noiembrie 2020
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
263
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Home/Forumuri/Florin Lăiu

Răspunsurile la forumuri au fost create

Vizualizare 7 articole - 8 la 14 (din 142 în total)
  • Autor
    Mesaje
  • Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Dragă Olivian,

    Fă-mă şi pe mine să înţeleg taina asta care nu mai prin capul dău a trăsnit:
    Dacă construcţia כְּאַחַד מִמֶּנּוּ din Gen. 3:33 nu înseamnă „ca unul din(tre) noi”, aşa cum au tradus TOŢI, fără excepţie, atunci cum te-ai exprima tu, în ebraică, dacă ai vrea să spui „unul din noi”?

    A traduce „unul din Noi” nu înseamnă a certifica minciuna Şarpelui, cum zici tu, ci pur şi simplu a fi cinstit cu limba ebraică şi, în acelaşi timp, a observa că Dumnezeu aici ia în râs minciuna Şarpelui, aşa cum ne putem aştepta(vezi Ps. 2:4;37:13; Pr. 3:34). Ironia Sa nu este la adresa unei drame cosmice. Dumnezeu nu este „ca unul din noi” pentru a-I interpreta noi cuvintele în mod forţat, ca să-L apărăm de muşte. Dumnezeu cu un ochi plânge cu cei ce plâng, şi cu altul se bucură cu cei ce se bucură. Cu o inimă îmbrăţişează pe fiul risipitor, cu alta Îşi bate joc de cei care se cred mai deştepţi, etc. Câte suflete sunt în univerul acesta, Dumnezeu simte cu fiecare în felul potrivit lui. Iar cuvintele scrise de autorii Bibliei nu reprezintă o înregistrare exactă a replcii lui Dumnezeu, ci limbajul pe care autorul inspirat l-a ales pentru a descrie cel mai bine situaţia. Dumnezeu nu avea nevoie de ebraică, şi chiar de nici o limbă, pentru a comunica între Persoanele Dumnezeirii, aşa cum este cazul în Gen. 3:22.
    Prepoziţia מן are sensul dorit de tine atunci când este precedată (uneori urmată) de un verb (e.g. יצא =a ieşi, etc.). În rest, ea are diverse sensuri pe care le poţi găsi în orice lexicon/dicţionar serios de ebraică biblică.

    Elihu nu a venit de la începutul discuţiei, aşa cum zici, pentru că nu este menţionat de la început. Apăruse pe parcurs şi apucase să-i asculte pe toţi trei, fiindcă au fost mai multe runde de discuţie între Iov şi fiecare dintre ei. Mă mir că poţi spune că el era de la început. De ce nu este numit atunci de la început? Numai cei trei au venit de la început, au stat cu faţa la pământ etc. Ăsta mic n-a fost. Nu se născuse încă (spiritual vorbind, că tot îţi place ţie!). La sfârşit tot cei trei sunt numiţi prietenii lui Iov, Elihu lipseşte. Probabil că el a venit pe la sfârşitul şcolii de sabat şi a plecat înainte de a se termina predica. :)

    Nu e nevoie să umblăm la etimologia numelui lui Elihu pentru a şti dacă avea dreptate sau nu. Tobia („slujitorul amonit”, o lichea menţionată în Neemia) are un nume care înseamnă „Yahwé este bun.” Îi stătea bine lui Tobia acest nume, aşa cum îi stătea lui Stalin prenumele Iosif pe care i l-au pus părinţii. A citi în fiecare nume soarta sau caracterul cuiva este un obicei prost, cu nimic mai vrednic decât citirea în stele sau în cafea.

    Elihu a vorbit aspru cu Iov, aşa că nu era nici o inspiraţie în asta. Dumnezeu, da, Îl ceartă şi El pe Iov, dar asta e altceva. Dumnezeu e Dumnezeu, dar când un om se poartă ca Dumnezeu, devine pe drept antipatic. Cel puţin mie. Joacă un rol care nu-i stă bine.

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Oliviane,

    Văd că tu ai timp de cheltuit pe dialoguri sortite eşecului. După ce ţi-am citit şi ultima postare, am decis să renunţ la acest bi-monolog.

    Faptul că eşti fixist poate avea diverse explicaţii, eventual nevinovate. Dar faptul că te crezi un lingvist extraordinar, cu capacităţi psirituale care depăşesc pe toţi traducătorii — atât în VT (vezi cazul din Geneza), cât şi în NT (vezi cazul din Mat. 24) — ţine de paranoia. Mai am şi alte dovezi de paranoia: scrii într-un stil imposibil, folosind un limbaj străin şi de teologia clasică şi de limbajul simplu şi direct, ca şi cum ai intenţiona să te faci cât mai neînţeles.

    În fine, nu apreciez deloc modul în care îţi moralizezi interlocutorul. În privinţa aceasta semeni într-adevăr cu Elihu. Venit mai târziu, contrazice pe toată lumea, pare să aibă dreptate, dar este atât de încrezut, că nici Dumnezeu nu-l bagă în seamă. Nici măcar nu-i pronunţă numele. Nici nu-l laudă, nici nu-l blamează.

    Dacă n-aş avea şi alte îngrijorări în legătură cu tine, ţi-aş spune doar „să creşti mare!”

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Dragă Olivian,

    Ce faci? Strângi material pentru o carte? Te rog sincer, nu mai scrie atât de mult. Aşteaptă să-ţi răspund. Credeam că te interesează dialogul. E mult mai bine să lămurim nişte detalii, decât să umpli casetele cu sermonete şi retorică moralistă. Încerc să selectez ceea ce cred că ar fi mai util.

    1. „Adevărat vă spun”. Este serios, solemn, intenţionat. Dar aceasta nu înseamnă că este necondiţionat. La altar fiecare jură partenerului de viaţă, credinţă până la moarte. Dar acest jurământ solemn este condiţionat, chiar dacă nu este rostit în forma condiţionată: „Dacă n-ai să mă înşeli, am să stau cu tine toată viaţa!” Se înţelege de la sine însă că promisiunile sunt condiţionate. Condiţionarea nu înseamnă relativizare. Promisiunea este absolut sigură, dar este condiţionată.
    2. γενεά — Nu noi alegem sensul termenului, ci el îşi alege sensul din context. Indiferent ce ar însemna γενεά în diverse contexte, în Mat. 24:34 înseamnă în mod sigur generaţie. Altminteri, cum îţi explici că traducerea preferată în mai toate versiunile biblice este în latină, generatio (VUL); în spaniolă, generación (BNP, CAB, LBA, PER, R60, R95, RVA, SRV); în italiană, generazione (IEP, LND, NRV); în portugheză, geração (ACF, ARA, ARC, BRP, SBP); în franceză, génération (TOB, LSG; BFC explică: „les gens d’aujourd’hui n’auront pas tous disparu avant que tout cela arrive”); în engleză, generation (NKJ, NET, NJB, ASV, BBE, CSB, DBY, DRA, ERV, ESV, GNV, GWN, KJV, LEW, MGI, MRD, NAB, NAS, NAU, NIV, NLT, NRS, PNT, RSV, RWB, TNT, WEB, YLT). Unele traduceri româneşti evanghelice, au redat „generaţie”. Martorii lui Iehova au tradus cu „generaţie”. Traducerea ortodoxă a lui B V Anania, deşi are în text „neam”, la subsol arată că înseamnă „generaţie”, şi că s-a împlinit prin căderea Ierusalimului. Traducerile catolice româneşti au redat cu „generaţie” în acest loc. http://www.profamilia.ro/scriptura.asp?carte=matei&ntsapientia=text&capitol=24 http://www.bibliacatolica.ro/91/47-01-Matei.html Şi exemplele se pot înmulţi, dacă doreşti. Întrebarea mea este: Cum îţi explici tu această preferinţă a traducătorilor antici, vechi, moderni, de diverse confesiuni şi orientări teologice, de a reda pe γενεά cu „generaţie”? În special, dacă luăm în calcul că interpretările lor diferă de a mea. De ce au tradus toţi cu „generaţie”, şi apoi se trudesc să explice cum s-a împlinit, dacă era mai simplu să se refere la neam, clan, soi etc. Oare chiar din prostie? Ai tot dreptul să fii un lingvist de excepţie, dar dacă nu-ţi publici ideile în jurnale de specialitate şi nu convingi pe nimeni, oamenii serioşi nu vor fi interesaţi de părerea ta.
    3. Ideea înţelegerii condiţionate a profeţiilor am găsit-o la J N Andrews, E G White şi apoi explicată foarte bine în introducerea la 4 SDABC scrisă de R Cottrell. Această viziune nu este deloc populară. Dar am ales-o pentru că este singura care nu violează deloc intenţia Scripturii.
    4. Expresia „în vremea aceasta” din FA 1:6 sună ca un timp foarte larg în limba română, dar în greacă ἐν τῷ χρόνῳ τούτῳ este folosită în sensul unui timp mai punctual: acum, în momentul acesta, de data aceasta („at this time”, „has the time come”, „maintenant”, „ahora”, etc.). Prin urmare, nu e nici o contradicţie. C această ocazie, Iisus nu a făcut decât să le amintească, în mod direct, condiţia: împărtăşirea puterii Duhului pentru a fi martori ai lui Iisus până la marginile pământului. Adică exact ca în Mat. 24:14.
    5. Nu am spus că παρέρχομαι se limitează la sensul de „trecere a timpului”. Se poate referi şi la trecerea unor persoane pe drum etc. Dar când este asociat cu γενεά nu poate avea alt sens decât trecerea unei generaţii. Orice limbă are formele ei de expresie specifice şi chiar dacă termenii au mai multe sensuri, nu poţi avea decât un sens, în mod normal, într-un context dat. Altminteri nu ne-am mai înţelege între noi, am vorbi numai în dodii (şi am avea în sfârşit duh, ca la harismatici!). După părerea ta, cum ar fi trebuit să exprime Matei în greacă, spusa lui Iisus, dacă ar fi intenţionat să spună „nu va trece generaţia aceasta!”?
    6. Expresia „când zic despre un neam” din Ieremia 18, nu are limite. Dacă Dumnezeu nu a menţionat limitele, înseamnă că nu există aşa ceva. Oridecâte ori vorbeşte Dumnezeu despre cineva şi face o promisiune, optimistă sau pesimistă, nu este nimic care să-L împiedice pe Dumnezeu să Se răzgândească, dacă omul îşi schimbă atitudinea.
    7. Să înţeleg că tu crezi că Dumnezeu a dat profeţiilor un caracter voit neclar, încurcat, cu probleme semantice, ca nu cumva să le înţeleagă diavolul şi să le zădărnicească? De ce nu găsesc eu explicaţia aceasta nicăieri în Biblie sau în Spiritul Profetic? Mai degrabă, găsesc că diavolul împlineşte adesea planul şi profeţiile lui Dumnezeu chiar în timp ce se străduieşte să le zădărnicească. Ia de exemplu, cazul cu moartea lui Iisus. A făcut toate eforturile ca să-L determine să renunţe la planul divin, s-a străduit să-L facă să păcătuiască, în schimb tot ce a lucrat a contribuit la împlinirea profeţiei. Chiar şi zădărnicirea unor profeţii din parea oamenilor contribuie la împlinirea altor profeţii, ca să ştim că Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere.
    8. În Os 11:1 avem un stih dintr-un oracol adresat lui Israel, cu caracter istoric. Bineînţeles că nu este nici o profeţie aici. Dacă Osea ar fi înţeles că este profeţie, ar fi redat-o la timpul viitor. Dar aceasta nu înseamnă că Matei avea probleme cu citirea inteligentă şi normală a Bibliei. El face referire la mai multe texte VT cărora le arată împlinirea în Evanghelie. Dar „împlinire” nu se referă întotdeauna la profeţie. Poruncile şi sfaturile Bibliei se împlinesc într-un fel specific, iar istoria, deşi este o poveste a trecutului, poate anunţa viitorul, fie prin faptul că se repetă oarecum (Ecl. 1), fie printr-o alegorizare sau prefigurare (tip-antitip). Matei a făcut o asemenea aplicaţie a pasajului din Osea, care este foarte profundă. Isaia, contemporanul lui Osea, identifică pe Mesia cu Israel (Is. 49:3-8), în sensul că El este adevăratul Israel, care preia rolul şi misiunea eşuată a poporului ales şi devine Lumina Lumii. Numai astfel poate Matei să spună că „s-a împlinit” ce fusese „spus” (nu „vestit”, cum traduce CNS, ca şi cum ar fi vorba de o predicţie!). De fapt, procedeul lui Matei poate să fi fost acceptat şi în hermeneutica rabinică din primul secol. (vezi http://www.betemunah.org/rules.html ) Matei îl scoate pe Isus din Egipt, Îl duce la Iordan, apoi în pustie (40 zile pentru 40 de ani), Îl încearcă în prezenţa diavolului; toate acestea (deşi nu în ordine cronologică şi nu exact la fel), pentru a sugera că Iisus este noul şi adevăratul Israel. Ceea ce a făcut Matei nu este o treabă de ageamiu, ci de maestru. Nu ştiu dacă a fost instruit supranatural să facă asta, sau a fost propria sa viziune, dar a făcut-o bine. Mai degrabă greşim noi, citind în mod forţat profeţii peste tot unde se vorbeşte de „împlinire” (vezi şi aplicaţia lui Ioan din 19:36, cf. Nu. 9:12; Ps. 34:20).
    9. Ceea ce am scris mai sus cu privire la argumentul lui Matei nu înseamnă însă că un autor inspirat ar fi perfect în argumentaţie sau în interpretare. Retorica şi logica textului, spune EGW (1SM 12-20) nu ţin de inspiraţia divină, ci de daruri mai obişnuite date tuturor oamenilor. Însă concluzia că un autor inspirat (în Biblie sau în SP) a greşit undeva, într-un asemenea aspect tehnic al argumentării, nu trebuie acceptată decât dacă nu există nici o altă explicaţie cinstită.
    10. Condiţia pentru împlinirea profeţiei din Mat. 24:34 este menţionată în v. 14 şi în 2 Petru 3. De asemenea, este foarte probabil că Domnul a avut în vedere nu doar împlinirea condiţiei de către câţiva apostoli galileeni, ci foarte posibil era inclus aici Ierusalimul, Iudeea, Samaria, diaspora iudaică. Foarte probabil, Iisus spera să fie acceptat de tot mai mulţi evrei, cel puţin după moartea Sa. De obicei idealizăm mersul primei Biserici, dar NT îi prezintă şi părţile negative (nu au fost mulţi misionari asemenea lui Pavel; misiunea lui Pavel şi în general misiunea creştină a fost încă de la început asaltată de eretici iudaizanţi şi de ereticii paganizanţi — de tip gnostic). Dacă evreii ar fi primit Evanghelia, dacă Biserica ar fi rămas unită în acelaşi Duh şi în aceeaşi credinţă şi misiune, Duhul Sfânt ar fi încheiat lucrarea într-un timp scurt prin Biserică. Aceasta era posibil şi de dorit.
    11. În Mat. 10:23 nu este vorba de trecerea misionară a lui Iisus prin cetăţile vizitate de apostoli. „Venirea Fiului Omului” este întotdeauna o referire la Parusía. Iar referirea la persecuţii trimite dincolo de anii în care Iisus făcea misiune în Israel. Ucenicii lui Iisus nu au fost persecutaţi în acei ani în care Iisus trecea prin cetăţile iudaice.
    12. „Slova omoară, dar Duhul dă viaţă” (2 Cor. 3:6) este o maximă cu valoare teologică şi spirituală, nu este principiu hermeneutic sau metodă exegetică. Iisus a vorbit de valoarea fiecărei iote şi cirte din Scriptură (Mat. 5). În exegeză trebuie să fii atent la literă, fiindcă slova te ucide dacă nu o respecţi. Când am vorbit de claritatea Scripturii nu am afirmat că înţeleg clar orice text biblic. Îmi suceşti cuvintele, ca să mă poţi moraliza. Şi modul în care în mod repetat mă muştruluieşti, ca să mă înduhovniceşti, nu-ţi stă bine. M-ai jignit în mod repetat cu afirmaţia cum că exegeza mea este o dovadă de mândrie. Lasă-mă aşa în mândria mea şi vezi-ţi de propria ta umilinţă! Ai uitat că la sfârşitul cărţii lui Iov, prietenii car erau mari apărători ai lui Dumnezeu au avut de adus jertfe?

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Nu cred că s-au făcut că nu înţeleg, ci nu cunoşteau realitatea. Nici nu aveau cum s-o cunoască. Nici noi care trăiam aici nu am cunoscut-o decât superficial şi pe bâjbâite, bănuind pe unul şi pe altul. Pentru ei, Wurmbrandt era un necunoscut, implicaţiile anticomuniste ale poveştii păreau să aibă aspect politic, nu doar religios, aşa încât totul depinde de o informare corectă. GC a căutat întotdeauna informaţiile care veneau pe cale oficială, cum face orice instituţie normală. Nu mă mir deloc. Era greu de pătruns dincoace de cortină, iar cei care ajungeau dincolo, fie din prostie fie din obligaţii „patriotice” mărturiseau că totul este OK în România. Ceauşescu a reuşit să păcălească un timp şi opinia publică occidentală în general. Nu mă mir că ai noştri au fost păcăliţi de informaţii nesimţite sau chiar toxice.

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Dragă Olivian,

    Omul de paie nu este o proiecţie intenţionată şi manipulativă a conştiinţei mele, ci dacă există (şi o cred, pentru că tu zici!) este numai percepţia mea subiectivă, cuplată cu preocuparea mea faţă de un fenomen mai larg. Dacă peroraţiile mele nu se potrivesc în cazul tău, nu am decât să mă bucur. Oricum ar fi, chiar aşa împăiat cum te-am făcut, prietenia ta mă onorează şi aş fi bucuros să facem cunoştinţă de-adevăratelea.

    În privinţa „exegeticii” nu a fost un atac împotriva licenţei de creativitate literară. Şi mie îmi place să fac cuvinte. Am vrut doar să spun că există deja un cuvânt mai scurt şi mai exact. Dacă urmăreşti o nuanţă diferită, atunci se justifică, dar nu merită dublat exegeză cu exegetică, pentru simplul motiv că nu vei convinge suficienţi oameni care să-l propulseze într-un dicţionar teologic. Adverbul „exegetic” ar merge, pentru că există adjectivul şi că tendinţa modernă este să se folosească forma adjectivală şi ca adverb (absolut / absolut; frumuşel/frumuşel). Astfel că nu mai spunem „din punct de vedere exegetic”, cu atât mai puţin „exegeticeşte” ci „exegetic.” De ce nu, ar putea exista şi verbul a exegeta (a face exegeză), de unde şi „exegetat”, „exegetabil”. Dacă întindem coarda, de la verb s-ar putea deriva şi o „exegetare”, dar iarăşi dăm peste exegeză, care deja există şi e bine înfipt.
    Mesajul ăsta lingvistic nu e pentru rine, este pentru omul-de-paie („paiaţa”!) pe care o văd în faţă când scriu, şi care se strâmbă la mine oridecâteori privesc în oglindă. La fel nu înghit eu uşor cuvântul „studiere”, când avem deja „studiu”, cu toate sensurile necesare.
    Mai era un amic pe aici care se temea că mă confuzează. Păi cum să mă confuzeze, că eu nu pot fi decât zăpăcit, încurcat, dezorientat, buimăcit de-a binele, sau chiar confused, but never confuzat. Aici iar sunt vinovate paiele noastre, bată-le vina.

    Anyway, mulţumesc pentru exerciţiul literar pe care mi l-ai prilejuit. Şi să ştii că în acest post am desenat o propoziţie adevărată undeva în primul paragraf. Sincerely. :)

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164

    Smartissime amigo,

    Sper că înţelegi că în comunicaţiile pe net, în special atunci când în dialog sunt implicate măşti, nu nume reale, predispoziţia ludică este mai mare. Aşa că nu trebuie să te superi de faptul că ţi-am citit nick-ul pe dos şi a ieşit de m-am amuzat şi eu ce a ieşit.
    Da, probabil am mai discutat subiectul, dar eu discut cu destul de mulţi, astfel că mai uit cu cine am discutat. Dacă iarăşi a venit subiectul în discuţie, înseamnă că unul din doi nu l-a înţeles bine pe celălalt. Este posibil ca să nu ne fi înţeles reciproc.

    1. „Exegetică” nu există decât ca adjectiv. Ca substantiv există doar exegeză, o metodologie filologică riguroasă în vederea descoperirii sensului urmărit de autor. Hermeneutica îţi oferă mai multă libertate de mişcare, pentru simplul fapt că ea nu este o metodologie, ci o discuţie sistematică despre modul în care ar trebui interpretată Biblia. Această discuţie are caracter teologic tradiţionalist şi confesional. Exegeza este clasificată în cadrul studiilor biblice, în orice facultate teologică, în timp ce hermeneutica ţine de sistematică. Sunt de acord că folosirea textului Bibliei necesită mai mult decât exegeză, deoarece este nevoie de actualizare, de aplicaţii, de o înţelegere spirituală a relaţiei dintre afirmaţiile autorilor, deoarece pornim de la premisa că autorii au fost inspiraţi de acelaşi Spirit şi prin urmare zisele lor trebuie să se armonizeze. Dar această armonizare nu trebuie făcută artificial, trecând peste capul autorilor, chiar dacă adesea se poate şi astfel.
    Mă trimiţi la Duhul care a inspirat Scriptura, ca fiind o autoritate superioară autorilor. Sunt de acord, altminteri Biblia nu ar mai fi unitară. Dar dacă nu există criterii rezonabile, obiective, prin care să atestăm că o interpretare spirituală vine de la Spiritul Lui, nu de la spiritul meu sau de la craiul muştelor, acea interpretare rămâne o credinţă pură, la fel ca încrederea în Coran. Duhul este verificabil. Altminteri cădem într-un quakerism sau penticostalism, din care ieşim jumuliţi rău, dacă mai ieşim. Duhul adevărat este cel care a creat raţiunea umană şi care face apel la raţionalitate, chiar şi atunci când raţiunea este la limitele ei.

    2. Referirea la literalismul pe care l-am observat la tine (poate greşesc?) nu se referă la tot ce ai scris tu, ci la faptul că, după cum am înţeles eu, tu iei expresii de tipul „Dumnezeu i-a împietrit inima” în sens literal. Mai precis, nimeni nu o ia literalmente, nimeni nu pretinde că ar fi vorba de o prefacere a cordului uman în rocă. Din context se înţelege că împietrirea inimii este o nesimţire spirituală faţă de mesajul lui Dumnezeu. Are deci un sens moral. Dacă pun pe seama lui Dumnezeu un rău moral, un păcat, am o problemă, deoarece aceasta nu se justifică decât ca un aspecte de limbaj, adică prin confuzia moştenită cultural dintre voinţa expresă şi voinţa permisivă a lui Dumnezeu. Exprimarea ambiguă sau care într-un fel sau altul poate da naştere unei înţelegeri greşite este o limită a autorului. Orice om are datoria de a se exprima cât mai clar când transmite un mesaj. Dacă nu se face înţeles, înseamnă că are probleme cu comunicarea.
    Este adevărat, că îmi fac mai multe griji pentru alţii decât pentru tine. Dar ca să nu mi se înmulţească grijile, îndrăznesc şi eu să-ţi mai scriu câte ceva de dulce. Admit că este posibil să ai dreptate în explicaţia ta privitoare la cele două aspecte ale împietririi.

    3. „…în Domnul îi includ şi pe oamenii îndumnezeiţi (mă refer la sfinţii care nu mai fac păcate deoarece sunt născuţi din Dumnezeu – vezi 1 Ioan 3.9; 5.18).”
    Nu aş folosi terminologia ortodoxă aici (“îndumnezeire”), deoarece crează confuzie într-un domeniu în care distincţia ar trebui să se facă drastic, absolut şi fără echivoc, între Creator şi creatură. Eu înţeleg aplecarea asta spre poezie a estului, dar asta nu a ajutat prea mult dezvoltarea teologiei biblice, doar a unei abordări eseistice, literar-filosofice. Teologia adventistă nu foloseşte niciodată noţiunea de „îndumnezeire.”

    4. “Chiar şi când lasă pe Satana să se desfăşoare în plan exterior, Domnul Îşi asumă responsabilitatea punerii la încercare – vezi Deut.13.1-3.” De acord, aici exprimarea este însă acceptabilă, fiindcă nu scrie că Domnul „vă incită” la idolatrie, ci Domnul „vă încearcă.” Dar în 2Sam 24:1, Domnul se supără foc (nu se spune de ce) şi incită pe David la o faptă pentru care, mai târziu îl condamnă. Trebuie să admiţi că aici exprimarea este problematică, este cât se poate de imperfectă, nu degeaba Cronicarul, mai târziu, o corectează (1Cr 21:1).

    5. Cred că ar fi mai de folos să discutăm la concret textele menţionate (Lev.11, Pr.2, Iuda 1, etc.). Nu are nici o importanţă dacă suntem la subiect. Când eşti pe net, subiectul este foarte amplu. În orice caz, a amesteca inspiraţia Duhului în asemenea cazuri este cel puţin riscant. Oricine poate greşi fără inspiraţie. De ce ar avea nevoie de inspiraţia Duhului ca să se exprime într-un mod derutant? Nu cred că interesul special al Duhului a trecut dincolo de importanţa mesajului. Inadvertenţele omeneşti sunt doar o ocazie în plus pentru ca Duhul să ne educe umilinţa, credinţa şi pe deasupra uzul raţiunii.

    6. “La urma urmei, există nişte repere logice după care am putea face includerea asta. Un reper ar fi frecvenţa de apariţie în Biblie a ideii respective. Nu consider că poate intra în paleta tributară umanului acele versete care repetă ideea de cel puţin 2…3 ori.”

    7. Dragă Olivian, există erori tehnice ocazionale pe care le poate face cineva, dar există şi erori tehnice care ţin de limitele lui culturale. (Adaug „tehnice”, ca să nu creadă cineva că mă refer la doctrină). Aspectul statistic, al frecvenţei unei erori, nu este relevant, deoarece depinde de frecvenţa repetării subiectului respectiv în Biblie. Mai corect ar fi să judec astfel: dacă un autor inspirat a putut greşi odată sau de două ori într-un anumit domeniu, atunci nici un autor inspirat nu poate fi luat ca fiind inspirat în domeniul cu pricina. Exemple de erori tehnice frecvente, repetabile sunt referirile la „întinderea” cerului (boltă), la marginile pământului (plat), la apele de sub pământ (Ex 20:4, except. trad. Segond & Cornilescu), la înţelegerea cu inima, la rolul psihologic al rărunchilor (rinichilor), etc.

    8. “Un alt reper ar fi primordialitatea ideii. Putem presupune că autorul biblic a avut limitări umane doar la capitolul Detalii Secundare, nu la Informaţii Principale. Iar informaţia care ţine de imaginea biblică a lui Dumnezeu este una principală, primordială, nu un detaliu amintit în treacăt.”
    Numesc detalii sau „informaţii secundare” acele elemente din text de a căror integritate nu depinde integritatea mesajului. De exemplu, Pavel afirmă în Galateni că Tora cu legământul sinaitic a venit la 430 ani după Avraam. Este greşit tehnic, deoarece au trecut mult peste 700 de ani – numai în Egipt au stat evreii 430 de ani. Cu toate acestea, argumentul lui Pavel (că făgăduinţa a precedat Tora, şi Tora nu putea desfiinţa făgăduinţa, care nu era făcută pe temeiul Torei) stă în picioare, indiferent de durata exactă dintre cele două evenimente. În Evrei 9:4, Pavel greşeşte când aşează altarul în Sfânta Sfintelor, iar mana şi toiagul în chivot. Dar pe de altă parte, aceste inexactităţi nu au nici o importanţă doctrinală, fiindcă el însuşi spune că aceste detalii nu fac parte din mesajul lui (v. 5).

    9. Exprimarea din Rom 9:20 («…dar mai degrabă, cine eşti tu omule…?») este o replică retorică, polemică, dar obiecţia interlocutorului (imaginar?) al lui Pavel era rezonabilă: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voiei Lui?” Pavel ar fi putut să-i explice cum este cu acest paradox, dar fie că n-a putut, fie că nu a dorit, el s-a referit la un „mai degrabă”. Eu i-aş fi răspuns obiectorului: „Tu [eşti cel ce poţi să-i stai împotrivă lui Dumnezeu, ca să nu te împietrească]. De exemplu, rugându-te ‘nu ne duce în ispită’ (sau ‘nu ne împietri’, cf. Isaia). Aşa cum poţi să te revolţi împotriva faptului că el împietreşte, acceptă, mai degrabă făgăduinţa şi porunca Lui prin credinţă, decât împietrirea Lui din cauza necredinţei tale. Dumnezeu nu te-a făcut din naştere vas de ocară, ci te faci singur vas de ocară prin trăirea în păcat, iar această stare nu este de veci, dacă te curăţeşti (2Tim 2:21).” Pavel însă, din motive numai de el ştiute, a preferat să răspundă într-un mod antipatic, care mimează predestinaţionismul, şi care deranjează. Poate ştia că oponenţii săi erau nişte cutre, care doar mimau candoarea omului raţional, dar aveau agendă păcătoasă! Sau poate retorica lui este aici este o ironie cu efect pedagogic aici, ca în viziunea lui Mika ben-Imla (2Cr 18:18-22)?

    10. Felul cum ai rezolvat problema cu sămânţa de muştar din Mt 13:32 este excelent. (Din păcate, nu întotdeauna putem rezolva astfel inadvertenţele autorilor biblici). Dar nu aş putea accepta chestiunea ca pe o imprecizie ştiinţifică lipsită de importanţă, doar pe temeiul statistic, că este menţionată o singură dată.

    11. “Tu, ca om, nu ai fi iritat dacă ai fi responsabilizat de distrugeri pe care nu le-ai comis? Şi dacă cel ce te-ar fi calomniat ar fi făcut-o din neglijenţă şi cu sinceritate, nu l-ai fi corectat?”
    În cazul împietririi inimii, autorii se corectează mereu şi unii pe alţii, afirmând că omul îşi împietreşte inima, prin necredinţă. Prin urmare, nu este o problemă gravă de exprimare, cu atât mai mult cu cât exprimă o parte din adevăr – că Dumnezeu a lăsat legea asta psihologică a împietririi inimii, atunci când, din necredinţă şi mândrie, omul respinge cuântul lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu permite această împietrire – ba mai mult, lucrează prin legea naturii la realizarea ei, tot aşa cum lucrează „în noi credinţa şi înfăptuirea”– este un motiv suficient ca să justificăm exprimarea. Ea este imperfectă, deoarece permite înţelegerea greşită că Dumnezeu, în mod arbitrar şi necondiţionat, incită la păcat în vederea unor scopuri predestinaţioniste. Ca să dau un exemplu similar, în limba română spunem frecvent despre cineva care acţionează rău: „i-a luat Dumnezeu minţile!”, dar nimeni nu crede că, efectiv, Dumnezeu ar fi dorit să-şi bată joc de om. În cazul împietririi inimii însă, pentru că expresia lipseşte din limba noastră, o percepem ca fiind o acţiune arbitrară, capricioasă a lui Dumnezeu. De aceea am zis că se include la capitolul imperfecţiunii sau limitelor limbajului.

    12. Referitor la întrebarea retorică din Iov la 42.3 şi 38.2 («Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?»), nu putem spune că autorul (Moise) citează aici exact pe Dumnezeu sau pe Iov. Este greu de acceptat că Iov cu prietenii lui discutau în versuri pe grămada de gunoi şi apoi vine şi Dumnezeu cu încă două predici în versuri. Moise a pus ideea în versuri şi, ca orice poet, a amplificat-o, a făcut-o cât mai vie, iar în acest proces este normal să apară elemente retorice cu încărcătură culturală. Dar ai dreptate că Dumnezeu Se arată responsabil în acest caz. Numai că El nu afirmă că a făcut un rău, ci că a făcut ceva care este dincolo de înţelegerea oamenilor. A aduce suferinţă asupra cuiva este una, iar a-l împinge la păcat este alta.
    Pe măsură ce citesc mesajul tău am impresia că gândim la fel, dar ne exprimăm diferit. Probabil nu are nici o importanţă să ne exprimăm exact la fel, dacă nici autorii biblici sunt uneori diferiţi.

    13. «Dacă proorocul se va lăsa amăgit să rostească un cuvânt, Eu, Domnul, am amăgit pe proorocul acela. Îmi voi întinde mâna împotriva lui şi-l voi nimici din mijlocul poporului Meu Israel.» (Sper, Florin, să remarci că, aici, Ezechiel nu scrie influenţat de cultură sau de logica proprie, ci doar ceea ce a sesizat auditiv în viziune. Sper, de aceea, că n-o să spui că Ezechiel a deformat şi cuvintele explicite ale Domnului din pricina limitărilor lui umane de prooroc! Căci ar fi incredibil ca Dumnezeu să-i fi vorbit gângav astfel încât Ezechiel să fi auzit distorsionat.)
    Te înţeleg, dar adevărul este că Dumnezeu Însuşi, când vorbeşte oamenilor, Îşi asumă limbajul cultural al oamenilor, de dragul comunicării, pentru a Se face înţeles. Nu numai că vorbeşte ebraică, o semitică evoluată (deci alterată), ci formulează expresii culturale care nu au acoperire fizică exactă. De exemplu, interdicţia de a ne închina, printre altele, unor entităţi care trăiesc în „apele de sub pământ” face trimitere la fiinţe mitologice, inexistente. După observaţia mea, evreii credeau că pământul stă pe ape, mai precis pe acel tehom primordial din care a fost scos iniţial uscatul, şi numit apoi pământ, în timp ce mările, lacurile, râurile şi apa freatică au rămas să fie explicate prin acel adânc de sub pământ (Ps 24:2; Gn 7:11; 51:10; Ez 31:4; 2Pt 3:5). Păgânii populaseră acest adânc cu fiinţe imaginare, mitologice, adesea Adâncul fiind confundat cu Şeolul, ambele locaţii fantastice. Dumnezeu în Poruncă foloseşte acest limbaj cultural, nu pentru a pune capăt vreunei polemici cosmologice sau teologice referitoare la exactitatea acestui model cultural, ci pentru a absolutiza interdicţia cultelor altor zei.

    14. Moarea păcătosului promisă în Geneza 2 avea sens literal şi fizic imediat. Faptul că nu s-a întâmplat după promisiune arată că a intervenit ceva / Cineva, dar nu că sensul cuvintelor ar putea fi înţeles spiritual (că a început să moară spiritual sau fizic). Promisiunea (de fapt ameninţarea) se referea la pedeapsa eternă şi nu la urmările fizice sau spirituale.

    15. «…căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.» (2 Cor.3.6) Afirmaţia lui Pavel nu se referă la interpretarea Bibliei, cum că înţelegerea literală ar fi letală, în timp ce înţelegerea „spirituală” (alegorică, figurată, neliterală) ar fi neapărat de la Duhul. Subiectul lui Pavel nu este hermeneutic, ci antagonismul dintre legalismul iudaic şi Evanghelie.
    Sunt de acord cu ce spui, că Duhul care ne călăuzeşte mintea nu este doar o raţionalitate cărturărească, ci Însuşi Duhul lui Christos în noi. Am dorit doar să subliniez că acest Duh nu are misiunea de a sfida autoritatea mesajelor deja scrise, nici a consacra imperfecţiunile umane drept adevăr divin, ci de a ne conduce în tot adevărul revelat, inclusiv în citirea inteligentă a Bibliei.

    Florin Lăiu
    Keymaster
    Post count: 164
Vizualizare 7 articole - 8 la 14 (din 142 în total)