aprilie 2021
D L Ma Mi J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
1.236
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Isaia tratat cu firezul

Isaia tratat cu firezul

Am vizionat de curând un dialog pe tema cărții lui Isaia. Discuția s-a amplificat, pentru a ne ajuta să înțelegem că profeția n-ar fi profeție, că Biblia, da, este inspirată, dar autorii ei, fiind foarte profunzi și subtili, au mistificat intenționat realitatea pentru ca totul să fie ambiguu, misterios și să poată fi aplicat, după caz, în diverse situații. Aplicația la Iisus a profeției din Isaia 52:13–53:12 ar fi doar o posibilitate, o găselniță creștină, dar nu trebuie să credem că acesta ar fi fost mesajul intenționat de autor, deoarece ar fi o sărăcire a poemului. Unul dintre comentatori spunea că istorisirea despre Lough Fook din studiul publicat de Biserica pe care pretinde că o slujește, este o ilustrație idioată.

„Domnul nu era în focul acela.”

Deutero-Isaia?

Nu există nicio dovadă serioasă a existenței unui „Deutero”-Isaia. Aceasta este o idee de împrumut, devenită standard în propagandistica unor secte filologice anticreștine, care s-au cocoțat pe înălțimile universităților evreiești, protestante și catolice. Mulți autori biblici, începând cu Moise, au fost operați cu firezul criticii distructive, Isaia fiind fierăstruit în două, apoi în trei.

Datele indică mai degrabă o origine preexilică a textului întregii cărți. Mark Rooker, un ebraist evanghelic aduce argumente care ar trebui să dea de gândit, în favoarea paternității isaianice a capitolelor 40-66:

(1) Referirea la practica idolatriei, care era foarte răspândită în timpul lui Isaia (sub regii Ahaz și Manase), dar care în timpurile exilice și postexilice nu mai era dominantă printre evrei;

(2) Cadrul palestinian al referințelor geografice și topografice (44:14; 41:19);

(3) Improbabilitatea ca marele autor al capitolelor 40–66 să rămână anonim pentru totdeauna;

(4) Pasajele din NT care în mod explicit se referă la texte din Isaia 40–66 ca provenind de la profetul Isaia (Mt 3:3; 3:3; 8:17; 12:17; Mr 1:2; Lc 3:4; 4:17; In 1:23; 12:38; FA 8:28, 30; Rom 10:16, 20).

De asemenea, Rooker dovedește că ebraica din Isaia 40-66 este la fel de veche ca aceea din cap. 1-39, argumentând că, de exemplu, Ezechiel, în exil, folosește deja unii termeni care vor deveni standard după exil, în timp ce „Deutero-Isaia” încă nu este contaminat de această nouă fază a limbii ebraice.

Până și ortografia ebraică din Isaia 40-66 este consecventă cu cea din Isaia 1-39. De exemplu, numele lui David apare de 1075 ori în Biblia Ebraică, o ocazie extraordinară de a judeca statistic un caz ortografic. În cărțile preexilice, numele lui David este scris cu numai trei semne dwd, pe când în scrierile postexilice, numele lui David este ortografiat dwyd. În Isaia îl găsim numai în forma originală, dwd (7:2, 13; 9:6; 16:5; 22:9, 22; 29:1; 37:35; 38:5; 55:3).

Pe lângă faptul că am verificat argumentele lui Rooker, am și argumente personale. O primă observație ar fi aceea că niciuna din secțiunile cărții lui Isaia, inclusiv cap. 40-66, nu conțin numele Persiei sau al perșilor (Paras), ceea ce este specific scrierilor preexilice. Perșii erau încă necunoscuți pe vremea lui Isaia: numele lor apare abia în Ezechiel, Daniel, Estera, Ezra-Neemia și Cronici. Isaia prevede că Babilonul va fi cucerit de mezi (Is 13:17) și de elamiți (Is 21:2; 22:6; elamiții au fost pe rând vasali ai mezilor și ai perșilor. Cyrus însuși va veni la putere ca rege al Anșanului, o cetate-stat elamită, iar capitala favorită a perșilor va fi la Susa, în Elam).

Cyrus al lui Isaia vine „de la răsărit”, dar nu se specifică din ce neam sau din ce țară. Peste tot în cărțile Primului Testament este numit „împăratul Cyrus”, „Cyrus Persanul” sau „Cyrus regele perșilor”, cu excepția cărții lui Isaia, care îl numește Cyrus „păstorul Meu”, „unsul Meu”, sau simplu, Cyrus, fără nicio conexiune istorică precisă. Este notabil că în istoria biblică Cyrus nu corespunde exact cu imaginea profetică a lui Isaia, care prezisese că acesta va rezidi Ierusalimul și celelalte cetăți ale iudeilor (Is 44:26, 28; 45:13) și va fi un slujitor al lui Yahwé. Aceasta era mai degrabă o profeție condiționată scrisă anterior evenimentului, decât o propagandă contemporană sau o „prezicere” post-eventum.

Deși ideea că autorul, un anonim Deutero-Isaia, contemporan cu Cyrus, ar părea naturală, ea nu corespunde conținutului textului. Isaia, care este cel mai probabil singurul autor al cărții, revine asupra soartei Babilonului în capitolele 43, 47, 48, 52, iar orizontul lui profetic devine „escatologic” odată cu descrierea căderii Babilonului. Numele perșilor, cunoscut mai întâi lui Ezechiel și lui Daniel în exil (Ez 27:10; 38:5; Dan 5, 6, 8, 10, 11), nu este deloc cunoscut lui „Deutero-Isaia”, așa cum nici Ieremia nu are habar de perși. Și aceasta, în contextul în care amândoi cunoșteau alte popoare mai depărtate (kușiții în Africa; sabeenii în sudul Arabiei [Is 43:3; 45:14]; tartesienii în Spania, grecii în estul Mediteranei; tibarenii în Anatolia [Is 66:19]; urartienii, mannaenii, sciții și mezii în nordul și nord-estul îndepărtat; elamiții în est [Ier 51:27]). Ieremia de asemenea îi menționează doar pe mezi și elamiți, fără perși (Ier 25:25; 51:28).

În timp ce Ieremia și Ezechiel accentuează excesele Babilonului împotriva evreilor, culminând cu asprimea sclaviei din exil, Isaia blamează Babilonul mai degrabă ca centru al idolatriei antice, ca metropolă a culturii și mentalității fetișiste, magice. Singurul rege babilonian pe care-l menționează Isaia (cap. 39) este Marduk-apal-iddina II (Merodacbaladan), 722-702 AC, un rebel împotriva Asiriei. Iar „Isaia II” nu menționează niciun dușman babilonian. Cyrus vine să elibereze, dar din mâna cui? De ce, presupusul Isaia II nu a menționat niciun rege din perioada imperiului, cum au făcut Ieremia, Ezechiel, Daniel și Estera?

Nu apare nicio referire directă la robi și robie în Isaia 40-66. Termenii și expresiile specifice perioadei exilului lipsesc din „Deutero-Isaia”, iar termenul pentru rob / robi (‘éved / avadim) este folosit cu sens spiritual (robul Meu, robii Mei etc.). Termenul golá (exil, exilați), care apare din belșug în anumite cărți exilice și postexilice (Ieremia, Ezechiel, Ezra-Neemia), nu apare în Isaia deloc. Apar mai timid două sinonime : 1. galut în Is 20:4 (în legătură cu deportarea unor egipteni și nubieni), în 45:2 (cu privire la evrei), și 2. shevi (captivitate), aplicat la înrobirea egiptenilor (Is 20:4), la zeii Babilonului, care urmau să plece în exil (Is 46:2), și la evreii exilați (Is 49:25; 52:2). Termenul clasic ‘avodá (robie, sclavie, servitute), folosit în Isaia 14:3 cu privire la robia babiloniană, lipsește absolut din capitolele 40-66.

Există și argumente literare în favoarea unității cărții. Când se referă la Dumnezeu, titlul preferat al lui Isaia este „Sfântul lui Israel” sau „Sfântul lui Iacov”. Este specific lui Isaia și aproape exclusiv folosit în cartea lui: de 13 ori în Isaia I (Is 1:4; 5:19, 24; 10:20; 12:6; 17:7; 29:19, 23; 30:11, 12, 15; 31:1; 37:23), și de 13 ori în „Isaia II” (41:14, 16, 20; 43:3, 14; 45:11; 47:4; 48:17; 49:7; 54:5; 55:5; 60:9, 14).

Profetul mai aplică Dumnezeului lui Israel epitetul Qadoș (Sfântul), doar odată în prima parte a cărții și odată în „Isaia II” (Is 5:16; 40:25). Înainte de Isaia, epitetul acesta este folosit o singură dată de Samuel, când citează reacția filistenilor (1Sam 6:20). Osea (11:9; 12:1), contemporan cu Isaia, Îl numește pe Dumnezeu, Qadoș (Sfântul) și Qădoșim (plural onorific). Habacuc (3:3) Îl numește de asemenea Qadoș, iar Daniel Îl numește pe Mesia Qădoș Qădoșim (Sfântul Sfinților, Preasfântul).

A încercat, oare, un anonim, la două secole după Isaia, să-i fure acestuia nu doar numele, ci și stilul, ba încă să reușească să-și lipească opera lui voluminoasă de a lui Isaia? Acest anonim putea fi faimos prin propria lui operă, care este o piesă literară extraordinară; de ce să se dea drept Isaia? De ce să-l imite atât de bine? Ca să păcălească propria generație de cărturari? Sau să păcălească pe cei care vor trăi după secole și milenii? Mare credință au necredincioșii! Nu există nicio explicație rezonabilă pentru acest presupus fenomen al psudonimiei și al ascunderii identității în Sfânta Scriptuă. Da, au existat și autori evrei care au folosit pseudonime prestigioase, pentru a-și promova opera, dar aceștia nu au fost acceptați de „Marea Sinagogă” a lui Ezra și nici mai târziu („Enoh”, „Ezra II/IV” etc.).

Acest titlu a fost introdus de marii maeștri ai muzicii și poeziei ebraice (Asaf și Etan Ezrahitul: Ps 71:22; 78:41; 89:19) din timpul lui David și al lui Solomon, apoi a fost folosit masiv numai de Isaia, cu două secole mai târziu. Singurul profet de mai târziu, care folosește ocazional acest titlu al lui Yahwé este Ieremia, atunci când repetă un anumit motiv teologic din cartea lui Isaia. Ieremia nu face decât să preia expresia favorită a lui Isaia, aplicând Babilonului ceea ce Isaia aplicase Asiriei (Ier 50:29; 51:5). Incidența din 2 Împ 19:22 este o repetare, cuvânt cu cuvânt, a pasajului despre Sanherib din Isaia 37:23; prin urmare, îi aparține lui Isaia.

„Isaie dănțuiește”

Profețiile despre Robul lui Yahwé sunt suficient de clare: Poemul din Is 50:4-11, unde Robul Domnului este soluția lui Dumnezeu în contrast cu idolatria, este un ucenic al lui Yahwé, care învață să sufere cu răbdare, până când Dumnezeu Îl va îndreptăți. Nu este identificat aici, dar în Is 43:10 este identificat ca un reprezentant al lui Israel, martor al lui Dumnezeu, pe care Targumul (traducerea iudeo-aramaică a evreilor din primele secole) Îl identifică în mod explicit cu MESIA. De asemenea, același personaj a fost descris în Is 49:1-10 ca fiind „Israel”, însă un Israel ca persoană ideală, în care rolul poporului Israel se realizează. El este acela care adună pe Israel din depărtări, precum și străini din toată lumea; El este lumina neamurilor și legământ cu poporul.

Temele mesianice sunt suficient de clare. Poemul din Is 52:13–53:12 este marcat în Targum ca fiind mesianic (Is 52:13 „Iată, Robul Meu, Mesia…”), iar credința rabinică standard a fost că aceasta este o profeție mesianică. Interpretarea actuală (că ar fi vorba despre Israel ca popor) a devenit cunoscută odată cu Rashi, un rabin francez din sec. XI, ale cărei comentarii biblice au devenit standard. Majoritatea evreilor nu sunt conștienți că profeția a fost cândva considerată mesianică, iar teologii istorico-critici încă n-au descoperit despre cine vorbește aici Isaia „II”.

Profețiile mesianice ale lui Isaia îi jenează pe evrei, pentru că vor să evite cu orice preț concluzia mesianității lui Iisus din Nazaret. Pe criticii ateologi îi jenează faptul că, oricât ar vorbi de Isaia II sau III, autorul a trăit sigur înaintea erei creștine, întrucât cartea a fost tradusă în greacă în epoca elenistică și copii ale ei s-au descoperit la Qumran. De aici toată retorica unora că profeția ar fi „ambiguă”. Pentru credinciosul simplu, profeția este suficient de clară.

Etiopianul din Faptele Apostolilor a înțeles repede și s-a botezat. Așa se interpretează cu adevărat profeția (FA 8:26-39). Avea motive să înțeleagă că profeția a fost scrisă și pentru el, deoarece mai departe, în același drum spre îndepărtata Etiopie, după ce a depășit capitolul 53, s-a descoperit pe sine în capitolul 56 ca „străin” și „famen”, „închinător al lui Dumnezeu”, „om al legământului” și „păzitor al sabatului”.

Pentru alte detalii despre Isaia 53, citiți articolul Poemul imperial al lui Mesia”.

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.