august 2020
D L Ma Mi J V S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
73
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Gura şi broboada!

Întrebare:

În comunitatea noastră sunt persoane care spun că instrucţiunile lui Pavel despre femei (să tacă în adunare,  să fie acoperite, să nu înveţe pe alţii), sunt valabile şi astăzi. Şi încearcă nu doar să influenţeze, ci chiar să impună în comunitate regulile acestea, în numele Bibliei.  Ce atitudine trebuie să avem faţă de aceştia? Au dreptate, oare?

Răspuns:

Întrebarea Dvs. este dublă. Pe de o parte învăţătura lui Pavel, cu autoritatea ei; pe de altă parte, doctrina şi autoritatea Bisericii, cu dreptul şi regulamentul ei. Instrucţiunile lui Pavel erau aplicabile direct Bisericii apostolice, şi nu aveau autoritate asupra dreptului bisericesc din viitor. Pavel are autoritate spirituală, apostolică, asupra Bisericii din toate timpurile, dar nu are nici o putere asupra regulamentului Bisericii actuale, altfel decât prin convingerea şi acordul Bisericii de astăzi. 

Dacă nu ar exista nişte reguli de drept bisericesc, publicate în Manualul Bisericii, atunci s-ar impune în Biserică regula celui mai îndrăzneţ. Regulile Bisericii au fost votate în cel mai înalt for, în plenul Conferinţei Generale, iar aceste decizii, chiar dacă nu sunt căzute din cer, reprezintă acordul majorităţii delegaţilor din toată lumea, şi este drept ca Biserica să le respecte. Nimeni nu are dreptul să impună Bisericii reguli mai stricte sau mai largi decât cele stabilite în Manual. Manualul nu înlocuieşte Biblia, ci este un instrument de lucru pentru aplicarea ordinii biblice la concret, în viaţa Bisericii. De aceea, chiar dacă cineva vrea să implementeze o regulă biblică, ea nu poate şi nu trebuie să fie acceptată în izolare faţă de autoritatea şi practica Bisericii generale.

[Notă. 1. Dacă cineva are o „lumină nouă” sau una veche, pe care vrea s-o stabilească în Biserică, este dator mai întâi să prezinte forurilor responsabile opinia sau interpretarea lui, iar dacă nu găseşte înţelegere, este dator să se liniştească. Fie că el a interpretat greşit Scriptura, fie că Dumnezeu nu găseşte că este momentul potrivit ca Biserica să înţeleagă şi să aplice acea descoperire. Orice încercare de a înmulţi condiţiile calităţii de membru, dincolo de cele scrise în Manual, este neavenită.]

Prin urmare, indiferent ce ar fi gândit Pavel însuşi, indiferent ce gândeşte un frate, sau o soră, despre care ar fi rolul şi atitudinea femeii în adunare, corpul întreg al Bisericii are prioritate faţă de câţiva indivizi, şi toţi membrii sunt datori să se supună. Ar trebui să promovăm virtutea unităţii frăţeşti şi să lăsăm suficient spaţiu de toleranţă pentru subiecte neutre şi indiferente, cum ar fi unele regulile din Biserica veche, care aveau cu precădere sens cultural. Când spunem sens „cultural”, ne referim la ansamblul de obiceiuri, tradiţii şi rânduieli ale lumii, cu valoare generală într-un spaţiu şi timp dat. 

Este adevărat că apostolul Pavel „pune la respect” femeile din comunitatea primului secol, care aveau tentative premature de emancipare de sub tutela culturii contemporane. Una din regulile stabilite în comunităţile, pe care le întemeiase Pavel, a fost aceea ca femeile căsătorite să-şi acopere capul, în semn de recunoaştere a autorităţii soţului (cf. 1 Cor 11).

Pentru a convinge pe surorile „rebele” din Corint, apostolul foloseşte argumentele următoare:

Argumentul cultural – obiceiul obligatoriu într-o anumită societate: „un semn al stăpânirii ei” (11:10). În cetăţile greceşti, legea o făceau cetăţenii, care erau exclusiv bărbaţi. Aceştia cereau respectarea obiceiurilor strămoşeşti care impuneau femeii supunere, respect, decenţă, modestie, castitate etc. Semnul tradiţional că o femeie era măritată, era acoperirea capului, fie cu o broboadă, fie cu o bonetă, scufie etc. (Nu se purta văl, ca la islamici). Domnişoarele cele mai cuminţi însă nu erau niciodată acoperite. Nici damele de companie (hetairele) nu se acopereau, ele nefiind căsătorite. O femeie neacoperită însemna o femeie disponibilă.

Desigur, că femeia căsătorită nu era obligată să fie acoperită şi în spaţiul ei privat, acasă, ci numai când ieşea (mai rar!) în public, adică pe stradă, în piaţă, la temple etc., în special oriunde erau şi bărbaţi. Iar sensul acoperirii era respectul faţă de soţul ei, căruia îi datora fidelitate.       

Notaţi că obiceiul acoperirii capului exista cu mult înainte de Pavel, nu l-a primit apostolul prin descoperire divină; era comun la multe popoare păgâne, foarte vechi, dar nu în ordinea de la început. Apostolul recunoaşte că Dumnezeu nu i-a dat Evei un voal sau o scufiţă, ca semn că aparţine lui Adam, ci i-a dat drept voal părul ei natural (11:15b). 

Acest prim argument al lui Pavel are sens doar acolo unde predomină obiceiuri şi legi asemănătoare. În ţările creştine nu mai este cazul de multă vreme. Au rămas doar unele ticuri religioase, dar cu motivaţie diferită. Actualul obicei al unor biserici de a îmbrobodi toată suflarea femeiască este diferit de învăţătura lui Pavel, atât ca motivaţie, cât şi ca formă. Acest obicei de a acoperi şi domnişoarele şi fetiţele, vine de la Tertullian, episcop de Cartagina în secolul al III-lea, şi este o marcă a rigorismului specific al acestui părinte bisericesc care adoptase erezia montanistă.

[Notă 2. Montanismul a fost o mişcare creştină pseudo-harismatică şi rigoristă din secolul al II-lea, iniţiată de Montanus (un fost preot păgân, devenit creştin şi reformator), cu intenţia de a curăţi Biserica de spiritul libertin şi lumesc. Montaniştii puneau mai mult preţ pe harisme decât pe Scriptură, aveau atitudini politico-religioase mai radicale, şi din rândurile lor, în mod natural, proveneau mulţi martiri.] 

Accentul pe care îl pun unii credincioşi pe respectarea acestei forme nu mai are astăzi aceeaşi semnificaţie, pentru că, între timp, verigheta a devenit semnul căsătoriei, iar acoperirea capului este practicată ca o formă de exagerare a decenţei feminine, în mod exclusiv în adunările religioase.   

Ca unii care avem exemple şi explicaţii mai inspirate, este bine să ştim că Ellen White nu-şi acoperea capul, uneori purta pălărie, dar nu în adunare. Şi nicăieri nu a comentat chestiunea din 1 Corinteni 11, nici nu au existat dispute printre pionieri pe tema aceasta. 

Pentru comparaţie, să ne amintim că potrivit Scripturii, semnul că cineva era bărbat şi om serios, cel puţin la evrei, era barba. Nimeni nu se bărbierea, şi era o mare dezonoare să fii bărbierit cu sila (2S 10:5). Astăzi acest aspect nu are nici o legătură cu  decenţa, este din aceeaşi categorie cu mustaţa, sau cu părul pieptănat pe dreapta ori pe spate, din motive estetice subiective, sau din motive practice. 

Argumentul moral cu temei cultural: „necinsteşte capul”,  „vă învaţă şi firea…”, „este ruşine…”, este o cinste…”; „este cuviincios ?”, (11:4-6.10.13-15). Este moral să fii decent şi politicos. Dar forma în care ne manifestăm decenţa este anterioară alegerii noastre: aparţine cel puţin generaţiei anterioare. 

Simţul bunei cuviinţe şi al ruşinii depinde în primul rând de educaţia primită în copilărie. Aproape toţi avem ruşine, dar nu toţi roşim pentru acelaşi lucru. La anumite popoare este ruşine să se vadă tălpile, ba chiar este ruşine să se amintească despre picioare. Pentru grecii lui Pavel, era o ruşine ca un bărbat să poarte păr lung, în timp ce la sciţi şi la alte popoare, pletele erau specifice. Evreii îşi retezau părul scurt, dar cei închinaţi D
omnului ca nazirei, nu aveau voie să se tundă. Era o ruşine? Nu firea instinctului ne învaţă ce este ruşine, ci creşterea (firea educaţiei morale).

Pentru o femeie din Corint era o ruşine teribilă să fie tunsă sau rasă. Dar în cultura noastră, lungimea părului este o chestiune de gust personal, de estetică (bărbaţii preferă ca femeia să-şi păstreze suficientă podoabă capilară!), dar nu are de-a face cu ruşinea sau cu onoarea. În zilele noastre, Pavel ar avea multe de schimbat, de la forma de adresare a rugăciunii (care în timpurile biblice a fost întotdeauna cu mâinile ridicate şi cu ochii deschişi: Ps 141:2; 1 Tim 2:8; Lc 9:16), până la observarea de femei care sunt profesoare, judecătoare, predicatoare, misionare şi chiar conducătoare de stat.  Probabil cel mai mult l-ar mira că au dispărut sclavii şi stăpânii de sclavi, şi că legile existente, cel puţin teoretic, proclamă egalitatea femeii şi nediscriminarea.   

Argumentul exemplului personal al lui Pavel: „călcaţi pe urmele mele” (11:1) este de asemenea relevant. Pavel nu avea cum să fie un exemplu pentru femei în ce priveşte acoperirea capului, deşi la evrei exista şi există acest obicei, în special în locurile sfinte şi în cult, unde bărbaţii se acoperă. El se referă la exemplul său de principiu, şi anume, că el căuta să nu scandalizeze în mod inutil societatea (1 Cor 10:28-33). 

Argumentul autorităţii: „ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat” (11:2). Ca apostol, misionar al lui Christos şi profet divin-inspirat, Pavel avea o autoritate specială. Dar şi ca reprezentant al Bisericii, ca lider şi ca delegat al Sinodului apostolic din Ierusalim, el reprezenta autoritatea legitimă a Bisericii, de aceea vorbeşte şi în numele autorităţii Lui de slujitor al Bisericii. Fiind vorba de enoriaşii lui, este simplu de înţeles că aceştia sunt lăudaţi pentru ascultarea lor şi mustraţi pentru neascultare. Din acest punct de vedere, este bine să ştim că şi Biserica de astăzi are autoritate legitimă pentru credincioşii ei (Ev 13:17). 

Argumentul spiritual: „din cauza prezenţei îngerilor” (11:10). Îngerii recunosc doar închinarea în care se exprimă respect şi decenţă, iar acestea pot fi doar în forma impusă de cultură.

[Notă 3. Referirea abruptă la îngeri arată că autorul se referea la un subiect care-l mai discutase cu ei, sau în orice caz unul foarte cunoscut, care nu necesita introducere. Expresii asemănătoare, ca motivare a respectării unor reguli mai stricte la Templu, apar în Scrierile de la Marea Moartă (Documentul de la Damasc): „pentru că îngeri sfinţi sunt în adunarea lor” (vezi şi Isaia 6)]

 Pentru îngeri, ca şi pentru Dumnezeu, atât broboada cât şi hainele sunt transparente; decenţa nu este în folosul cerului, ci este un respect reciproc al omului faţă de om. Când însă este vorba de cultul public, decenţa este şi un semnal de închinare trimis lui Dumnezeu şi îngerilor Lui, exact aşa cum dragostea de Dumnezeu se măsoară prin dragostea de aproapele.

Argumentul teologic: „…Christos este capul oricărui bărbat, bărbatul este capul femeii, iar Dumnezeu este capul lui Christos.” (11:3); „Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentrucă el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului.” (11:7). Aceste raţionamente au o anumită logică şi nu trebuie neglijată forţa lor. Totuşi ele sunt limitate şi nu trebuie înţelese în sens total şi absolut. 

De exemplu, metafora „capului” este clară, dar se limitează la subiectul discutat. Bărbatul nu e capul femeii la modul general, în sensul că în societate ar trebui să conducă exclusiv bărbaţii, ci apostolul spune că bărbatul este capul soţiei lui, adică reprezentantul şi responsabilul principal al familiei, autoritatea naturală pusă de Dumnezeu în instituţia familiei (subiect dificil!).  Desigur că soţia trebuie să-i poarte respectul cuvenit, în cuvânt şi faptă, în sfera legitimităţii acestei autorităţi. În cazul Domnului Christos şi al lui Dumnezeu, autoritatea este însă absolută (explicită, dar şi implicită – exemplară!). 

Al doilea argument teologic al lui Pavel este mai slab, fiind predominant polemic. În Gen 1:26-27, Moise spune că Dumnezeu a făcut pe oameni după chipul Lui, „bărbat şi femeie”. Nu doar bărbatul e chipul lui Dumnezeu, ci şi femeia. De fapt Pavel evită să spună că femeia este chipul bărbatului, el spune doar că femeia este slava bărbatului. Oricum, distincţia aceasta dură, că doar bărbatul e slava lui Dumnezeu şi femeia ar fi doar slava bărbatului, nu trebuie înţeleasă ca o exprimare teologică absolută, ci trebuie căutat sensul special urmărit de apostol aici prin rostirea acestei maxime. 

Pavel continuă: „nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat, şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (11:8-9). Apostolul îşi extrage argumentul printr-o altă deducţie din Geneză: faptul că bărbatul a fost creat mai întâi, şi că femeia a fost „ruptă” din bărbat, sugerează într-adevăr, exprimarea dramatică a unei priorităţi naturale, şi prin urmare a unei autorităţi pe care Dumnezeu i-a dat-o. 

Ca dovadă a celor spuse, în Geneza 2 se poate observa cum Dumnezeu dă bărbatului porunca pomului interzis, iar femeia este creată după aceea. Ea urma să afle porunca divină de la soţul ei, înainte de orice instrucţiuni îngereşti licite sau ilicite. În Geneza 3, deşi femeia păcătuise prima, Dumnezeu îl cheamă la răspundere mai întâi pe bărbat. Ca urmare a căderii sub ispită, femeia primeşte o pedeapsă disciplinară care include sublinierea autorităţii bărbatului (Gn 3:16), şi, din nefericire, prezice că situaţia femeii se va înrăutăţi. 

Interesant este însă că Pavel, după ce aduce acest argument de teologie biblică, privind primatul masculin, îşi dă seama că argumentul „femeia este din bărbat” are şi un revers compensatoriu. Dacă la origini femeia a fost luată din bărbat, de atunci încoace se întâmplă numai cazul invers: orice bărbat provine dintr-o femeie (11:12), prin naştere. 

Argumentul (in)oportunităţii politico-religioase. Am lăsat la sfârşit acest argument, deoarece el nu este prezentat explicit în text, ci se deduce din modul în care Pavel se raportează mereu la implicaţiile culturale, căutând în primul rând să ofere cât mai multe şanse de mântuire, nu să producă revoluţii cultural-politice.

Creştinismul era la începuturi, era urât şi persecutat din toate părţile. Multe prejudecăţi erau alimentate, fie de autorităţile iudaice, fie de cele păgâne. Echilibrul interior al Bisericii era de asemenea fragil. În aceste condiţii, apostolul avertizează: „Aveţi grijă să nu ofensaţi nici pe evrei, nici pe neevrei, nici Adunarea lui Dumnezeu.” (1 Cor 10;32). Instituţia sclavagismului era nedreaptă şi nu venea de la Dumnezeu. Dar apostolii au reglementat doar relaţiile creştine dintre stăpâni şi sclavi, fără a predica subminarea sistemului. 

Dacă ar fi predicat anularea sistemului, ar fi contrazis pe deoparte legislaţia mozaică, unde Dumnezeu doar îndulcea sistemul, nu-l desfiinţa prin Legea lui Moise. Atât sclavagismul, cât şi actele publice de subordonare a femeii (care în oarecare măsură erau tot un fel de sclavie) erau situaţii culturale, tolerate de Dumnezeu pentru motive înţelepte. Societatea umană era politic constituită în acest mod, şi orice încercare de a submina sistemul era un mare pericol, nu doar pentru individ (care era ucis pentru rebeliune), ci pentru Biserică.    

Prejudecăţile împotriva cr
eştinilor erau deja prea multe, persecuţiile nu lipseau, iar o tentativă de emancipare social-politică ar fi ridicat toată lumea împotriva Bisericii de ar fi distrus-o din faşă. De aceea Pavel insistă mult asupra respectului faţă de autorităţile imperiale, faţă de autoritatea stăpânilor de sclavi, autoritatea soţului etc., pentru ca aceste autorităţi să vadă în creştinism o forţă benefică societăţii. Stăpânii şi autorităţile de stat să fie mulţumiţi şi încântaţi de comportamentul creştin, soţii necredincioşi să fie câştigaţi pentru Evanghelie, iar cei convertiţi să nu-şi dorească mai degrabă femei păgâne. Pe deasupra, Biserica avea să fie asigurată în interior împotriva unor dispute cu caracter cultural-politic. 

Astăzi nu mai există nici o constrângere exterioară pentru a reveni la sclavagism, la dictatura imperială sau la regulile care cereau arătarea publică a loialităţii faţă de autoritatea soţului. În acelaşi mod se înţeleg şi interdicţiile lui Pavel de a permite femeii să vorbească în adunările publice, mai ales să înveţe pe alţii (1 Cor 14:34-35; 1 Tim 2:11-15). 

Acestea nu au fost taine divine descoperite lui Pavel, ci legi şi obiceiuri care formau cultura timpului. Păgânii le respectau de multă vreme. Iar Pavel a cerut respectarea lor, pentru a nu stârni prejudecăţile bărbaţilor necreştini şi a-i face să fugă de adunările acestora. În acelaşi timp, ca şi în cazul acoperirii capului, apostolul aduce şi argumente teologice, citând Biblia, dar nu pentru a consfinţi pe veci regula că femeia trebuie să tacă, ci pentru a convinge pe acele surori, care începuseră deja să se emancipeze, că egalitatea în Christos nu înseamnă uniformizare, că autoritatea bărbatului trebuie totuşi recunoscută, şi că există o misiune mai importantă pentru femeie decât orice funcţie publică, şi anume a naşte şi a creşte copii pentru Dumnezeu. 

Principiile teologice ale lui Pavel sunt încă valabile, dar aplicarea lor la respectarea unor reguli perimate este anacronică. În timpurile moderne, lumea a renunţat la sclavagism prin lege şi promovează egalitatea sexelor. Din nefericire, forţele seculare, umaniste, au fost în acest caz mai deschise pentru aceste idealuri, decât bisericile. Sudul religios american a fost mai legat de sclavie decât nordul, fiindcă sclavia „este în Scriptură”. 

În acelaşi mod, mulţi credincioşi serioşi de astăzi, cred că femeia trebuie tratată după legile draconice ale societăţii antice, legi inventate de păgâni şi respectate de Pavel din motive înţelepte, dar care astăzi nu mai au nici o greutate, deoarece societatea civilizată le-a respins de aproape două secole. Supunerea şi decenţa etc., sunt şi astăzi aşteptate de Dumnezeu şi de oameni. Dar forma de manifestare a acestora este adesea diferită. Astăzi soţul nu-i mai cere soţiei să se acopere, nici să tacă în public, nici să stea arestată la cratiţă, chiar dacă şi cratiţa are farmecul ei într-o familie. Biserica sau un membru al ei nu poate cere femeii, în numele lui Pavel, ceea ce astăzi nici lumea, nici legile şi nici soţul ei nu-i cere. Iar soţul este foarte fericit dacă soţia îl tratează cu respectul datorat unui soţ, şi nu va simţi nicio nevoie s-o îmbrobodească.    

20 Comentarii

  1. Florin Lăiu 05/03/2014 at 13:32 - Reply

    Domniţă Roberta,

    Îţi înţeleg necazul. Este clar că la capitolul acesta sexul frumos are ceva de făcut în Biserică. Dar problema nu este la broboadă aici, ci la spectacolul genunchilor, al decolteului până la jumătatea sânilor, al îmbrăcăminţii prea mulate pe corp, ca să evidenţe formele… Asta e probelma pentru un bărbat, nu broboada. Că degeaba ar veni cu burka, dacă îşi etalează fesele sau alte bijuterii intime.

  2. roberta 01/03/2014 at 9:26 - Reply

    nu ete vorba nici de ceea ce scriew Pavel nici de ceea ce faceau corintenii, ci de faptul ca Dumnezeu a poruncit ca acele cuvinte sa fie notate in Scriptura pentru noi. din cauza ca nimeni nu a pus nicio regula este starea care se vede azi in biserica, cand si mie ca fata imi e jena de modul in care aparem la intalnirea cu un Dumnezeu sfant

  3. ovidiu 29/12/2011 at 1:22 - Reply

    citez:”(Evreii reformaţi sau modernişti se simt liberi să crească şi porci. Bineînţeles, numai în cocine aşezate pe o platformă înălţată, ca să nu se atingă de pământ şi să nu spurce Ţara Sfântă…. Am rămas interzis când am auzit-o şi pe asta, de la un prieten care a vizitat recent Israelul. AŞ vrea să cred că este un banc)”.
    Se pare ca este adevarat ,pentru ca eu am auzit acelas lucru din gura unui evreu.(care locuieste in Israel de pe vremea lui Ceausescu).Nu este banc!

  4. ovidiu 29/12/2011 at 1:13 - Reply

    Tot ce am citit pana acum se refera la reguli – mult cautatele reguli – si mult cautatul sfat, de la un pastor(nu vorbesc de fr.Florin Laiu) care sa ne dea voie sau nu, sa facem ceva ce ne place.Biblia este plina de PRINCIPII si acest lucru trebuie cautat.Cum trebuie sa arate o sora – decenta cu bun gust si sa nu fie provocatoare.(cine face pe fratele lui sa cada …..)lafel si barbatii – sa reprezinte pe Hristos (in toate aspectele)

  5. Daniel Florin Laiu 13/09/2011 at 9:03 - Reply

    Referitor la broboada vreau sa spun ca nu la fratii nostri Evanghelisti sau Baptisti m-am referit. M-am referit chiar la biserica noastra pentru ca si noi in biserica aveam frati care sustineau broboada si alte obiceiuri de genul asta. Nu cred ca este pacat sa te imbrobodesti dar nici comfortabil sa stai imbrobodita.
    Sunt unii care cauta sa urce pe scara ierarhiei in fata lui Dumnezeu facand tot felul de lucruri precum indelungile rugaciuni in biserica si alte gesturi care dovedesc ca omul se screme sa arate altora mai mult decat lui Dumnezeu ca el e mai sfant decat ceilalti. Am vazut astfel de cazuri si ma bucur ca pot fi si astfel de cazuri amuzante.

  6. Daniel Florin Laiu 13/09/2011 at 8:42 - Reply

    Am avut ocazia sa locuiesc intr-o casa de evrei si stiu personal reactia lor cand pui in farfurie carne si lactate. Mi-a luat farfuria din fata si a aruncat-o la gunoi cu tot cu mancare. Stiam ca la evrei asa ceva nu se face insa uitasem. 😆

  7. OTNIELA 12/09/2011 at 19:48 - Reply

    Nu exista evrei reformati care sa creasca porci pentru consumul personal, [b]Domnule Profesor.[/b] Chiar daca sunt reformati , mesianici sau mozaici , daca sunt religiosi ( practicanti ), nu vor manca niciodata carne de porc. Daca nu sunt religiosi – ca in orice natie de pe pamant sunt si evrei [i]laici [/i], sunt si evrei atei etc – se prea poate sa manance orice. Dar marea majoritate a evreilor se feresc de porc – vorba romanului – cum se fereste [i]necuratul de tamaie.[/i] 😮
    In ceea ce priveste cresterea porcilor in Israel, sa nu uitam ca pragmatismul evreiesc stie sa faca bani din orice ( un bun exemplu este turismul israelian ), si prin urmare si din vanzarea carnii acestui animal, asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni comertul evreilor cu porcine ( asa ceva se intampla si pe vremea Domnului Isus ). Da, ii cresc la inaltime, pentru ca potrivit mentalitatii mozaice – si ea asemeni oricarui cliseu religios – Israelul este Tara Sfanta ( si sa dea Domnul asa sa fie ! ) iar porcul este considerat necurat, spurcat. 😮
    In ceea ce priveste separarea stricta intre lapte si carne, mai nou studiile de nutritie din SUA au scos la iveala certitudinea ca laptele si carnea la un loc, nu prea fac o casa buna, majoritatea bolilor de intestin subtire si gros – mai ales cancerul de colon – se datoreaza tocmai acestei neseparari in alimentatie. Pana la urma , Dumnezeu are dreptate cand ne da legi alimentare si sanitare ferme ! Si o face numai spre binele nostru. 🙂
    The same , numai de bine sa auzim ! Domnul ne iubeste cu-adevarat, este o REALITATE !

  8. Florin Lăiu 12/09/2011 at 17:44 - Reply

    @Otniela

    @Daniel

    Aveţi dreptate, amândoi, dacă judecăm lucrurile din punct de vedere modern şi strict subiectiv-filozofic. Dar eu dau importanţă şi acestor întrebări/subiecte mai puţin importante, deoarece sunt întrebat adesea. Iar întrebările oamenilor sunt legitime, întrucât se referă la texte biblice clare. Una este să te iei după logică, şi alta este să te iei după Biblie. Cine se orientează după Biblie, are în vedere autoritatea lui Dumnezeu. Cine se orientează după logică şi după cum simte că ar fi bine sau rău, are în vedere propria sa voinţă şi libertate. Ambele orientări sunt de înţeles, dar ambele sunt adesea neinformate. Dacă astăzi considerăm respingătoare şi condamnabile anumite lucruri care în vremurile biblice au fost lăsate de Dumnezeu, nu trebuie totuşi să sugerăm că L-am depăşit pe Dumnezeu sau înţelepciunea oamenilor Lui aleşi.

    Toate pocăitele care astăzi se acoperă, o fac pentru că aşa a poruncit apostolul Pavel şi aceasta era regula în toate bisericile primului secol. Logica lor este aceasta: dacă primii creştini s-au purtat aşa, ar trebui să ne întoarcem la evlavia şi credinţa primilor creştini. Oamenii aceştia nu înţeleg că o serie de legi, porunci, reguli, standarde şi instrucţiuni au fost date în Scriptură cu un scop limitat la condiţiile specifice ale vremii aceleia, şi nu au fost intenţionate a fi universale şi veşnice.
    Mai mult, aceştia nu înţeleg că imperativele din Biblie nu au toate aceeaşi greutate şi forţă obligatorie. Sunt unele mai importante decât altele. Dar există şi fenomenul ciudat că lucruri privite de Dumnezeu ca principii permanente sunt considerate depăşite sau chiar periculoase spiritual, în timp ce instrucţiuni locale şitemporare primesc valoare veşnică… De exemplu, cei mai stricţi în privinţa „acoperirii” nu prea le au cu „descoperirea” lui Dumnezeu. Se face mare caz de o anumită ţinută şi în special de broboadă, dar nu se face caz de porunca expresă a lui Dumnezeu de a ţine sabatul.

    A pune pe aceeaşi treaptă porunca „să nu ucizi” cu porunca „să nu fierbi iedul în laptele mamei lui” înseamnă să confunzi principiile veşnice ale lui Dumnezeu cu anumite situaţii culturale. Ce relevanţă mai are astăzi, chiar pentru un evreu, „să nu fierbi iedul în laptele mamei lui”? Când s-a dat porunca, ea avea un rost, întrucât viza o practică magică a popoarelor păgâne din jurul lui Israel. Dar astăzi nu mai are absolut nici un sens, decât să ne ferim în general de practicile magice, oculte, mistice de orice fel.
    Iudaismul decadent însă a extins sensul acestei porunci, prin extrapolare şi neînţelegând motivaţia iniţială, a dedus că Dumnezeu nu suportă să vadă produsele lactate venind în contact cu produsele de carne. Ca urmare, şi-au făcut veselă separată pentru una şi pentru cealaltă, şi vai de menajera care a încurcat cumva blidele!
    Bineînţeles, numai evreii tradiţionalişti au astfel de scrupule, aşa cum şi printre creştini, doar confesiunile ultraconservatoare au asemenea griji

    (Evreii reformaţi sau modernişti se simt liberi să crească şi porci. Bineînţeles, numai în cocine aşezate pe o platformă înălţată, ca să nu se atingă de pământ şi să nu spurce Ţara Sfântă…. Am rămas interzis când am auzit-o şi pe asta, de la un prieten care a vizitat recent Israelul. AŞ vrea să cred că este un banc).

    Destui creştini, văd viaţa religioasă cam la fel, prin prisma stricteţe versus largheţe, sau viceversa.

    Anyway, să auzim de bine!

  9. OTNIELA 11/09/2011 at 19:22 - Reply

    Citez Daniel Florin Laiu : [i]Atat tamtam se face in romania. // Vai cum sa imbracat ala sau aia, vai cata barfa si discutii pe langa ziua Domnului si uitam de zicala aceea cu barna si cu paiul pentru ca asa suntem noi oamenii obisnuiti sa cartim si ca bolborosim. Am incercat sa imi imaginez oare cum priveste Dumnezeu la noi si ne vede pe fiecare in parte cum gandim si ce facem, ma gandesc oare a avut Dumnezeu ocazia sa zambeasca vreodata din cauza noastra pana acum de la caderea in pacat?[/i]

    Da , cred ca trebuie sa ne debarasam de balcanismul acesta istovitor, care, din nefericire, ii tine pe multi crestini legati de [i]forma[/i] si nu de [i]Continut[/i]. Christos a venit sa ne elibereze de orice rigoare care L-ar putea umbri pe Dumnezeu , si Realitatea Prezentei Sale in noi. Cu bijuterii sau fara bijuterii ( mai putin broboada , care este un semn de oprimare spirituala si fizica , de multe ori ) noi suntem ai Domnului. Si cine ne va desparti pe noi de Dragostea Tatalui, manifestata in Christos, Domnul si Mantuitorul nostru ? Trebuie sa invatam sa cultivam o relatie simpla si calda cu EL, si-atunci, cand toata focalizarea noastra spirituala converge spre EL,chiar nu ne va mai ramane timp sa ne uitam la ceea ce este in exterior, la ceea ce „izbeste ochiul.” 🙂 Crestinismul autentic trebuie sa se centreze pe lucrurile ” care raman ” , pe valorile esentiale. Ajuta-ne, Doamne ! Amin!

  10. Daniel Florin Laiu 11/09/2011 at 16:46 - Reply

    Intr-adevar m-am referit la brice nu la burice, dar se poate altera usor si se poate deschide o discutie si pe tema asta.

    Aporpo de batice, Eva avea si ea batic acolo in gradina Eden? 😆 nu astept raspuns la intrebarea asta. Daca Dumnezeu ne-a creat sa fim frumosi/frumoase de ce sa ne imbrobodim? Ce demonstram cu imbrobodeala? Credeti ca Dumnezeu nu stie ce avem sub batic?!
    Ma astept sa imi spune-ti ca este vorba de respect. Cred ca fiecare tara au portul lor si modul lor de a-si arata respectul fata de Dumnezeu. Nu cred ca este necesar sa mai dau exemple, sunt tari care au modurile lor ciudate de asi manifesta dragostea si respectul fata de Dumnezeu si cu toate astea Dumnezeu ii iubeste si pe ei.
    Este usor sa bagi intr-o oala toate legumele si ierburile, dar nu te poti astepta ca gustul sa fie placut. Dumnezeu nu ne vrea pe toti in linie, imbracati la patrat si toti cu fetele trase, lipsiti de gust si umor. ACRI ca niste gogonele demult trecute. 😆 Oameni buni, ma intelegeti ce vreau sa spun. Nu vreau sa dau impresia ca sunt atot libertin dar in cele mai multe cazuri sunt biserici trase in formol ori canta muzica rock. Stau si ma gandesc oare cand vor alege oamenii sa isi exprime bucuria intr-un mod placut!

  11. Florin Lăiu 11/09/2011 at 14:44 - Reply

    [quote name=”Daniel Florin Laiu”]… Intentia mea este sa fac pe oameni sa inteleaga faptul ca sunt lucruri mai importante de facut si discutat decat batice, brice si alte lucruri marunte.[/quote] Mulţumesc pentru comentariu. Este la subiect şi la obiect. Cred că în ultima propoziţie, unde ai expresia
    „batice, [i]brice[/i] si alte lucruri marunte”, ai vrut să scrii „burice”, în loc de „brice”…. Să admitem că şi acesta ar fi un lucru mărunt, în comparaţie cu subiectele de mai jos, pe care le sugerează… În orice caz, dacă ai vrut să spui „brice”, nu prea le stă bine în context, fiindcă încă nu s-a ajuns la o dispută despre brice, lame, cuţite sau săbii…. (Parcă văd că o să intre pe-aici o doamnă sau domniţă, şi o să spună că bărbaţii care citesc dincolo de… buric, sunt obsedaţi sexual… 🙁
    [Doamne miluieşte-ne!])

  12. Daniel Florin Laiu 11/09/2011 at 11:29 - Reply

    Am citit comentariile dvs. in mare si fiecare din voi aveti cate ceva samanta de adevar. Cred ca este important sa fie armonie in familie si intre frati. Sunt oameni care vor sa tina totul dupa litera si sunt oameni care pot sa inteleaga mai mult decat litera in sine. Eu cred ca Isus Hristos este cel mai bun exemplu pentru noi, in rest tine de noi daca vrem sa Il urmam sau nu. Tin sa va spun ca nu tinuta si nici aurul de pe maini nu te impiedica sa il iubesti pe Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa vada in inima ta ca esti in stare sa renunti la tot pentru El. Atat tamtam se face in romania. // Vai cum sa imbracat ala sau aia, vai cata barfa si discutii pe langa ziua Domnului si uitam de zicala aceea cu barna si cu paiul pentru ca asa suntem noi oamenii obisnuiti sa cartim si ca bolborosim. Am incercat sa imi imaginez oare cum priveste Dumnezeu la noi si ne vede pe fiecare in parte cum gandim si ce facem, ma gandesc oare a avut Dumnezeu ocazia sa zambeasca vreodata din cauza noastra pana acum de la caderea in pacat? Un gand bun pentru fiecare din noi si poate apar subiecte noi fara batice si figuri de diacon crispat. 🙂 Acest comentariu nu este adresat cuiva personal, ci este o opinie a mea legata de ce am observat pe unde am fost. Intentia mea este sa fac pe oameni sa inteleaga faptul ca sunt lucruri mai importante de facut si discutat decat batice, brice si alte lucruri marunte.

  13. Florin Lăiu 25/02/2011 at 19:22 - Reply

    Eu cred că noi, românii, suntem credincioşi tradiţiilor şi justificărilor noastre tradiţionale. Ceea ce vine din afară, chiar dacă vine de la GC este periculos…. Aşa se face că Manualul actual a înlocuit cu greu manualul nostru original, dacă l-a înlocuit cu adevărat.
    Pe de altă parte, când adoptăm obiceiuri străine, o facem de asemenea fără spirit critic. De exemplu, ne cam ferim de obiceiul binecuvântării copiilor (care este la fel de nevinovat sau de folositor ca şi acela al binecuvântării mirilor), în schimb tindem să introducem la Sfânta Cină un ritual al spălării picioarelor în cupluri familiale, care lungeşte prea mult programul şi nu face decât să creeze ziduri în loc de punţi.
    Cina deschisă trebuie mai întâi popularizată de către conferinţe şi de către pastori. Altminteri nu este cunoscută ca fiind oficială şi legitimă. Nu cred că are dreptul o autoritate locală să respingă o decizie a Conferinţei Generale, care a fost votată de delegaţi din toată lumea. Noi avem o serie de specialităţi în ţară, unele mai bune, altele mai ciudate, dar tindem să considerăm că la noi este standardul, iar ceilalţi fie s-au rătăcit între timp, fie merg după cultura lor, la fel cum noi mergem după a noastră.
    Bineînţeles, nu înseamnă că trebuie să ieşim în stradă să invităm la cină oameni, fără să le explicăm care sunt condiţiile de participare. Dar în orice caz, trebuie făcut ceva concret pentru ca viaţa Bisericii să coincidă măcar cu mărturisirea ei, măcar cu linia oficială, dacă nu cu toată Scriptura.

  14. Lucian 24/02/2011 at 17:07 - Reply

    [quote]Regulile Bisericii au fost votate în cel mai înalt for, în plenul Conferinţei Generale, iar aceste decizii, chiar dacă nu sunt căzute din cer, reprezintă acordul majorităţii delegaţilor din toată lumea, şi este drept ca Biserica să le respecte. Nimeni nu are dreptul să impună Bisericii reguli mai stricte sau mai largi decât cele stabilite în Manual. Manualul nu înlocuieşte Biblia, ci este un instrument de lucru pentru aplicarea ordinii biblice la concret, în viaţa Bisericii. De aceea, chiar dacă cineva vrea să implementeze o regulă biblică, ea nu poate şi nu trebuie să fie acceptată în izolare faţă de autoritatea şi practica Bisericii generale.[/quote]
    Cum comentati „Cina deschisa” care in Romania este mai mult inchisa?

  15. ozzy 05/10/2010 at 11:03 - Reply

    extraordinar domnule Lăiu. Se vede ca nici d-voastră nu sunteţi extremist. Echilibru! no more comments

  16. Florin Lăiu 03/10/2010 at 15:01 - Reply

    Thanks, Otniela !

  17. OTNIELA 03/10/2010 at 14:32 - Reply

    [i]”Subiectul acesta însă este predominant feminin şi tocmai deaceea sensibil. Dacă ar fi după gusturile mele, aş accepta mai degrabă ca surorile creştine să-şi pună cercei, decât să poarte rochii care să le arate părţile strategice (sânii, genunchii).”[/i]
    Aveti perfecta dreptate! 🙂 Ce ne dorim de fapt? Sporirea gustului estetic sau starnirea firii pamantesti? Eu, oricum aleg prima varianta.

  18. OTNIELA 03/10/2010 at 14:27 - Reply

    Iata, un raspuns de nota 10 ! Oare ce-ar mai fi de spus?

  19. Florin Lăiu 01/10/2010 at 20:40 - Reply

    Nu chiar o „doctrină a bijuteriilor”. Există o doctrină a modestiei şi simplităţii creştine. Nu găsesc că Biblia interzice orice fel de împodobire şi eleganţă. Textele aduse în sprijin se referă la bijuterii scumpe, a căror purtare este ofensivă şi chiar de prost gust (1Pt 3:3-4), sau în preocuparea excesivă cu cele exterioare, care cuprind atât podoabe, cât şi articole necesare de îmbrăcăminte (vezi Isaia 3:16-26).
    Eu nu cred că podoabele de bun gust şi modeste sunt păcătoase, cred că eleganţa este o virtute, nu un viciu. Dar este importantă şi tradiţia creştină a manifestării pocăinţei. În toate culturile creştine, pocăinţa s-a manifestat prin renunţarea la podoabe exterioare şi cultivarea spiritului. Cei care intră în mănăstire merg până la exces de modestie, până la o smerenie oribilă. Noi nu intrăm în mănăstire, nici nu suntem chemaţi să-i şocăm pe oameni cu faptul că nouă ne „lipsesc” multe. Dar moştenirea noastră este în această privinţă de spiritualitate puritană (reformată veche, calvinistă) şi victoriană. Chiar dacă nu ar fi alte motive, dragostea frăţească ne învaţă să nu scandalizăm pe fraţii noştri. Aceasta este mai important decât a satisface gusturile lumii.

    Ellen White scrie în mai multe locuri despre asemenea lucruri. Deja scrierile ei au fost mult abuzate în această privinţă. Concluzia mea este că EGW nu a fost extremistă, a apreciat bunul gust şi moderaţia. Subiectul acesta însă este predominant feminin şi tocmai deaceea sensibil. Dacă ar fi după gusturile mele, aş accepta mai degrabă ca surorile creştine să-şi pună cercei, decât să poarte rochii care să le arate părţile strategice (sânii, genunchii). Dar trebuie să tac din gură, pentru că altfel mă vor considera obsedat sexual.
    Dacă te referi la verighetă, aceasta nu este în primul rând o bijuterie, ci un simbol al legământului căsătoriei. Bineînţeles, aş prefera şi aici să existe mai degrabă fidelitate decât verighete, dar dacă pe vremea lui Pavel, femeile trebuiau să respecte semnul căsătoriei (basmaua sau scufiţa), de ce astăzi să nu respecte semnul acceptat în cultura actuală?

  20. RICHI 01/10/2010 at 18:12 - Reply

    Exizta vreo doctrina a bujuteriilor in scripturasau in Spiritul Profetic?

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.