aprilie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
42
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Ziua Domnească/Fratelui Titus Colțea (încheiere)

Fratelui Titus Colțea (încheiere)

Învierea lui Iisus şi sabatul

Fratele Titus întreabă: „Dacă Sâmbăta a rămas pentru creștini, de ce Christos nu a înviat Sâmbăta?” Întrebarea aceasta pornește de la presupunerea că un eveniment major din viața lui Iisus ar fi trebuit să schimbe fără cuvinte ziua de odihnă săptămânală, ca un fapt de la sine înțeles. Dar această presupunere nu are nicio bază rațională sau biblică.

Există mai multe evenimente majore mesianice. Care dintre ele este cel mai important? Sau altfel spus, care din ele ar fi putut lipsi, și totuși Iisus să fie Mesia? Este întruparea lui Iisus mai puțin importantă decât învierea? Este nașterea Lui pusă în umbră de înviere? Este moartea lui ispășitoare mai puțin vrednică de cinstire? Chiar și botezul și înălțarea Lui merită onoare, întrucât ele sunt esențiale în istoria mântuirii. De ce s-ar prefera învierea?

Învierea a rămas ca dovadă supremă a mesianității lui Christos, ca dovadă a puterii divine. Am putea spune că a fost cel mai spectaculos eveniment mesianic, deși singurii spectatori care L-au văzut ieșind din mormânt, în mijlocul unui cutremur, au fost soldații romani care-l păzeau și care mai apoi au mințit. Evenimentul a devenit important mai ales prin aparițiile ulterioare ale lui Iisus. Dar în sine, învierea lui Lazăr sau alte învieri menționate în Scriptură, au fost mai „spectaculoase”, întrucât au fost spectatori care au văzut efectiv trecerea din moarte la viață. Desigur, semnificația învierii lui Iisus este superioară oricărei învieri. Dar aceasta este o înțelegere teologică, dincolo de faptul în sine al miracolului unei învieri.

Mai mult decât învierea, întruparea lui Iisus (concepția și apoi nașterea) este și o minune absolut unică în toată istoria universului. Mai mult decât o minune a puterii, întruparea Lui este o minune a iubirii lui Dumnezeu pentru noi și pentru lumea noastră. De ce nu mai degrabă întruparea Lui ar fi trebuit să fie comemorată săptămânal? Din nefericire însă, sau poate în mod semnificativ, ziua nașterii virginale a lui Iisus, nu a fost menționată în Evanghelie. Dumnezeu nu ne-a făcut cunoscute data și ziua nașterii Mântuitorului. Luca, „biograful” care a făcut cercetări și care pare să fi intervievat și pe mama lui Iisus, nu ne spune nimic (Lc 1:1-4, 26-38; 2:1-21). Nici măcar anul nu-l cunoaștem, cu atât mai puțin luna, data sau ziua săptămânii. Toate tradițiile de sărbătorire a nașterii lui Iisus sunt întemeiate pe calcule speculative. Cu toate acestea, evenimentul nu a fost de mai puțină importanță decât învierea lui Iisus. Nu degeaba era creștină a fost calculată (imperfect, dar semnificativ) de la nașterea lui Iisus, nu de la învierea Lui.

Ce putem spune însă despre ziua morții lui Iisus? Moartea nu este un miracol în sine, nici atunci când este o execuție oribilă și „spectaculoasă”, dar suferința și moartea lui Iisus pe cruce au o semnificație teologicăunică și incomparabilă, care depășește orice alt eveniment mesianic. Jertfa ispășitoare a lui Iisus este o minune neîntrecută și veșnică a iubirii lui Dumnezeu, depășind în profunzime și în semnificații toate celelalte evenimente. Spre deosebire de ziua nașterii lui Iisus, ziua morții o cunoaștem. Anul este aproximativ, dar luna și data (14/15 Nisan, în calendarul iudaic) se cunosc din Evanghelie, iar ziua săptămânii a fost sigur Vinerea Mare. De ce nu am ține vinerea?

Semnificația morții lui Iisus este subliniată chiar mai mult în NT decât semnificația învierii Lui. „Noi predicăm pe Christos cel crucificat!” (1Cor 1:23) „Căci am hotărât să nu ştiu altceva printre voi decât pe Iisus Christos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). La Atena, unde Pavel a predicat pe Christosul înviat și judecător (fără să spună în ce condiții murise și de ce), a avut un succes infim, chiar dacă făcuse multă demonstrație de filozofie în zilele anterioare (FA 17:16—18:1). Nu este de mirare că, intrând în Corint, Pavel și-a schimbat accentul teologic.

Ziua înălțării lui Christos la cer este de asemenea cunoscută, întrucât a fost la 40 de zile de la înviere, deci a căzut într-o zi de joi (după calculul inclusiv). Înălțarea Lui Iisus a fost un miracol, o minune cât se poate de spectaculoasă, mai mare decât înălțarea lui Enoh și a lui Ilie, unde martorii cam lipsiseră. Înălțarea lui este în același timp garanția întoarcerii Lui, așa cum a promis, precum și garanția promisiunii trimiterii Duhului Sfânt (FA 1:8-11).

Prin urmare, dacă identitatea sabatului trebuia schimbată pe motivul unui eveniment mesianic mai încărcat de semnificații teologice, nu este deloc ușor de ales între nașterea, moartea și învierea lui Iisus. Dintre acestea trei, numai zilele morții și învierii lui Iisus sunt cunoscute: vinerea și respectiv, duminica. Dar Domnul nu ne-a lăsat cu limbă de moarte să transformăm aceste zile săptămânale în sărbători comemorative, ci având în vedere importanța dominantă a Evangheliei, așa cum a fost manifestată prin moartea și învierea Lui, El a hotărât ca noi să sărbătorim moartea lui mântuitoare și învierea Lui slăvită, nu prin zile fixe în calendar sau în săptămână, ci prin trecerea noastră la o viață nouă, marcată de botez (Rom 6:3-11; Col 2:11-13; 1Pt 3:21) și de Cina Domnului (Lc 22:15-20; 1Cor 11:23-26).

Botezul nu este legat de o zi din săptămână, iar Cina Domnului, deși este ținută periodic de creștini – în mod săptămânal, anual (în analogie cu Paștele) sau la date convenționale fixate de Biserică – nu este legată de o anumită zi prin porunca Domnului. Botezul și Euharistia sunt ritualuri sacre care exprimă credința noastră în Evanghelie, moartea omului vechi și învierea la o viață nouă trăită în Christos.

Dacă, totuși, creștinii doresc, fără poruncă de la Christos sau de la apostoli, să sărbătorească zilele nașterii, morții și învierii lui Iisus, nimic nu-i poate opri, fiindcă Biblia nu interzice asemenea sărbători. Asemenea zilelor preferate de unii în Romani 14, sărbătorile împărătești sau neîmpărătești nu sunt interzise. Ele chiar au loc în calendarele creștine. Învierea este sărbătorită în fiecare an, fără o poruncă a lui Dumnezeu și fără a încălca vreo poruncă divină. De ce ar mai trebui sărbătorită și săptămânal? Iar dacă, totuși, din atâta exces de zel și pietate, un credincios sau o Biserică dorește s-o serbeze săptămânal, de ce ar trebui ca această invenție omenească să ia locul zilei poruncite în mod expres de Dumnezeu?

Sărbătorirea duminicii sub pretextul că ea ar fi semnul unei noi creații, depășind porunca sabatului, este un fals din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ziua a șaptea nu comemorează singură Creația, deoarece ziua a șaptea nu poate fi sabat decât ca încoronare a săptămânii. Existența săptămânii este o moștenire sacră de la Creație, și numai ca parte din săptămână, ca hotar divin al săptămânii este sabatul un memorial al Creației. Dacă învierea lui Iisus a depășit importanța primei creații, atunci de ce creștinii au ținut atât de mult să moștenească săptămâna de la evrei? Dacă duminica semnifică o nouă creație, mai mult decât întruparea lui Iisus, atunci ea ar cere nu numai o nouă eră, ci un nou sistem de calculare a timpului: să zicem, un calendar diferit de cel iudaic și de cele păgâne, precum și renunțarea la ciclul săptămânal, care nu are nicio semnificație astronomică, ci este o tradiție strict religioasă.

Revenind la semnificația sabatului (zilei a șaptea), această zi nu este o simplă comemorare a facerii lumii, a apariției naturii și a omului. Nu rezultatul lucrării lui Dumnezeu este sărbătorit, ci Dumnezeu Însuși, în calitate de Creator. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu este fundamentală. Calitatea de Mântuitor este secundară, deoarece numai Creatorul poate fi Mântuitor. Mai mult, Christos Însuși este descoperit în scripturi ca fiind Creatorul, una cu Tatăl în toate, de aceea a putut deveni și Mântuitorul nostru prin întrupare, moarte și înviere. Orice nouă salvare și orice nouă eră ar fi urmat, începând cu eliberarea din Egipt, sau cu moartea și învierea lui Christos, aceste manifestări ale grației lui Dumnezeu se întâlnesc în toată profunzimea semnificației lor în acea alegere definitivă a lui Dumnezeu, de la Creație, care a „binecuvântat și sfințit ziua a șaptea” ca zi a Sa. În sabat Îl sărbătorim pe Dumnezeu cu tot ce este El, nu sărbătorim un simplu moment cronologic din istoria universului.

De ce ar fi trebuit să învie Iisus într-un sabat, pentru a se păstra Sabatul? Mai degrabă, cine are dreptul să facă din învierea lui Iisus sau din alt eveniment mesianic, un instrument de subminare și anulare a Sabatului? În teologia NT, sabatul poartă în sine și semnificațiile odihnei pe care o găsim în Christos (Ev 3:18-19; 4:1-12). Altfel spus, sabatul ilustrează odihna Evangheliei, arătându-ne că nu putem intra în odihna lui Dumnezeu, decât renunțând la lucrările noastre (fie fapte rele, fie fapte „meritorii”). Sabatul ne amintește de faptele lui Dumnezeu și astfel este nu doar simbolul, ci și o experiență spirituală a odihnei în Christos. Nu este nevoie de o zi mai creștină, decât aceea care este numită și în NT „ziua Domnului” (Ap 1:10; 11:19; 14:6-12), a Acelui Domn care S-a numit și „Domn al Sabatului” (Mt 12:8; Mr 2:28; Lc 6:5).

Fratele Titus însă insistă că Iisus a înviat duminica, pentru că voia să aducă o nouă eră. Desigur, Iisus a dorit să aducă o nouă eră. Și a adus-o – în sens spiritual, doar, pentru că în alte privințe, lumea nu s-a făcut cu nimic mai bună. Nu am reușit să înțeleg afirmația fratelui Titus, că:

„vechiul legământ începea cu ce este mai rău și se termina sâmbăta, cu odihna, în timp ce noul legământ începe cu sărbătoarea, cu prima zi a săptămânii. Noi intrăm într-o odihnă, într-o sărbătoare, toate zilele din săptămână. Iisus învie duminica, în prima zi a săptămânii.”

În ce sens, vechiul legământ începea cu ce este mai rău? Care este acel lucru rău sau eveniment nefast cu care a început vechiul legământ? Vechiul legământ a avut rolul lui pedagogic. Nu era rău, ci era cel mai bun lucru la vremea aceea. Tot ce face Dumnezeu este bun (Rom 7:12; Ps 119), inclusiv faptul că aceia care calcă în picioare Legea sau Evanghelia Lui și nu se pocăiesc, vor avea parte de pedeapsa finală (Rom 2:12-13, 16; Iac 2:9-14; 1Pt 4:17-18; Ap 14:9-12).

Și cum se face că vechiul legământ s-a terminat cu odihna de sâmbătă? Unde este scris așa ceva? Știm că în Joia mare, seara, Iisus a instituit simbolurile noului legământ, și că a doua zi, în Vinerea Mare, a împlinit semnificația lor odată cu Jertfa Sa. Când Iisus a strigat „S-a sfârșit!”, Dumnezeu a marcat sfârșitul vechiului legământ, printr-un cutremur, urmat de sfâșierea catapetesmei templului. Locul preasfânt al templului era astfel deschis, făcut profan. Nu mai era nicio slavă în sanctuarul vechiului legământ. Prin urmare, când s-a încheiat vechiul legământ și când a început al doilea? Trebuie să ținem ziua de vineri în locul sabatului?

Învierea şi apariţiile lui Iisus

Dacă Iisus a înviat duminica pentru a sfinți această zi, ar fi trebuit să învie mai degrabă sâmbătă seara, când începea prima zi a săptămânii, și nu duminică dis de dimineață. Și primul gest, după înviere, ar fi fost normal să-Și viziteze discipolii și a le porunci în mod explicit când, cum și de ce vor trebui să sfințească, de acum o altă zi. Dar Iisus nu a venit la apostolii Săi nici sâmbătă seara, la sfârșitul sabatului și începutul primei zile, nici duminică dimineața, nici toată ziua de duminică până seara. În zori, când a înviat, i-a speriat pe soldații romani (Mt 27:64—28:4), apoi S-a întâlnit grăbit cu Maria Magdalena (In 20:13-18) la mormânt, și cu celelalte femei la întoarcerea de la mormânt (Mt 28:8-10); iar spre seară, cu Cleopa și prietenul său, pe drumul spre Emaus (Lc 24:13-33). Ioan și Petru alergaseră de asemenea la mormânt și l-au văzut gol, s-au mirat, dar nu au tras concluziile corecte.  Abia după aceea, când era seară, la începutul celei de-a doua zi a săptămânii, Iisus a venit pentru prima dată în camera de sus,  le-a dovedit că este EL și le-a repetat trimiterea apostolică (In 20:19-23). Nici un cuvânt despre importanța religioasă a zilei care tocmai trecuse. Dacă Iisus avea de gând să schimbe ceva, cea mai bună ocazie ar fi fost, într-adevăr, aceasta. Dar întreaga zi, de dimineață până seara, a trecut, fără ca Iisus sau biografii Săi inspirați să ne spună unde fusese El și ce făcuse toată ziua.

Ar fi fost extrem de util, potrivit acestui scenariu, ca Iisus, nu doar să le dea apostolilor o nouă sărbătoare săptămânală, ci să-i învețe explicit că rânduielile de la Facerea Lumii s-au modificat și că porunca sabatului, din cele zece, a suferit o schimbare, desființându-se sabatul iudaic și perimat, și înființându-se noua zi a Domnului. Dar Luca, singurul autor neevreu al NT, la mulți ani după înviere, ne povestește următoarele  (Lc 23:54–24:1):

Era ziua pregătirii (Paraskevé/Vineri) şi se apropia ziua sabatului (Sâmbăta). Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea l-au însoţit pe Iosif,  au văzut mormântul şi cum a fost pus trupul lui Iisus în el, după care s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua sabatului, s-au odihnit după poruncă (κατὰ τὴν ἐντολήν). În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, şi au adus miresmele pe care le pregătiseră.

Aici este vorba de femei, care de obicei sunt mai evlavioase. Pietatea lor era îndreptată spre trupul mort al lui Iisus, dar cu atât mai mult era îndreptată asupra sabatului. Până astăzi, iudaismul rabinic nu permite funeralii în sabat, în ciuda obligației ca mortul să fie înmormântat în aceeași zi. Dacă a murit la începutul sabatului sau în sabat, se amână funeraliile până sâmbătă seara. Iisus a fost înmormântat de urgență înainte de apusul zilei de vineri. Iosif și Nicodim pregătiseră destulă pânză și mirodenii, cu care l-au înmormântat în grabă. Femeile pregătiseră și ele mirodenii, dar nu au mai avut timp să le aducă vineri, înainte de apus, astfel că au așteptat până duminică dis de dimineață. Această așteptare este explicată de Luca drept ascultare de poruncă.

Este straniu faptul că o mulțime de traducători, care de fapt traduc peste tot termnul entolé cu poruncă, aici l-au tradus cu Lege, lăsând să se înțeleagă că femeile s-ar fi oprit de la activitate, fiindcă așa era Legea iudaică și s-ar fi temut de iudei. Dar Luca spune că adevărata grijă a acestor femei era Porunca. Sigur nu despre vreo poruncă a Cezarului este vorba aici. Femeile erau galileence, care veniseră cu Iisus (Mt 27:55-56; Mr 15:40-41; Lc 23:49), şi cel puţin în Galileea toată lumea ştia obiceiul lui Iisus (Lc 4:16). Cu siguranță că, dacă Iisus voia să schimbe ceva, trebuia să justifice schimbarea Poruncii de care acești credincioși erau atașați indiscutabil.

Duminica Tomei este numele pe care-l poartă în calendar a doua duminică după Duminica Mare (a Paștilor). Se numește așa, deoarece tradiția afirmă că întâlnirea lui Iisus cu apostolii și cu Toma ar fi avut loc în următoarea „duminică”, exact la o săptămână după ziua învierii. Dar acest calcul contrazice evanghelia, care ne spune că momentul întâlnirii cu Toma a fost „după opt zile” de la prima întâlnire. Expresia „după opt zile” se înțelege corect, în sensul că de la prima întâlnire cu apostolii, au trecut cel puțin opt zile.

O situație asemănătoare avem în Mt 17:1, unde expresia „după șase zile” este echivalentă în Lc 9:28 cu expresia „cam opt zile”. Dacă „după șase zile” înseamnă „cam opt zile”, atunci „după opt zile” ar însemna cel puțin „cam la nouă zile”, dacă nu chiar „în a zecea zi”. Numărând însă de „duminică” seara (începutul zilei de „luni”), când li s-a arătat Iisus, opt zile întregi au trecut până „luni” seara următoare (când începea ziua de „marți”). Prin urmare, „Duminica Tomei” a căzut cel mai de vreme într-o luni seara sau chiar într-o zi de marți, și ar trebui să se numească Marțea lui Toma Credinciosul.

În cele 40 de zile de după Înviere, întâlnirile lui Iisus cu ucenicii au fost foarte rare și nici măcar una nu a marcat o adunare publică în prima zi a săptămânii. Prima zi de întâlniri, ziua în care înviase, a fost o succesiune de apariții interesante, în care femeile spuneau că au văzut îngeri sau pe Iisus înviat, dar care nu a trezit credința ucenicilor. Iar seara când Iisus s-a arătat tuturor, i-a mustrat pentru că nu crezuseră prezicerea Sa și mărturia surorilor şi fraților lor (Mr 16:9-14; Lc 24:8-12).  Apoi Iisus S-a întâlnit în Galileea cu toți urmașii Lui (Mt 26:32; 28:7, 16-20; Mc 14:28; 16:7), care erau în majoritate galileeni, și foarte probabil aceasta este întâlnirea celor aproximativ 500, la care se referea Pavel (1Cor 15:6). În final, Iisus S-a mai arătat și fratelui Iacov și apostolilor (1Cor 15:7). Dar toate aceste apariții și întâlniri nu sunt marcate cronologic în nici un fel. Știm doar că au avut loc în intervalul celor 40 de zile până la Înălțare.

Duhul Sfânt și apostolii au preferat Duminica?

Fratele Titus afirmă, de asemenea, că și Duhul Sfânt a preferat să vină tot într-o „duminică”, a 50-a zi după Paști. Dacă vom calcula Cincizecimea după metoda actuală creștină, desigur că ea cade întotdeauna într-o duminică. Dar, în mod cinstit, este acesta modul în care calculau și calculează evreii? Întrucât Paștele nu cade în fiecare an în aceleași zile ale săptămânii, nici Cincizecimea, numită de evrei Șavuot, nu cade întotdeauna în aceleași zile. De exemplu, anul acesta, 14 Nisan (jertfirea mielului) a căzut într-o zi de luni 10 aprilie. Sabatul pascal (prima zi de Paști) a căzut marți 11 aprilie, iar ziua snopului de legănat, de când începe numărătoarea celor 50 de zile, a căzut pe miercuri 12 aprilie. Aceasta înseamnă că și Șavuot (Cincizecimea, 6 Sivan) a căzut tot într-o zi de miercuri, și anume pe 31 mai. Aceasta se întâmplă pentru că sărbătorile calendaristice iudaice nu sunt legate de zilele săptămânii, ci doar de datele lunilor ebraice.

Mulţi creștini presupun că în anul morţii şi învierii lui Iisus, ziua de Pesach (jertfirea mielului pascal, 14 Nisan) ar fi căzut în Vinerea Mare, că sabatul pascal (15 Nisan) ar fi coincis cu Sâmbăta Mare, iar ziua snopului de legănat (16 Nisan) a coincis cu Duminica Învierii. Acest calcul are o anumită frumusețe tipologică, deoarece face să coincidă ziua Jertfei lui Iisus, cu ziua jertfirii mielului pascal. Avem și mărturia lui Ioan, care, vorbind despre liderii veniți să-L pârască pe Iisus la Pilat, arată că nu au intrat în pretoriu, „ca să nu se spurce” și să nu piardă cina pascală (mielul de paște), cf. In 18:28. Până aici totul perfect, dar adevărul este că Ioan vorbește aici despre o elita Sanhedrinului din acea vreme, despre care se știe că erau saduchei, și că aveau unele preferințe calendaristice diferite de ale majorității iudaice, care se orienta după farisei.

Nu voi insista asupra acestui aspect, deoarece, dacă cineva dorește să se informeze, există multe surse de informare, inclusiv pe internet. Trebuie înțeles în acest caz, că indiferent de motivul sau corectitudinea acelor preoți în a interpreta Legea (Lev 23:5-7, 10-11, 15-16), majoritatea iudeilor țineau sărbătorile după același sistem ca și iudaismul rabinic de astăzi. Ceilalți trei evangheliști (Matei 26:17-20, Marcu 14:12-17 și Luca 22:7-14) afirmă la unison, că ziua calendaristică a jertfirii mielului pascal (14 Nisan) a căzut în Joia Mare. Niciunul din sinoptici nu sugerează că aceasta ar fi fost vreo excepție. Nu este deloc adevărat că Iisus, în mod arbitrar a anticipat cu o zi Paștele, ca să poată fi împreună cu ucenicii. Luca spune clar că ziua aceea (Joia Mare) era ziua în care trebuia jertfit mielul de Paște. Și este important că Luca afirmă această dată, deoarece tot Luca este cel care vorbește despre Ziua Cincizecimii în Faptele Apostolilor cap. 2. El se referă la datarea standard, la calendarul majoritar, fariseic, ca și Matei și Marcu. Nu are nicio importanță în acest calcul, faptul că o parte din eroii negativi ai lui Ioan sărbătoreau cu un decalaj de o zi mai târziu în acel an. Chiar și mai târziu, în era creștină au fost minorități iudaice (e.g. karaiții), care aveau preferințe calendaristice asemănătoare cu saducheii (sau betuseii).

Prin urmare, dacă Luca a ales calculul calendaristic majoritar, al fariseilor, așa cum au căzut datele în acel an al morții și învierii lui Iisus, și dacă, după acest calcul, zilele de 14, 15, 16 Nisan au căzut în zilele de joi, vineri sâmbătă, înseamnă că în acel an s-au numărat cele 50 zile (cele șapte săptămâni), de sâmbătă 16 Nisan, până sâmbătă 6 Sivan. Astfel, Duhul Sfânt S-a pogorât atunci într-o zi de sabat. Desigur, putea să fie oricare altă zi, inclusiv prima zi a săptămânii, fără a modifica teologia poruncii sabatului. Dar faptul că acest eveniment a căzut într-un sabat este important, deoarece evreii țin Ziua Cincizecimii în amintirea primirii Legii la Sinai (vezi și Ex 19:1, 10-11). După tradițiile lor, Dumnezeu a dat legea pe Sinai în 70 de limbi, pentru toate popoarele lumii, ceea ce a primit un răspuns semnificativ din partea lui Dumnezeu.

Fratele Titus afirmă că și Pavel ținea duminica, deoarece „după ce a stat opt zile în Troa, a dat Cina Domnului nu în sabat, ci în ziua întâi a săptămânii.” Nici aici nu este vorba de o duminică, de fapt. Ni se spune că Pavel, Luca și alți colegi misionari au rămas în Filippi, cât timp a durat Sărbătoarea Azimelor (cele 7 zile, 15-22 Nisan, cf. Ex 12:15; Dt 16:3; Ez 45:21). Dar este greu de ghicit în ce zile a căzut sărbătoarea în acel an, deoarece iudeii încă nu aveau calendar fix, și se întâmpla ca fixarea începutului lunii să fie convențională, ținând seama de mai multe criterii (agricole, religioase, practice). Din FIlippi, s-au îmbarcat pe un vas, iar 5 zile mai târziu erau în Troa, unde au stat șapte zile. Pavel se întâlnea mereu cu evreii și cu neevreii în Sabat, așa că nu ne mirăm de referirile frecvente la șapte zile (FA 13:14, 42, 44; 16:13; 17:1-2; 21:4, 27; 28:14). Așa cum se știe, ziua biblică este de seara până seara. După ce s-a încheiat ziua Sabatului, începe prima zi a săptămânii, seara. Autorul Faptelor (Luca) menționează ziua săptămânii, deoarece urma să povestească episodul cu accidentul și recuperarea lui Eutih. Accidentul acesta s-a petrecut în noaptea primei zile a săptămânii, după Sabat. Seara au mâncat (Lc 24:30, 35), după care au preferat să stea cu Pavel toată noaptea, deoarece a doua zi urma să se îmbarce iarăși pe o corabie. Schema de mai jos așază astfel sabatele în calendarul acelei perioade, după logica expusă mai sus.

Cât privește problema călătoriei în sabat cu corabia, este de la sine înțeles că o călătorie lungă, putea cuprinde și sabate. La Troa au ajuns într-un sabat, sau poate chiar duminică. Călătoriile maritime întâmpinau evenimente neprevăzute, nu se putea ști cu precizie ziua în care ajungi la destinație. Călătoria de la Ierusalim la Roma (FA 27-28) a fost foarte lungă și cu multe peripeții. Nu se poate păzi sabatul prin abandonarea vasului, sau prin aruncarea ancorei, deoarece Pavel nu se afla pe propria corabie, să facă ce vrea. Nici măcar iudaismul rabinic, cu interdicţiile lui minuţioase, nu ar fi condamnat pe un evreu într-un asemenea caz.

Cine a schimbat sabatul

Fratele Titus, de asemenea, are obiecţii referitoare la ideea că schimbarea de la sabat la duminică s-ar fi făcut de către Constantin cel Mare. Este adevărat că apologeţii amatori ai sabatului, adventişti sau altceva, aduc frecvent argumentul acesta. Este adevărat că edictul duminical al lui Constantin din anul 321 este un punct important în istoria schimbării sabatului, dar istoria acestei schimbări este mult mai complexă şi nu este aici locul de a o expune, decât schematic.

Schimbarea sabatului s-a făcut treptat, în timp de mai multor secole, cu decalaje geografice şi nu fără rezistenţă. Nu a existat un moment punctual al trecerii de la sâmbătă la duminică, ci ambele zile au fost ţinute mai mult timp, obicei păstrat de unele biserici vechi până în timpurile moderne. Bisericile principale din Imperiu (Roma şi Alexandria) pare să fi fost primele care să adopte ziua învierii (după anul 135, în urma înfrângerii lui Bar-Kochba), precum şi primele care să renunţe la sabat ca zi de închinare publică.

În Răsărit şi în multe zone depărtate ale Imperiului, unde învierea lui Iisus nu era asociată cu duminica, nici măcar la sărbătoarea anuală a Paştelui (pentru că îl ţineau după calendarul evreiesc, la 14 Nisan), sabatul s-a păstrat mai mult timp. Pe măsură ce obiceiul Paştelui roman (de a comemora întotdeauna în prima duminică, la luna plină, după echinocţiul de primăvară) a fost acceptat şi în Apus şi în Răsărit, a fost acceptată şi sărbătoarea săptămânală a învierii, dar fără sabatizare (oprire de la lucru), în timp ce sabatul încă era păstrat, deși permanent blamat de către învățătorii Bisericii, sinoade etc. Abia după anii 500 au apărut tendințe de sabatizare a duminicii și de interzicere a sabatului, sub pedepse bisericești și civile. Acest nou trend, apărut în secolul VI avea să devină standard în evul mediu. Biserica Romană a jucat aici rolul principal și până astăzi își întemeiază în mod straniu sărbătoarea duminicală pe porunca decalogică a Sabatului, precum și pe alte gimnastici mistice, cum ar fi teoria zilei a opta și alte speculaţii poetice patristice.

Duminica are trei rădăcini diferite:

  1. Memorialul convenţional al învierii lui Iisus, invenţie a Bisericii din sec. II, se atașează sabatului.
  2. Creştinarea Zilei Soarelui (din săptămâna astrologică păgână), în secolul IV. „Christos”, noul Soare al Imperiului, favorizează politic pe creştini şi persecută pe evrei, apoi şi pe păgâni şi pe disidenţii creştini.
  3. Sabatizarea zilei întâi şi impunerea ei ca singur repaus săptămânal, în numele decalogului, apoi schimbarea numărului zilei: Duminica numită numită „ziua a şaptea” şi „Sabatul (creștin)”, în special în Apus.

Pentru detalii istorice și teologice ale acestei făcături monumentale, căutați, vă rog, teza doctorală a lui Samuele Bacchiocchi (From Sabbath to Sunday, 1977), vezi și AICI, sau versiunea online) care a fost publicată sub imprimatur catolic, la Roma, conducător doctoral fiind Vincenzo Monachino S. J. Bacchiocchi a fost primul protestant acceptat la un program doctoral în cadrul Universității Pontificale Gregoriene.

Cât privește aspectele apocaliptice, competiția și rolul escatologic al sabatului biblic și al sabatului tradiției, rămâne să discutăm mai serios, doar în cazul în care dovezile de până aici sunt luate în serios. După aceea mai vedem dacă, într-adevăr, este „propagandă ieftină, ca la ședințele de CAP”.

Pacea Domnului și sabat fericit!

 

 

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu