martie 2021
D L Ma Mi J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
938
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Defăimarea morților

Defăimarea morților

Păcat !

Calomnia este în acelaşi timp păcat şi contravenţie, o „afirmaţie neadevărată şi tendenţioasă, care atinge reputaţia şi onoarea cuiva”. Când este vorba de cei vii, aceştia se pot apăra, apelând la instanţă. Ce ne facem, însă cu morţii? Ei nu se pot apăra. Nu ştiu cum explică psihologii faptul că oamenii sunt atât de natural înclinaţi spre interpretarea negativă a faptelor semenilor, spre judecarea motivelor lor.

Când este vorba de ai noştri (familie, prieteni), avem tendinţa naturală de a-i apăra de orice acuzaţie care circulă, reacţionând adesea cu indignare înspumată. Când este vorba însă de un individ antipatic, sau de unul de care ne „doare la bască”, suntem natural înclinaţi să credem orice zvon nefavorabil. Concluzia este că nu ne iubim semenii, în general, fiindcă suntem mult mai înclinaţi să le aplicăm „dreptatea”, decât compasiunea şi dreapta apărare a numelui.  Un fenomen destul de frecvent, în cercurile creştine, este defăimarea nejustificată a unor personaje biblice, de la ironizare până la demonizare. În diverse luări de cuvânt, în predici sau publicaţii, probozirea şi săpunirea unor personaje, pe de o parte, ca şi idealizarea nerealistă a altora, de dragul moralizării, sunt parte din viaţa de „credinţă”. Credinţă în părerile unora şi în ecoul propriilor noastre păreri.
Dumnezeu este principalul personaj biblic.

Dacă ne obişnuim să judecăm în mod deformat, favoritist, fără să respectăm prezumţia legitimă de nevinovăţie, Dumnezeu Însuşi va deveni obiectul cenzurii noastre şi ne vom asasina propria conştiinţă. Şi dacă te obişnuieşti cu judecarea morţilor, curând vei trece la judecarea celor vii. Înţelegând bine că şi destinatarii mei virtuali sunt personaje care merită acelaşi respect, nu doresc să blamez nici măcar pe anonimi, fiindcă şi eu am căzut de atâtea ori în capcana falsei caracterizări. Slavă Domnului că am ieşit din cleştele moralizărilor ieftine, sau cel puţin aşa cred.

Reabilitarea lui Ezechia

S-a întâmplat acum douăzeci şi cinci de ani să citesc interviul final dintre profetul Isaia şi regele Ezechia (Is 39). Monarhul făcuse o mare gafă politică şi spirituală, cu ocazia venirii ambasadei caldeene la Ierusalim, din partea regelui babilonian Marduk-apal-iddin II (722-710; 703-702 AC). Ca urmare, profetul a fost trimis să-i dezvăluie lui Ezechia consecinţele stupidităţii excelenţei sale: caldeenii aveau să vină peste strănepoţii lui, iar Ierusalimul, cu toate bogăţiile acelea, avea să cadă în mâinile străinilor. Replica regelui a fost redată astfel: Ezechia a răspuns lui Isaia: „Bun este cuvântul pe care l-ai rostit din partea lui Iahwé” Şi a adăugat: „Pentru că va continua să fie pace şi siguranţă în zilele mele!” (Is 39:8).

Cum interpretaţi aceste cuvinte ale regelui? Eu aşteptam ca nenorocitul să cadă la pământ şi să spună ca Iov: „Mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă!”, sau asemenea lui Saul şi lui David: „Am păcătuit,… m-am purtat ca un nesocotit!” În schimb Ezechia se mulţumea să observe că în timpul vieţii lui va fi bine. În urechile mele de moralist, replica lui suna ca a lui Ludovic XV (regele premergător Revoluţiei): „După mine, potopul !” Aveam şi argumente. Legasem aceste cuvinte nelegiuite de unele antecedente la fel de dubioase din viaţa lui Ezechia. Făcuse într-adevăr oarecare reformă iconoclastă, dar oare nu era el fiul apostatului Ahaz şi tatăl stricatului Manase ? Când Domnul l-a anunţat prin profet să-şi pună familia în ordine, fiindcă în scurt timp va muri în urma bolii de care suferea, Ezechia, în loc să zică: „Să trăiţi, am înţeles!”, s-a apucat de bocit şi de rugăciuni, până L-a determinat pe Dumnezeu să zică: „Ei, uite, mai ia de la Mine, aici, cincsprezece ani!” (Şi în subtext: „Dar ai să vezi tu, cum ai să te încurci în viaţa asta, de care nu vrei să te dezlipeşti !”). I-a dat astfel peste 5000 de zile, aşa cum pe vremuri turnase stoluri de prepeliţe peste israeliţii care bombăneau după cărnurile Egiptului, ascunzând în acest dar şi pedeapsa meritată, ca să-i sature odată. Când profetul i-a anunţat lui Ezechia noua şansă, necredinciosul a replicat: „De unde ştiu eu dacă va fi aşa? Ce semn îmi dă Domnul că peste câteva zile voi merge sănătos la Templu, aşa cum ai zis?”. În fine, Dumnezeu i-a dat un semn incredibil (n-ar fi trebuit, că nu merita!”), şi încă fără să-l certe. Apoi l-a lăsat să calce în străchini….

Toate se legau bine. Replica din Is 39:8 era ultimul cuvânt înregistrat al acestui rege, şi eram destul de nesigur de soarta veşnică a lui Ezechia. Nici nu vreau să-mi amintesc dacă nu cumva l-am pus şi în predică. Această atitudine era încurajată de atmosfera „spirituală”, creată în jurul bietului Ezechia de iluştrii mei înaintaşi anonimi. În orice predică sau lecţie biblică în care se pomenea Ezechia, personajul apărea ca exemplu preponderent negativ: era greşit motivat, egocentric, nespiritual, „neconsacrat”. Auzi! Să îndrăznească el să insiste la Dumnezeu; să nu accepte voia Domnului…

 Dar în scurt timp aveam să fiu dezumflat şi eliberat de raţionamentele mele atât de cereşti. Răsfoind cartea „Profeţi şi Regi“, a Ellenei Gould White, am găsit o altă interpretare a motivaţiilor lui Ezechia, una binevoitoare, fără suspiciuni răutăcioase. Faptul că altcineva a putut să privească în ochi acelaşi personaj într-un mod diferit, m-a încurajat la mai multă atenţie în studiul caracteriologic al eroilor Bibliei. Ezechia era conştient de gafa pe care o făcuse. Regele avea nimic de obiectat împotriva dreptei pedepsei care era îndreptată spre tronul lui, dar era impresionat de faptul că Dumnezeu, chiar şi în acest moment, nu l-a pedepsit după merit, în schimb a ţinut cont de zelul lui din trecut pentru Dumnezeul adevărat şi împotriva cultelor populare. Ezechia nu a privit viitorul cu nepăsare, el ştia că viitorul este în mâna lui Dumnezeu, şi că chiar pedeapsa anunţată asupra urmaşilor era condiţionată. Dacă ei aveau să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu, dacă aveau să fie credincioşi legământului, pedeapsa avea să fie amânată din generaţie în generaţie. Încercaţi să întrepătrundeţi (aşa cum se întâmplă în realitate), cele patru generaţii blestemate din Porunca a Doua, cu cele o mie de generaţii binecuvântate din aceeaşi poruncă (Ex 20:5-6), observând condiţionalitatea promisiunilor şi ameninţărilor.

Ezechia nu era nepăsător cu privire la urmaşi, ci recunoscător că Dumnezeul îl cruţase. Eu îl judecasem greşit. De fapt, ce drept avusesem să-i fac proces de intenţie? Când Dumnezeu îl anunţase că va muri, era oare, aceasta, exprimarea unei decizii absolute şi necondiţionate a Cerului? Sau era mai degrabă o provocare la unele acţiuni urgente: să-şi pună ordine în propria familie – „casa lui David”! Nu era, mai degrabă o încurajare a rugăciunii credinţei? Nu arată Biblia că anumite lucruri se pot negocia cu Dumnezeu? Cuvintele rugăciunii lui, pomenind lui Dumnezeu propriile fapte bune, pot fi interpretate ca îndreptăţire de sine, fariseism, bizuirea pe meritele personale (Is 38:3). Dacă ar fi aşa încă, găsim că mulţi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit la fel, sub inspiraţie:

„Să-Şi aducă aminte de toate ofrandele tale, şi să primească arderea jertfelor tale!” (Ps 20:3)
„Al Tău sunt! Mântuieşte-mă, căci eu caut poruncile Tale.” (Ps 119:94)
„Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, …şi nu uita faptele mele evlavioase …!” (Ne 13:14)
„Ba încă am lucrat mai mult decît toţi….” (1Cor 15:10)

Dar concluzia unora este şi mai stranie. În loc să-l reabiliteze pe Ezechia, ei blamează şi restul sfinţilor care se exprimă în Biblie într-un mod similar: Erau sub imperiul „vechiului legământ”, nu ajunseseră încă la spiritualitatea Evangheliei, etc. Un personaj foarte puţin „evanghelic” (după criteriile unui creştinism psihologizant, care fuge de Porunci şi de Dreptate) este Ilie. Un ţărănoi aspru, fanatic, legalist, la prima vedere. Era în stare să ucidă cât ai clipi, un batalion de preoţi sau de militari. Dar orice aţi spune despre un asemenea tip de credincios, Dumnezeu l-a înălţat la cer fără să vadă moartea, onoare pe care nu avea s-o facă nici chiar Fiului Său (Căruia, ce-i drept, I-a făcut onoruri infinit mai înalte!). Dar acesta este un alt subiect.

Mi-ar plăcea (sunt puţin răutăcios acum!) să văd pe avocaţii resemnării credincioase într-o situaţie asemănătoare cu a lui Ezechia: ce ar face ei înşişi, dacă ar fi în locul lui? Ar fi satisfăcuţi cu dulcea sentinţă a odihnei, sau ar mai cerşi zile de la Bunul Dumnezeu? Eu unul, deşi simt că aventura vieţii stă nu doar sub semnul harului divin, ci şi sub ameninţarea fatalităţilor oarbe (mi-aş dori demonstraţia contrarie!), cred că viaţa este o binecuvântare de la Dumnezeu, şi că un dar mai mare ca viaţa nu există. Veţi spune că mântuirea este mai mare. O fi, dar ea este mai mare, tocmai ca garanţie a continuării vieţii într-o formă şi într-o lume mai bună. Viaţa este viaţă, în ambele cazuri. Viaţa este cel mai mare dar. Iar Dumnezeu este atât de bogat în viaţă, încât are de unde da, dacă vrea. Şi nu este dovadă de obrăznicie să-I cerem la nevoie.

Să ne imaginăm că Ezechia ar fi răspuns, ca şi Abraam: „Mulţumesc Doamne, de cei cincisprezece ani, şi nu Te supăra pe robul Tău că mai îndrăznesc, numai de data aceasta. Ştiu că nu sunt decât praf şi pulbere înaintea Ta, dar Ţi-aş mai cere …. încă cincisprezece ani peste cei cinsprezece!” Cum ar fi răspuns Dumnezeu? Ce credeţi că ar fi zis? Cum Îl cunoaşte frăţia voastră pe Dumnezeu? Unii se grăbesc să calculeze că, în aceşti ultimi cincisprezece ani, Ezechia, nu numai că a expus babilonienilor tezaurele lui, acţionând ca un trădător şi uitând să se laude cu Acela care de mai multe ori îl mântuise, ci a dat naştere prinţului Manase, care se va dovedi cel mai stricat rege iudeu. Raţionamentul este absurd. Dacă omul păcătuieşte, mânjind darul lui Dumnezeu, nu înseamnă că darul divin este cauza răului, ci slăbiciunea şi rătăcirea omenească.

Unii trag concluzii asemănătoare la moartea cuiva: Probabil acum a fost pregătit pentru rai, de aceea Domnul l-a luat la El. Oare? Dacă aşa ar fi cazul, Domnul i-ar „lua” subit, în primul rând, pe copilaşi şi pe cei proaspăt botezaţi – fiinţele cele mai candide. Când Ezechia a zis Domnului: „Adu-Ţi aminte ce am făcut…!”, el voia, fără îndoială, să spună: Nu este o investiţie greşită, Doamne, dacă-mi mai dai zile, fiindcă ştii cum m-am purtat ! Tot aşa mă voi purta ! Dar el avea nevoie să înveţe, ca şi David, că nu putem avea încredere în bunele noastre intenţii şi că avem nevoie permanentă de harul lui Dumnezeu. Aceasta este o lecţie pe care nimeni n-a depăşit-o. Mai târziu, aveam să descopăr că versul Psaltirii (116:15 / 115:6 lxx), „scumpă (adică dragă, de dorit) este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El” se traduce, de fapt: „Costisitoare (grea) este în ochii lui Iahwé moartea celor devotaţi Lui”. Este exact contrariul. Scumpă este viaţa lor, gândul că aceştia trebuie să moară este inconforabil pentru Dumnezeu. Contextul acestui vers, verificaţi, nu se referă la împăcarea cu moartea, ci la mulţumire pentru izbăvirea de la moarte. Dumnezeu iubeşte viaţa, iubeşte oamenii.

Ce ai, frate, cu Iacob ?

Adesea am fost martor la anumite exerciţii retorice și moraliste (numite predici sau comentarii biblice), în care patriarhul Iacob era judecat sever de credincioşi bineintenţionaţi. Omul era un înşelător, răutăcios şi mincinos, n-a avut o adevărată trăire cu Dumnezeu. Abia la pârâul Iabbok s-a pocăit el şi nici atunci complet, fiindcă după aceea încerca să-l mituiască pe Esau cu câteva turme, aşa cum încercase să-l mituiască şi pe Dumnezeu cu promisiunea zecimii. Prin tot ce făcea, încerca să înşele, să se descurce „fireşte”, nu „prin credinţă”. Nici o mirare că a fost şi el înşelat toată viaţa, fiindcă a primit după faptele lui.

Trebuie să vă spun că mie îmi este foarte drag acest Iacob şi n-am să permit să vă atingeţi de morţii mei. Iacob a avut o viaţă cinstită, a fost un om generos, un bun familist şi iubitor de Dumnezeu. Un om plin de vigoare bărbătească, şi totuşi potolit şi blând, care a fost în stare să slujească paisprezece ani pentru femeia iubită, şi care, totuşi a fost nedreptăţit atât de crud. Mai degrabă naivilor li se întâmplă asemenea lucruri decât şmecherilor. Convingerea mea este că sermonetele noastre moraliste şi evanghelice se topesc în faţa lui Iacov ca sentinţele guralive ale prietenilor lui Iov.

Eroarea numărul unu: că numele lui Iacob ar însemna „înşelător”, şi că numele ebraice în general erau un fel de preziceri ale caracterului sau destinului persoanei. Geneza ne spune clar ce au intenţionat părinţii, când l-au numit Iacob. La naştere, copilul apucase călcâiul geamănului său, care i-o luase înainte. Or, călcâiul se numea ’aqīb. De aici derivă şi verbul ’aqab (a fi următorul, a urma) care mai târziu a căpătat şi sensul de a urmări de aproape, a se furişa, a trăda, a împiedica. Lexicoanele cele mai bune spun că în numele proprii, verbul ’aqab înseamnă „a proteja”. Este dificil să ştim azi cu exactitate ce a gândit Rebecca atunci, dar este ştiut că adesea denumirile ebraice erau jocuri de sensuri. Babel înseamnă în realitate Poarta Zeilor, dar în ebraică autorul îi dă, în mod sarcastic, sensul de „bâlbâială” şi „bla-bla”. Un boier, care la naştere primise numele Nibl (harpă, nabla) sau poate Nabul / Anbal (nobil), i s-a strâmbat mai târziu numele în Nabal (stricat, nebun, bun de nimic, vezi 1S 25:25). Să nu-mi spuneţi mie că părinţii l-ar fi numit din faşă „Nabal”.

Numele Ya‘qob (Iacob) n-a fost intenţionat de părinţi ca „înşelător”, aşa cum decurge din predicile noastre de moraliști suspicioși și speculanți. Cel mai bun lexicon ebraic (HALOT) arată că numele acesta era uzual în limbile învecinate, în combinaţii ca: Abdi-yaqubbu, Yaqub-ba’l, Yahqub-ila, Yaqubi, Yaqqub-eda, Ya’qub-‘il. Forma întreagă a numelui se crede că ar fi fost Ya‘qub-’il (Dumnezeu să-l ocrotească!). De asemenea, în araba clasică, limbă înrudită cu ebraica, ya‘qub se numește potârnichea regală (de stâncă). Cum unele nume biblice erau nume de animale (Leea = antilopă; Rachel = mioară; Sefora / Ţippor = pasăre; Iona = porumbel; Oreb = corb; Zeeb = lup; Laiş = leu; Hamor = măgar, Egla = vițică; Eglon = vițeluș; Pareoș = purice; Șafan = hyrax; Debora = albină; Acbor = jerboa; Nahaș = șarpe; etc.), nu este exclus ca şi numele lui Iacob să fi avut iniţial semnificaţie animalieră.

Nu ştim exact ce au intenţionat părinţii cu acest nume, dar putem fi siguri că nu le-a trecut prin cap să-l numească „înşelător”. (Dacă îți numești copilul „derbedeul(e)” în fiecare zi, nu te mira că atunci când va crește mare îşi va lua în serios misiunea pentru care l-ai „pregătit”. Când Dumnezeu l-a făcut pe diavol, i-a dat un caracter strălucit şi l-a numit Luceafăr, Fiul Zorilor, nu Satan). Interpretarea răutăcioasă şi nedreaptă a numelui lui Iacob a făcut-o mai târziu Esau. Dacă Dumnezeu i-a schimbat apoi numele în Iśra-’il (Dumnezeu luptă), aceasta nu a fost decât o curăţire a blamului aruncat de Esau, şi nu o abandonare a numelui lui Iacob. Peste secole, când Dumnezeu avea să vorbească prin profeţi, numele Israel şi Iacob aveau să fie folosite interschimbabil, fără semnificaţii contrastante. Ambele se referă la poporul lui Dumnezeu, ambele au aceeaşi demnitate. A socoti că numele cuiva este o fereastră spre sufletul sau destinul lui, este magie pură, cu nimic mai serioasă decât astrologia, ghicirea în palmă sau în ce mai doriţi.

Eroarea numărul doi: Iacob avea un caracter înşelător, pentru că a înşelat pe fratele său cu lintea şi cu binecuvântarea, a înşelat pe tatăl său cu pielea iedului, apoi a înşelat pe Laban cu nuielele şi cu turmele. Ba a căutat să negocieze chiar cu harul lui Dumnezeu, încercând un târg de tipul „do ut des”, promiţând zeciuială: „dacă îmi vei da…., atunci eu Îţi voi da….”.

Mai întâi, să zicem că băiatul tău ţi-a furat cândva o sută din buzunar, apoi a furat şi de la altcineva două sute. Clar, în familie a apărut o problemă. Dar băiatul a crescut mare, a învăţat munca şi valoarea banului, a dat tatălui și vecinului de câteva ori mai mult, iar acum nu mai este tentat să apeleze la „soluţii” necinstite. Poți numi oare „hoţ” pe cineva, doar pentru că a comis cândva două furturi? Poate fi caracterizat cineva mincinos, pentru că în două-trei împrejurări a minţit? Dacă în joc ar fi numele copilului tău, sigur ai fi de acord că o asemenea etichetă este nedreaptă. Dar dacă este feciorul lui Isaac, de ce rămâne scris pe scoarţa ta că este un hoţ și un înșelător? Nu cred că Dumnezeu vede lucrurile în felul acesta. Iov (13:26) zicea:

Oare să-mi scrii pedepse-atât de-amare,
Şi să-mi socoţi greşeli din tinereţe ?

Iov ştia că Dumnezeu n-ar face una ca aceasta, că nu este felul Lui să urmărească pe cineva toată viaţa, pentru nişte greşeli din tinerețe – deşi este adevărat că, uneori, pentru învăţarea unei lecţii neînvăţată la timp, Dumnezeu poate aduce mustrări chiar şi la bătrâneţe. Probabil nu puţini dintre voi aţi câştigat în mod necinstit un examen, sau cineva poate şi-a „achiziţionat” într-un mod neortodox un partener de viaţă. Şi indiferent dacă ați regretat sau nu ați regretat aceste fapte, ele au trecut demult. Ar fi drept, oare, să fiţi etichetați acum „înşelători” sau „desfrânaţi”? Caracterul se referă la un fel de a fi, la obiceiuri, nu la o faptă oarecare. Desigur, există şi caracterul ascuns, pe care uneori nu-l cunoaştem. Ce ai face dacă ai avea cutare ocazie sau ispită, în cutare împrejurare „favorabilă”, este ceva care ţine de caracter. Până şi ce visăm, ziua sau noaptea, reflectă în oarecare măsură caracterul. Dar etichete ca „înşelător”, nu se pun pentru asemenea subtilităţi, ci pentru fapte repetate, care au devenit obiceiuri.

Evanghelia îl numeşte pe Iuda hoţ, diavol şi vânzător, pentru că hoţia era obiceiul lui, perfidia şi dorinţa de supremaţie erau permanenţele lui, iar vânzarea lui Iisus, deşi unică, a fost un păcat ireversibil, picătura care a umplut paharul.

Linte şi zecime

De ce spun unii că, în episodul cu ciorba de linte, Iacob s-a dovedit un înşelător? Iacob a fost doar un comerciant normal, a profitat de nevoia fratelui, aşa cum profită orice negustor, ceea ce nu uneori este nedrept; dar târgul a fost cinstit! Iacob l-a iubit suficient pe Esau ca să-i dea ce avea el mai mare nevoie: ciorba. Iacob preţuia demnitatea de prim-născut mai mult decât o preţuia Esau. Cu siguranţă că, aşa cum recunoscuse însuşi Esau, dreptul de întâi născut nu-i servea acestuia la nimic. Scriptura nu-l blamează pe Iacob în acest caz, ci mai degrabă Esau este blamat ca  fiind „desfrânat şi profan, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut” (Ev 12:16). De aceea, Dumnezeu nu a păstrat pentru el binecuvântarea specială (v. 17).

Pe Iacob îl putem înţelege, dacă analizăm situaţia din casa părintească. Dumnezeu hotărâse de mult ca al doilea („Următorul”, „Călcăierul”) să aibă întâietatea. Dar Domnul nu dezvăluise acest secret lui Isaac, ci Rebecii (Gen 25:23). Isaac putea să creadă că ideea soţiei lui este de la Dumnezeu, sau putea să n-o creadă. Şi a ales să n-o creadă. El uitase că Dumnezeu vorbise Evei şi Sarei, şi putea să vorbească şi femeii lui. De ce nu? Ataşamentul orb al lui Isaac faţă de Esau, care compensa caracterul paşnic şi domestic al tatălui, l-a decis să-i dea lui Esau binecuvântarea de întâi-născut, chiar dacă acesta era un om lipsit de interes spiritual, un aventurier care punea plăcerile vieţii mai presus de orice: se căsătorise cu fete păgâne, nu învăţase să-şi stăpânească trupul, nici măcar în ce priveşte mâncarea. Mare la trup și puțin la minte. Un om al lumii acesteia. Chiar dacă mărturia descoperită de Dumnezeu Rebecii era diferită, Isaac rămăsese orb față de ea, așa cum avea să devină orb în sens propriu.

Imaginea nimrodiană a lui Esau trezeşte admiraţie la prima vedere, dar nu-ţi trebuie mult şi vei simţi oroare: o milă amestecată cu dezgust şi groază. Nu ştii la ce să te aştepţi din partea lui. Blamând pe Iacov ca înşelător, mulţi nu observă că Esau avea un caracter de ucigaş, ca şi strămoşul său Cain. Numai Dumnezeu l-a scăpat pe Iacov din mâinile „fratelui”. Esau nu primeşte multă săpuneală moralistă din partea credincioşilor, așa cum ar merita! Există o explicaţie psihologică aici? De asemenea, creştinii nu obişnuiesc să condamne la fel de zgomotos nestăpânirea lui Esau în faţa foamei. Foamea acută scuză şi canibalismul pentru unii! Mai degrabă îl blamează pe Iacob că a speculat momentul. Probabil că nu a fost o idee foarte inspirată, însă Iacob n-a făcut-o din răutate, ci din observaţia amară că Esau nu are nimic comun cu cele sfinte, şi că taică-său – preotul şi profetul clanului, culmea spiritualităţii patriarhale – nu ştia ce face. Iacob era în realitate un om sensibil. Nu a fost niciodată răutăcios cu cineva. Nu a avut niciodată intenţia de a-l elimina pe Esau pe căi necinstite.

Totuși, cu sau fără „ajutorul” lui Iacob, Esau trebuia să fie eliminat. Dreptul de întâi-născut conţinea poziţia de şef al familiei, „domnul fraţilor”, care avea obligaţii spirituale şi civile majore, dar atrăgea şi moştenirea unei părţi duble de avere. Domnul plănuise să le dea pe amândouă lui Iacob, aşa cum şi Rebecca dorea. Esau nu era atât de interesat de rolul spiritual al poziției de întâi-născut, de aceea l-a şi vândut pe o ciorbă de linte. Dar el era foarte interesat de „binecuvântare”, atât în sensul moştenirii părinteşti, cât şi în transmiterea ei mistică prin mâinile tatălui: partea dublă de la părinţi, plus roua cerului şi alte rourele care să-i vină mereu de la Dumnezeu, în mod necondiţionat.

În schimb, Iacob nu era materialist, chiar dacă era un om muncitor și a acumulat mult pentru familia sa numeroasă. Ca dovadă, pe lângă faptul că Iacob îi lăsase fratelui său toată averea şi plecase în Siria, mai târziu, deşi vedea că Laban îl înşeală, Iacob i-a păzit turmele lui Laban cu toată credincioşia. Ce fel de om era acest Iacob?

„Iată, am stat la tine două zeci de ani; oile şi caprele nu ţi s’au stărpit, şi n’am mîncat berbeci din turma ta. Nu ţi-am adus acasă vite sfăşiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi. Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale, şi şase ani pentru turma ta, şi de zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacă n’aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mîinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mîinilor mele, şi ieri noapte a rostit judecata.” (Gen 31:38-42).

La întoarcere, Iacob era dispus să mai dea şi de la el lui Esau, ceea ce a şi făcut, plecându-se înaintea lui cu toată umilinţa. I-a recunoscut şi domnia şi moştenirea integrală de la tata, absolut totul. Aşa arată un om egoist, un înşelător?

Fără îndoială, că în trăirea cu Dumnezeu, experienţa lui Iacob a crescut, de la o cunoaştere indirectă a lui Dumnezeu („Dumnezeul tatălui meu”), până la o cunoaştere directă, mai personală („Dumnezeul meu”). Dar faptul că iubea şi respecta pe Dumnezeul părinţilor era o virtute, aşa cum este cazul fiecărui credincios care iubeşte şi respectă religia părinţilor lui. Nu poate fi blamat cineva pentru asta, cu atât mai mult cu cât se întâmplă ca Dumnezeul adorat de părinţi să fie adevăratul Dumnezeu, chiar dacă nici ei nu-L cunosc complet. Iacob era încă în faza de adorator al Dumnezeului părinţilor, închinător sincer, dar încărcat cu sentimentul vinovăţiei şi nesigur cu privire la viitor. De aceea, Dumnezeu i S-a descoperit la Betel, în visul acela cu scara dintre cer şi pământ, căruia Evanghelia îi dă semnificaţii mesianice (cristologice).

A fost reacţia lui Iacob o tentativă păgână de a-L folosi pe Dumnezeu? Resping hotărât această interpretare. Cuvintele lui Iacob la Betel sunt cuvintele multor altor sfinţi, care, la nevoie, au făcut voturi (juruinţe) lui Dumnezeu. Exprimarea condiţionată nu înseamnă îndoială sau punerea de condiţii meschine lui Dumnezeu, ci rostirea solemnă a unui vot de dedicare şi autodedicare, după cum era obiceiul religios. Ar trebuie să mai lăsăm logica noastră deoparte şi să împrumutăm logica autorilor şi eroilor biblici, fiindcă nu e drept să-i judecăm după înalta noastră „spiritualitate”.

O întrebare ca aceasta: „Unde este Dumnezeul lui Ilie?” (2K 2:14), poate fi interpretată ca o blasfemie, ca îndoială majoră, sau chiar ca exprimare a dispreţului (vezi Ps 42:3.10; 79:10; 115:2; Ioel 2:17; Mal 2:17; 2Rg 18:34; Ier 2:28). Dar acest „unde este” era un mod de a implora prezenţa lui Dumnezeu, de a-I invoca Numele, ca să acţioneze. Dacă nu-l cunoşti pe Elisei, poţi spune multe prostii, judecându-i cuvintele şi faptele, dar dacă începi să-l cunoşti, eşti mai atent. Comparaţi cuvintele lui Iacob şi ale lui Elisei, cu cazurile Eliezer (Gen 24:42), Moise (Ex 34:9), Ghedeon (Jud 6:36), Ana (1S 1:11), Ilie (1Rg 18:21; 2Rg 1:10), leprosul vindecat (Mat 8:2) etc.

Toţi aceştia s-au adresat lui Dumnezeu, în mod respectuos, cu condiţionalul „dacă”, şi toţi au fost binecuvântaţi. Mulţi dintre cei care se feresc de asemenea voturi sau invocări, nu au nici credinţa, nici respectul sau iubirea acestor eroi ai Scripturii. Cazul îmi aminteşte de altă interpretare diletantissimă, cu referire la Geneza 3: discursul şarpelui este sensibil drăcesc, tocmai pentru că începe cu adverbul „oare” (!) Dar oare Dumnezeu şi sfinţii nu folosesc această vorbuliţă în Scriptură?

Dumnezeu promisese binecuvântări lui Iacob la Betel, şi Iacob a crezut şi a fost încurajat de acel vis. Tocmai de aceea a hotărât atunci să facă un vot şi o experienţă spirituală cu Dumnezeu, în intenţia ca Dumnezeul tatălui său să devină şi Dumnezeul său personal. Ce este mai natural decât să spui: „Frumoase promisiuni mi-ai făcut, Doamne ! Mă temeam că am rămas fără viitor, iar Tu îmi promiţi acum nu doar călăuzire, ci şi binecuvântări nenumărate. Mi-ai promis că îmi vei da o situaţie materială, de care am atâta nevoie pentru a întemeia şi întreţine o familie. Aşa, şi numai aşa voi putea să-Ţi dau şi eu zecimea mea, din ceea ce Tu îmi vei da. De aceea fac un jurământ solemn: dacă vei face cum ai promis, mă oblig să-Ţi dau ţie zecimea mea, aşa cum oamenii dau zecime regilor care îi guvernează (Gen 14:20; 1S 8:15.17). Tu vei fi Împăratul meu pentru totdeauna.”

Iacob a căzut în mâna lui Laban, iar Laban, fără scrupule, a profitat de el cât a putut, l-a tratat ca pe o slugă, ca pe ultimul fraier. Iacob, de altă parte, a făcut doar unele imprudenţe omeneşti. Spre deosebire de Eliezer cu două generaţii în urmă, Iacob nu şi-a pus credinţa la probă înainte de a ajunge la fântâna dorului. Unii spun că Dumnezeu i-o pregătise pe Leea, în timp ce alții o vor pe Rahela. Nu ştim dacă Dumnezeu ar fi avut un plan neschimbător în această privinţă. Din cursul faptelor, reiese însă că nici Leea, nici Rahela nu erau pregătite cu adevărat pentru o căsnicie sfântă şi monogamă. Ambele erau în stare de compromis, ambele au conspirat, de voie sau de nevoie, cu tăticuțul şi au păstrat tăcerea, iar cea mai iubită era şi cea mai superstiţioasă: spera că terafimii (spiritele strămoşilor) casei îi vor aduce fertilitate şi prosperitate.

Iacob, exaltat la vederea Rahelei, promite lui Laban şapte ani de robie, deşi Dumnezeu Însuşi prevăzuse în legile Lui cu un an mai puţin, chiar pentru un sclav evreu. Laban a înţeles de aici că Iacob este o fântână nesecată de generozitate şi slujire, şi în consecinţă, care trebuie speculată la maximum. Ştia că de dragul Rahelei va face orice.

Biblia are ceva frumos de zis în privinţa dragostei lui Iacob (Gn 29:20), dar pe de altă parte, face din aceasta o metaforă a aservirii, în contrast cu eliberarea materială şi spirituală (Os 12:12-13). Scenariul devine şi mai interesant, când te gândeşti (faceţi calculul) că Iacob era acum în a treia tinereţe, un bărbat de vreo 70 de ani. E drept, pe vremea aceea oamenii trăiau decenii peste sută şi erau mult timp sănătoşi şi tari. Dar în mod obişnuit se căsătoreau pe la vreo 30 de ani (Esau o fi avut şi nepoţi deja!). Fetele lui Laban trebuie să fi fost mult mai tinere, dar pe atunci calculul diferenţial nu era încă descoperit.

Lui Iacob nu-i trecuse prin gând vreodată să-şi ia două sau mai multe soţii. Exemplul lui Abraam şi Isaac era instructiv. Esau nu avusese „prejudecăţi”, dar Iacob era un idealist sănătos. Chiar faptul că rămăsese mai degrabă fecior până la 70 de ani, decât să-şi ia o soţie păgână, este elocvent.

Există însă greşeli minore în viaţă care produc efecte majore. Dreptul Lot nu ar fi gândit vreodată să-şi ademenească fiicele la incest. Dar în condiţii speciale, când soţia îi murise în condiţii tragice, iar el era cu siguranţă profund afectat, şi poate fiicele chiar semănau cu mama lor când era ea tânără… Sub influenţa vinului (pe care i l-au servit fetele, fără să-şi trădeze intenţiile), dreptul Lot a făcut ceea ce n-ar fi făcut treaz. Se accentuează surpriza lui, la trezire. La fel se exprimă surpriza şi în cazul lui Iacob: „Şi dimineaţa, iată că era Leea!”

Se spune că Iacob ar fi fost păcălit de vălul care acoperea complet mireasa în noaptea nunţii. Eu nu pot crede aşa ceva. Un om care a fost în stare să se stăpânească şaptezeci de ani şi apoi încă şapte, nu se repede asupra miresei lui ca asupra unei prăzi, fără să schimbe un cuvânt. Un om sensibil ca Iacob nu și-ar fi tratat mireasa ca pe un obiect, fără să vorbească amândoi, fără să se joace, ca orice îndrăgostit normal. În mod natural, Iacob i-ar fi auzit vocea, şi chiar dacă ea tăcea, pentru a nu fi descoperită, obiceiul cerea să se desvelească. Vă imaginaţi că Leea ar fi stat cu ţolul în cap toată noaptea şi mută ca un lemn? Halal mireasă!

Scenariul însă este cu totul diferit. În Gen 29:22 suntem informaţi că Laban, cu ocazia acestei nunţi de pomină, a dat un ospăţ, la care a invitat pe toţi oamenii din cetate. Mare mirare că zgripţorul se dovedea atât de generos! Cine ştie ce afacere mai avea el în minte! Este ştiut că Siria, în care locuia Laban, ca şi Canaanul, au fost întotdeauna locuri renumite în vinuri. Localnicii erau fără „prejudecăţi”, iar ospăţul, în limba Canaanului, se numeşte mişté (lit. „o băută”). Desigur, această denumire se folosea pentru orice fel de ospăţ, dar la banchetele anticilor nu lipsea băutura din struguri: mai tare, mai botezată sau chiar dulce, după preferinţa fiecăruia. Ar fi fost mare mirare, dacă la nunta lui Iacob nu s-ar fi băut vin, sau dacă la o nuntă cu vin trăsnit, Iacob ar fi fost singurul care să aleagă mustul sau apa plată. Dacă ar fi fost așa, gestul lui s-ar fi pomenit în Scripturi, cum sunt pomeniţi nazireii și recabiţii.

Nu ştiu cum va fi fost educat Iacob în această privinţă, dar acum era o zi unică în viaţa lui. A încercat să fie popular cu lumea, să se ospăteze cu cărnuri alese şi să-şi stingă setea cu vinuri pretenţioase. Laban însuşi, sau băieții lui, interesaţi de succesul planului lor, cu siguranță că l-au îndemnat să mai ia un pahar și încă unul, iar naivului nu-i trecea prin minte ce s-ar putea întâmpla, până unde ar putea merge josnicia unui socru hapsân. Încă o dovadă că Iacob nu era un înşelător. Omul pus pe înşelat îşi face tot felul de griji, nu are încredere în nimeni, este mult mai circumspect. Hoţul îşi pune lacăte peste tot, iar mincinoşii nu cred nici în jurăminte. Iacob însă a fost toată viaţa o pradă uşoară a înşelătorilor. Când fiii lui, mai târziu, i-au adus presupusa haină a lui Iosif, el nu a bănuit fapta lor oribilă, deşi cunoştea relaţiile mioritice dintre ei.

Iacob a greşit de mai multe ori în viaţă, dar adesea greşeala este în altă parte decât unde o vedem noi. Greşelile lui pot fi înţelese şi pardonabile, chiar dacă pe unele a trebuit să le plătească foarte scump. Aşa este viaţa: unii plătesc prea puţin, alţii mult mai mult decât merită. Până se va reaşeza domnia dreptăţii.

În fine, o altă acuzaţie de înşelăciune este adusă lui Iacob în cazul folosirii stratagemei cu nuielele puse în adăpători, pentru a ajuta natura să-i fie favorabilă. Nu am nici o expertiză în genetică, dar până la proba contrarie, refuz să cred că influenţa mediului este atât de puternică, încât zebrele privite de viitoarele mame ar putea lăsa dungi pe pielea fătului. Nici chiar aşa! Iacob, fără îndoială, avea încredere în metoda nuielelor, probabil era un obicei al păstorilor, iar el credea în ea. A fost acesta un procedeu necinstit ? Biblia afirmă că Dumnezeu Însuşi a fost complice cu Iacob în acest exerciţiu inutil (Gen 31:5-13). Da, inutil ca şi postul de trei săptămâni al lui Daniel (Dan 10:2-3.12). Dumnezeu l-ar fi ascultat şi fără post. Pe Iacov l-ar fi favorizat Dumnezeu şi fără „magia” nuielelor.

Unde este aici loc de acuzaţii? De ce spun unii că Iacob căuta să-l înşele pe Laban? Iacob negociase corect cu Laban, iar acesta se dovedise de fiecare dată incorect. Iacob era obligat să se apere, pe vreo cale. Recunosc că tentativele lui erau inutile, dar ideea că omul trebuie să-şi apere drepturile, în limitele convenţiilor sociale, făcând ceva, fără să aştepte doar intervenţia divină, nu este nici infracţiune, nici păcat. Dacă Dumnezeul cerului nu i-a reproşat aceasta lui Iacob, de ce să i-o reproşăm noi?

Mai mult, felul în care Iacob vorbeşte despre Dumnezeul lui, rememorând descoperirea de la Betel, arată că Iacob era deja un om al lui Dumnezeu, chiar dacă avea încă multe de învăţat. Chiar şi după momentul Iabbok, Iacov a mai avut de învăţat. Dar suferinţele lui nu au fost plata înşelăciunii.

Caracterizarea lui Iacob în această scrisoare este incompletă. Am intenţionat doar să-i spăl numele, pe cât se poate. Să păstrăm simţul proporţiilor şi să ne pocăim de acea teologie (de inspiraţie pseudevanghelică), ce pune semn de egalitate între erori şi orori (e. g. „toate păcatele sunt la fel; nu există păcat şi păcăţel”). Eu nu mai cred în asemenea afirmaţii, care nu sunt nici biblice, nici juste, nici rezonabile. Chiar în această lume, legislația face distincţie între fapte şi fapte, pe diferite criterii: dacă a fost cu intenţie, dacă este un minor sau un adult, dacă are un nume bun sau este un recidivist, etc. A-L face pe Dumnezeu mai nedrept decât oamenii este un păcat grav, o lovitură de imagine dată Suveranului Universului.

Robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s’a pregătit deloc, şi n’a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n’a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s’a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s’a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Lc 12:47-48).

Nu am dreptul să-i judec pe alţii pe temeiul convingerii mele că aș avea un simț special al neregulilor, un miros spiritual acut, care detectează intențiile. Dacă îi citim pe eroii Bibliei în contextul literar şi cultural-istoric al Sfintei Scripturi, avem şanse să-i înţelegem mai bine decât atunci când îi demonizăm, sau îi idealizăm în mod nejustificat, în numele nu ştiu cărei evanghelii sau morale. De ce să nu fim mai degrabă avocaţii decât judecătorii altora, până la o documentare mai bună? Îi putem trata pe eroii Bibliei ca pe fraţii, părinţii şi copiii noştri. Este adevărat, ei nu se vor supăra de gafele noastre, pentru că sunt morţi. Iar dacă ar fi vii, nu ar fi nevoie să le amintim noi propriile lor gafe.

Dar ce gândeşte, oare, Dumnezeu, şi ce zic îngerii, aceia care au fost prezenţi în toate cotloanele trecutului persoanelor pe care le analizăm, când aud rostirile sau răstirile noastre despre aceia pe care ei i-au călăuzit pas cu pas pe calea vieții și care păzesc mormântul lor mână în ziua învierii?

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.