a citit pe nerăsuflate tot felul de cărți. Cartea „Marea Luptă” l-a adus la convertire și, în ciuda opoziției familiei, s-a dedicat slujirii Evangheliei și a primit botezul la vârsta de 17 ani.

În 1947, D Ford se înscria la cursurile teologice ale Colegiului Avondale. Lipsit de suportul familiei, s-a întreținut lucrând la ferma școlii, făcând colportaj și folosind orice altă ocazie de a munci. Student foarte talentat, dar și pasionat, nu doar că a avut cele mai mari note, dar în timpul studenției a și predicat în comunități, a scris articole pentru revistele Bisericii și a condus studii biblice cu studenții. Din 1950 a lucrat ca ajutor al evanghelistului G Burnside, intrând însă în conflict cu stilul aspru, fundamentalist și dogmatic al acestuia. A lucrat apoi mulți ani ca pastor și evanghelist de succes și între timp, s-a căsătorit cu Gwen, o fostă colegă, foarte credincioasă.

După hirotonire și-a încheiat studiile la Avondale (1959), apoi a făcut un doctorat în America (1961) și altul în Anglia (1972), specializându-se în omiletică, evanghelizare și escatologie apocaliptică. Între 1961-1977 a fost șef al catedrei de teologie la Avondale şi membru al Comitetului de Cercetări Biblice al Diviziunii. În această perioadă soția sa Gwen a murit (1970), lăsându-l cu trei copii. A urmat căsătoria cu Gillian, care i-a fost alături toată viața, chiar ca autoare de articole teologice.

În Australia, Ford a fost principalul oponent al lui Brinsmead în perioada perfecționistă a acestuia. Ford își dezvoltase gândirea în contextul noului val teologic, de după Andreasen, care respinge vechea teologie a naturii păcătoase asumate de Iisus prin naștere, și care de asemenea respinge ideea sfințirii desăvârșite (fără păcat) a credincioșilor din ultima generație (adică cei care nu vor vedea moartea).

În război cu aceste opinii înrădăcinate ale apologeților adventismului istoric, Ford predica îndreptățirea numai prin credința în Christos, afirmând că aceasta este adevărata și întreaga Evanghelie. Ca predicator al Evangheliei, Ford a fost unul dintre vorbitorii cei mai cuceritori și mai neobosiți, entuziasmând multă lume cu mesajul său distinct hristocentric. Ca scriitor, de asemenea, Ford a excelat, scriind multe articole și aproape 30 de cărți (teologie, spiritualitate, viață). El nu aborda un stil academic, uscat, ci un stil literar viu și atrăgător, indiferent de subiectul prezentat.

Din nefericire însă, Ford rămâne în istoria AZS în special ca teologul care a încercat să dea lovitura de grație doctrinei sanctuarului și a judecății. Cazul este frapant, tocmai pentru că, inițial, Ford a fost un apărător al doctrinei sanctuarului și judecății. În 1959 și 1969 publicase deja două cărți pe subiectul Daniel 8:14. Între anii 1960-1979 a semnat 39 de articole originale în Ministry, multe din ele pe aceeași temă a sanctuarului și judecății, în apărarea „principiul zi-an” și a aplicării profeției din Daniel 8:14 la 1844 [90] În 1978 a publicat comentariul său la cartea lui Daniel, iar în 1982, un comentariu la Apocalipsă, în două volume.

Scrierile lui Ford din acea perioadă, inclusiv articolele din Ministry exprimă și unele interpretări diferite de cele istorice, cum ar fi: ideea că în Daniel 8:14 nisdaq ar trebui tradus „îndreptățit / răzbunat (en. vindicated)”, având un sens judiciar, așa cum arată toate dicționarele, și că acest sens este explicat în Ap. 6:10-11; că în Dan. 11:21-35 este descrisă persecuția lansată de Antioh Epifanul; că descrierea Noului Ierusalim sugerează identitatea sanctuarului. Dar unele din interpretările lui Ford erau destul de stranii, de exemplu: că Dan. 9:24 s-ar referi la aceeași judecată anunțată în Dan. 7:9-10 și 8:14, adică la Marea Zi a Ispășirii, și că cele 70 de săptămâni ar avea două aplicații, una la prima venire a lui Iisus, cealaltă la a doua venire.

Când s-a întors la catedră în Avondale (1961), Ford s-a consultat cu David Sibley, unul dintre liderii Diviziunii (Australasia), cu privire la strategia de predare a doctrinei sanctuarului: s-o prezinte cu argumentele tradiționale, sau s-o prezinte în mod realist, constructiv-critic, cum se cuvine mediului universitar? Sibley, care cunoscuse de aproape cazurile lui Fletcher și Greive (lideri australieni care se poticniseră de doctrina sanctuarului), și care recunoștea că unele din obiecțiile acelora erau valide, a sfătuit pe Ford să introducă în pregătirea studenților și a pastorilor cunoștințele pe care deja le publicase în Ministry.

Învățătura și predicarea lui Ford a stârnit opoziție în Australia. S-a format un grup de laici, evangheliști și pastori pensionari, sub conducerea lui J. W. Kent, G. Burnside, A. C. Needham, cunoscuți sub numele de Concerned Brethren („Frați îngrijorați”),  care au cerut în scris demisia lui Ford. Principala acuzație era culoarea Evangheliei („îndreptățirii prin credință”) predicate de profesorul Ford. Se adăugau și acuzații privitoare la felul în care acesta vedea doctrina sanctuarului, teologia inspirației și vârsta pământului. În 1976, liderii Bisericii din Australia au organizat o întâlnire între Comitetul de Cercetări Biblice și „Frații îngrijorați”, după care a avut loc o întâlnire istorică a unui grup de lideri și teologi la Palmdale (California), unde teologia lui Ford a fost în centrul atenție. Consensul obţinut asupra „îndreptățirii prin credință” a rămas cunoscut ca Declarația de la Palmdale,

Discuții între Ford și „Frații îngrijorați” au avut loc și în 1977. Ca urmare, conducerea Bisericii a interzis lui Kent și Burnside să mai predice, din cauza opoziției continue față de Ford. Ca reacție față de critici totuși, Biserica l-a detașat pentru trei ani pe Desmond Ford în America, la Pacific Union College, unde avea să predea multe discipline de teologie biblică, apologetică și Daniel și Apocalipsa. În 1979, Ford a fost invitat să prezinte un subiect la Asociația Forumurilor Adventiste, care se întâlnea atunci în campus, pentru o dezbatere asupra capitolului 9 din Evrei. Subiectul lui Ford a fost (în traducere): „Judecata de cercetare – piatră de hotar teologică, sau necesitate istorică?” Ford a insistat că această doctrină ar fi antievanghelică, deoarece ar răpi certitudinea personală a mântuirii; că ar nega finalitatea Crucii, atotștiința lui Dumnezeu și realitatea credinței mântuitoare; că inspiră teamă și nu bucuria unei vești bune. Dar este oare Evanghelia, o veste bună pentru indulgenţa naturii inferioare a omului, sau mai degrabă pentru conștiința care regretă?

Discursul a avut mare audiență și a stârnit senzație. Un alt profesor (Eric Syme) a luat cuvântul de asemenea pentru a-și exprima acordul de principiu cu expunerea lui Ford, după care a avut loc o lungă sesiune de întrebări și răspunsuri. Dar evenimentul a stârnit și îngrijorări legitime. Ca urmare, Ford a fost chemat la sediul Conferinței Generale, unde i s-a dat o vacanță de șase luni, pentru a-și pune în scris vederile. Rezultatul a fost un manuscris de aproape 1000 de pagini, în care profesorul își argumenta poziția cu exegeza biblică, scrierile Ellenei White și istoria adventistă, de pe poziții adventist progresive și evanghelice.[91]

Un grup de 114 teologi și lideri adventiști, între care și președintele Neal Wilson, s-au întâlnit cu Desmond Ford între 11-15 august 1980, la Glacier View (Colorado).[92] Aici, Ford s-a exprimat categoric împotriva doctrinei sanctuarului, așa cum era explicată de E G White, și mai ales împotriva Judecății de Cercetare, care ar submina credința în mântuirea „numai prin har”, „în afara faptelor”. A aruncat cheia zi-an pentru interpretarea timpului apocaliptic, ca pe o simplă cârjă istorică. Poziția hipercritică a lui Ford l-a șocat până și pe mentorul său, Heppenstall.

Nu este de mirare că, în urma acestei controverse, lui Ford i s-a retras autorizația de pastor și acreditarea de profesor în Biserica Adventistă. Declaraţia de consens acceptase poziţia lui Ford în unele privinţe, dar existau şi destule dezacorduri. Punctele de acord și dezacord au fost publicate în ediţia specială a revistei Ministry din octombrie 1980.[93]

În același timp, în Australia, opoziția față de teologia lui Ford continua. În 1979 luase ființă Asociația Laicilor Adventiști (traducere) în scopul contracarării influenței acestei teologii. Diverși profesioniști conservatori, inclusiv pastori și teologi din Australia și America (e.g. Colin Standish, Ralph Larson, Mervyn Maxwell, Leroy Moore, Dennis Priebe, George Burnside, Austin Cooke) au fost invitați să vorbească la întâlnirile săptămânale ale asociației, în apropiere de Sidney. Asociația a publicat apoi revista Landmarks („Pietre de hotar”).

Pe la anii 1986 asociația s-a dizolvat, dar opoziția față de Ford și față de așa numita „nouă teologie” (reprezentată de cartea Questions on Doctrine) a continuat prin intermediul institutului independent Hartland (America) și prin revistele diverselor grupuri independente din America și Australia (Our Firm Foundation, Anchor, Pilgrim’s Rest, Waymarks, Quo Vadis, Steps to Life, etc.). Cei mai cunoscuți apărători ai „vechii teologii” (moștenirea lui Andreasen) în generația noastră sunt grupurile reprezentate de frații Standish (Hartland Institute), Ralph Larson, Vance Ferrell, Kevin Paulson, Larry Kirkpatrick etc.

Demiterea lui Ford a stârnit nemulțumiri printre simpatizanți săi și printre credincioșii care aveau deja vederi evanghelice sau mai liberale. Mici grupuri de adventiști s-au coalizat într-o mișcare cunoscută drept Adventiștii Evanghelici. Nu puțini pastori și absolvenți de teologie au părăsit slujirea Bisericii. Charles Wheeling (1980), de exemplu, a respins codul zi-an și împlinirea profeției din Daniel 8:14, arătând că profeția se va împlini la viitor, că berbecul și țapul din Daniel 8 ar simboliza Iranul și respectiv Occidentul creștin în frunte cu SUA.

Dale Ratzlaff, pastor și profesor de Biblie din California, acuzând administrația că l-ar fi nedreptățit pe Desmond Ford și profesând un evanghelicalism tot mai antiadventist, bazat pe ceea ce el numea „noul legământ” al scrierilor lui Pavel, a fost îndepărtat din Biserică în 1981. Ratzlaff și-a fondat apoi o misiune independentă (Life Assurance Ministries), care constă în publicații și conferințe îndreptate împotriva adventiștilor. Ținta specială a criticilor lui Razlaff este doctrina din Daniel 8:14, Spiritul Profetic și sabatul. El continuă să facă antireclamă adventismului, pe care-l consideră o un cult sectar, avertizând atât pe adventiști, cât și pe neadventiști împotriva credinței noastre. Ford însuși a scris o carte în apărarea sabatului, în opoziție cu Ratzlaff.

Jerry Gladson, fost profesor de teologie la Southern College are o istorie asemănătoare. Gladson a ajuns în conflict cu colegii, în special cu Gerhard Hasel, pe tema doctrinei sanctuarului și a judecății. În final a părăsit Biserica și și-a scris povestea într-o carte (2000).

Ford a început să publice o revistă personală și să circule prin America, apoi prin Australia, ca invitat la diverse adunări adventiste neoficiale. În ultimii ani, după întoarcerea în Australia, s-a retras din Biserică. Ford și-a păstrat convingerile adventiste în mare măsură: a rămas un mare apărător al sabatului și al reformei sănătății, crede în necesitatea sfințirii, și-a păstrat în oarecare măsură respectul pentru darul profetic al E G White, dar a fost atât de influențat de teologia protestantă, încât a renunțat la interpretările apocaliptice pe care le apărase cândva, iar în ultimii ani, nu mai crede nici în profeția cronomesianică din Daniel 9.[94]

Pe valul de apostazii generate de episodul Ford, au apărut și acuzațiile lui Walter Rea Jr. (1982) și Fred Veltman (1988),[95] că E G White ar fi „plagiat”. Aceste informații parțiale și adesea deformate asupra scrierilor a inspirate au slăbit credința adventiștilor în darul profetic. Observațiile acestea însă primiseră replici suficiente încă din 1981.

Din punct de vedere legal, acuzațiile au fost respinse de juristul catolic Vincent Ramik (1981),[96] iar din punct de vedere teologic, familiarizarea cu doctrina corectă a inspirației (care constă în mesajul autorului și nu în cuvinte), precum și recunoașterea fenomenului „plagiatului” (copierii) la diverși autori biblici, au lămurit suficient lucrurile pentru cine are suficientă bunăvoință ca să creadă Scriptura și Spiritul Profeției. În același timp, teologia inspirației și aplicațiile ei practice în exegeza biblică (inclusiv la Dan. 8:14) și înțelegerea limitelor autorității E G White în relație cu Scriptura au încă loc de crescut.

De la criza din 1980 până în secolul XXI

Teologia adventistă a rezistat crizei din anii ’80 și a ieșit chiar mai îmbogățită. Mulți au început să aprofundeze doctrina sanctuarului și a judecății, iar la nivel oficial, Conferința Generală a numit un nou comitet de cercetare pentru Daniel și Apocalipsa (DARCOM). Acest comitet, prin munca editorială a lui Frank Holbrook, a publicat colecții de studii teologice pe teme apocaliptice, inclusiv pentru doctrina sanctuarului și a judecății, având ca autori o generație de teologi adventiști de prestigiu: Gerhard Hasel, William Shea, Sigfried Schwantes, Arthur Ferch, Mervyn Maxwell, P. G. Damsteegt, William Johnson, Angel Rodriguez, Richard Davidson, Niels-Erik Andreasen, Roy Gane, Gerhard Pfandl, George Rice, Kenneth Strand, Jon Paulien, Alwyn Salom, Pierre Winandy, Herbert Kiesler, Ivan Blazen, Arnold Wallenkampf, Alberto Treyer, Gordon Hyde și alții.[97]

Studiile apărute la acest nivel depășesc comentariile istorice cunoscute și răspund onest și profesional la multe din obiecțiile care se aduc în mod obișnuit doctrinei sanctuarului. Ele sunt produsul unei generații în care limbile biblice, exegeza și teologia în general s-au dezvoltat fără precedent. Dar nu se poate spune că odată cu aceste studii s-a pus capăt tuturor disputelor. Din nefericire, unii critici nici nu le-au citit, dar chiar și teologii binevoitori recunosc că studiile DARCOM nu au acoperit toate aspectele subiectului și nu toate problemele au fost rezolvate satisfăcător. Unii teologi consideră că nu există probleme reale cu apărarea acestei doctrine. Alții tac, ca reacție de apărare, deși prin natura profesiei ar avea datoria să vorbească.

În afară de seria DARCOM, diverse studii ale doctrinei sanctuarului și comentarii la Daniel au apărut între timp. Unele sunt strict conservative, altele sunt însă ușor progresiste, contribui la dezvoltarea interpretării profețiilor din Daniel 8-9. De o importanță specială pentru istoria doctrinei este teza lui Kai Arasola (1990), The End of Historicism, care descrie interpretarea perioadelor profetice apocaliptice în viziunea lui William Miller.

Comentarii mai bogate la profețiile lui Daniel sunt, în ordine cronologică, cursul lui Antonio Caracciollo (1998)[98] și comentariul lui Zdravko Stefanović (2007), ambele adresate prioritar studenților și profesioniștilor.[99] Jacques Doukhan (2000) a scris un comentariu mai scurt, dintr-o perspectivă evreiască, cu o bună analiză a structurii literare a cărții și cu aspecte originale. Original și instructiv este și comentariul de popularizare al lui William Shea (2005).[100] O contribuție importantă a adus teza doctorală a ghanezului Brempong Owusu-Antwi (1995), care a clarificat sensul cel mai potrivit al cuvântului ḫārūẓ („judecată”, nu „șanț”) în Dan. 9:25.

În numărul din 15 iulie 1997, revista Turnul de Veghere a scris un articol care ataca doctrina sanctuarului, subliniind că este respinsă de unii învățați adventiști. A urmat o replică a lui Angel Rodriguez de la Institutul de Cercetări Biblice.[101] Rodriguez a scris de asemenea studii teologice ample despre teologia sanctuarului și a judecății, în valorosul manual Handbook of SDA Theology (2000).[102] Și pe situl Institutului de Cercetări Biblice există o serie de articole despre sanctuar,[103] semnate în cea mai mare parte de Rodriguez, care a slujit acest departament al Conferinței Generale din 1992 și l-a condus între anii 2001-2011, fiind considerat cel mai mare apologet adventist din generația noastră. Scrieri polemice în apărarea doctrinei sanctuarului a publicat Cliff Goldstein între 1989-2003.[104]

Norman Young, care scrisese în 1973 o teză asupra Epistolei către Evrei, a scris un faimos articol, în 2001, susținând, asemenea lui Johnsson, că intrarea lui Iisus ca arhiereu în Locul Preasfânt, în Evrei, este după modelul Zilei Ispășirii. Richard Davidson a răspuns printr-un alt articol, polemic dar amical și academic, susținând modelul inaugurării sanctuarului.[105] În ultimii ani, Richard Davidson a devenit faimos ca predicator al Evangheliei Judecății, o replică vie la obiecția unor critici, că Judecata de Cercetare ar umbri bucuria mântuirii.

În 2005 a apărut parafraza biblică a lui Jack Blanco (The Clear Word), unde la Daniel 8 apar parafrazări stranii. În Dan 8:9, Blanco „traduce” că „au bătut cele patru vânturi și, dintr-unul din ele a ieșit un corn”. Această traducere este făcută după interpretarea AZS dominantă. La versetul 14 însă, Blanco redă: „Dumnezeu este foarte răbdător. El va aștepta multe zile, dar în apropierea sfârșitului, adevărul despre sanctuarul ceresc va fi restaurat.” Chiar așa, „multe zile”? Este un secret numărul?

Roy Gane a publicat în 1999, The Altar Call, cea mai bună carte de popularizare despre semnificația tipologică a ritualurilor sanctuarului, iar în 2006 a publicat Who’s Afraid of the Judgment? (Cine se teme de judecată?), o introducere în doctrina sanctuarului și a judecății de cercetare, în relație cu justificarea caracterului lui Dumnezeu. Martin Pröbstle (2006) a scris o teză doctorală de peste 800 de pagini, în care a făcut o analiză amănunțită (gramatică, lingvistică, literară etc.) a pasajului din Daniel 8:9-14, iar în 2013 a publicat un studiu despre sanctuar și judecată.[106]

Felix Cortez (2008) a publicat un studiu aprofundat al tipologiei sanctuarului în Epistola către Evrei. Studii de maximă importanță în ce privește identitatea „jertfei necurmate” din Daniel 8-12 au publicat Heidi Heiks (2008) și Dennis Kaiser (2009). Foarte interesantă pentru subiectul din Daniel 8:14 este cartea lui Marvin Moore (2010), apreciată de specialiști ca Gerhard Pfandl și Jude Lake, dar aspru criticată de Desmond Ford.[107]

Revista pastorală Ministry, ale cărei ediții, începând din 1928, se pot descărca oricând de pe internet, și care a publicat de-a lungul timpului multe articole despre sanctuar,[108] a dedicat recent (august 2014) o ediție specială acestui subiect (The Cross and the Sanctuary), cu articole foarte bune, semnate de Norman Gulley, Roy Adams, Gerhard Pfandl, Wilson Paroschi și  David Tasker.

Cercetările mai heterodoxe însă nu au încetat. Au apărut publicații care analizează relația dintre inspirația profetică a Ellenei White și dezvoltarea ei cultural-spirituală, sub aspect uman, dar după un model teologic discutabil (Alden Thompson, 2005; Graeme Bradford, 2006).[109] O analiză mai realistă a aspectului uman al scrierilor E. G. White este însă strict necesară, pentru prioritizarea exegezei biblice în relație cu interpretările prezente în textul Spiritului Profetic. Alden Thompson este cunoscut și pentru interpretarea sa progresistă, nedogmatică a profețiilor, inclusiv a celei din Daniel 8:14. Este unul dintre puținii adventiști care i-au găsit un loc lui Antioh IV în profeția lui Daniel.[110]

Europeanul Reinder Bruinsma încearcă să simplifice lucrurile, declarând doctrina întemeiată pe Daniel 8:14 ca neesențială.[111] Americanul George Saxon, de la Southwestern University, a scris un articol care ironizează ideea judecății de cercetare, afirmând în glumă că aceasta „s-a terminat, în realitate, în 1846”. În 2011, sub pseudonimul Roy Ingram, Desmond Ford a adresat un studiu provocator. Andre Reis a publicat la 22 oct. 2015 un articol critic, în care întreabă dacă 1844 este un „stâlp al credinţei”, sau „rană de moarte”.

O carte recentă și provocatoare despre sanctuar a publicat teologul european Jean-Claude Verrecchia (22 oct. 2013), afirmând, chiar din titlu, că Dumnezeu nu are „domiciliu fix”.[112] Din Eden, Dumnezeu s-a mutat la altarele sacre ale patriarhilor, apoi în cortul întâlnirii, în sanctuarul mozaic (tabernaculul, primul templu, al doilea templu) și în final, în casele modeste unde se adunau primii creștini. În același timp, spune Verrecchia, evreii credeau, ca și alte popoare, că templul şi cetatea de jos sunt doar reflectări ale unei realităţi cereşti. Autorul trece în revistă diferite înţelegeri istorice ale evreilor: că sanctuarul este Dumnezeu Însuşi, că este universul sau cerul, că în cer există un sanctuar. Apoi discută templul lui Pavel, care este fie comunitatea credincioşilor, fie trupul omului, şi templul din Evanghelie, care este Christos.

Adventiștii, ca teologi sau lideri de opinie, se pot împărți în patru categorii principale, cu privire la atitudinea față de acest subiect:

  1. Istorico-dogmatici – predică o doctrină statică, turnată de sus în 1844, odată pentru totdeauna, în credința că E G White și pionierii au ultimul cuvânt, sau că nu puteau greși.
  2. Conservativ-progresiști – studiază și susțin o poziție adventistă loială, cu oarecare modificări de detaliu, justificând în esență înțelegerea E G White și a pionierilor; predică o doctrină dinamică, în credința că Biblia are ultimul cuvânt și că tot ce este omenesc este imperfect.
  3. Evanghelici și liberali – resping total sau în esență doctrina sanctuarului și a judecății, etichetând-o ca erezie sau simplu vestigiu al copilăriei Bisericii.
  4. Dezinteresați – nu predică subiectul și au încetat să-l mai studieze, din lipsă de credință, de speranță, de interes, de pregătire adecvată, sau de curajul opiniei.

Disputele pe tema sanctuarului nu au încetat. Subiectul este încă fierbinte. Un exemplu recent este articolul lui Alberto Treiyer, teolog istorico-dogmatic, care este îngrijorat de poziția lui Gerhard Pfandl. Fiind un conservativ-progresist, cel puțin în ultimii ani, Pfandl respinge ideea că sanctuarul ceresc ar avea ceva comun cu cel pământesc (nu două încăperi, nu mobilierul specific), așa cum respinge și explicația tradițională a profeției din Apocalips 9, în ciuda faptului că J. Litch, U Smith și E. G. White etc. au susținut-o.[113]

Pe internet, cei mai vocali prezentatori ai acestei doctrine sunt istorico-dogmaticii și opoziția evanghelică sau liberală. Printre cei mai activi istorico-dogmatici, afară de Treiyer sunt John Peters, Eugene Prewitt, Stephen Bohr, Kevin Paulson, Jeff Pippenger. Printre liberalii care resping complet această doctrină se numără Ervin Taylor şi mulţi dintre editorii şi autorii de articole din revistele independente Adventist Today şi  Spectrum.

În America de Nord, Europa de Vest şi Australia, un procent destul de mare de credincioşi nu se mai ocupă de acest subiect. Chiar şi generațiile ieșite din școlile adventiste din ţările favorizate în ultimele decenii sunt ceva mai înstrăinate de valorile adventiste, inclusiv față de doctrina cardinală a sanctuarului și judecății. Roger Dudley a publicat în 2000 un studiu pe care l-a făcut timp de zece ani, aratând că, printre adolescenți, gradul cel mai mic de acceptare, dintre toate doctrinele adventiste, îl are doctrina sanctuarului (61%), urmată de credința că AZS sunt adevărata Biserică (69%) și că E G White a fost un profet autentic (73%).[114]

Autorul acestui articol a făcut de asemenea un sondaj deschis pe subiectul înțelegerii doctrinei sanctuarului. Sondajul a fost trimis la circa 400 de adventişti de pe toate continentele: teologi, pastori, administratori, intelectuali și câțiva laici. Au completat sondajul doar 40 de persoane, dintre care 1-4 au considerat că subiectul este deja mort, sau că nu este nicio nevoie de el. Între 6-17 persoane s-au arătat perfect satisfăcute de modul în care Biserica explică Daniel 8:14, iar majoritatea celor intervievați (18-23 persoane), deși atașată de doctrina aceasta, a exprimat diferite grade de insatisfacție cu privire la modul în care este explicată această doctrină și nevoia unei cercetări mai aprofundate la nivelul comunității de credință. Sondajul a cuprins doar puțini români, astfel că nu reflectă percepția noastră locală. Dar chiar dacă ar diferi procentele, nevoile sunt în esență aceleași.

În loc de încheiere

Roy Adams, în teza sa din 1981, afirma:

„…există probleme importante care solicită o serioasă cercetare teologică și biblică în lumina întrebărilor și a disputelor contemporane. Dar niciuna din acestea nu pare imposibil de rezolvat. […]

‘Marile problem filozofice sau teologice sunt rareori rezolvate în așa fel încât să satisfacă toate generațiile următoare.’ Întrebarea pe care trebuie să și-o pună adventismul, totuși, este dacă va avea acel curaj teologic și emoțional pentru a urmări rezolvarea cel puțin a unora dintre cele mai presante probleme ale doctrine sanctuarului, spre satisfacția generației prezente.”[115]

Un fapt încurajator este acela că unii laici se preocupă de acest studiu din proprie inițiativă, aducând contribuții importante. Mike Manea, în colaborare cu Marcos Torres, explică foarte convingător motivația teologică, filozofică și psihologică a multora care se împiedică de doctrina sanctuarului.[116]

Unii teologi contribuie la cercetare, găsind noi argumente la afirmațiile istorice. De exemplu, Joe Greig de la Universitatea Andrews a găsit o soluție extrem de interesantă la felul în care au interpretat pionierii Daniel 8:14.[117]Istoricește, adventiștii au creat această doctrină …într-un fel asemănător cu modul în care urmaşii lui Christos au ajuns să declare identitatea Sa mesianică şi divină.” Și dă ca exemplu interpretarea lui Matei (2:15) la textul din Osea 11:1. Aici toți hermeneuții au de învățat câte ceva.

O altă idee importantă, care poate contribui la armonizarea afirmațiilor E. G. White cu exegeza biblică, în ce privește înțelegerea doctrinei sanctuarului și judecății este afirmația lui A. Patrick:

„În timp ce autoritatea E. G. White pentru unii adventiști de după 1980 poate să fi depășit autoritatea Bibliei, acum ea este mai bine înțeleasă, ca una care a recomandat o fundamentare biblică a oricărei doctrine. Mai mult, studiile istorice actuale demonstrează mai clar că Ellen White și-a dezvoltat înțelegerea doctrinală în diverse privințe într-o relație de simbioză cu Mișcarea Adventistă.”[118]

Am expus aici în articole succesive istoria nu foarte lină a originii, transmiterii, provocării și dezvoltării doctrinei sanctuarului și a judecății. Nu am expus și nu am analizat însă doctrina în sine, care în mediul adventist este cunoscută în special prin intermediul cărții E. G. White, Marea Luptă, sau Tragedia Veacurilor (cap. 23, 24, 28). Pe scurt, mesajul esențial al doctrinei s-ar putea rezuma astfel:

Textul din Daniel 8:14, studiat în contextul întregii viziuni și în lumina revelațiilor date în Daniel 7:23 și 9:24, arată spre judecata Casei lui Dumnezeu (1Pt. 4:17),[119] care a început în anul 1844. Acest premilenial proces ceresc este cea mai importantă și mai solemnă fază a judecății divine, în care Dumnezeu și poporul Lui sunt dovediți drepți și li se face dreptate.[120] Este singura fază a Judecății care aduce mântuire. Începută cu cei morți (Ap. 6:9-11) și încheiată cu cei care sunt găsiți vii la venirea Domnului, Judecata separă pentru totdeauna pe falșii credincioși de cei autentici (Mat 13:30, 38-44, 47-51), ștergând din cartea vieții numele celor care, iertați (salvați) fiind cândva, nu au rămas în Christos (Ex. 32:33; Ec. 12:13-14; Ez. 18:24; Dan. 12:1; Mat 10:32-33; 12:36-37; 18:32-35; 1Cor. 9:27; Fip. 2:12; Iac. 2:12; Ap. 3:4-5).

Judecata din Daniel 8:14 este un proces complex, care poate fi înțeles numai în lumina Crucii lui Christos, și este ilustrat prin pasaje biblice tipologice și profetice, cum ar fi: Ziua Ispășirii din Leviticul 16; Mat. 22:11-12 și altele. Doctrina judecății este în același timp testul adevăratei Evanghelii, aceea care ne pune în armonie cu voia lui Dumnezeu, în ascultare prin credință, dându-ne siguranța mântuirii numai prin rămânerea în Christos (In. 15:4-9). în contrast cu falsa Evanghelie, care aduce o falsă siguranță a mântuirii, printr-o credință imaginară, credală, emoțională sau mistică (Rom. 2:13; Iac. 2:17-26). Nu doctrina Judecății trebuie condamnată, pentru a avea certitudinea mântuirii, ci „omul cel vechi” trebuie condamnat, adică natura noastră păcătoasă (Rom. 6:6; Ef. 4:22; Col. 3:9), pe care falsa Evanghelie a harului ieftin o eliberează, făcându-L pe Christos un slujitor al păcatului (Gal. 2:17).

Referindu-se la gândirea tentată de modelul doctrinei statice, dogmatice, care a fost cândva formulată într-un anumit fel, teologul adventist Fritz Guy, ne invită să învățăm din dictonul lui Jean Jaurés (1859-1914), ceea ce ar putea ține loc de concluzie:

„De pe altarele trecutului luați focul, nu cenușa.”


NOTE

[1] Acești stâlpi ai credinței, așa cum i-a afirmat Ellen White sunt:

  1. „curățirea Sanctuarului care se desfășoară în cer, și care are legătură hotărâtă cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ”;
  2. „zborul primului, al celui de-al doilea și al celui de-al treilea înger, desfășurând stindardul care poartă inscripția Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus”;
  3. „templul lui Dumnezeu văzut în cer de către poporul Său iubitor de adevăr, precum și chivotul conținând legea lui Dumnezeu. Lumina Sabatului poruncii a patra a strălucit puternic pe calea călcătorilor legii lui Dumnezeu”;
  4. „adevărul că cei nelegiuiți nu posedă nemurirea este de asemenea o altă veche piatră de hotar”.

Enumerând subiectele de mai sus, Ellen White spunea: „Nu-mi vine în minte alt punct de credință care să poată fi adăugat la categoria vechile pietre de hotar.” E. G. White, Counsels to Writers and Editors (SE, Sfaturi pentru Editori),  pag. 30: MS 13/1889.

La prima vedere, scrierile pionierilor nu concordă în identificarea acestor puncte distinctive ale credinței adventiste. De exemplu, James White , în Review (August 15, 1854) a menționat cinci fundamente 1. Sola Scriptura; 2. Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu, cuprinzând Sabatul; 3. A doua venire premilenială a lui Iisus și învierea drepților; 4. Restaurarea postmilenială a paradisului pe pământ; 5. Nemurirea este numai prin Christos și va fi dată sfinților la înviere. Dintre aceste cinci fundamente însă, primul este principiul protestant tradițional, și nu distinctiv adventist. În 1859, o comunitate AZS din Michigan își exprima în scris convingerile distinctive astfel: 1. A doua venire; 2. Sabatul; 3. Judecata; 4. Starea inconştientă a morților; 5. Darurile Duhului. Morris Venden (1982), probabil după Pr. 9:1,  enumera șapte stâlpi:  1. Judecata de cercetare; 2. Sanctuarul, care pune în lumină această judecată; 3. Soliile celor trei îngeri din Apocalipsă; 4. Legea lui Dumnezeu; 5. Credința lui Iisus; 6. Sabatul; 7. Starea morţilor; şi 8. Darul special al profeţiei.  Comparând aceste enumerări de 5-7 puncte, cu cei patru „stâlpi” ai credinței, așa cum și-i amintea Ellen White în 1889, afirmațiile sunt cam aceleași. Deosebirea esențială este că Ellen White le descrie în context și limbaj apocaliptic, în timp ce James White și ceilalți le descriu într-un limbaj doctrinal obișnuit. Altă deosebire ar fi aceea că unele liste introduc și Darurile Duhului sau Darul profeției, enumeră Sabatul ca articol separat de subiectul Legii și separat Sanctuarul de Judecată.

[2] James White, “Our Present Position,” Review and Herald, 1/2 (December 1850), 13-15.

[3] Manualele de doctrină expun de obicei dovezile biblice pe care le avem. Studii teologice complexe s-au adăugat pentru a confirma și rafina metodologia. Vezi, de exemplu, cele din seria DARCOM, publicate de Biblical Research Institute: www.adventistbiblicalresearch.org/shop/daniel-and-revelation-7-volume-set .

[4] Teologia evanghelică este modul în care evanghelicii (baptiști și alte confesiuni similare) înțeleg Evanghelia, ca fiind definită exclusiv de anumite afirmații polemice selectate din epistolele lui Pavel. Adventiștii înțeleg Evanghelia printr-o citire armonioasă a întregii Scripturi, avându-și centrul teologic în învățăturile lui Iisus, într-o percepție echilibrată a tuturor afirmațiilor lui Pavel și ale celorlalți apostoli, în cadrul trasat de profețiile lui Daniel și ale Apocalipsei.

[5] Vezi și Is. 44:18; Dt. 32:29.

[6] Termenul ebraic folosit este maśkīl = deștept, ager, pătrunzător, atent, cu-minte, iscusit, care reușește (își îndeplinește cu cinste obligațiile: 1Sam. 18:5).         

[7] Tychonius (sec. IV), Beda (sec. VIII), Haymo de Halberstadt, Berengaud, Nahawendi (sec. IX), Saadia Gaon, Yefet ben Ali (sec. X), Bruno de Segni, Joachim de Flora (sec. XII), Rașbaț, Don Isaac Abrabanel (sec. XV). Cele 2300 zile au fost interpretate ca ani pentru prima dată de un călugăr anonim din Michelberg (Bamberg), urmat de Arnaldo de Villanueva și Pierre de Jean Olivi (sec. XIII), Ubertino de Casale (sec. XIV). Au susținut de asemenea codul zi-an: Nicholas de Lyre, Jan Milíč, John Wyclif, Walter Brute (sec. XIV), Jan Hus, Nicolaus Cusanus, învățații bizantini menționați de Sphrantzes, fără nume (sec. XV), practic toți comentatorii protestanți din secolele XVI-XIX, unii comentatori ortodocși și evanghelici din sec. XX (e.g. A. P. Lopuhin, Henry Halley), toți comentatorii adventiști (XIX-XXI).

[8] Johann P. Petri, reformat german din Frankfurt (1768).

[9] Iezuitul Manuel de Lacunza (Italia 1801, Cadiz 1810, 1812; Londra 1816, 1826; Mexic 1821; Paris 1825), H. Heintzpeter (Olanda, 1819), Eduard Irving și zeci de personalități din Anglia, între care Henry Drummond,  Lordul Mandesville, Joseph Wolff, Daniel Wilson (1826-1830); Louis Gaussen și Nicole (Elveția 1829) etc.

[10] Ofițer american din Poultney (Vermont), chiabur retras la fermă, studios autodidact. Fost deist și maestru mason între anii 1809-1815, s-a convertit la creștinism și a primit botezul baptist în 1815. În 1833, la mulți ani după ce începuse să-și publice rezultatele studiilor în scris și în predici, Miller a primit autorizație de predicator din partea Bisericii Baptiste.

[11] E. g. John A. Brown (Londra, 1810).

[12] Archibald Mason (Scoţia, 1820), W. Cuninghame (Scoţia, 1826), Johan H. Richter (Germania, 1837).

[13] J. G. O., autor necunoscut (Anglia, 1831).

[14] Leonhard H. Kelber (Bavaria, 1835).

[15] În cunoscuta sa carte (Evidence…) publicată de Himes (Boston, 1842), Miller anunță chiar din primul paragraf din introducere că „trăim în ajunul unuia din cele mai importante evenimente descoperite vreodată omului de înțelepciunea lui Dumnezeu – judecata zilei celei mari.” „..după cum focul curăță, la fel va face și dreptatea sau judecățile lui Dumnezeu.”

[16] William Miller (Evidence…): „Then shall the sanctuary be cleansed or justified,” www.earlysda.com/miller/evidence3-7.html#LECTURE III

[17] Spiritual Gifts 1:128, 132; TA 247.

[18] Ellen White, A Word to the Little Flock, 12. https://egwwritings.org/?ref=en_CIHS.5.3&para=12119.30

[19] Early Writings 74 („Apoi am văzut, în relație cu necurmata din Dan. 8:12, că cuvântul ‘jertfă’ a fost adăugat de înțelepciunea omenească și nu aparține textului; și că Domnul a dat vederea corectă despre acest lucru, celor celor care au predicat cu putere ceasul judecății. Când exista unire, înainte de 1844, aproape toți erau uniți asupra înțelegerii corecte despre necurmată; dar în confuzia apărută de la 1844, alte opinii au fost îmbrățișate, de unde au urmat întuneric și confuzie.”); Scrisorile 226 și 250 din 1908 (6BIO 249), cu privire la disputa despre „necurmată”: „Nu am nici o lumină asupra acestui punct.” „Nu pot defini clar punctele disputate.”

[20] După www.adventist.org/en/beliefs/restoration/christs-ministry-in-the-heavenly-sanctuary .

[21] A se vedea www.aplib.org/files/pioneer-reviews/CrosierORLReview.pdf.

[22] La 11 octombrie și 15 noiembrie 1845 (Day-Star) și la 29 octombrie 1845 (Voice of Truth), articolul a fost reeditat.

[23] Studiul lui Crosier, precum și alte intervenții ale sale este disponibil pe web la www.sdadefend.com/Our%20Firm%20Foundation/Crosier-sanctuary.pdf

[24] Ellen White, A Word to the Little Flock, 12. https://egwwritings.org/?ref=en_CIHS.5.3&para=12119.30

[25] Aceasta dovedește că principiul primirii dreptății prin credință nu este în adventism o inovație târzie, ci era inerent teologiei sanctuarului. Doar când conținutul chivotului a fost accentuat în detrimentul sângelui stropit, și în detrimentul sistemului jertfelor și al preoției, Biserica s-a îmbolnăvit de diverse forme de legalism și a avut nevoie de trezirea din 1888. Nevoia rămâne în continuare, iar doctrina sanctuarului o satisface pe deplin.

[26] În realitate, corespondența dintre cele două sanctuare este spirituală, didactică, nu fizică sau literală. Un sanctuar implica altare, animale, preoți, tămâie etc.; celălalt se concentrează asupra jertfei și preoției unice a lui Iisus. Christos nu a fost jertfit pe un altar ceresc, jertfa Lui este irepetabilă, El nu vine înaintea lui Dumnezeu cu clopoței și cu tămâie. Viziunile Apocalipsei și ale Ellenei White, care descriu sanctuarul ceresc în imagini pământești (altar, sfeșnic, masă cu pâini, tămâie, cădelniță, preot cu clopoței, perdea, chivot cu heruvimi de aur etc.) ne-au fost transmise în acest limbaj, doar cu rol pedagogic, nu pentru a ne informa despre imaginea fizică a realităţii cerești. După cum Mielul cu șapte coarne și șapte ochi din sanctuarul Apocalipsei nu trebuie luat ca o realitate exactă, după cum iazul de foc și pucioasă arzând în vecii vecilor (deşi văzute corect de Ioan, după cum i-au fost arătate) nu reprezintă realitatea exactă, tot aşa nu este nevoie să concretizăm în mod literalist analogiile dintre cele două sanctuare. De asemenea, termenul grecesc hághia, deşi plural în sens gramatical, adesea denumeşte logic o realitate singulară (uleiul sfânt: Ex. 40:9; carnea jertfei: Lev. 19:8; întregul sanctuar: Lev. 20:3; Num. 8:19; Sfânta: Ev. 9:2; Sfânta Sfintelor: Ev. 9:25; 10:19-20).

[27] Biblia anglicană care circula pe atunci, inclusiv exemplarul familiei White, conţinea şi apocrifele. Chiar James White a folosit unele referinţe la apocrife în notele editoriale la primele viziuni ale Ellenei White.

[28] Afirmaţia, în ciuda faptului că provine de la un autor neinspirat, este în armonie cu ceea ce învaţă multe pasaje biblice canonice (Deut. 26:15; Ps. 20:6; 150:1; 2Cr. 6:21 etc.). Mai târziu, Andrews și James White vor face referire la asemenea texte apocrife.

[29] În tractatul The Opening Heavens (New Bedford, 1846, pag. 29) J. Bates afirma: „Până la 2300 zile apoi sanctuarul va fi curățit.’ Dan. 8:14. Acest sanctuar, așa cum înțeleg eu, este totuna cu sanctuarul ceresc, Noul Ierusalim, Paradisul lui Dumnezeu.” https://archive.org/details/BatesJ.TheOpeningHeavens1846

[30] J. N. Andrews, The Sanctuary and 2300 Days, Steam Press, Battle Creek, Mich., 1853, 1874; TEACH Services, Inc. 1997.  https://Books.Google

[31] De exemplu, Andrews argumentează destul de elegant ieşirea cornului nelegiuit (Roma) din unul din cele patru regate elenistice (Macedonia). Dar în zilele noastre, înţelegerea preferată este că nelegiuitul corn iese nu dintr-un alt corn, ci dintr-unul din cele patru vânturi (Dan. 8:8-9).

[32] Andrews afirmă că identificarea cornului nelegiuit din Daniel 8 cu Antioh Epifanul ar fi o invenție catolică (op. cit. 11), ceea ce nu este adevărat. Oricât ar fi de discutabilă interpretarea aceasta, ea a fost făcută mai întâi de evrei, înaintea erei creștine (vezi 1 Macabei), a fost populară printre părinții Bisericii din primele secole și nu puțini protestanți au preluat-o.

[33] A se compara declarația din Scrieri Timpurii, 74-75 („Am văzut…, cu privire la ‘necurmată’…”) cu cea din Solii alese, vol. I, 164 („Nu trebuie făcut un test al credinței din adevăratul sens al ‘necurmatei‘. Rog acum pe frații mei slujitori ai Bisericii, să nu folosească scrierile mele pentru a argumenta această chestiune; pentru că eu nu am primit nicio descoperire în această privință”). Cazul este foarte instructiv pentru a ilustra limitele folosirii Spiritului Profetic în dezbateri doctrinale sau teologice.

[34] Andrews afirmă că în aceeași profeție există și două oști, ceea ce este posibil, dar nu chiar sigur.

[35] De exemplu, Andrews repetă argumentul greșit al lui Crosier, că pluralul haghia din Epistola către Evrei ar dovedi că templul ceresc are două încăperi (op. cit. 74-75).

[36] Compară Ellen White, Tragedia Veacurilor (pag. 425) cu Jon Paulien, Armageddon at the Door (pag. 87); Heidi Heiks, Satan’s Counterfeit Prophecy (pag. 134). Ambele se găsesc pe Books.Google. De asemenea, viziunea lui William Foy (profet recunoscut de Ellen White) arăta că trâmbița a șasea cuprindea și cei „trei pași” (aluzie la întreita solie din Apocalipsa 14), prin urmare, al șaptelea sună numai după ce al șaselea a terminat de sunat. Viziunile lui Foy se pot citi în limba română pe pagina Curierului Adventist  www.curieruladventist.ro/articole/experina-i-viziunile-lui-william-e-foy .

[37] Informațiile despre Smith și despre comentariul lui sunt preluate de la E. Durand (“Smith, Uriah”, în The Ellen G. White Encyclopedia, (ed. D. Fortin), Review and Herald, 2013: 515-517), Roy Adams (The Sanctuary Doctrine, Andrews University DDS, 1981), Uriah Smith (Daniel and Revelation, 1897, copie liberă pe web).

[38] E. G. White, Christ in His Sanctuary, Pacific Press, California, 1969. Lucrarea este o compilaţie incompletă.

[39] E G White, Scrieri timpurii, 1882:14-20.

[40] În 4 Ezra 2:19, o scriere evreiască din sec. I e.n. , este scris despre „râuri de lapte şi miere şi şapte munţi puternici pe care cresc trandafiri şi crini.” Cartea se găsește în bibliile catolice și vechi protestante (NRS, RSV etc.), în BibleWorks şi la www.hope.edu/academic/religion/bandstra/bible/2es/2es1.htm. Cf. Ministry, feb. 1986 www.ministrymagazine.org/archive/1986/02/does-inspired-mean-original  ”Prima viziune a E G White, publicată în A Word to the ‘Little Flock,’ era astfel influențată de apocriful 4 Ezra, care era în Biblia ei. De exemplu, afirmaţia ei că Mt. Sion era înconjurat de ‘şapte alţi munţi, pe care creşteau trandafiri şi crini’ este ca în 4 Ezra 2:19.” Cei șapte munţi se întâlnesc şi în apocriful lui Enoh (sec. I î.e.n.), cf. Enoh 24:1; 32:1; 77:5, precum și în Ap. 17:9.

[41] E. G. White, The Day-Star, March 14, 1846; To the Little Remnant Scattered Abroad, April 6, 1846.

[42] Scrieri timpurii, 247.

[43] Scrieri timpurii, 30-33.

[44] Cădelniţa din Sfânta Sfintelor este prezentă doar în Evrei 9:4, unde în textul KJV apare în locul altarului tămâierii. Viziunea avea scopul de a atrage atenția asupra studiului sanctuarului din Evrei, nu de a informa despre exactitatea realităților fizice din cer. Vezi Curierul Adventist, dec. 2010, p. 28. www.curieruladventist.ro/PDF/2001-2010/2010/2010%20-%2012.pdf .

[45] Scrieri timpurii, 34.

[46] Scrieri timpurii, 40.

[47] Patriarhi şi Profeţi, 357.

[48] Gospel Workers (Slujitorii Evangheliei), 302-303.

[49] Pentru detalii la subiect, a se vedea ciclul „Măsuța cu nisip” din Curierul Adventist, oct. 2009 – apr. 2010, sau http://florinlaiu.com/sandbox .

[50] Este interesant că, până în 1850, nici James White nu agrea încă ideea judecății de cercetare (J White, Advent Review, Sept. 1850; J S White & E G White, Word to the Little Flock, Brunswick, Maine, 1847:24).

[51] Review and Herald, 25 Mai, 1905.

[52] Panenteismul – filosofia de bază a unor religii păgâne și a unor curente teologice, filosofice și teosofice moderne, care afirmă că Dumnezeu ar fi sufletul universului. A nu se confunda cu teologia biblică despre atotprezența lui Dumnezeu (Ps. 139:7-8).

[53] Kellogg credea că a face baie de soare sau de apă, sau a bea apă și a mânca produsele naturii înseamnă a te împărtăși de viața lui Dumnezeu. Confunda astfel lucrarea lui Dumnezeu cu natura lui Dumnezeu și sănătatea cu spiritualitatea.

[54] Ellen White, Solii Alese, 181.

[55] Interpretarea fenomenului „omega” drept ultimă consecință sau concluzie a ereziei „alfa” este susținută de Tim Poirier, în The Ellen G White Encyclopedia, Review and Herald, 2013:589. Roger Coon (Ministry, April 1980), și Lewis Walton (Omega, 1981), au sugerat că „omega” s-ar aplica la agitațiile din anii 1980 legate de teologia lui Desmond Ford, ceea ce pe moment părea plauzibil, dar nu este o poziție standard. Din nefericire, profeția Ellenei White despre fenomenul „omega” a fost speculată până astăzi de toate curentele așa-numiților „adventiști istorici” (critici fixiști), fiecare grup identificând „omega” în experiența progresivă a Bisericii, care a îmbrățișat cutare sau cutare doctrină sau opinie teologică, pe care „aleșii” o resping.

[56] Călăuzirea Duhului nu presupune că pionierii ar fi înţeles totul (sau că tot ce înţeleseseră ei ar fi fost fără defect și fără greș), deoarece în detalii au rămas oarecare probleme, care și-au găsit soluții, treptat, sau sunt în curs de rezolvare. După cum am văzut în secțiunea anterioară, este nevoie să se accepte o cheie de interpretare realistă, integrală și armonizantă a viziunilor, niște ochelari prin care să putem vedea dincolo de inventarul fizic și de localizarea exactă a obiectelor cereşti.

[57] Informațiile despre teologia lui Ballenger sunt preluate din teza doctorală a lui Roy Adams (The Sanctuary Doctrine, AU, 1981: 95-163).

[58] În Ms 107, 1909, publicat în Solii Alese vol. 1:38-39, E S Ballenger este numit „Fratele A”.

[59] De altfel, E G White însăși arată că Iisus, la Înălțare, a intrat în Sfânta Sfintelor: „[…] Marea jertfă a fost adusă. Accesul în Sfânta Sfintelor este deschis. ‘O cale nouă și vie’ e pregătită pentru toți. […] De acum înainte Mântuitorul urma să oficieze că preot și avocat în cerul cerurilor. […] ‘Cu sângele Său’ El a intrat ‘odată în  Locul Sfânt, după ce a obținut o răscumpărare veșnică pentru noi.’” Evrei 10:7; 9:12. (Desire of Ages, p. 257). „Purtând natura omenească, El S-a înălțat la cer, triumfător și victorios. El a stropit sângele ispășirii pe scaunul îndurării (capacul ispășirii)…. El a dus sângele ispășirii în Sfânta Sfintelor.“ (Youth Instructor, July 25, 1901 Signs of the Times, April 19, 1905).”

[60] En.Wikipedia: “1919 Bible Conference (Adventist)”; Report of the 1919 Bible Conference: http://documents.adventistarchives.org/Resources/1919BC.

[61] D. Ford, Daniel 8:14, p. 108.

[62] Despre Fletcher și Conradi, vezi A. W. Wallenkampf, “Challengers of the Doctrine of the Sanctuary”, în Frank Holbrook, ed. Doctrine of the Sanctuary, BRI, Silver Spring 1989:197-208.

[63] „În 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare.” (www.adventist.ro: Convingeri > Doctrine fundamentale > Lucrarea Domnului Hristos în sanctuarul ceresc). Informațiile despre Prescott și Bunch provin din cartea monumentală a istoricului adventist Gilbert Valentine (The Shaping of Adventism, Andrews University Press, 1992:256-281).

[64] Cf. www.adventist.ro : Convingeri > Doctrine fundamentale > Lucrarea Domnului Hristos în sanctuarul ceresc. În explicarea acestei mărturisiri de credință, aceeași sursă oficială precizează: „Sanctuarul a ilustrat trei faze ale lucrării de slujire a Domnului Hristos: (1) – Jertfa înlocuitoare; (2) – Mijlocirea preoţească; (3) – Judecata finală.” (sublinierea noastră).

[65] Questions on Doctrine, Andrews University Press, 1957. Ediția nouă adnotată (2003) este cu atât mai valoroasă, cu introducerea și notele veteranului istoric adventist George Knight.

[66] Questions on Doctrine, pag. 263-266.

[67] Reacția sa personală și publică a fost atât de serioasă, încât Biserica a răspuns la fel de dramatic: i-a retras calitatea de pastor și chiar pensia. La scurt timp, pensia i-a fost redată, prin intervenția unor autorități. Traumatizat și ulceros, dar împăcat în cele din urmă cu liderii, pe care îi criticase vehement, bătrânul Andreasen a murit pe genunchi. La câteva luni după moartea sa în 1962, Biserica i-a redat onorific și calitatea de pastor. Urmașii lui spirituali până astăzi (așa-numiții adventiști „istorici”) au continuat să întrețină disputa în mod artificial, prin scrieri criticoase, cu caracter ultraconservator și dogmatist.

[68] Din Andrews University Heritage Room, Andreasen file 5, citată în Graeme Bradford, More than a Prophet, Biblical Perspectives, Berrien Springs, Michigan, 2006:168.

[69] W E Read, ed., Problems in Bible Translation, The General Conference Committee, Review and Herald, Washington D C, 1954: 174-177.

[70] R Cottrell, “Sanctuary Debate: A Question of Method” (în Spectrum, vol. 10, no. 4, March 1980, page 18).

[71] Aluzie la expresia va fi curățit din Dan. 8:14, care, întâmplător sau nu, este varianta preferată de Septuaginta (vechea versiune greacă). În textul ebraic însă, raportat la dicționare, verbul wǝ-niẓdaq (din radicalul ẓadaq, exprimând ideea de dreptate), înseamnă: [sanctuarului] i se va face dreptate, va fi răzbunat / îndreptățit).

[72] R. F. Cottrell, „The ‘sanctuary doctrine’ – Asset or liability'” www.rethinkingadventism.com/support-files/cottrell_1844.pdf . Pentru biografia lui Cottrell, vezi și F Lăiu, Ospăț la masa critică, 2009:9-13, pe www.academia.edu .

[73] Vezi https://adventiststudies.com/2012/01/16/post-35

[74] „Este de asemenea posibil ca traducătorii (Septuagintei) să fi fost influențați de evenimentele recente din Ierusalim. Se poate concepe că ei au aplicat profeția din Daniel 8 la criza religioasă provocată de Antioh IV, când acesta a pângărit templul, și la curățirea lui de către Macabei, câțiva ani mai târziu. Și este posibil că această interpretare i-a influențat să traducă verbul ebraic niṣdaq [îndreptățit/răzbunat] cu grecescul καθαρισθήσεται [va fi curățit]” www.uni-magdeburg.de/mbl/Biografien/0183.htm

[75] G McCready Price, The Greatest of the Prophets, Mountain View, California, 1955: 30-31.

[76] Spectrum, vol. 10, no. 4, March 1980, pp 16-26. http://spectrummagazine.org/

[77] E. Heppenstall, Our High Priest: Jesus Christ in the Hevenly Sanctuary; Review and Herald, 1972.

[78] “The Pre-Advent Judgment” Ministry, dec. 1981.

[79] C. G. Tuland, ”A Partial Re-examination of SDA Interpretation of Daniel 8:14”, citată pe larg în D. Ford, Daniel 8:14, Euangelion Press, 1980:63-57.

[80] W E Read, “The Investigative Judgment – Does This Teaching Have Any Biblical Basis?” Ministry, July 1960; “The Investigative or Pre-Advent Judgment: Does the Bible Reveal the Time for This Phase of the Judgment to Begin?” Dec. 1960; “Day-for-a-Year Principle” (Aug. 1968); “Daniel 8:14 and the Cleansing of the Sanctuary” (March, Aprilie, May, July 1967); cf. www.ministrymagazine.org/archive  ; “Further Observations on ṣādāq”, AUSS 4 (1966) 29-36, No. 1, 1966.

[81] “On The Meaning Of Tsadaq”. AUSS (1964), Vol 2 pp 52-61.

[82] Ritchy Way, “In-house Problems with the Investigative Judgement”  www.goodnewsforadventists.com

[83] După informațiile profesorilor Alfred Vaucher (Curs de seminar pentru Profeţiile lui Daniel, nepublicat) şi  Adelio Pellegrini, http://adeliopellegrini.com/QlPDS/cap11.php#_ftn72. Pedro de Felipe del Rey, La identificacion del Cuerno Pequeno de Daniel 8, Madrid 1970. http://rincondelpoeta.com/libros/pedrodefelipe.htm

[84] C. L. Price, „Should a Question be Answered?  (1973), citat în D Ford. Daniel 8:14, p. 109.

[85] W G Johnsson, In Absolute Confidence: The Book of Hebrews Speaks to Our Day, Nashville, Southern Pub. Assn. 1979.

[86] W. G. Johnsson, Embrace the Impossible, Review and Herald, 2008: 78-79.

[87] “Interview with Smuts van Rooyen,” Evangelica, May, 1982, p. 14. www.dennispriebe.com/new/node/50 Vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Investigative_judgment. Îndepărtat de la catedră, dar continuând ca pastor, Van Rooyen își continuă încă mesajul evanghelic, cu accente atractive, dar lipsit de slava ultimei lucrări a lui Iisus în sanctuarul ceresc.

[88] O schiță foarte instructivă a istoriei doctrinei sanctuarului de la 1844 la 2000 se poate citi pe blogul regretatului istoric adventist australian, Arthur Patrick (2009): https://adventiststudies.com/2012/01/16/post-35.

[89] Scrisoare a lui Greive către Lawson, 2 iunie 1956 (în D Ford, Daniel 8:14, pag. 55-60).

[90] Vezi www.ministrymagazine.org/authors/ford,-desmond .

[91] Manuscrisul a fost publicat mai târziu sub titlul: “Daniel 8:14, the Day of Atonement, and the Investigative Judgment” (Euangelion Press, Casselberry, Florida, 1980), aproape 800 pagini.

[92] Vezi https://adventiststudies.files.wordpress.com/2011/09/assumptions-re-1844-full-version.pdf

[93] Vezi www.ministrymagazine.org/archive/1980/10/ . Alte evaluări critice ale teologiei lui Ford se pot găsi în diverse alte articole online din Ministry (vezi articolul lui Roy Adams din feb. 1988) și la www.adventistbiblicalresearch.org.

[94] D. Ford, In the Heart of Daniel (9:24-27), iUniverse, New York, 2007.

[95] Vezi White Estate la www.whiteestate.org/issues/whitelie.html#reference2  și

www.whiteestate.org/books/mol/Chapt40.html.

[96] Vezi www.whiteestate.org/issues/ramik.html .

[97] Colecția completă a acestor publicații încă se poate găsi la un preț bun: www.logos.com/product/37737/daniel-and-revelation-committee-series .

[98] A. Caracciolo, Capire Daniele, Villa Aurora, 1998.

[99] Zdravko Stefanović, Daniel Wisdom  to the Wise, Pacific Press, 2007. www.books.google.ro .

[100] William Shea, Daniel – a Reader’s Guide, Pacific Press, Nampa, 2005. www.adventistbookcenter.com .

[101] Vezi https://adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/investigative.pdf

[102] A M Rodriguez, ”The Sanctuary”, in R. Dederen ed., Handbook of Seventh-day Adventist Theology (Commentary Reference Series, 12), 2000:375-417.

[103] Vezi https://adventistbiblicalresearch.org/search/site/sanctuary .

[104] Vezi En.Wikipedia ”Clifford_Goldstein”.

[105] Vezi Andrews University Seminary Studies, Autumn 2001, vol 39, No. 2; Spring 2002, vol. 40, No. 1. https://works.bepress.com/richard_davidson/18

[106] M. Pröbstle, Where God and I Meet: The Sanctuary, Review and Herald, 2013. www.books.google.ro .

[107] F. Cortez, The anchor of the soul that enters within the veil”: the ascension of the „son” in the letter to the Hebrews, Andrews University, 2008. H. Heiks, The ”Daily” Source Book, Teach Services, www.teachservices.com 2008; D. Kaiser, The History of the Adventist Interpretation of the “Daily” in the Book of Daniel from 1831 to 2008 (MA thesis), Andrews University, 2009; M. Moore, The Case for the Investigative Judgment, Pacific Press, Nampa, Idaho, 2010. Adventist Today, Fall 2010.

[108] La adresa www.ministrymagazine.org/archive , căutați pe ani și luni, sau tastați «sanctuary» pentru a afișa toate articolele la subiect.

[109] G. Bradford, More than a Prophet, BiblicalPerspectives, 2006 www.sdanet.org/atissue/books/bradford ; a se vedea și critica White Estate: www.whiteestate.org/issues/more-prophet.asp; A. Thompson, Escape from Flames, Pacific Press, 2005. Contrastul spiritual pe care Thompson îl imaginează între Vechiul Testament (bazat pe teamă) și Noul Testament (bazat pe iubire) este subliniat și de alți adventiști, dar în opinia noastră este o teologie derutantă, care slăbește credibilitatea inspirației autorilor biblici și consecvența teologică a Scripturii.

[110] Vezi https://goodword.wallawalla.edu/2013/11/the-eschatological-day-of-atonement.

[111] Vezi http://reinderbruinsma.com/are-all-truths-truth-2/ . Bruinsma este un cunoscut teolog și fost lider al Bisericii din Olanda.

[112] Cf. www.ellenwhitecenter.org/news/20131202/dieu-sans-domicile-fixe-de-jean-claude-verrecchia. Ediția engleză, God of No Fixed Address: From Altars to Sanctuaries, Temples to Houses (Wipf & Stock, Eugene, Oregon, 2015), prezentă online pe http://books.google.ro .

[113] Vezi www.adventistdistinctivemessages.com/English/Documents/Pfandlproblemsheavenlysanctuary.pdf .

[114] R Dudley, Why Our Teenagers Leave the Church, Institute of Church Ministry, Andrews University, Review and Herald, 2000:39.  www.books.google.ro .

[115] Roy Adams, The Doctrine of the Sanctuary in the Seventh-Day Adventist Church: Three Approaches, AUS, Doctoral Dissertation Series, Andrews University Press, 1981: 269, 282-283. Rolf Pöhler (Friedensau) a scris o teză, articole și cărți (1995-2001) pe tema continuității și schimbării în învățătura adventistă, exemplificând dezvoltarea doctrinală. De asemenea, Arthur Patrick (Avondale) a fost preocupat de subiectul dinamicii doctrinei sanctuarului, vezi https://adventiststudies.com/2012/01/16/post-35 .

[116] Vezi www.thehaystack.tv/why-the-critics-of-the-investigative-judgment-have-failed.

[117] Joe Greig, “The Doctrine of the Sanctuary as an Adventist Philosophy of History”, Adventist Today, 04(6), 10-13 (2006).

[118] Vezi https://adventiststudies.com/2012/01/16/post-35/#_ftn21

[119] Judecata din 1Pt. 4:17 are caracter final și este clar așezată înainte de revenirea lui Iisus (vezi 1Pt. 4:5-7). Petru o aștepta în vremea sa, deoarece Iisus promisese că va veni în acea generație (Mat. 16:27-28; 24:34). Dar a înțeles mai târziu că timpul venirii lui Iisus este condiționat (2Pt. 3:11-12; cf. Mat. 24:14). Lui Petru i-a descoperit Dumnezeu timpul ideal și posibil, foarte apropiat, al Judecății și al Adventului (așa cum era în planul lui Dumnezeu; iar lui Daniel îi descoperise (într-o formă acoperită, ca să fie înțeles decât la timpul sfârșitului) timpul sfârșitului.

[120] Deși majoritatea creștină nu s-a ocupat și nu se ocupă cu doctrina judecății premileniale, cu atât mai puțin să accepte ideea că Judecata deja a început în 1844, ideea esențială a acestei doctrine – credința că este necesară o judecată a celor credincioși, și că ea trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Iisus – a fost descoperită și de câțiva teologi care nu au fost AZS, dintre care amintim pe Henry Flint (1714), Josiah Litch (1841), Angelina Grimke Weld (1870), Thomas Robinson (1882), Joseph Seiss (1913) și Helmut Lamparter (1992).

Comentează și pe facebook

8 Comentarii

  1. Mugurel 30/10/2016 at 3:51

    Exista legatura de cauzalitate intre Templul calcat in picioare de cornul cel mic Dan 8:10-13 si Templul curatat Dan 8:14?
    Parerea mea: Templul calcat in picioare de papalitate, acesta este Templul care trebuie indreptat! Ce parere aveti?

    • Evident, trebuie să fie vorba de același templu, și anume templul noului legământ. Acesta este templul de sus (ceresc) care a fost călcat în picioare în sens figurat, în același sens în care abandonarea Evangheliei este descrisă ca fiind călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu (Evrei 10:29; cf. Am 5:12; Mica 7:19). Deci călcarea în picioare este o metaforă. În realitate, cornul nelegiuit nu ajunge la cer, ci batjocorește și persecută aici jos Biserica, ai cărei membri sunt slujitori ai sanctuarului ceresc, și care, asemenea sanctuarului ceresc și a Cetății cerești, este numită Casa lui Dumnezeu (Mat 12:4; Ioan 2:16; 14:2; Ef 2:19; 1Tim 3:15; Evrei 3:6; 10:21; 1Pt 4:17).
      Cred că nu s-a studiat suficient relația dintre Sanctuarul ceresc și Biserică, nici identitatea Sanctuarului ca și cămin ceresc al mântuiților – Casa Tatălui.

  2. Desi sunt pentru aprofundarea subiectelor nu am inteles niciodata ideea conform careia „nu toate problemele au fost rezolvate satisfacator”. Problema e ca in majoritatea cazurilor ochiul celui care analizeaza, ochi care in orice timp al istoriei nu a fost dispus sa invete nici chiar de la profetii lui Dumnezeu.

    Daca e sa consider adevarata afirmatia „Dumnezeu ofera evidenta dar nu face demonstratii(FL)”, atunci si in cazul doctrinei sanctuarului lucrurile stau exact la fel. Insa nu doar aici, ci si incazul celorlalte pietre de hotar.

    In timp ce pentru un adventist ar trebui sa fie clara validitatea poruncii a 4-a, pentru o lume intreaga crestina(si nu ma refer la ignoranti care trec de 2 ori pe an pe la Biserica), problemele validitatii sabatului nu au fost rezolvate satisfacator. Avem chiar oameni care au fost pastori adventisti care au ajuns sa scrie carti impotriva sabatului.(Dale Ratzalff). Exista crestini profesori universitari, cu doctorate peste doctorate la spinare pentru care problemele in ce priveste sabatul nu au fost si in mintea lor niciodata nu vor fi rezolvate satisfacator.

    Ce vreau sa spun e ca observ ca tot mai putina lume intelege ca cercetarea Biblica, cresterea in intelegerea unui subiect nu e stiinta in sensul inteles astazi de oameni. 1+1=2 si noapte buna. Biblia si SP insista ca e nevoie de luminare de la Dumnezeu ca sa intelegi. Nu exista niciun subiect la care sa nu poti veni din nou si din nou cu inca un contra argument fie el valid sau pur fantasmagoric. Dumnezeul intrupat le vorbea direct, pe limba lor chiar si nici chiar ucenicii nu pricepeau ce vrea sa spuna in multe cazuri. Noi luam traducerile unori copii (nici macar traduceri a manuscriselor originale)pe parcursul a 1600 de ani si avem de multe ori pretentia ca citim ecuatii.

    • Dragă Gabi,
      Ratzlaff s-a rătăcit pentru că între altele a înţeles greşit legămintele (un subiect care nu este deloc simplu, unde nici Pavel, nici creştinii de astăzi nu răspund la toate întrebările).
      Da, există destui teologi, neadventiști desigur, care nu acceptă sabatul. Dar motivele neacceptării lor sunt diverse, de la caz la caz. Înainte de toate, este nerealist să-ți imaginezi că un universitar care se ocupă de teologie ar trebui să înțeleagă corect toate subiectele teologice. Teologia este vastă, are multe domenii și specializări. Studiile biblice sunt doar parte din teologie, și de regulă, teologii sunt specializați teoretic pe VT sau pe NT, dar niciunul nu stăpânește cu adevărat un „testament”. Dacă s-a specializat în teologie sistematică, aceasta ține mult și de istoria dogmelor, nu doar de exegeza biblică. Dacă a făcut un doctorat, înseamnă că s-a specializat într-un subiect foarte îngust pe care l-a cercetat și că este calificat în cercetare într-un domeniu mai larg. Un doctorat îți dă o aripă sau două, dar nu-ți dă nici înălțimea, nici forța de care ai nevoie ca să zbori. Cercetătorii au contribuit fiecare cu câte ceva, alții au mai încurcat lumea cu câte ceva. În domeniul religios, cel puțin, nu este ca în mecanică. Filologia este mai generoasă cu interpretările, iar studiile biblice sunt filologice. Cât despre faptul că fără să aibă „studii” cineva poate studia Biblia, nu am o obiecție de fond. Dar când cineva „fără studii” contrazice pe cel care a făcut atât studii generale, cât și studii aprofundate în subiectul cu pricina, apare o tensiune inutilă și nenaturală.
      Unii teologi nu adoptă sabatul pentru că nu au studiat subiectul. Alții au fost educați într-un sistem teologic care minimalizează sau exclude sabatul, iar prejudecățile create sunt greu de îndepărtat, chiar dacă omul e sincer. Nu cred că-i bănuiești pe Luther, Wesley, Miller și mulți alții, de nesinceritate, sau de ignoranță. Aș propune să judecăm mai puțin pe cei din afară și să fim mai riguroși cu noi înșine. Dacă avem o misiune universală, trebuie să venim cu argumente care să se impună universal, nu cu opinii îndrăgite, care cerșesc bunăvoința interlocutorului, nici cu descoperiri speciale extrabiblice, de ultimă oră.
      Ellen White a scris foarte multe lucruri. Problema noastră este că în timp ce unele din ele sunt fetișizate la literă, în mod nenecesar, altele (extrem de importante în cercetare) sunt în mod obișnuit neglijate. Tocmai sunt în dialog cu un teolog, despre care cred că e curat la suflet, dar nu pricepe cât de dificilă este sarcina pe care și-a luat-o. Până la ceva mai bun, îi doresc succes. Vezi http://www.adventistdistinctivemessages.com/English/articles.html
      Noi avem doctrine sănătoase, nu am dubii, dar sunt convins în acelaşi timp că unele argumente pe care le folosim sunt insuficiente, sau chiar ineficiente şi neadecvate. De exemplu: este Isaia 66 un argument că în lumea viitoare se va ţine sabatul? Este atunci obligatorie astăzi şi păzirea lunii noi, cum insistă „lunaticii”, pentru că este menţionată acolo, împreună cu sabatul? Şi dacă un fapt este caracteristic lumii noi, este o dovadă că e obligatoriu şi astăzi? Ia, de exemplu, cazul căsătoriei, despre care Iisus spunea că este specifică lumii noastre, nu lumii viitoare.
      De asemenea, aducem uneori ca argument faptul că Iisus a ţinut sabatul. Acesta însă nu este un argument suficient şi adecvat. Iisus a primit circumcizia şi a ţinut şi Corturile, chiar şi Hanukka. Familia Sa a adus jertfă „pentru ei” (pentru Iisus și mama Sa), iar Iisus a trimis pe cel vindecat la preot, ca să aducă jertfa de curățire după Lege. Mai sunt toate acestea obligatorii? Nici chiar poruncile de pe Sinai n-ar fi suficiente, dacă nu s-ar întemeia pe proiectul etic și religios din Geneza 1-2. Acolo avem temeiul absolut pentru sabat și pentru toate celelalte. Restul stau în picioare sau cad od,ată cu Geneza.
      Când vorbesc despre doctrina sanctuarului, știu că stă și va rămâne în picioare. În esență, aceasta înseamnă că Evanghelia mântuirii prin jertfa lui Iisus este strâns legată de conceptul de Lege și culminează cu Judecata de Cercetare, cea mai importantă fază a Judecății, care a început la 1844. Este important că trăim în timpul acestei judecăți solemne, salvatoare sau eliminatoare, și că ea va dovedi dreptatea lui Dumnezeu. Este esențial să apelăm la Avocatul din oficiu pe care Dumnezeu L-a hotărât. Folosirea limbajului sanctuarului (cu țapi, berbeci, sânge, despărțituri, altar, preot, tămâie etc.) nu face decât să sublinieze acest adevăr. Nici un mesaj important pentru lume nu se află în constatarea că în cer ar exista exact două camere, că acestea ar fi mobilate ca în templul de jos, că și acolo s-ar folosi tămâie reală, cum descrie Apocalipsa etc. Nimic, nimic nu se câștigă prin dogmatizarea că lucrurile de sus sunt după modelul fizic de jos sau invers.
      Ca să menținem toate detaliile, așa cum le-au înțeles pionierii (inclusiv E G White), suntem nevoiți să nesocotim, ici și acolo, câte o regulă, câte o evidență, să ajustăm dovezile, sau să ignorăm unele din ele. Și asta este valabil atât pentru modul în care tratăm versete ca Daniel 8:9, 14; 9:23, cât și unele din Epistola către Evrei.
      În concluzie, ca și tine, nu vreau să spun altceva decât că sunt „pentru aprofundarea subiectelor”. Foarte bine că îmi reamintești de citatul „Dumnezeu oferă evidență dar nu face demonstrații”. L-am învățat de la EGW și cred că este corect. Eu nu cer demonstrații. O demonstrație înseamnă epuizarea tuturor întrebărilor care s-ar putea pune. Mă refer doar la folosirea corectă a evidenței, a dovezilor, atâtea câte sunt.

  3. Stefan Sescu 10/07/2016 at 1:52

    CEA MAI MARE PROVOCARE A LUI DUMNEZEU. GHICI GHICITOARE CEI? Înafară de profeţia arhicunoscută din Daniel 8.14, se va propovădui în curând noi pachete de profeţii despre cele 2300 de seri şi dimineţi într-o nouă lumină concentrată. Înafară de revelaţia din Daniel 8.14, vor fi publicate în curând noi pachete de profeţii despre cele 2300 de seri şi dimineţi care întăresc, consolidează şi confirmă (zdrobitor) de zeci de ori mai mult profeţia împlinită în anul 1844.
    Profeţiile despre cele 2300 de seri şi dimineţi nu se bazează doar pe o lumină neprogresivă , conservată constant dealungul a 150 de ani (patru generaţii), ci pe zeci de profeţii sau sute de motivaţii spirituale centrate pe altarul crucii.
    Lumina concretizează, materializează şi definitivează irevocabil, fără drept de apel, apariţia profetică a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cernută şi sigilată cu Ploaia Târzie.
    Prin soliile pregătite de Dumnezeu, se va observa că apariţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea pe scena lumii (după 1844) nu a fost profetizată doar prin acei 2300 de ani argumentat de Daniel 8.14. Autoritatea profetică şi misionară a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cernută şi sigilată în faţa lumii şi a Universului va fi întărită mai mult decât am crezut până acum. Ultima slavă de lumină este concentrarea (sau însumarea) tututor experienţelor din istorie ce au prefigurat toată măreţia planului de mântuire. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea cernută şi sigilată va fi îmbrăcată după măsura slavei luminii făgăduită în Apocalipsa 18.1. Toate adevărurile istorice despre slava lucrării au fost însumate şi valabile pentru adventişti, ca să poată profita de slava învăţăturilor revelate. Surprinzătoarea solie are ca fundament o temelie, ce suţine că scrisorile de recomandare emise de Comitetul Cerului sunt mai mari decât scrisorile de recomandare votate de măsura cotului nepironit. Solia va scoate la iveală biserica cernută şi sigilată cu Ploaia Târzie, în contrast cu ce-a depăşită de evenimente. Piatra va izbi stâlpii de susţinere ai fiecărei biserici creştine ce se închină duminica, inclusiv pe cele care nu au vegheat. Adevărata biserică ce pare să cadă dar nu va cădea, este numită stâlpul şi temelia adevărului (1Tim.3.15), dacă căile şi planurile Ei rămân în picioare în timpul judecăţii (1Corrint.3.13-14). Pentru criticii şi vrăjmaşii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cernute şi sigilate cu Ploaia Târzie, este mult mai uşor de a combate o singură profeţie despre cele 2300 de seri şi dimineţi, decât de a lupta împotriva altor pachete de profeţii ce o întăresc irevocabil şi mai mult. Toată lumina despre cele 2300 de seri şi dimineţi este parola (Jud.12.6; Mat.26.73; Colos.3.17; 1Ioan 4.5), sigiliu şi garanţia că Dumnezeu tronează în viaţa membrilor sigilaţi cu Ploaia Târzie. GHICI GHICITOARE CEI? STRIGATI TARE POATE VA AUDE CINEVA!
    Solia Îngerului din Apocalipsa 18.1 care va lumina pământul cu slava Crinului (din văi) va face ca profeţiile (plural) despre cele 2300 de seri şi dimineţi să strălucească la intensitate maximă. Iată mărturia noastră:
    ”În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meştejugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştrii mărire Lui (1Pet.1.16).
    Şi totuşi, Biblia şi Spiritul Profetic ne arată ce cei sigilaţi (144.000) vor fi biruitorii fiarei (Ap.15.2). Ei vor da mărturie în faţa Cezarului. Cele mai zdrobitoare dovezi şi mărturii care vor urma întăresc cutremurător adevărul despre cele 2300 de seri şi dimineţi. Certificatul de naştere al celor sigilaţi cu Ploaia Târzie se tipăreşte deja. (Daniel 8.14).
    Duhul Sfânt prin “Pavel a zis: acolo trebuie să fiu judecat. Pe iudei (adventişti) nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum şti şi tu foarte bine” (Fapte 25.10). “Dar iudeii (adventiştii) sau împotrivit, şi am fost silit să cer să fiu judecat de Cezar, fără să am de altfel nici un gând să pârăsc neamul (adventiştii) meu” (Fapte 28.19).
    După cum am şi spus, autoritatea profetică şi misionară a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cernută şi sigilată în faţa lumii şi a Universului va fi întărită profetic mai mult decât am crezut până acum. Nu trebuia să ne îngrijorăm de haina neprihănirii ca îmbrăcăminte, deoarece Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea cernută şi sigilată pentru Ploaia Târzie va fi îmbrăcată cu slava Crinului sau a întregului adevăr revelat (Mat.6.28-30). În contextul acesta, slava sfârşitului planului de mântuire va fi mai mare decât începutul lui (Ecl.7.8). Puterea slavei însumate şi 1844 când s-a împlinit cele 2300 de seri şi dimineţi a concentrat toată influenţa trecutului, la care se adăugă şi spiritul Îngerului a cărei putere va lumina tot pământul. Toate la un loc prefigurează slava Crinului mai mare decât lucrările lui Solomon şi al adventiştilor depăşiţi (ca popor, vezi şi cei 7000) timp de 150 de ani (Mt.6.28-29). Aşa se explică că înafară de solia Bibliei, slava ultimei solii de har este ce-a mai mare solie din ultimii 6000 de ani (Ev.11.39-40). Marea Reformă de la Ploaia Târzie, nu are caracter zonal, naţional sau mondial, ci cosmic (Hag.2.6,21; Ev.12.26), ce va surprinde nu numai Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (sau pe fratele Lăiu), ci toate bisericile şi confesiunile religioase. GHICI GHICITOARE CEI? STRIGATI TARE POATE VA AUDE CINEVA!

  4. Mulțumesc pentru comentariu. De ce zici că textul din Evrei 10 este cel mai greu de acceptat? Și Ellen White l-a înțeles la fel. Relația dintre inaugurarea și curățirea sanctuarului, dintre ispășirea de la Gogota și cea finală, este mai strânsă decât credem.

    „Totul este spaimă și confuzie. Preotul este gata să junghie victima; dar cuțitul îi cade din mâna lipsită de putere și mielul scapă. Tipul s-a întâlnit cu antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marea jertfă a fost adusă. Accesul în Sfânta Sfintelor este deschis. ‘O cale nouă și vie’ e pregătită pentru toți. Omenirea păcătoasă și întristată nu mai trebuie să aștepte intrarea marelui preot. De acum înainte Mântuitorul urma să oficieze ca preot și avocat în cerul cerurilor. Era ca și cum o voce vie ar fi vorbit închinătorilor: ‘Acum s-a pus capăt tuturor jertfelor și ofrandelor pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: « Iată, Eu vin (în sulul Cărții este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule.» ‘Cu sângele Său’ El a intrat ‘odată [pentru totdeauna] în  Locul [Prea]sfânt, după cee a obținut o răscumpărare veșnică pentru noi.’” Evrei 10:7; 9:12. E. G. White, Desire of Ages, p. 257 (1898).

    „Purtând natura omenească, El S-a înălțat la cer, triumfător și victorios. El a stropit sângele ispășirii pe scaunul îndurării (capacul ispășirii)…. El a dus sângele ispășirii în Sfânta Sfintelor.“ (Ellen G. White, Youth Instructor, July 25, 1901;  Signs of the Times, April 19, 1905.)

    „După cum în serviciul tipic (ceremonial), marele preot își lăsa deoparte veșmintele pontificale și oficia în roba albă de in ca a unui preot de rând, la fel Christos Și-a pus deoparte veșmintele regale, S-a îmbrăcat cu natura umană și a oferit jertfa, El Însuși fiind atât preotul, cât și victima. După cum marele preot, după ce își îndeplinea slujba în Sfânta Sfintelor, ieșea afară la adunarea care aștepta, îmbrăcat în veșmintele lui pontificale, la fel Christos va veni a doua oară.” (Ellen G. White, Acts of the Apostles, p. 33 (1911); From Trials to Triumph, p. 19).

    „Christos a venit să demoleze orice zid de despărțire,  să deschidă orice încăpere a templului .” E. G. White Christ’s Object Lessons, p. 386 (1900).

    Ai dreptate despre mândria spirituală. Dar aici e vorba de mai mult. Este într-adevăr o teologie foarte dificilă, dacă e vorba s-o luăm așa cum am primit-o. Eu unul, nu mai pot s-o iau cu toată schelăria tehnică, așa cum am învățat-o de la 18 ani. Am crezut orbește mult timp, dar obligațiile profesionale m-au silit să adaug credinței tot mai multă luciditate, realism, judecată, maturitate, multă muncă, lacrimi, descurajare și iar ridicare, cercetare și seriozitate. Îi înțeleg și pe cei care au căzut și pe cei care au rămas. A-ți vedea permanent lungul nasului te ajută mult, dacă studiezi cinstit. Altminteri smerenia însăși, chiar dacă te ferește de cădere, nu te lasă să crești.

  5. Florian 28/06/2016 at 22:52

    Pasajul cel mai greu de acceptat e cel din Evrei,cap 10,versetele 19 si 20:”Astfel dar,fratilor,fiindca prin sangele lui Isus avem o intrare sloboda in Locul prea sfant,pe calea cea noua si vie,pe care ne-a deschis-o El,prin perdeaua dinlauntru,adica trupul Sau.” Pare evident ca se refera la perdeaua dintre Sfana si Sfanta Sfintelor,ci nu la perdeaua dintre Sfanta si curte! Gandul te duce la o intrare directa in Sfanta Sfintelor in anul 31 si nu in 1844.Dar asa cum si spuneti la inceputul articolului:”Istoria și experiența au lăsat o impresie universală, că doctrina adventistă a Sanctuarului este complicată, dificilă, pretențioasă, atât pentru novici, cât și pentru profesioniști.” Si eu,prin urmare,in loc sa pun la indoiala descoperirile si interpretarea pionierilor,a Scripturii si a Spiritului Profetic,mai degraba ma indoiesc de capacitatea mea de a intelege.M-au intristat toate cazurile pe care le-ati relatat(Crosier,Ballenger,Conradi,Desmond Ford…),iar finalul vietii lor e o lectie care nu poate fi trecuta cu vederea.Poate ca mandria spirituala e pacatul cel mai scump platit.

Postează un comentariu