noiembrie 2019
D L Ma Mi J V S
« oct.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
87
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Imposibil?

Domnului IB: Vă mulțumesc pentru atenție și încerc să vă răspund, mai întâi la ultimele subiecte, apoi la primul.

Un măgar, doi pești și o parașută

Nu văd de ce ar fi problematice detaliile din istorisirea lui Avraam cu Isaac.  Slugile, ca și măgarul, au fost luate pentru a-i însoți și ajuta în cea mai mare parte din drum (timp de trei zile), până în „țara (ținutul) Moria”. Aceasta era partea grea a călătoriei, care necesita ajutor. De la poalele dealului, până la locul unde urma să se aducă jertfa nu putea fi departe, să zicem cam o jumătate de oră, pentru că Avraam a spus slugilor: „vom merge până colo (ᶜad kō = over there)”. Nu era o nevoie specială de ajutor. Avraam nu voia să aibă alți martori; voia să fie numai cu fiul său.

De altfel, descrierea este extrem de sumară. Sublinierea emoțiilor, cum a reușit Avraam să-I spună lui Isaac taina, și cum a reacționat Isaac, cum de s-a supus, sunt aspecte mult mai importante decât rolul măgarului, care timp de trezi zile avusese ce să facă. Dar detaliile le-a lăsat Dumnezeu pentru romancieri, predicatori, poeți etc.

În cazul înmulțirii pâinilor și peștilor, Iisus a înmulțit ce a primit. Nu credeți că minunile Lui au și rol didactic? El a înmulțit în mod minunat cele cinci turte și cei doi peștișori pe care I le adusese băiețelul acela cu dragă inimă, date de măicuța lui. Sunt convins că Iisus ar fi procedat așa, chiar dacă ar fi fost numai pentru bucuria acelui copil, ca să vadă băiatul cât de mulți se puteau bucura acum de darul lui.

La Ierihon, în cazul cercetașilor evrei, este scris că potera din Ierihon i-a căutat peste tot și nu i-a găsit. Este absurd așa ceva? Sunt atâtea cazuri și în Biblie și în istorie, în care urmăritorii sunt păcăliți. Până și marii strategi moderni mai iau plasă. Și Securitatea comunistă era uneori păcălită, ca să nu mai spunem că Însăși Providența divină, în mai multe cazuri, a închis ochii și a luat mințile urmăritorilor.

Locașul și hotarul luminii (Iov 26:10; 38:19-20)

În opinia mea actuală, cele mai multe probleme, precum și unele false soluții (generatoare de noi probleme) în Geneza 1 provin din premise (teologice, lingvistice etc.) nefondate și din ignorarea unor aspecte fundamentale ale limbajului biblic:

Limbajul autorului este factual, fenomenologic, superficial-descriptiv. Realitatea nu este descrisă neapărat în aspectele ei ontologice, de esență, ci în limbajul aparenței. Autorul descrie aparența, fenomenul. Folosim acest limbaj și astăzi când spunem, de exemplu, că „soarele apune”, ignorând astfel faptul că soarele este astrul uriaș, în jurul căruia evoluează mica noastră planetă, și care nu „apune” niciodată, ci planeta noastră, rotindu-se, face să pară că soarele apune. Astfel folosim cuvintele „soare” și „apune” în limbajul fenomenologic, al aparenței. Acest limbaj este propriu tuturor autorilor biblici, nu este exlusiv al autorului Genezei. În toată Biblia, „pământul” este întinderea lumii, țara, terenul, solul, glia, și niciodată planeta sau globul pământesc.

În toată Biblia, cerul este firmamentul de deasupra noastră, bolta aparentă și ceea ce credem că este dincolo de ea, locul lui Dumnezeu și al îngerilor; dar niciodată cerul nu înseamnă cosmos sau univers, în sensul modern de spațiu imens în care se mișcă galaxiile și alte realități cosmice. Astfel, primul verset din Geneza 1 nu se poate referi la o creație a universului dinaintea creației lumii noastre, ci anunță rezumativ, ca o introducere-titlu, ceea ce avea să urmeze, și care avea să fie în același mod afirmat la finalul Creației (Gen 2:1) și la începutul celei de-a doua istorisiri a Creației (Gen 2:4).

Din același motiv, soarele, luna și stelele, făcute de Dumnezeu în ziua a patra a lumii, nu trebuie înțelese în sens modern, ca fiind steaua Soare, satelitul Luna și sorii depărtați pe care le numim stele, formând universul galactic, deoarece pentru autorii biblici, soarele, luna și stelele sunt simpli luminători și indicatori pe bolta cerului, discuri sau luminițe care alunecă pe boltă. Dumnezeu le-a „pus / așezat” pe bolta cerului (v. 17) și le-a dat funcția de luminători.

Nu se vorbește nimic despre adevăratul lor loc în spațiu, despre faptul că majoritatea stelelor sunt tot sori, nimic despre rolul lor gravitațional. De aceea, apariția acestor astre pe boltă în a patra zi a Creației poate fi explicată altfel decât ca o producere ex nihilo a tuturor corpurilor cerești. Mai mult, menționarea stelelor ne obligă să înțelegem că ele nu puteau lua ființă ca realități cosmice în ziua a patra, ci trebuie să fi existat cu foarte mult timp înainte, în acord cu toate certitudinile despre distanțele cosmice și viteza luminii. Dacă ar fi fost create ca realități cosmice în ziua a patra a Genezei, ele nu ar fi fost vizibile nici astăzi, cu câteva excepții.   

Limbajul autorului este preștiințific, impregnat de logica și de expresiile lingvistice ale culturii în care a trăit, și nu reflectă conștiința cosmologică modernă; nu este limbaj științific. Chiar când limbajul devine tehnic, el nu reflectă o perspectivă științifică, ci una cultuală, pragmatică. Acest aspect fundamental interferează adesea cu noțiunea de limbaj fenomenologic, despre care am vorbit mai sus, dar este mult mai mult decât atât. Dacă limbajul fenomenologic descrie ceea ce vede toată lumea (indiferent de realitatea fizică din spatele fenomenului), aspectul cultural al limbajului include, dincolo de aceasta, interpretarea culturală a fenomenului.

Dincolo de fenomen, autorul poate face aluzie la ceea ce cultura lui își imaginează, crede și se exprimă ca atare. De exemplu, fenomenologic, cerul este numit raqíᶜa (bolta cerului, firmamentul). Dar apele de deasupra firmamentului nu sunt suficient explicabile prin limbajul fenomenologic, deoarece dincolo de ce putea observa, omul își imagina o realitate logică.

Apele de deasupra firmamentului sunt în contrast cu apele de desubtul firmamentului, iar firmamentul, care ține de limbajul fenomenologic (bolta aparentă), are un evident aspect cultural, aparținând cosmologiei autorului:  firmamentul separă cele două tărâmuri ale apelor. Fizic, știm astăzi că nu există firmament, decât ca iluzie optică; și că nu există ape deasupra acestei iluzii albastre, chiar dacă am interpreta cum spun unii, că „întinderea” aceasta ar fi atmosfera: nu există ape deasupra atmosferei. Textul ebraic este clar aici, nu poate fi vorba de apa din atmosferă.

Unele afirmații teologice, care au fost folosite ca fundament al explicației Creației se dovedesc a fi premise false. Deși este logic că Dumnezeu nu a coexistat cu materia / universul dintotdeauna; că, într-un mod sau altul, Dumnezeu a creat totul, în Geneza 1 nu avem o creație ex nihilo. Înainte de prima zi exista deja acel ocean primordial, afundat în întuneric și singurătate.

Dacă luăm în serios descrierea ca fiind factuală, nu mitologică, și încercăm s-o înțelegem, în funcție de certitudinile fizice actuale, devine clar că oceanul acesta nu putea fi decât pe planetă (nu un gogoloș de apă în spațiu), că planeta trebuie să fi evoluat ca și astăzi în jurul soarelui – altminteri ar fi fost un imens bulgăre de gheață. Iar întunericul poate fi explicat prin straturile de nori denși care acopereau cerul. De aceea nu era încă soare, lună, stele și nici bolta cerului nu se vedea. Alternanța zi-noapte, menționată în istoria primelor trei zile ale Genezei, de asemenea arată că planeta era încălzită și luminată de steaua solară, ca și astăzi.

Autorul descrie astfel starea preexistentă Creației, dar aceasta nu înseamnă că a fost dintotdeauna așa. Nu ne informează despre spațiul cosmic, despre stele ca sori îndepărtați, nici despre civilizații cosmice anterioare lumii noastre. Nu avea nici noțiunile, nici termenii pentru a comunica așa ceva. Ne informează că existau ființe inteligente anterioare Creației lumii noastre (Gen 3:24; Iov 38:4-7), dar nu ne spune nimic despre timpul exact când au fost create, nici despre locul unde locuiesc.

Se afirmă uneori că verbul ebraic baraᵓ ar dovedi creația din nimic. În realitate, deși verbul se folosește doar ca predicat al subiectului Dumnezeu (uneori în mod implicit, în pasiv), înseamnă întotdeauna „a face ceva neobișnuit”, „a face ceva nou, care nu s-a mai făcut” (Num 16:30), dar nu din nimic, ci: din pământ, din coasta lui Adam, din pântecul mamei (Gen 5:1; 6:7; Dt 4:32, Ps 89:48; 102:19; 104:30; Is 43:1, 7; Ez 21:30). Verbul acesta se folosește și în cazul creării / împlinirii unor scenarii profetice (Is 45:8), și este folosit inclusiv în sens fenomenologic (Ps 148:5 „s-au făcut”, „au luat ființă”, „au apărut”; Is 4:5 „va face să apară”; Is 48:7 „se fac”; Ier 31:22; Am 4:13 „a făcut” vântul).

Peste tot, Biblia afirmă că Dumnezeu a creat, că a făcut lucruri originale și minunate, care nu mai existaseră, dar nicăieri nu afirmă că au fost făcute din nimic. Nu se spune exact cum au fost făcute, unele ca fenomene, altele ca obiecte sau ființe, se insistă doar că au apărut la porunca lui Dumnezeu și prin lucrarea Duhului Lui. Cu mare subtilitate, autorul cărții Evrei afirmă că, în esență, tot ce se vede „n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Ev 11:1).

Dumnezeu este atotputernic, dar nu trebuie să ni-L imaginăm ca pe un mare vrăjitor. „Nimicul” din care a produs El toate, nu e chiar nimic. Materia este în esență energie, iar energiile, toate, au apărut nu pentru că neantul (vidul absolut) ar fi în stare să producă ceva din sine, ci în sensul că, în ultimă instanță, energia își are sursa în Dumnezeu, care este izvorul puterii, fără a fi ea însăși divină, ci o lucrare (en-ergeia) divină permanentă. Când Dumnezeu a poruncit ceva, El nu a rostit un hocus-pocus, pe care neantul să-l fi înțeles, pentru a acționa. Ceea ce Dumnezeu a poruncit, tot El a împlint. De aceea este și menționată prezența Duhului, care „plana (ca un vultur în zbor)” asupra oceanului primordial, înainte de primul „fiat”.

Verbul cel mai frecvent folosit în Geneza 1 (ᶜaśā), are diferite sensuri, de la make, la do anything: de la a înfăptui, a efectua, a săvârși, a lucra; până la sensurile: a face, a cauza, a pregăti, a procura, a îndeplini, a produce un fenomen, a se descurca etc.         

Apariția luminii în prima zi a creației nu se poate referi decât la lumina zilei, deoarece este scris că „a numit lumina zi” (Gen 1:5). Autorul nu se referă la lumină în sensul fizicii moderne, ca fascicol de fotoni sau ca fenomen electromagnetic ondulatoriu, ci în sensul de fenomen fundamental, care ne ajută să vedem celelalte fenomene.

Nu întâmplător, înainte de toate, Dumnezeu a făcut lumină. Verbul tradus cu „a fost” lumină, înseamnă simplu că „s-a făcut” lumină, „a apărut” lumină. Prin analogie cu singura planetă mai asemănătoare pe care o cunoaștem (Venus), ne putem imagina că Terra era învăluită de nori groși, și că lucrarea lui Dumnezeu din primele două zile a implicat înlăturarea parțială (în două etape) a păturii de nori, urmând ca în ziua a patra să însenineze complet cerul.      

Când vorbim despre faptul că Dumnezeu, în prima zi a Creației, n-a făcut decât lumina, trebuie să înțelegem că acest proiect al Creației în șase zile nu ține de o necesitate fizică, la fel odihna Creatorului în ziua a șaptea nu era o necesitate fizică. Ordinea Creației și a descrierii ei are rol didactic, spiritual, teologic, nu este de domeniul fizicii.

Dacă odihna lui Dumnezeu din ziua a șaptea a fost lăsată pentru noi ca model de sabatizare, de ce n-ar fi și cele șase zile un model ideal de muncă, în care mai întâi facem lumină, apoi separare între una și alta, crearea cadrului potrivit și, în fine, umplerea lui cu obiecte create. Totul, de la simplu la complex. Facerea doar a luminii în prima zi ne poate arăta că lucrurile elementare, premisele, condițiile, în orice activitate, sunt fundamentale și trebuie să le acordăm timp suficient și cu prioritate. Ziua a șasea este cea mai aglomerată (ca întotdeauna, pentru sabatiști!), dar totul trebuie terminat la timp, ca să ne putem bucura în final. Ca oameni însă, rareori terminăm lucrul în șase zile; ne rămâne și pentru săptămânile următoare.

Omenește vorbind, gândim că Dumnezeu a făcut ceva prea simplu și prea puțin în prima zi, iar lucruri mult mai complicate (plus o nuntă!), le-a lăsat toate pentru ziua a șasea. Dar ce este mai ușor, sau mai greu, pentru Dumnezeu să creeze? El putea face totul într-o nanosecundă, sau în miliarde de ani. Dar a preferat un timp special, nu pentru Sine, ci pentru omul creat, care avea nevoie de acest program de viață, în care munca să fie întreruptă periodic și benefic de sacralitatea relației cu Dumnezeu. Dumnezeu a creat săptămâna, ca ciclu neîntrerupt. S-au făcut eforturi de a o înlocui cu alte cicluri, dar ea nu doar că a rămas în picioare până astăzi, ci s-a universalizat.  

Când găsim ceva, care ni se pare greșit făcut, putem auzi ironia monumentală a Bibliei: „Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?” (Ec 7:13).    

Dumnezeu a făcut în ziua a șasea și animalele terestre și omul. Și noi judecăm: dacă ar fi făcut în prima zi ceva mai mult, Îi putea rămâne pentru ziua a șasea doar crearea omului. Dar Dumnezeu a creat pe om în ziua a șasea în mod intenționat, pentru a arăta că, din punct de vedere biologic, omul este un animal terestru, că a fost creat ca să aibă grijă de celelalte viețuitoare. Dumnezeu a scos pe om în evidență prin modul în care a acționat personal, făcându-l după chipul Lui.

Un comentariu

  1. Q_______ 02/07/2019 at 16:55

    Coment test 1.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.