ianuarie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
45
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/PROFESIONAL/Istoria Bisericii universale/De ce a fost nevoie de Martin Luther

De ce a fost nevoie de Martin Luther

Iisus Christos, Stânca și Cheia protestantismului

Martin Luther nu a fost primul reformator. Primul și cel mai mare reformator, pe care sistemul politico-religios L-a zdrobit pentru moment, a fost Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. El Şi-a început misiunea printr-o chemare la pocăință a poporului Lui și prin vestirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu, numită și Împărăția Cerească. El S-a opus abuzurilor conducătorilor religioși și a fost foarte activ timp de trei ani ca învățător public și ca vindecător. Trimiterile frecvente ale lui Iisus la Sfânta Scriptură ca autoritate supremă, în opoziție cu tradiția religioasă, atât când se confrunta direct cu diavolul, cât și în fața conducătorilor religioși, fac din Iisus cu adevărat, primul și cel mai mare reformator. Nu este de mirare că L-au arestat, și după un simulacru de judecată după judecată, L-au condamnat la pedeapsa capitală.

Cum a fost posibil ca tocmai aceia care mărturisesc moartea și învierea Lui Iisus, ca monument al iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, și cărora li s-au încredințat „cheile Împărăției Cerești”, să repete sistematic, secole de-a rândul, condamnarea lui Iisus, în trupul „celor mai neînsemnați frați ai Domnului”?

Secretul acestei deturnări de misiune și răsturnări de sens se află în setea de putere. Și nimic nu a fost mai distructiv pentru Biserica istorică, decât deținerea puterii politice și a puterii religioase în aceleași mâini. De aici a mai fost un pas până la pretenția puterii supreme în lume. Acest fenomen istoric a fost descris foarte plastic ca „fantoma lui Petru încoronată cu diadema vechilor cezari”.

Temeiul biblic pe care papalitatea l-a de-a lungul secolelor este foarte provocator. Evanghelia mărturisește că într-o zi, când Iisus ceruse Celor Doisprezece să spună ce cred ei despre El, Simon (zis Petru), reprezentantul lor, a exprimat în numele tuturor cea mai fundamentală și mai simplă mărturisire de credință: „Tu ești Mesia (Christos), Fiul Dumnezeului cel Viu!” (Mt 16:13-16; Mr 8:27-29). Atunci Iisus a adresat reprezentantului apostolilor faimoasa declarație:

„Ferice de tine, Șimon Bar-Iona, pentru că nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri! Iar Eu îți spun: tu ești KIFA (stâncă) și eu pe această KIFA (stâncă) voi zidi Biserica Mea, și porțile Hadesului nu o vor birui! Îți voi da cheile împărăției cerești și orice vei lega pe pământ va fi legat și în cer; și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în cer.” (Mt 16:17-19).

  S-a adresat Iisus lui Petru în mod exclusiv, sau în calitatea lui de reprezentant al Celor Doisprezece și, prin urmare, ca reprezentant al tuturor apostolilor care aveau să mai apară până la venirea lui Iisus? Evanghelia ne învață că Iisus a dat această autoritate și celorlalți apostoli (In 20:22), și corpului Bisericii (Mt 18:17-18).

Până la urmă, ce mare lucru făcuse Petru, decât exprimase convingerea tuturor colegilor săi, întrucât întrebarea lui Iisus îi viza pe toți (In 6:68-69). Ba chiar exprimarea acelei convingeri în sine nu reprezenta esența adevărului mântuitor. Un simplu crez nu este în sine mântuitor. Iisus chiar a poruncit discipolilor Lui să nu destăinuie nimănui adevărul că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu (Mt 16:20; Mr 8:30; Lc 9:21), deoarece mesianismul, așa cum era înțeles, avea o mare încărcătură politică; și toți adepții lui Iisus erau prinși de acest mesianism, ca și ceilalți evrei (In 6:15; FA 1:6-7). Prin urmare, Petru nu făcea excepție, cu privire la implicațiile politice ale mesianității lui Iisus. Ba chiar era în stare de adevărate acte zelote (In 18:10-11). De asemenea, mărturisirea creștină a lui Petru și a celorlalți apostoli, oricât de corectă era ea, nu este unică și mântuitoare în sine, deoarece și demonii strigau tare aceeași mărturisire (Mt 8:29; Mr 1:24; In 6:69).

Desigur, faptul că ucenicii lui Iisus ajunseseră la convingerea că El este Mesia, adică mai mult decât orice profet, personajul cheie al escatologiei evreiești, nu venea din surse omenești, ci din harul lui Dumnezeu. Înțelegerea mesianității lui Iisus nu era desăvârșită în mintea lor, dar era în principiu corectă, și este criteriul credal minimal al creștinismului.

De când îl văzuse pe Simon, Iisus îi dăduse supranumele aramaic Kifa, adică „Stâncă” sau „Piatră” (In 1:42), ca o adevărată urare a statorniciei în adevăr. Când apostolii au scris diasporei, folosind limba greacă, au tradus porecla Kifa cu cuvântul grecesc Petros (Stâncă, Piatră). Astfel porecla lui Simon a devenit un nume creștin în toate limbile. Prin acel joc de cuvinte („Tu ești Stâncă, și Eu pe această stâncă Îmi voi întemeia Biserica…”), Iisus S-a referit evident la Simon Petru, ca reprezentant al apostolilor. Ca dovadă, Iisus a continuat: „îți voi da cheile împărăției cerurilor”. Nu este prea mult?

Iisus afirmase că și rabinii aveau „cheia cunoașterii”, adică Scriptura, dar în loc de a deschide și a intra, ei blocaseră accesul cu prezența lor impunătoare (Lc 11:52). Cheile împărăției au fost lăsate de Iisus lui Petru și tuturor apostolilor pentru accesul lor şi al altora în Împărăţie. Încă trăim în faza spirituală a acelei împărății care nu este din lumea aceasta (In 18:36), care nu se confundă cu a Cezarului (Mt 22:21), care se dezvoltă ca firele de grâu și de zizanie, sau ca bobul de muștar (Mt 13:24-32), și unde cel mai mic și cel mai mare pot avea alte locuri decât s-au așteptat (Mt 5:19; 18:3-4; 23:11-12). Când Biserica lucrează după regula Evangheliei, după cum „stă scris”, deciziile ei prin care leagă sau dezleagă sunt aprobate de cer )Mt 18:15-20).

A înțeles Petru că el primise o autoritatea superioară celorlalți apostoli? În Evanghelia lui Marcu, despre care se spune că se întemeiază pe memoriile lui Petru, episodul cu înmânarea cheilor este trecut cu vederea (Mr 8:29-30). Iar în scrierile sale, Petru învață că Christos este Piatra de Temelie (FA 4:8, 11-12; 1Pt 2:4-8), Păstorul și Episcopul Suprem (1Pt 2:25; 5:4). Iar Ioan învață că, în ce privește faza nemuritoare a Împărăției, Iisus este singurul care deține cheile (Ap 1:17-18). Mare păcat că lumea a oferit prea mult credit elementului omenesc în istoria Bisericii, iar omenescul și-a arătat în cele din urmă fața demonică, deturnând mesajul și misiunea Bisericii universale.

Nu există nicio scuză să creadă cineva că Iisus Și-a întemeiat Biserica pe un singur om. Și nu există scuză să credem că Iisus ar fi încredințat cuiva o autoritate, în mod necondiționat. Mulți dintre cei care citesc cu plăcere declarația flatantă făcută lui Petru, –  stâncă de temelie a Bisericii și deținător al cheilor Împărăției – uită că după câteva clipe, același Iisus, se adresează aceluiași Petru:

„Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri ale oamenilor.” (Mt 16:23)

Aceste cuvinte ale lui Iisus au fost rostite în urma reacției lui Petru față de destăinuirea făcută de Iisus despre adevăratul rost al Împărăției: Crucea. Revoltat, Petru, care știa că chelarul împărăției trebuie să fie primul după Împărat, Îl trăsese pe Iisus puțin deoparte și-i spusese apăsat: „Să Te ferească Dumnezeu, să Ți se întâmple așa ceva!” Prin această urare de bine însă, Petru nu făcea decât să intermedieze acea ispită a diavolului care L-a urmărit până la moarte: să accepte coroana lui Israel și a lumii și să renunțe la scenariul Crucii (Mt 4:8-10; 27:40, 42). De aceea, presupusul înaintaș al suveranilor pontifi s-a ales cu numele de Satan (adversar) în loc Simon, și cu epitetul de „scandal” (piatră de poticnire) în loc de Kifa (stâncă de temelie).

Principiile de mai sus sunt aplicabile tuturor celor care au răspunderi în Biserică, indiferent de culoarea confesională. De la pastor la vlădică și de la reformator la papă, oricine poate deveni piatră de temelie, un om al lui Dumnezeu, al cărui exemplu şi învăţătură edifică Biserica. Dar aceeaşi persoană poate fi un sol inconștient al Satanei, care demonizează căile lui Dumnezeu și sacralizează apucăturile politice.

Misiunea Bisericii în perspectiva Parusiei

Proiectul lui Iisus a fost bineînțeles de apostoli în cele din urmă. Duhul lui Dumnezeu i-a folosit ca misionari întemeietori și edificatori ai bisericilor din Iudeea și din diaspora. Ei fuseseră învățați de Iisus că revenirea Lui, inaugurarea fazei vizibile a Împărăției Cerești, va urma atunci când Evanghelia își va încheia rostul în lume, pentru ca toți muritorii să poată fi judecați în funcție de răspunsul la Evanghelie (Mt 24:14). Iisus promisese solemn că Parusía[1] va avea loc în curând, în generația apostolilor (Mt 10:23; 16:27-28; 24:34). La fel înțeleseseră și creștinii primei generații.[2] Realizarea acestei promisiuni este sigură, dar timpul împlinirii ei a fost condiționat.[3]

Prima generație creștină, imaginată în mod natural ca fiind Biserica ideală, a fost martoră la multe din semnele prevăzute de Iisus că aveau să preceadă Parusía. Semnul major a fost căderea Ierusalimului sub asediul lui Titus la anul 70 (Mt 24:15-25; Lc 19:41-44; 21:20-24). Evenimentul a avut loc în aceeași generație, așa cum prevăzuse Iisus, dar semnele cerești care trebuiau să se arate „îndată” și care identificau adevărata Parusie se lăsau așteptate (Mt 24:21, 29). Persecuțiile au continuat și, pentru mulți, misiunea apostolică a încetat; dragostea s-a împuținat, iar păcatul s-a înmulțit; răbdarea s-a scurtat, iar timpul s-a lungit neașteptat de mult (Mt 24:9-14).

Întârzierea Mirelui ceresc fusese prevăzută (Mt 24:48,50; 25:5,13), iar Petru a explicat rostul amânării Parusiei (2Pt 3:9-15). Evanghelia Împărăției trebuia să fie mărturisită întregii lumi (Mt 24:14). În ciuda afirmațiilor hiperbolice ale lui Pavel că toată lumea ar fi fost evanghelizată (Rom 1:8; Col 1:6,23), el însuși avea planuri de extindere a misiunii în locuri în care nu ajunsese încă (Rom 15:24; 2Tim 4:5). În afară de Iudeea, creștinismul fusese diseminat în diaspora iudaică, în mod special în Siria, Egipt, Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Italia, şi în mică măsură, în Etiopia, Armenia, Parţia şi câteva zone arabe. Când cezarul Constantin a dat edictul de toleranţă în anul 313, creştinismul era foarte puternic în partea orientală a Imperiului, dar încă slab reprezentat în Spania, Galia, Britania. Popoarele germanice nu fuseseră încă evanghelizate, slavii nici atât, majoritatea Asiei şi Africii nu erau încă atinse, iar Americile, Australia şi insulele oceanelor nu se aflau încă pe hărţile creştine.

Dezvoltarea malignă a Bisericii

Înainte de a face progrese, misiunea creştină a fost deja politizată, iar mesajul creştin diluat cu destul păgânism. În evul mediu, creștinismul a făcut oarecare progrese misionare în Europa şi în Orient, dar creștinismul popular și politic care a fost promovat de Biserică, în ciuda unor elemente de credință și practică autentic creștine, nu mai erau cu adevărat Evanghelia Împărăției Cerești. Biserica a slujit mai degrabă împărăția pământească. Privirea creștinului nu mai era îndreptată spre Parusie, misticismul și superstiția au luat locul Scripturii și omul a luat locul cuvenit lui Dumnezeu.

Delăsarea, decăderea şi apostazia Bisericii sunt aspecte istorice complexe şi desfăşurate pe o perioadă foarte lungă. Biserica a început să fie parazitată de falși învățători și de episcopi însetați de putere, încă din primele secole. Persecuțiile au fost în cele mai multe cazuri locale și sporadice, iar între două persecuții rămânea destul timp ca Biserica să dezvolte forme sănătoase, dar şi maligne. Ici şi acolo au apărut obiceiuri şi credinţe stranii, de care apostolii nu avuseseră habar, cum ar fi cultul martirilor, contribuţia meritelor omeneşti la mântuire, inventarea duminicii şi a altor sărbători creştine nevinovate, care însă au pus în umbră şi în final au înlăturat sărbătoarea veşnică a lui Dumnezeu (Sâmbăta), dată la facerea lumii (Gn 2:1-3), fixată în legământul veșnic al celor zece porunci[4] și respectată de Iisus și apostoli.[5]

Tot în acele timpuri a apărut și credința în nemurirea inerentă a sufletului, și în consecință a iadului veșnic, apoi preoția și interpretarea magică a sacramentelor care au fost numite frumos sfinte taine. Odată ce spiritualismul a devenit normă, au urmat în mod natural cultul morților, al sfinților și al Fecioarei, venerarea oaselor de morți și alte inovații despre care sărmanii apostoli nu auziseră. Biserica a creat din nimic botezul pruncilor și semnul magic al crucii. În fine, au apărut icoanele, mai întâi nevinovate, ca podoabe și obiecte de instrucție religioasă, apoi ca obiecte de cult venerate prin sărutări, tămâieri, rugăciuni și cântări. Porunca a doua, care interzice cultul imaginilor, a fost astfel călcată în picioare prin teologhisiri și justificări penibile; iar porunca a patra, care poruncește sfințirea zilei a șaptea (Sâmbăta) ca zi a Domnului, a fost raționalizată în spirit antiiudaic și deturnată în favoarea primei zilei a săptămânii, preferată de masele păgâne, majoritare ca Zi a Soarelui. Toate acestea s-au comis, după părerea mulțimilor, în onoarea lui Christos.

Rezistenţă, opoziţie şi foc

Biserica apostată nu s-a mulțumit să strice atât Legea, cât și Evanghelia, ci a înăbușit orice opoziție sau disidență. Nu trebuie să credem că toată Biserica a acceptat bucuroși aceste inovații nelegiuite. În fiecare secol au existat mărturisitori în favoarea vechii credințe apostolice, personalităţi care au făcut valuri în Biserica universală. Ei erau reprezentanţii unui curent de rezistenţă şi opiniile lor nu au murit odată cu ei.

Prezbierul Aériu din Sebaste (360) s-a pronunțat împotriva supremației episcopale față de prezbiteri, s-a opus cultului morților și rugăciunilor pentru morți, a respins obligativitatea posturilor, în numele libertății creștine – o noțiune protestantă modernă. S-a opus obligativității Paștelui, argumentând că este o reminiscență iudaizantă. Urmașii lui posteau duminica, ceea ce înseamnă că nu o considerau sărbătoare. Aeriu și adepții lui au fost siliți să trăiască pe câmp și în peșteri.

Helvidiu din Roma (381) a scris o carte care combătea mitul pururea-fecioriei și argumenta că celibatul, sufletul monasticismului, nu este cu nimic mai presus de căsătorie. Ieronim a încercat să apere inovațiile ortodoxo-catolice, blamând pe Helvidiu ca necioplit și needucat, dar cele mai multe din argumentele lui Helvidiu nu au fost încă răsturnate.

Iovinian din Roma (390), un călugăr învățat, împreună cu discipolii lui (Auxentius, Genialis, Germinator, Felix, Prontinus, Martianus, Januarius, Ingeniosus), au denunțat ascetismul și monahismul. Iovinian laudă în scrierile lui căsătoria, neagă teoria virginității perpetue.

Prezbiterul Vigilanțiu din Barcelona (403) a publicat un tratat împotriva cultului morților, al martirilor, al sfinților, al moaștelor; și împotriva pelerinajelor la „locuri sfinte”, împotriva monahismului și a doctrinei celibatului, împotriva posturilor. Vigilanțiu a identificat corect cultul morților și al sfinților, cu tot ce ține de el, ca superstiție și idolatrie. Mai mulți episcopi erau de opinia lui Vigilanțiu, refuzând să hirotonească preoți celibatari.

În secolele IV-V, când a fost instalat cultul Fecioarei, mulți s-au opus acestei inovații, și au fost numiți pe nedrept „antidicomarianiți” („dușmanii Mariei”). În realitate ei respingeau numai dogma pururea-fecioriei și venerarea Fecioarei. Un principal reprezentant al antidicomarianiților a fost episcopul Bonosus de Sardica (Sofia), ai cărui urmași au fost numiți bonosieni.

În secolul al VIII-lea, o puternică reacție împotriva cultului icoanelor a apărut în răsărit. Din nefericire, acest curent numit iconoclasm (spargerea icoanelor), reprezentat de împărați răsăriteni, a fost compromis prin politizare, prin folosirea constrângerii. Iconoclasmul a zguduit Biserica și a nemulțumit papalitatea. În cele din urmă, sub influența misticismului călugărilor și a unei împărătese care a dat o lovitură de stat propriului ei fiu, cultul icoanelor a învins politic. Iar teologic, un nou sinod a batjocorit Legea lui Dumnezeu, justificând uzul imaginilor. Doar că nu s-au pus de acord dacă sunt admisibile numai icoanele sau și statuile.

Au existat și credincioși a căror teologie nu era tocmai corectă. Diverse grupuri de disidenți cu reminiscențe doctrinale gnostice sau cel puțin marcionite s-au dezvoltat, sub numele de paulicieni, bogomili, patareni, catari, albigenzi etc. Erau adopționiști și aveau unele vederi dualiste (maniheice). Aveau oroare de Vechiul Testament, pe care-l asociau cu Biserica și cu forțele răului, și foloseau doar Noul Testament. Nu se supuneau Bisericii de stat, credeau că se pot adresa direct lui Dumnezeu, fără mijlocirea Bisericii, respingeau cultul icoanelor, cultul Fecioarei, venerarea crucii, și tainele Bisericii și de-a lungul secolelor au devenit foarte populari. Nu aveau biserici, ci locuri de rugăciune și se numeau simplu creștini, sau credincioși adevărați. Se deosebeau între ei, fiind împărțiți în secte și aveau o literatură mitologică specifică.

În anul 667, armeanul Constantin Silvan, întemeietorul mișcării pauliciene a fost ucis cu pietre. Simeon, cel care l-a executat pe Silvan, s-a convertit și a devenit liderul mișcării în locul lui. Simeon a fost ars în anul 690. Paulicienii au simpatizat cu mișcarea iconoclastă bizantină. Împărăteasa Teodora, sfântă ortodoxă, restauratoarea cultului icoanelor, a instituit o persecuție dură împotriva paulicienilor din în 843, care a făcut circa 100.000 victime printre armenii din Imperiu. Paulicianismul în Balcani a dat naștere mișcării bogomililor care s-a extins la est până în Rusia, iar la vest până în Franța, unde au fost numiți catari. Persecutați de bizantini și de sârbi, bogomilii s-au refugiat în Bosnia, Herțegovina și Dalmația, unde au fost cunoscuți ca patareni. Mișcarea s-a extins și în Piemont, iar alți bogomili s-au refugiat în Banat și în câmpia Valahiei. În Bosnia, Biserica Catolică a fraternizat în mare măsură cu bogomilii, drept pentru care Bosnia a devenit ținta unei cruciade maghiare, care însă a eșuat. Tensiunea dintre Bosnia și papalitate a durat până la ocupația otomană, care a islamizat populația.

Asemănători bogomililor au fost strigolnikii în Rusia, o mișcare de meșteșugari și clerici inferiori din secolul XIV, care renunțaseră la ierarhia Bisericii, monasticism, sacramentarism etc. Pe la 1427, aceștia dispar din istorie în urma persecuțiilor din partea Bisericii Ruse. Rămășițele lor se pare că s-au combinat cu subbotnikii, o mișcare de creștini sâmbătari apărută sub influența învățatului evreu kievean Z’chariya (1425), un preferat al țarului, priceput în teologie şi astrologie.  Z’chariya a convertit pe arhiepiscopul Alexei, şi prin el pe alţi clerici ruşi din Novgorod şi Pskov, chiar persoane din anturajul ţarului (Prinţesa Elena, secretarul Kuriţîn etc.). În scurt timp, mișcarea a zguduit vârfurile Bisericii Ruse. Cu toată protecția ţarului, ierarhia ortodoxă n-a putut fi oprită de a lansa anateme și de apune la cale arestări, torturi şi masacre împotriva „ereziei iudaizante”. Capii mişcării au fost condamnaţi la moarte şi arşi în 1504, după care erezia a continuat în secret.

Biserica a trimis armate și a lansat cruciade împotriva lor, pustiindu-le așezările, până li s-a stins numele. Biserica a dovedit o sălbăticie de nedescris în lupta împotriva ereziei și a înființat apoi tribunale inchizitoriale: inchiziția episcopală, inchiziția dominicană, pentru a vâna și anihila indivizii suspectați de erezie. Metodele şi maşinile de tortură prin care Biseri îşi arăta „dragostea” pentru sufletele pierdute, depăşesc orice imaginaţie.

În 1054, cele două părți ale Bisericii imperiale s-au rupt, capii lor anatemizându-se reciproc. Occidentul a fost mai aspru cu ereticii, deoarece în Occident au apărut cei mai mulți disidenți. Dar răsăritul ortodox a manifestat același spirit roman (bizantin), de câte ori i s-a oferit ocazia. În 1118, a fost ars pe rug la Constantinopol în hipodrom doctorul Vasilios, după ce a fost mai întâi judecat de tribunalul patriarhal, întemnițat și cercetat. Prin torturi aplicate unui credincios se aflase că Vasilios este liderul bogomililor.

Pierre de Bruys (1117), preot catolic caterisit; nega teoria harului sacramental, critica botezul pruncilor și ridicarea de biserici ca temple sfinte, venerarea crucilor, doctrina transsubstanțierii și rugăciunile pentru morți. În cele din urmă a fost omorât de o gloată înfuriată (1131). Făcuse mulți adepți în sudul Franței.

Henri de Lausanne (1135), fost monah cluniac, preluând doctrina lui Pierre de Bruys, predica pocăința, respingea folosul liturghiei și autoritatea dogmatică și disciplinară a Bisericii; înălța Evanghelia și conștiința liberă, ca regulă de credință. Respingea botezul pruncilor, euharistia, invocarea sfinților și rugăciunile pentru morți. A fost dus în fața tribunalului papal (1134) și condamnat la închisoare, dar un alt cleric i-a oferit azil și a continuat să predice. A lăsat mulți adepți printre meseriașii din sudul Franței. Henri a fost din nou arestat (1148) și închis pe viață.

Pasaginii, al căror nume înseamnă „călători”, cunoscuţi din bule papale şi rapoarte începând cu sec. XII, au fost unul din grupurile necatolice din nordul Italiei, cu practici iudaizante. Pe lângă respectarea Sabatului și a regulilor koșer din Leviticul 11, aceștia acceptau circumcizia, calendarul iudaic, şi erau arieni.

Valdenzii din nordul Italiei, ale căror origini se pierd în negura vremii, înainte de Pierre Valdes (1140-1205), primul lor exponent, au fost acuzați de disprețuirea autorității eclesiastice și de învățarea multor „erori”, care practic anticipau învățăturile lui Wyclif și ale lui Hus. Valdenzii au constituit cea mai bine organizată și mai rezistentă mișcare de opoziție creștină. Au tradus Evanghelia în limbi populare, și în ciuda persecuțiilor, a inchizițiilor și a cruciadelor ordonate de papi, care i-au masacrat sistematic timp de 600 de ani, valdenzii au reușit să împânzească Europa cu o rețea misionară care a scos din minți clerul oficial. Surse istorice afirmă că unii dintre valdenzi erau sabatari. Împotriva valdenzilor, trimișii catolici s-au dedat la cele mai mari sălbăticii și cruzimi, inclusiv față de copii și femei. Valdenzii au fraternizat cu Reforma și sunt astăzi cea mai veche Biserică protestantă din lume, și cu cel mai mare număr de martiri.

Călugării franciscani Gerard Segarelli (1300) și Fra Dolcino (1307), întemeietorii unei mișcări „apostolice”, au fost arși pe rug, din cauza activității lor misionare, pentru că predicau pocăința, sărăcia și libertatea, într-un mod care nu plăcea Bisericii. Nu se supuneau ierarhiei Bisericii, criticau sistemul feudal și visau un egalitarism utopic. Au avut mare influență în nordul Italiei. Un personaj asemănător, călugărul capucin Girolamo Savonarola, faimosul reformator florentin, a fost ars pe rug în 1498, după ce fusese schingiuit multe zile. Luther îl va considera pe Savonarola ca un predecesor.

Un predicator proeminent a fost arhidiaconul ceh Jan Milič. După ce a deținut slujbe importante mulți ani, inclusiv la curtea imperială, a demisionat în 1362 pentru a se dedica exclusiv predicării. Cu învățații vorbea în latină, dar poporului se adresa în limba maternă: cehă sau germană, după caz. Era un cercetător al Bibliei și în lumina Cărții și-a dat seama de relele existente în interiorul și în afara Bisericii. Era convins că „urâciunea pustiirii ” (Daniel 8; Matei 24) fusese deja așezată în templul lui Dumnezeu, și că antihristul venise. A inițiat acțiuni sociale în Praga, deși era cunoscut pentru sărăcia lui, și a reușit să stârnească ostilitatea călugărilor cerșetori.

În 1367, Jan Milič s-a dus la Roma, ca să-și prezinte vederile înaintea papei Urban V. În așteptarea pontifului care urma să vină de la Avignon, a afișat pe poarta Bisericii Sf. Petru o placardă prin care își anunța predica. Dar înainte de a predica a fost prins de agenții inchiziției și aruncat în închisoare. În mod neașteptat, papa, la sosirea sa a ordonat să fie eliberat. Astfel s-a întors la Praga, unde a predicat zilnic în biserică. În 1372, clerul din aceeași arhidioceză a trimis curții papale o plângere împotriva lui Jan Milič. Ca urmare, în 1374 a fost somat să apară la Avignon, unde papa l-a declarat din nou nevinovat, de data aceasta în adunarea cardinalilor, și i-a permis să predice. Din nefericire, însă, a murit în același an.

Mari predecesori ai lui Luther și personalități ale Bisericii Occidentale, au fost englezul John Wyclif (1320-1384) și cehul Jan Hus (1369-1415), disidenți iluștri, pe care Biserica îi ura de moarte. Amândoi au zguduit Europa cu predicile, scrierile şi mulțimile care i-au urmat; dar pe plan politic, amândoi au fost înfrânți. Wyclif a scăpat de rug, numai pentru că a murit înainte ca autoritățile preacreștine să-l judece și să-l ardă; dar Hus a fost ars de viu la 6 iulie 1415, cu mare pompă, în urma Conciliului din Konstanz.

Ca urmare a aceluiași conciliu „creștinesc”, Wyclif a fost dezhumat și ars, iar cenușa lui risipită pe apă. Asociatul lui Hus, Ieronim de Praga a fost de asemenea arestat și în final ars și el. Aceasta era soarta obișnuită a celor care îndrăzneau să se opună Bisericii „Mame”. Nu este greu să ne imaginăm ce se întâmpla cu „ereticii” de rând, dacă oameni învățați, teologi și universitari ca Wyclif, Hus, Ieronim și alții erau puși pe foc de autorități, la insistența Bisericii.

Mișcările apărute în urma predicilor și scrierilor lui Wyclif și Hus în Anglia și Cehia, ai căror urmași au fost numiți lollarzi și husiți, au fost de asemenea înăbușite în sânge, prin lupte și războaie susținute de autoritățile catolice, și pedepsite cu foc. În Europa Centrală, diverse facțiuni ale acestora s-au înfrățit cu valdenzii, formând principala formă de rezistență creștină înainte de apariția Marii Reforme.

Este important să menționăm în dreptul Bisericii și crimele umanitare împotriva evreilor și a altor categorii, care aveau dreptul divin la credința lor, sau altminteri erau nevinovați. În Franța au fost arși în comun 50 evrei în 1171 și 100 de evrei în 1191. În Germania au fost arși în 1243 toți evreii din Beelitz, iar în 1510 au fost arși la Berlin 26 evrei. Pe la mijlocul secolului XIII în timpul ciumei negre, au fost multe masacre împotriva evreilor, care erau găsiți țapi ispășitori pentru toate nenorocirile venite peste dreptcredincioșii creștini. În special în 1349 au avut loc multe masacre și arderi. Sute de evrei au fost arși în Strassburg, circa 600 arși în Basel. Când a început în Franța vânătoarea de leproși, pentru a fi arși, sub acuzația că otrăvesc fântânile, au fost vânați și evrei, sub aceeași acuzație idioată: 160 de evrei au fost arși la Chinon. În total, circa 5000 de „leproși”, printre care și evrei, au fost arși în această isterie preacreștină.

În 1478 a fost înființată cea mai odioasă instituție care a existat vreodată: Inchiziția Spaniolă pentru apărarea catolicismului. Victimele ei erau evreii convertiți care erau suspectați de unele simpatii pentru iudaism, așa numiții marani (marranos = porci). Aceeași soartă o aveau musulmanii convertiți (morriscos) care erau suspectați de nesinceritate. În Spania, arderea pe rug era auto-da-fé (act de credință). Între 1478-1490 au fost arse pe rug circa 2000 victime. Pe toată durata funcționării ei, inchiziția spaniolă a ars pe rug peste 30.000 victime. În Sevilla (1481) au fost arși 298 de marani în același loc, iar averile lor confiscate de Biserică. Cei care-și mărturiseau erezia, recunoscându-se greșiți, primeau favoarea strangulării înainte de ardere. Aceste scene s-au extins apoi în Sicilia, în coloniile spaniole, etc.

În faţa ororilor inchiziţiei, mii de marani s-au refugiat în sec. XVI, în special în Italia, în Piemont şi în Statul Papal, unde au fost primiţi bine şi feriţi de Inchiziţie, deoarece prezenţa lor devenise un mare avantaj material pentru oraşele Italiei. După doi ani, noul papă (Paul IV) a pus inchiziţia pe ei: pe unii i-a catolicit şi i-a trimis în Malta, pentru siguranţă; pe alţii, care s-au încăpăţânat în iudaism, i-a ars pe rug, iar cei care au scăpat de inchiziţie au fugit în alte ţări. Unii au ales coloniile din Mexic, dar nici acolo nu au avut linişte. Mulţi marani din Spania au fugit în Franţa de sud, unde trăiau creştineşte, se căsătorea cu neevreii, chiar şi cu preoţi. Îşi botezau copiii şi se considerau catolici în public, dar în secret îşi circumcideau copiii, ţineau sabatul şi sărbătorile pe cât puteau şi se rugau împreună.

Condițiile apariției Reformei

Reforma nu a fost o simplă explozie psihologică faţă de persecuţiile medievale. Ea a fost o mișcare complexă, în care interese spirituale și religioase s-au amestecat cu motivații politice și economice. Dumnezeu a pregătit astfel diverși factori care au favorizat succesul Reformei.

Dacă înainte de Luther, regii și nobilii europeni erau aserviți papalității, când era vorba de subiecte religioase, şi astfel era imposibil pentru un disident sau un reformator să scape de pedeapsă, secolul al XVI-lea aduce un nou curent politic: dorința de a scăpa de jugul Romei.

Catolicismul era asociat feudalismului, cu toate relele lui. Între timp se întărea o nouă clasă socială: orășenimea, clasa de mijloc, burghezia, formată din negustori, profesioniști și meșteșugari, care s-au dovedit a fi mai dispuși la schimbare.

Renașterea umanistă, apărută în secolul XIV, și care era în progres, a fost o altă forță care a pregătit succesul Reformei. Spiritul Renașterii începuse să deschidă mințile pentru a mai gândi și altfel de cum ordonă Biserica. Apăruse gustul pentru cercetări și cunoștințe în diverse domenii. Între altele, Biblia începuse să fie mai citită, și circulau chiar unele versiuni modeste în limbile populare. Mari învățați umaniști făceau deja cercetări în domeniul comparării manuscriselor biblice grecești. Apăruse chiar și interesul pentru Biblia ebraică, deși Vulgata latină era dominantă, se înțelege.

Imaginea nu ar fi completă, dacă nu am menționa importanța folosirii tiparului, începând cu Gutenberg (1439). Meseria de tipograf a devenit tot mai răspândită în orașe în secolul XV. Multiplicarea devenea tot mai ușoară, și Biserica nu avea încredere în această „sectă” a tipografilor care nu mai putea fi ținută sub control. Lumina cărții era destinată să împrăștie întunericul superstiției și al totalitarismului. Și ce altă carte merita primul loc în tipografie, dacă nu Sfânta Scriptură?

În aceste condiții, lumea pare că aștepta un om special, care simbolic să dea foc autorității uzurpatoare din Biserică, și să arate spiritului uman drumul spre libertate și mântuire. Iar Dumnezeu ni l-a trimis pe Martin Luther.


NOTE

[1] Denumirea ortodoxă a Celei de A Doua Veniri a lui Iisus. În teologia catolică și protestantă, Parusía se numește Al Doilea Advent.

[2] Cf. Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; 15:51; Fip 1:10; Col 3:4; 1Te 1:10; 3:13; 5:1-2, 23; 2Te 2:8-9; 1Tm 6:14; Tit 2:13; Ev 10:35-37; Iac 5:8-9; 1Pt 4:5, 7, 17; 1In 2:18; Ap 22:7, 10, 12, 20.

[3] Cf. Mt 24:14; 2Pt 3:11-14; Ap 14:14-15; Za 6:15b.

[4] Cf. Ex 20:8-11; 31:14-18; 2Cr 5:10; Ap 11:19.

[5] Cf. Mt 12:8; Lc 4:16; 23:54-56; FA 13:42, 44; 16:12-13, 16, 20-21; 17:2.

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu