iunie 2020
D L Ma Mi J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
109
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Fața misterioasă a caracterului lui Dumnezeu

Fața misterioasă a caracterului lui Dumnezeu

Dragă frate M, problema la care vă referiți este prea adâncă și nu cred că îmi este dat s-o rezolv complet de partea astalaltă a Iordanului (sau a Styxului!). Deși nu mi-ați cerut părerea, îmi permit să spun câteva cuvinte, pentru că este un subiect cu care mai mulți s-au confruntat.

În esență, Dumnezeu spune despre Sine: „Eu omor și eu dau viață” (Dt 32:29), iar motivele pentru care Dumnezeu acționează într-un fel sau în altul nu ne sunt descoperite în totul.

„Putem înțelege caracterul lui Dumnezeu … numai dacă suntem de acord să aducem fiecare gând în supunere față de Hristos. și tuturor celor care fac așa, Duhul Sfânt le este dat fără măsură.” (Slujitorii Evangheliei 57.1)

Dar simplul fapt că Dumnezeu a promis o Judecată (adică un proces exhaustiv, care să nu mai lase taine și dubii, la care Și-a asociat și pe credincioși, cf. 1Cor 6:2-3; Ap 20:4), este o dovadă suficientă că Dumnezeu nu Se teme de investigarea deciziilor Lui. Atunci și motivațiile și înțelepciunea acțiunilor Lui istorice vor fi înțelese și profund apreciate.

Există multe taine ale caracterului Lui: Dumnezeu este descris în Biblie ca fiind bun, iubitor, răbdător, etc. Dar nu putem nega faptul că Dumnezeul Bibliei este și foarte sever. Destul să ne amintim de episodul Potopului universal, sau de „ștergerea lui Amalec de sub ceruri”. Atât iubirea lui este de neînțeles, pentru că iubește pe cine nu merită, cât și severitatea Lui este de neînțeles, pentru că lovește și pe aceia care, după socoteala noastră sinceră (dar neinformată), nu ar trebui loviți. Dumnezeu nu poate fi simplificat și redus la nivelul unui tataie bonom și indulgent.

Pe mine mă preocupă mai mult suveranitatea și consecvența lui Dumnezeu. Suveranitatea, în sensul că Dumnezeu nu are voie să spună; nu Eu am făcut asta, un alt dumnezeu a intervenit, pe când Eu dormeam, sau mă uitam în altă parte…. Degeaba ar dovedi cineva că o anumită nenorocire a venit de la diavol, de la forțele naturii, sau de la rezultatele naturale ale unor acțiuni, pentru că Dumnezeu (chiar Christos Însuși, Creator și Mântuitor veșnic), nu poate da vina pe altceva, atâta timp cât El guvernează și este Suveran Absolut.

Cartea lui Iov arată clar că diavolul nu acționează de capul lui, dincolo de permisiunea divină. De asemenea, cartea mai arată că lui Dumnezeu Îi pare rău de nenorocirile pe care le aduce sau le permite (Iov 2:3; Plângeri 3:31-37). Biblia ne învață că Christosul preexistent a fost Dumnezeul Vechiului Testament. Prin urmare, toate acțiunile pe care le punem pe seama Tatălui, sunt în aceeași măsură ale Fiului. Și chiar dacă n-ar fi așa, ideea că Dumnezeu S-ar fi „pocăit” (!) în timpul Noului Testament, și S-ar fi decis să nu mai acționeze violent și să nu mai ucidă, este inacceptabilă, pentru că distruge imaginea consecvenței lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ar fi capricios și crud, sau părtinitor și plin de har cu unii, ar fi o mare inconsecvență. Și chiar dacă S-ar „pocăi” de așa ceva, nu ar putea câștiga încrederea noastră. Pe mine nu m-ar atrage un Dumnezeu care mai are de învățat, care experimentează, care este schimbător ca omul. Am nevoie de un Dumnezeu mare, în primul rând atotputernic. Dacă mă mai și bate, chiar și pe nedrept, nu-i asta problema, Dar Îi „pretind” (suportați-mi limbajul!) să fie consecvent, adică să nu-mi spună mâine: „Îmi pare rău că te-am lovit; a fost o greșeală; n-o să se mai întâmple!” Ar fi de râs, nu-i așa?

Când Iisus promite solemn că la întoarcerea Sa „îl va tăia în două” pe ispravnicul ipocrit și că îi va bate pe cei neascultători (Mat 24:48-51; Lc 12:41-42, 45-48), înseamnă că Domnul nu Se „pocăise” de obiceiul Lui de a trata sever pe rebeli. Pentru tâlharul care suferea lângă El, pe cruce, Iisus a murit ca să-i mântuiască sufletul, dar nu l-a mântuit și de cruce. L-a lăsat să-și suporte pedeapsa meritată. Pe femeia adulteră a salvat-o din mâinile religioșilor ipocriți, nu pentru că El ar fi contestat valabilitatea pedepsei capitale, ci pentru că acolo nu era un proces corect, după Lege (Lev 20:10; Os 4:14); iar Iisus nu avea calitatea de judecător în Israel, ci numai de Învățător public. Iisus a vorbit frecvent despre Ziua Judecății și despre „scrâșnirea dinților”. N-avem decât să citim o singură dată Apocalipsa, și ne lămurim că atât în cursul erei creștine, cât și în Ziua Mâniei Mielului, bătaia lui Dumnezeu nu lipsește.

Iar dacă vorbim despre ultimele zile ale lumii, „altarul” lui Dumnezeu ( = crucea lui Christos) va bate cu loviturile cele mai grele, cum niciodată nu s-a întâmplat în istorie (Ap 8:5; 9:13-15; 14:18; 15:1, 6-7; 16:7; Evrei 10:29-31). Plăgile din Apocalips 16 și pedeapsa finală a focului mistuitor din Apocalips 20 sunt amenințările cele mai severe și mai realiste. Ulcerațiile totale (boala lui Iov), prefacerea apei în sânge, contrastul letal dintre radiațiile solare extreme și întunericul universal absolut, prezența vizibilă a demonilor (deghizați în îngeri de lumină), cutremurul catastrofal mondial, asociat cu tsunamis pe toate țărmurile (Lc 21:25), grindina uriașă și sfâșierea atmosferei, fulgerele slavei lui Christos venind, combinate cu focul pământesc (rezervele naturale subterane, rezervele de arme nucleare etc.), toate acestea nu vor fi toate fenomene strict naturale, nici acțiuni ale diavolului, ci direct sau indirect, vor fi plăgi trimise de Dumnezeu, „neamestecate cu har”, pentru toți cei care au respins harul Lui și ultima avertizare. Da, vor fi la fel de reale, ca acelea din Egipt, doar că vor fi universale și incomparabile ca severitate.

Prezentarea Evangheliei, a harului bogat al lui Dumnezeu manifestat în Iisus Christos (în viața și moartea Lui) sunt într-adevăr valorile asupra cărora trebuie să ne concentrăm. Dar fără a nega reversul medaliei – un adevăr biblic ce nu poate fi eludat; acela al severității lui Dumnezeu, că Dumnezeu mai „bate” și uneori ia viața.

Am auzit pe unii explicând că autorii biblici (Moise, profeții etc.) nu L-au înțeles pe Dumnezeu și de aceea L-au descris astfel, violent și dispus să ia viața făturilor Lui. Dar explicația aceasta nu este decât o scuză găunoasă, provenită din teologia liberală, care nu admite că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, ci doar cuvinte despre Dumnezeu. Dacă însă aceasta a fost o greșeală sau o preferință a autorilor Bibliei, și Dumnezeu niciodată nu a distrus și nu va distruge vieți, presupunând că acest fapt ar prejudicia grav imaginea și caracterul Lui, atunci înseamnă că dumnezeul acestor liberali este fie nepăsător, fie incapabil, devreme ce a știut ce au scris oamenii Lui despre El, iar El nu a luat nicio măsură. Ba mai mult, când chiar Fiul vine în lume, pentru a exprima perfect imaginea Tatălui, nu suflă nicio vorbă despre „marea eroare” a profeților Lui, insuficient inspirați, care L-ar fi descris altfel de cum este în realitate!

Eu nu găsesc altă ieșire din situația aceasta, decât să-L acceptăm pe Dumnezeu așa cum S-a descoperit El prin profeții Lui, și să nu încercăm să-L cosmetizăm. Mai bine să căutăm la El izbăvire „de mânia viitoare” (1Tes 1:10), decât să ne confecționăm un alt zeu după tiparele noastre culturale: umanist, deist, universalist, corect politic, unul care doar ne respectă libertatea și atât.

„Taina Crucii explică toate celelalte taine.” (TV 652.)1

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.