august 2020
D L Ma Mi J V S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
74
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/Fără categorie/Denumiri divine sacre și păgâne

Denumiri divine sacre și păgâne

Dragă frate VM

Este adevărat că numele nu se traduc, dintr-o limbă în alta. Dar există cazuri și cazuri. Un nume chinezesc trebuie să-l transliterăm, adică să-l scriem cu literele noastre latine, dar tot nu este suficient, fiindcă nu avem semne exacte pentru fiecare sunet chinezesc. Așa că pronunțarea și scrierea va fi aproximativă. În acest caz, orice transliterare este o aproximație. Numele compozitorului Haendel îl scriem așa cum se scrie în germană, dar îl pronunțăm Héndăl, iar rușii, care îl transliterează cu caracterele lor, îl citesc Ghéndely.

Împăratul caldeean al Babilonului se numea Nabû-kudurri-úțur. Dar evreii îl pronunțau pe vremea aceea Nabu-kudr-ițor, iar când au fixat definitiv textul biblic în secolele 5-9 ale erei creștine, au fixat pronunția Năvuchadrețțar sau Năvuchadnețțar, care a fost transliterat în Biblia Cornilescu: Nebucadnețar. Dar grecii, care nu aveau sunetul /ț/, și care adăugau oricărui nume străin un /-s/ la sfârșit, precedat de o vocală, au pronunțat numele împăratului: Nabuchodrosoros sau Nabuchodonosor. Această formă grecească a devenit standard în istoriografia europeană, iar în scrierile istorice românești, ca și în alte scrieri europene, îl găsim sub forma Nabucodonosor II. Cum este corect? Corectitudinea în astfel de lucruri este o simplă convenție. Aproximăm. Important este să înțelegem despre ce sau despre cine vorbim.

Zicem „germani”, dar germanii se numesc pe ei înșiși Deutsche (pronunțat „doice”!), italienii îi numesc Tedeschi, francezii îi numesc Allemands, iar rușii le zic Nyemțî. Cum trebuie să le spunem corect? Să-i obligăm pe toți să spună deutsche? Totul este o conveție, există niște tradiții de echivalență a numelor care trebuie respectate de nevoie, altminteri intrăm în penibil. Numele IISUS nu are absolut nicio legătură cu zeița egipteană Isis. Simpla asemănare formală nu înseamnă nimic. Nu există nicio legătură între numele lui Iavan din Biblie și numele Iovan sau Ivan din limbile slave (care vin de la grecescul Iohannes).

Isis este felul în care grecii pronunțau și scriau numele zeiței egiptene Eseth, iar IISUS este forma în care a ajuns în limba română numele ebraic al Mântuitorului. Dar nici în ebraică, numele lui IISUS nu a avut o singură formă, așa cum în românește avem numele Ioan, dar și Ion, Onu.

Forma ebraică originală a numelui IISUS a fost inventată de Moise. El a avut ideea de a schimba numele ajutorului său Hawși‘ (Hosea) în Yahu-Șu‘ (Iosua), cf. Nu 13:8, 16, acesta fiind primul nume omenesc care conținea în el Numele sacru. Yahu este forma mai scurtă, populară a numelui sacru Yawhé. Această formă scurtă Yáhu se mai întâlnește și sub formele Yah, Yau, Yo. În special în numele personale, Yahu a devenit Yo sau Ya, depinde de locul unde era așezat, la începutul sau la sfârșitul numelui personal.

Astfel Yahu-Șu‘ a devenit Yaușu‘ și apoi Yoșu‘. După exilul babilonian, în perioada de bilingvism (ebraică + aramaică), a apărut o nouă formă a numelui Yaușu‘ și anume: Yeșu‘, iar în unele forme regionale acest Yeșu‘ s-a pronunțat Yeșu‘a, formă care a fost standardizată de masoreți, și la fel vechile forme au fost vocalizate mai târziu: Yehoșua > Yoșua și aplicate lui Iosua cuceritorul. Forma târzie Yeșu‘a a fost aplicată marelui preot Iosua de după exil (1 Cr 24:11; 2 Cr 31:15; Ezra 2:2, 6, 36, 40; 3:2, 8-9; 4:3; 5:2; 8:33; 10:18; Ne 3:19; 7:7, 11, 39, 43; 8:7, 17; 9:4-5; 10:10; 11:26; 12:1, 7-8, 10, 24, 26). Se pare că aceasta era forma populară a numelui lui, deoarece același Iosua este numit uneori cu forma clasică, veche a numelui, exact ca Iosua cuceritorul.

Dar s-a întâmplat și fenomenul invers. Forma târzie Yeșu‘a a devenit atât de generală, încât celelalte forme mai vechi ale numelui aproape că au dispărut din vorbire, au rămas doar în scris. Astfel se face că în traducerea Torei din ebraică în greacă, în secolul III î.e.n., numele lui Iosua cuceritorul a fost transliterat de cele mai multe ori în greacă sub forma Iēsûs (unde primul /s/ este pentru /ș/ care nu există în greacă, iar al doilea /s/ este terminația numelui la nominativ; genitiv și dativ este Iēsû, iar acuzativ este Iēsûn). Deci, cu mult timp înainte de nașterea Mântuitorului, numele Yeșu‘a era pronunțat în greacă Iēsûs, iar în latină, a fost transliterat ca Jesus (pronunțat inițial Iesús, mai târziu Iézus, iar de aici, diverse limbi europene l-au pronunțat după specificul lor, derivat din latina populară: de la Gesú (it), până la Jesus (Hesus, sp.), Jézus (Iéizuș), Jesus (Gizăs).

În epoca greco-romană sunt menționați mai mulți cu numele Yeșu‘a, care în greacă au fost numiți Iēsûs. Dar cum și limba greacă a evoluat, la rândul ei, și vocala eta (é) a ajuns să se pronunțe /i/ (ita), popoarele ortodoxe l-au transliterat în forma Iisus, așa cum este și în română, formă provenită din greaca bizantină târzie. Astfel în limba română, Iisus este pentru Yeșu‘a ceea ce este Ioan pentru Yohanan, Pavel pentru Paulus, Petru pentru Kifa’ (Petros), Cyrus pentru Kúroș, Xerxes pentru Hșaiarșa, Vasile pentru Basileios (nume grecesc) etc.

Cât privește Zeus (care se pronunța Dzeŭs, sau în acuzativ Diá), se știe că a fost folosit de Pavel în mod retoric, cu referire la Dumnezeul suprem, citând un poet grec, care se referea la Zeus (FA 17:28). Totuși, creștinii nu au preluat numele lui Zeus pentru Dumnezeu. Iar cuvântul românesc Dumnezeu este simpla combinație a cuvintelor latine Dominus-Deus (Domn-Divinitate). Deus latin corespunde lui Theos în greacă, nu lui Zeus.

Dar, dacă am folosi în schimb cuvintele ebraice El, Eloah sau Elohim pentru Dumnezeu, cu ce ne-ar ajuta? Toate aceste denumiri, care se refereau la adevăratul Dumnezeu (Gen 16:13; Dt 32:15; Gen 1:1), erau date și zeilor falși (Is 57:5; Dan 11:37-39; 1Împ 11:33). Până și numele sacru l-au pângărit israeliții, fiindcă l-au transformat și pe YHWH într-un zeu canaanit. S-au găsit inscripții din perioada regatului, cu dedicația: „Lui Yahwé și Așerei Lui” – Așera fiind nevasta lui El Elyon (Zeul Suprem) la canaaniți. De asemenea, în papirusurile de la Elefantina (unde s-au refugiat iudeii care l-au târât cu ei pe Ieremia), s-a descoperit numele „reginei cerului”, pe care ei o adorau: „Anat-Yahu”, indicând astfel că făcuseră din ea consoarta lui Yahwé.

Acum nu vreau să spun că noi nu mai putem folosi cuvintele acestea biblice, pentru că au fost pângărite de idolatrie. Dacă nu le folosim într-un mod profan, dacă le folosim cu respect, când citim textul ebraic, sau când avem nevoie să traducem, sau pur și simplu, așa de plăcere, nu e nicio problemă. Dar în niciun caz nu le putem impune pentru uzul religios și nici nu putem exclude formele obișnuite pe care le avem în limba maternă. În traducerile mele din ebraică folosesc unele din aceste nume, cu efect stilistic, sau pentru motive teologice, în citire și uneori în vorbire. Dar în niciun caz nu aș recomanda o înlocuire artificială și motivată mistic, a numelor obișnuite românești ale lui Dumnezeu (Bunul Dumnezeu, Cel de Sus, Atotputernicul, Tatăl nostru, etc.) cu forme ebraice obligatorii.

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.