aprilie 2020
D L Ma Mi J V S
« mart.    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
227
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Al doilea mesaj al lui Gabriel

Al doilea mesaj al lui Gabriel

Nu evitați notele finale. Acolo veți găsi toate explicațiile traducerii.

I. Transliterare [1] și traducere brută[2]

šāḇūᶜ∙îm šiḇᶜ∙îm  ne∙ḫtaḵ[3] 
Săptămâni   șaptezeci   s-au tăiat [ca o parte]  
ᶜal ᶜamm∙əḵā  wə∙ᶜal  ᶜîr qoḏš∙éḵā
pentru poporul tău   și pentru  cetatea ta sfântă

li∙ḵlôᵓ  [4] hap∙péšaᶜ       
până la[8] reținerea    fărădelegii,  
wə∙la∙ḫtōm  [5]ḫaṭṭāṯ[6]      
până la pecetluirea păcatului,  
û∙lə∙ḵappēr[7] ᶜāwōn
și până la ispășirea nedreptății;

û∙lə∙hāḇîᵓ çéḏeq[9] ᶜōlāmîm  
până la aducerea dreptății de veci,     
wə∙la∙ḫtōm ḫāzôn[10] wə∙nāḇîᵓ   
până la validarea profețiilor profeților 
wə∙li∙mšōaḫ qóḏeš qåḏåšîm[11]
și până la ungerea preasfântului Sanctuar.

wə∙ṯēḏaᶜ wə∙ṯaśkēl min mōçāᵓ[12] ḏāḇār    
Să știi  și să înțelegi : De la  ieșirea   unui cuvânt 
lə∙hāšîḇ   [13] wə∙li∙ḇnôṯ yərûšālēm[14] 
pentru a restitui și reconstrui Ierusalimul,  
ᶜaḏ māšîaḫ    [15]nāḡîḏ
până la Mesia – Conducător 
šāḇūᶜîm[16]  šiḇᶜā   wə∙šāḇūᶜîm   šiššîm   û∙šənáyim
[vor fi] săptămâni șapte[17] și    săptămâni       șasezeci       și două.

tāšûḇ wə∙niḇnəṯā     rəḫôḇ wə∙ḫārûç   [18]  
se  va  reface [19]  piața judecătorească  
û∙ḇə∙çôq haᶜ∙ᶜittîm   
–  și [încă] în restriștea vremurilor. 

wə∙ᵓaḫarê haš∙šāḇūᶜîm      šiššîm û∙šənáyim
Dar, după  acele săptămâni  șasezeci și două,  
yikkarēṯ[20] māšîaḫ  wə∙ᵓên lô   [21]haᶜ∙ᶜîr  wə∙haq∙qóḏeš
va fi executat  Mesia   şi nu vor fi ale Lui Cetatea şi Sanctuarul.
yašḫîṯ    [22]ᶜam    [23]nāḡîḏ     hab∙bāᵓ    
Se va strica poporul Conducătorului care vine,  
wə∙qiççô   ḇ∙aš∙šéṭef [24]
şi sfârşitul lui [va fi] în năvala de oşti, 
wə∙ᶜaḏ qēç      milḫāmā neḫeréçeṯ   šōmēmôṯ
și până la sfârșit, război      s-a hotărât,   pustiire.

wə∙hiḡbîr[25] bərîṯ l∙ar∙rābbîm     šāḇûaᶜ ᵓeḥāḏ[26]
El va da putere unui legământ pentru mulți [timp de] săptămână una,  
wa∙ḫaçî[27]  haš∙šāḇûaᶜ              yašbîṯ[28] zéḇaḫ û∙minḫā[29]
iar la jumătatea acelei săptămâni, va-pune-capăt jertfelor și ofrandelor.
wə∙ᶜal kənaf[30]        (?)            šiqquçim məšōmēm
Apoi pe aripa (?) ………………… scârnăvia (idolul) pustiitorului [va sta]
wə∙ᶜaḏ kālā wə∙neḫerāçā[31] ti∙ttaḵ ᶜal šōmēm[32]
și până ce atotnimicirea hotărâtă      se va turna  asupra pustiitorului.

Textul cu caractere ebraice (v. 24-27)

שָׁבֻעִים שִׁבְעִים נֶחְתַּךְ עַל־עַמְּךָ וְעַל־עִיר קָדְשֶׁךָ

‎לִכְלֹא הַפֶּשַׁע   וְלַחְתֹּם[33] חַטָּאת   וּלְכַפֵּר עָוֹן

וּלְהָבִיא צֶדֶק עֹלָמִים   וְלַחְתֹּם חָזוֹן וְנָבִיא    וְלִמְשֹׁחַ קֹדֶשׁ קָדָשִׁים

וְתֵדַע וְתַשְׂכֵּל

מִן־מֹצָא דָבָר  לְהָשִׁיב וְלִבְנוֹת יְרוּשָׁלִַם   עַד־מָשִׁיחַ נָגִיד

שָׁבֻעִים שִׁבְעָה  וְשָׁבֻעִים שִׁשִּׁים וּשְׁנַיִם

תָּשׁוּב  וְנִבְנְתָה  רְחוֹב וְחָרוּץ וּבְצוֹק הָעִתִּים׃

וְאַחֲרֵי הַשָּׁבֻעִים  שִׁשִּׁים וּשְׁנַיִם 

יִכָּרֵת מָשִׁיחַ  וְאֵין לוֹ [34] וְהָעִיר וְהַקֹּדֶשׁ

יַשְׁחִית עַם נָגִיד הַבָּא     וְקִצּוֹ בַשֶּׁטֶף

וְעַד קֵץ   מִלְחָמָה  נֶחֱרֶצֶת    שֹׁמֵמוֹת׃

וְהִגְבִּיר בְּרִית לָרַבִּים  שָׁבוּעַ אֶחָד 

וַחֲצִי הַשָּׁבוּעַ   יַשְׁבִּית זֶבַח וּמִנְחָה

וְעַל   כְּנַף   ?  ?   שִׁקּוּצִים מְשֹׁמֵם

וְעַד־כָּלָה וְנֶחֱרָצָה  תִּתַּךְ עַל־שֹׁמֵם׃

Modele și sisteme de interpretare a celor 70 de săptămâni

Modele critice (preteriste)

Preteriștii sunt comentatori ai profețiilor care cred că ele sau consumat cu mult timp în trecut. De exemplu, ei spun că profețiile lui Daniel ne conduc toate până la persecuția lui Antioh și la restaurarea macabeeană. Mulți dintre preteriști nu cred că profeții puteau cunoaște viitorul. Ei spun că autorul cărții Daniel ar fi scris totul foarte târziu, la începutul epocii macabeene (174 î.e.n.), reformulând istoria sub formă de profeție. Iată aici două modele preteriste pentru profeția din Daniel 9

Versiunea James A Montgomery[35]
(a numit pasajul din Daniel 9:24-27 o „mlaștină sumbră” a exegezei…)

  1. Ieșirea cuvântului ar fi fost cea din Ier 25:1-2 (605 î.e.n.)
  2. Șapte săptămâni (48 ani) ar conduce la Cirus 586-538 î.e.n.
  3. Următoarele 62 de săptămâni: de la Cirus, până la asasinarea Marelui Preot Onias III (171 î.e.n.)
  4. Ultima săptămână ar fi între anii 171–165 î.e.n. (6 ani), până la rededicarea Templului, sub Iuda Macabeul.

Obiecții:

  1. Deși există în Biblie multe „cuvinte” care au „ieșit”, nu oricare se potrivește aici. Expresia „ieșirea cuvântului” se poate referi la „transmiterea unui mesaj” (ca în Dan 9:23; Ez 33:30), la „facerea unei promisiuni” (Nu 30:2; Is 55:11; Ier 44:17) sau la „publicarea unui decret regal” (Est 1:19; 7:8). În Dan 9:25 nu poate fi vorba de altceva, decât de evenimentul istoric al „publicării unui decret regal” în vederea „restituirii și reconstrucției Ierusalimului”. Prin Ieremia se făcuse doar o profeție, așa cum și prin Isaia se făcuse o profeție (Is 44:28; 45:13); dar reconstrucția Ierusalimului nu este menționată în istoria biblică deloc până în timpul domniei lui Artaxerxes I Logimanul (Ezra 4:7 etc; Ezra 7; Neemia 2 etc). 
  2. Dacă „ieșirea cuvântului” a fost cea din anul 605 î.e.n., atunci de acolo ar trebui numărate 7 săptămâni (49 de ani), nu de la distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n.). Este o exegeză sucită să numeri anii de la distrugerea Ierusalimului, când profeția te trimite la rezidirea lui.
  3. Șaizeci și două de săptămâni înseamnă aici 434 ani. Or, de la Cirus până la moartea lui Onias III sunt numai 368-372 ani, cu 62-66 ani mai puțin !!! Iar totalul celor 70 săptămâni de la Ieremia până la Iuda Macabeul (605 – 165 î.e.n.) este de numai 440 ani (!).
  4. Istoricii dau anul 175 î.e.n. al încheierii slujbei lui Onias III. Asasinarea credinciosului arhiereu Onias III (Honio) a fost prevăzută probabil în Dan 11:22. Dar în Daniel 9 avem un Mesia, a Cărui preoție aduce „ispășirea nelegiuirilor”, care dă putere legământului Lui, invalidând sistemul jertfelor. 

Versiunea André Lacocque: [36]

  1. Ieșirea cuvântului ar fi în vremea lui Ieremia, la 605 î.e.n.
  2. Cele 7 săptămâni ar fi anii de exil (49 ani), între 587-538 î.e.n.
  3. Cele 62 săptămâni (434 ani) ar fi durat de la Ieremia, 605 î.e.n., la asasinarea lui Onias (171 î.e.n.)
  4. Ultima săptămână ar fi între anii 171–165 î.e.n. (6 ani), până la rededicarea Templului, sub Iuda Macabeul.

Obiecții:

  1. În Dan 9:25 nu poate fi vorba decât de „publicării unui decret regal” (aceeași expresie în Est 1:19; 7:8), în vederea „restituirii și reconstrucției Ierusalimului”. Ieremia doar a profețit, dar reconstrucția Ierusalimului nu apare în istoria biblică până în timpul domniei lui Artaxerxes I Logimanul (Ezra 4:7 etc; Ezra 7; Neemia 2 etc).
  2. Dacă „ieșirea cuvântului” a fost cea din anul 605 î.e.n., atunci 7 săptămâni (49 de ani) ar duce la anul 556 î.e.n., la începutul domniei babiloniene a lui Nabonid, dată neimportantă aici. Dar Lacocque calculează primele șapte săptămâni de la distrugerea Ierusalimului (587 î.e.n.), ca să ajungă la decretul lui Cirus (538 î.e.n.). Astfel ies 49 de ani, dar nu de reconstrucție în vremuri adverse, cum sugerează profeția, ci într-un timp al rinelor. Cine poate accepta o asemenea „împlinire” a profeției?
  3. Această aproximare pare interesantă inițial, dar asasinarea lui Onias a fost mai devreme (175 î.e.n.), deci se fac doar 430 de ani. În plus, acești ani nu sunt în continuitate cu cei 49 ani de mai sus, ci în paralel (!). Și nu cuprind ultima săptămână (!).
  4. De la moartea lui Onias III, până curățirea templului sub Iuda Macabeul au trecut mai degrabă vreo 10 ani cel puțin, nu „o săptămână” de șapte ani, cum ar vrea acești cercetători. Istoricii dau anul 175 î.e.n. al încheierii slujbei lui Onias III.

Model iudaic:
Versiunea Rashi – Bentzion Kravitz:[37]

  1. Daniel 9 este tradus și interpretat greșit de creștini.
  2. Calculul istoric ar avea o „discrepanță” de vreo 166 ani, din cauza calendarului gregorian (!). Înregistrarea istorică iudaică ar fi mai demnă de încredere decât istoria „seculară” (lumească), în timp ce rapoartele babiloniene ar fi arbitrare. 
  3. Ultima săptămână s-a împlinit în evenimentele războiului iudeo-roman, care a dus la distrugerea Templului și a Ierusalimului, la anul 70 e.n. „Conducătorul care vine” ar fi cezarul Titus Flavius Vespasianus.
  4. Profeția prevedea doi „unși”: unul după 7 săptămâni (Cirus: Isaia 45:1) și altul după 62 de săptămâni (regele Irod Agrippa – întrucât orice rege era un „uns”: 1Sam 26:23; 1Împ 19:15).

Obiecții:

  1. Problema traducerilor sau interpretărilor greșite nu ține de religie sau de neam, ci de competență și onestitate. Aceeași problemă este și în iudaism. Nu degeaba studiul acestei profeții a fost interzis de rabini mult timp.[38]
  2. O „discrepanță” uriașă, de 166 ani, nu se poate justifica prin nicio diferență de calendare, să fim serioși!  Toate calendarele sunt convenționale și aproximative, servind unor nevoi practice. Pe termen lung, toate sistemele calendaristice duc la același rezultat, când este vorba de calcularea numărului de ani, cu o diferență de cel mult o unitate. Nu este vorba de istorie evreiască vizavi de istorie „seculară”, ci de istoria ca știință, bazată pe interpretarea analitică a tuturor informațiilor și datele existente pentru un anumit eveniment.  Consensul specialiștilor în domeniu trebuie respectat; și el suportă verificare, în timp ce pretenția că iudaismul ar fi avut un sistem de datare mai exact, cu diferențe de peste un secol, nu este decât o afirmație gratuită, fără suport. De altfel, evreii care sunt specialiști în istorie acceptă cronologia seculară și nici măcar nu au încercat să susțină că iudaismul ar avea un sistem cronologic superior. Cel mai bun sistem este cel universal și care poate fi verificat. Restul este mitologie și manipulare.  
  3. Datele ultimei săptămâni, deși se potrivesc în sensul că delimitează ani, trimit la evenimente care nu împlinesc specificarea profeției din Dan 9:27. Așa cum am arătat, traducerea „Conducătorul care va veni, va distruge și cetatea și sanctuarul”, nu este susținută de sintaxa ebraică (vezi notele 21, 22). Și întrucât profeția prevede aici un singur Mesia-Conducător, referirea la El din vers. 26 („Conducătorul care va veni”) nu se poate aplica unui cezar, oricare ar fi el.
  4. Argumentăm în acest studiu că „Mesia-Conducător” (Dan 9:25), „Mesia” și „Conducătorul care va veni” (v. 26) sunt aceeași persoană (Marele Mesia, vezi nota 23). Până la mesia Cirus au durat 49 de ani, numai dacă se calculează de la prima distrugere a Ierusalimului și a templului (587/586 î.e.n.), nu de la data „ieșirii cuvântului pentru restituire și rezidire” (fie în c. 700, când a profețit Isaia; fie în 605 când a profețit Ieremia; fie în 538, când Gabriel a primit această „ieșire a cuvântului” etc.), ceea ce este o șmecherie ieftină. Al doilea mesia (regele Irod Agrippa), identificat ca fiind cel „nimicit” la sfârșitul celor 62 de săptămâni, de asemenea, nu este suportat de text. Mai întâi, cele  62 de săptămâni (483 ani), după calculul rabinului ar ajunge la 520 de ani, mult prea mult! În al doilea rând, Irod Agrippa (FA 25:13) nu a fost un personaj cu valențe mesianice, sub nicio formă. În anul 66 e.n., la izbucnirea războiului, Agrippa a fost expulzat din Ierusalim, deoarece nu dorea conflict cu romanii. După aceasta, el s-a aliat cu armatele Cezarului împotriva iudeilor. Halal mesia! În orice caz, a murit de bătrânețe între anii 92-100.         

Singurul „merit” al acestei interpretări este că folosește propagandei apologetice evreiești, întrucât este o interpretare ce urmărește să evite identificarea adevăratului Mesia în această profeție.

Modele cristologice:

Versiunea E. Marinică:[39]

  1. Ieșirea cuvântului ar fi decretul lui Cirus (538 î.e.n.) din 2Cronici și Ezra, ca o împlinire a profeției lui Isaia (cf. Is 44:28; 45:13).
  2. Timpul scurs până la venirea lui Mesia Iisus trebuie să fi fost de 483-490 de ani, ca timp evreiesc „corect” , bazat pe sistemul jubiliar și nu pe istoria „seculară”, care ar fi greșită, din cauza calendarului gregorian !
  3. Cele 70 de săptămâni (490 de ani) sunt un ciclu recurent în istoria biblică a evreilor: 490 ani de la intrarea în Canaan până la „gloria maximă a lui Israel”; încă 490 ani până la decretul la decretul de rezidire (al lui Cirus) după exil.  
  4. Ultima săptămână se aplică misiunii lui Iisus din Nazaret și a ucenicilor lui printre evrei.

Obiecții:

  1. Decretul lui Cirus (538 î.e.n.) din 2Cr 36:22-23 și Ezra 1: 2-4 menționează numai a. repatrierea iudeilor; și b. reconstrucția templului; nicio vorbă despre reconstrucția politică și fizică a Ierusalimului. Este adevărat că planul lui Dumnezeu era, potrivit profeției lui Isaia, ca împăratul Cirus să inițieze și reconstrucția Ierusalimului (cf. Is 44:26, 28; 45:13), dar din nefericire, istoria nu se realizează întotdeauna după planul profetic. Isaia mai profețise în același loc, despre timpul lui Cirus (Is 45:13), că Egiptul, Nubia și Saba, cu bogățiile lor fabuloase, se vor închina lui Israel (Is 45:14). Acest fapt nu s-a întâmplat. Cirus nu a cucerit Egiptul, ci Cambyzes, fiul său, a reușit; dar faimoasele regiuni nord-est africane, cu aurul lor legendar, nu s-au asociat cu iudeii, în nciun fel. Isaia prevăzuse că Egiptul împreună cu Asiria și cu Israel aveau să formeze un singur popor închinător al Dumnezeului adevărat (Is 19:18-25), ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, și vremea împlinirii a expirat demult. Neîmplinirea unor profeții nu arată că puterea lui Dumnezeu este limitată, ci arată că profețiile clasice sunt planuri (proiecte) ale lui Dumnezeu, în care este implicată participarea și adesea colaborarea omului, prin credință și ascultare. Profețiile acestea sunt condiționate, și orice neîmplinire a condițiilor de bază duce la zădărnicirea / anularea lor. A se vedea expunerea acestui principiu fundametal al profețiilor în Ieremia 18:6-10.[40]   
  2. Astfel de calcule, care ignoră complet sursele istorice și cercetările făcute de 2500 de ani, de oameni competenți și dedicați acestei științe, nu pot fi acceptate, deoarece sunt arbitrare și manipulative. În același timp, ele sunt și selective: când rezultatele istoriei se potrivesc cu opiniile amatorului, el le acceptă ca fiind corecte; dar când nu se potrivesc, le respinge în favoarea unor calcule oculte superioare, care chipurile ar fi mai evreișeti și mai biblice. Sebi Marinică nu are nici un argument serios în favoarea faptului că de la Cirus la Iisus ar fi trecut 490 de ani, decât că așa trebuie să fi fost, ca să dea bine cu profeția! Acesta este un argument circular, inacceptabil. Cronologia rebuie luată în serios, chiar dacă nu avem întotdeauna date absolute. Pentru a abate atenția de la metoda științifică, prin care s-a stabilit o corespondență cronologică universală, Sebi își datează schemele cu ani de la Facerea Lumii, un sistem cronologic în care domnește bunul plac și care nu poate fi verificat.
  3. Existența unui ciclu mega-jubiliar de 490 ani în istoria lui Israel este o idee frumoasă dar nu și susținută istoria biblică.  la intrarea în Canaan până la „gloria maximă a lui Israel”; încă 490 ani până la decretul la decretul de rezidire (al lui Cirus) după exil. Bornele cronologice care delimitează presupusele perioade de 490 sunt adesea numai date speculative sau vagi. Care este momentul „gloriei maxime a lui Israel”? Ne-am aștepta la inaugurarea templului lui Solomon, dar de la data stabilită de Sebi Marinică (intrarea în Canaan, pe care n-o datează), au trecut 490 până spre sfârșitul domniei lui Roboam (1406-916 î.e.n.)! Până la Cirus au mai trecut 490 de ani. Dar după teoria lui, datele istorice seculare ale domniei lui Cirus nu sunt corecte – și de aceea poate fi susținută orice trăsnaie.       
  4. Ultima săptămână se aplică misiunii lui Iisus din Nazaret și a ucenicilor lui printre evrei. Aici, Sebi Marinică are dreptate, dar îi lipsește suportul cronologic. 

Versiunea dispensaționalistă (John N Darby):[41]

  1. Anii din cele 7+62 săptămâni de ani sunt scurtați, ca fiind ani profetici („ebraici” sau „caldeeni”), de 360 de zile, care ar totaliza 173.880 zile (adică 476 ani solari), încheiați în anul 32 e.n., la intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim.   
  2. Cele 69 de săptămâni se calculează de la permisiunea de rezidire a Ierusalimului din Neemia 2, dată de Artaxerxe în anul al douăzecilea al domniei (445/454).
  3. Ultima săptămână (7 ani) nu ar fi venit încă, ci ea vine după un lung interval (o paranteză a Bisericii), la un timp necunoscut.
  4. Conducătorul care vine în v. 26 și care face legământ cu evreii în vers. 27 ar fi Antichristul viitor.

Obiecții:

  1. Un asemenea mod de a calcula timpul este absolut artificial. Niciodată evreii n-au calculat astfel în timpurile biblice sau în era creștină. Anul apocaliptic de 360 zile este dedus din corespondența dintre diverse exprimări ale celor „3 ½ vremi” (= ani apocaliptici în Daniel 7:25; 12:7; Ap 12:14, după modelul din Lc 4:25; Iac 5:17), echivalate cu 1260 zile (Ap 11:3; 12:6) sau 42 de luni (Ap 11:2; 13:5), de unde se deduce că o lună profetică are 30 zile și, prin urmare, anul profetic are 360 zile. Acestea sunt însă exprimări codificate pentru o perioadă apocaliptică specifică, din motive practice, și nu se deduce de aici vreo regulă de calculare a timpului istoric. Teoria aceasta este pe bună dreptate criticată de mulți, chiar din sânul bisericilor care favorizează dispensaționalismul.
  2. Cele 7+62+1 (= 70) săptămâni nu trebuie calculate de la permisiunea lui Artaxerxe din Neemia 2 (445/454 î.e.n.), deoarece reconstrucția Ierusalimului începuse puțin mai devreme, sub Artaxerxe, dar între timp fusese oprită (Ezra 4:11-12, 21, 23) cu violență (Ne 1:2-4). De aceea, Artaxerxe a dat lui Neemia o permisiune de reconstrucție a Cetății (Ne 2:3-9), după cum promisese mai devreme (Ezra 4:21b). Este exclusă posibilitatea ca evreii să se fi apucat de rezidirea Ierusalimului, în faza anterioară descrisă în Ezra 4:11 etc). Fără permisiune imperială, capii lor ar fi fost executați, deoarece reconstrucția unei cetăți, care fusese capitala unui mic imperiu, era o chestiune politică, mult mai scandaloasă decât rezidirea unui templu. Dacă evreii abia au putut fi convinși să zidească templul, deși aveau de partea lor decretele lui Cirus și Darius, cu atât mai puțin puteau fi convinși să se apuce de reconstrucția unei cetăți, fără permisiune imperială, cu riscuri atât de mari. Iar atitudinea lui Artaxerxe, care suspendă lucrările de reconstrucție pentru Cetate (Ezra 4:21a), arată clar că evreii se apucaseră de treabă cu voia împăratului: Artaxerxe nu a pedepsit pe nimeni, ba mai mult, a promis să le dea o permisiune explicită pe viitor (Ezra 4:21b). Aceasta dovedește că permisiunea imperială din anul al 20-lea (445/444 î.e.n.) nu a fost prima, și că decretul lui Artaxerxe din anul al 7-lea (459/457 î.e.n.), din Ezra 7, care este cel mai generos dintre toate decretele imperiale persane, trebuie luat în considerație, așa cum s-a făcut timp de sute de ani în teologia protestantă.
  • Nu este nicio îndoială că porunca rezidirii Ierusalimului începe cu Artaxerxe, nu mai devreme. Chiar și autorități seculare recunosc faptul.[42] Iar primul decret al lui Artaxerxe (457 î.e.n., Ezra 7), în ciuda faptului că nu vorbește explicit despre zidurile Cetății, este suficient de permisiv și de sugestiv, prin anumite detalii care indică reconstrucția Ierusalimului și chiar a celorlalte cetăți.[43]      
  • Intervalele (întreruperile de timp) introduse în schema celor 70 de săptămâni sunt absolut inacceptabile, deoarece în acest caz, timpul exact nu ar mai avea nici un sens (70 de săptămâni = 2500 de ani?). După cum cele 62 săptămâni urmează imediat primelor 7 săptămâni, tot așa ultima săptămână urmează imediat celor 62 de săptămâni. Nu există în text nicio sugestie că ultima săptămână ar trebui „amânată” sau ruptă și pusă în alt loc. Această detașare nenaturală a ultimei săptămâni s-a făcut numai pe criteriul doctrinei dispensaționaliste, specifică evanghelicilor. [44] Dacă cele 70 săptămâni conduc la ispășirea nelegiuirii (v. 24), cum s-ar putea extinde până la „necazul cel mare”? Face Dumnezeu vreo ispășire la sfârșitul lumii? Nu a făcut Mesia ispășirea deplină? Apocalipsa nici nu vorbește despre „o săptămână”, ci de o jumătate a numărului șapte (3 ½ „vremi”/„ani” = 1260 zile), care se repetă în diverse forme, de șapte ori, în Daniel și Apocalipsa. În Daniel 9:27 nu este vorba de nicio rezidire a templului în timpul sfârșitului, sau de vreun „necaz mare” apocaliptic pentru evrei în viitor. Dimpotrivă, după evenimentele mesianice descrise, și de urnările lor (dezastrul din anul 70), ni se spune că pustiirile vor dura „până la sfârșit” (Dan 9:26d; 27).
  • Este o forțare a textului să spunem că „Mesia Conducătorul” și „Conducătorul care Vine” ar fi personaje diferite. De aceea, subiectul versetului 27 („El”), Cel care „va da putere unui legământ cu cei mulți” trebuie să fie același subiect logic al versetelor anterioare: nimeni altul decât Marele Mesia. Termenul „legământ” (bərî) în Daniel se folosește doar cu sens religios (9:4; 11:22,28, 30, 32), nu are de a face cu un antihrist. Iar ḡîḏ se mai folosește în Daniel, denumind pe pontiful reprezentant al religiei iudaice, care asigura relația dintre Dumnezeu și popor (11:22b).[45]

Versiunea protestantă clasică / historicistă (Johann Funk – Isaac Newton – AZS):

  1. Cele 70 de săptămâni sunt formate din 7+62+1 segmente continue.
  2. Startul celor 70 de săptămâni este de la decretul restaurării civile dat de Artaxerxe (Ezra 7: 12-26) în anul 457 î.e.n.), în virtutea căruia Ierusalimul a început să fie rezidit, chiar înainte de Neemia (Ezra 4:11-16). Înainte de acest eveniment, nu există nimic în decretele date de Cirus și Darius, care să se refere la reconstrucția Ierusalimului.
  3. Când se fac calcule (scăderi, adunări), care implică părți din era noastră și dinaintea erei noastre, este nevoie să transformăm anii dinaintea erei noastre, din ani istorici, în ani matematici (sau astronomici). Aceasta se face scăzând o unitate din anii î.e.n. De exemplu, anul 457 î.e.n. este anul „minus (–) 456”; anul 1 î.e.n. este matematic vorbind, anul „zero” (0). Trebuie făcut așa, deoarece, spre deosebire de scara matematică cu care efectuăm operațiile, pe scara istorică nu avem anul zero, înaintea anul 1, ci avem anul 1 î.e.n. Pentru a înțelege această situație, urmăriți schița de mai jos:
istoric 3  î.e.n. 2  î.e.n. 1  î.e.n. 1  e.n. 2  e.n. 3  e.n.
matematic,  astronomic 2 – 1 0 (lipsă) + 1 + 2 + 3
  • Nu toate evenimentele menționate în Daniel 9:24-27 se includ în cele 70 de săptămâni. Versurile 26c-d și 27cd se referă la efectele pe termen scurt (după cele 70 de săptămâni) sau pe termen lung, ale respingerii lui Mesia:

Se va strica poporul Conducătorului care vine, şi își va găsi sfârșitul în iureșul cotropitor;
și până la sfârșit sunt hărăzite război și pustiiri.
Apoi pe aripa [templului] (sau: în locul Lui) va sta scârnăvia (idolul) pustiitorului,
până când atotnimicirea hotărâtă se va turna asupra pustiitorului.

  • Primele 7 săptămâni (49 ani) nu se referă la încheierea reconstrucției. După o întrerupere forțată care a avut loc aproximativ între anii 456-445 î.e.n., rezidirea Ierusalimului s-a încheiat în anul 444 î.e.n. (Ne 2:1), în 52 de zile (Ne 6:15). Dar în anul 408 î.e.n., la 7×7 ani după începutul reconstrucției Cetății (457 î.e.n.), a avut loc primul jubileu al perioadei restaurării. Întreaga perioadă (70×7 = 490) este un mega-jubileu (49×10 = 490), bazat pe ciclul anilor sabatici; de aceea, prima șarjă din întreaga perioadă mega-jubiliară acordată Israelului postexilic este un jubileu, încheiat cu anul jubiliar cuprins între oct. 408 – oct. 407 î.e.n. Potrivit Torei, la proclamarea jubileului, anumite posesiuni înstrăinate trebuiau să se întoarcă fără plată (Lev 25:8-16). Ca dovadă că întreaga perioadă de 490 începuți în 457 î.e.n. este o perioadă sabatică și jubiliară, avem o serie de ani sabatici atestați istoric, care se înscriu perfect în cadrul seriei ciclice inaugurate odată cu decretul lui Artaxerxe din Ezra 7.[46]
  • Anul 27 e.n., la încheierea celor 7+62 de săptămămâni, este anul botezului lui Iisus, când El a fost proclamat ca Mesia de glasul lui Dumnezeu (Mat 3:17), însemnat de Duhul Sfânt (Mat 3:16), uns de Duhul Sfânt (Lc 4:16-19; FA 10:38) și recunoscut de ultimul profet al lui Israel (Ioan Botezătorul: In 1:15, 26-41).  El Și-a început misiunea publică prin cuvintele: „S-a împlinit vremea!” (Mr 1:14-15), iar la sfârșitul misiunii Lui a menționat profeția lui Daniel (Mat 24:15-16; Mr 13:14), ceea ce înseamnă că a avut în vedere profeția din Daniel 9, fiindcă aceasta este singura care vorbește cronologic despre Mesia („vremea”) și care conține în același timp expresia „urîciunea pustiitorului”, cu referire la dezastrul prevăzut al Ierusalimului.
  • Anul botezului lui Iisus se calculează astfel: După Luca 3:1, 3, 16, 21-23, a avut loc în anul al 15-lea al cezarului Tiberius, când Iisus avea aproximativ 30 de ani (vârsta minimă pentru o funcție sacră).[47] Anul al 15-lea al lui Tiberius trebuie socotit în stil antic, nu după moartea predecesorului său Augustus (anul 14 e.n.), ci de când Augustus l-a asociat la domnie pe Tiberius, în anul 12 e.n., făcându-l egal cu sine, numit co-princeps. Aceasta înseamnă că anul al 15-lea al lui Tiberius era anul 12+15 = 27 e.n. 
  • Cum se face că în anul 27 „după Christos”, Iisus avea 30 de ani? Este știut că era creștină a fost inventată ca sistem prin calcule, de către un călugăr dobrogean (Dionisie Smeritul, 470-545). Calcului erei creștine este greșit (rămas în urmă) cu circa 4-5 ani, deoarece Iisus S-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare (Matei 2), care a murit în primăvara anului 4 î.e.n. Un scurt timp este necesar de adăugat pentru evenimentele descrise în Matei 2 (fuga și întoarcerea din Egipt, uciderea pruncilor de la „doi” ani în jos în Betleem), astfel că la anul 27 Iisus avea sigur 30-31 de ani. Despre ziua și luna nașterii nu avem decât speculații pioase.[48] 

Anul morții lui Iisus este disputat de istorici și de teologi, pe diverse motive. Se știe că a avut loc cu ocazia sărbătorii de Pesah, primăvara. În funcție de ziua săptămânii în care a căzut Pesah în anul respectiv, cercetătorii preferă un an sau altul, de obicei 30 sau 33 e.n.[49] Evanghelia după Ioan arată însă că de la botezul lui Iisus, până la moartea Lui au trecut fie doi ani și jumătate, fie trei ani și jumătate (în funcție de numărul de sărbători de Paște la care a participat Iisus: Ioan 2:13; 6:4; 11:55; dacă și sărbătoarea din Ioan 5:1 a fost tot un Paște,[50] atunci numărăm un timp de peste 3 ani pentru activitatea publică a lui Iisus, ceea ce ne duce la primăvara anului 31 e.n.

Anul încheierii celor 70 de săptămâni, 34 e.n. este marcat de ruptura definitivă dintre urmașii lui Iisus („nazarinenii”) și Israel. Ucenicii lui Iisus au mai predicat în Ierusalim și în Iudeea câtva timp, după învierea și înălțarea lui Iisus. Dar Marele Sanhedrin, care dăduse la moarte pe Iisus, a decis, în cele din urmă, stârpirea definitivă a „sectei nazarinene”, atât în Iudeea, cât și pretutindeni. Primul martir al acestei decizii a fost diaconul Ștefan, iar principalul vânător de nazarineni a fost un tânăr rabin Șaul, discipol al lui Rabi Gamliel cel Bătrân (FA 6-7; 8:1-2; 22:3, 20; 1Cor. 15:9). Această persecuție hotărâtă a determinat pe mulți creștini să fugă din Iudeea și unii din ei au început să predice și goyimilor Evanghelia lui Iisus (FA 11:19-26). În același timp s-a convertit Șaul și a devenit apostolul goyimilor (FA 7:58; 8:1, 3; cap. 9 etc.), și și-a luat numele latin Paulus („cel mic” / „puțin”), după ce l-a convertit pe guvernatorul Sergius Paulus (FA 13:7-12; 13:1). În țările de tradiție slavonă îi spunem „Pavel”. Putem afla timpul martiriului lui Ștefan, calculând timpul convertirii lui Șaul / Paulus. În Galateni 1:17-18; 2:1-5), Pavel arată că de la convertirea sa, până la Sinodul Bisericii din Ierusalim au trecut 3 ani + 14 ani, iar la scurt timp după Sinodul din Ierusalim, Pavel a ajuns în Corint pe timpul guvernării lui Gallio (FA 18:12-27). S-a descoperit o inscripție la Delphi care arată că acest senator (Lucius Junius Gallio Annaeanus, frate cu Seneca), a fost proconsul în Corint în anul 52. Scăzând din 52 anii 3+14 menționați în Galateni, de asemenea scăzând și perioada aproximativă, probabil mai scurtă de un an, cât a durat de la Sinodul apostolic până la misiunea din Corint (FA 15:6, 35-36, 40; cap. 16-18), ajungem la anul 34 e.n.   

 


NOTE explicative

[1] Daniel 9:24-27 este poezie. Poezia ebraică nu se întemeiază pe ritm regulat și rimă, ca poezia clasică europeană. Elementele poetice se găsesc în accentuare (număr de cuvinte / accente) și în limbajul specific. Structura poetică a hemistihurilor din cele patru stanțe ale acestui pasaj este următoarea:

v. 24:   3+3 ⫽ 2+2+2 ⫽ 3+3+3
v. 25:   2+2+3 ⫽ 2+3 ⫽ 2+2+2
v. 26:   2+2  ⫽ 2+3 ⫽ 3+2 ⫽ 4
v. 27:   3+2  ⫽ 2+3 ⫽ 2+2 ⫽ 2+2

[2] Transliterarea se face prin simboluri internațional recunoscute în studiile ebraice, care reprezintă o echivalență grafică a semnelor și urmărește exactitatea pronunției. Nu se scrie: șavuim șivim nehtah al amha veal ir codșeha! Simbolurile folosite în transliterare sunt următoarele:

  • Vocalele ā ē ī ō ū â ê î ô û sunt convențional lungi (î = „i” lung ; â = „a” lung etc.); å = între „a” și „o”.
  • Vocalele ă ĕ ŏ sau ᵃ ᵉ ᵒ ₐ sunt foarte scurte;
  • Vocala ə (numită „șva”) în ebraica biblică este un „ă”, iar în ebraica modernă „e”. 
  • ᵓ (reprezintă pe „alef”), simpla lovitură de glotă (dificil de explicat în scris); astăzi nu se pronunță.
  • ᶜ (reprezintă pe „ain”) – un alt semn (din fundul gâtului, ca în arabă), care nu se pronunță astăzi.
  • w = ŭ (ca în engl. Washington), astăzi se pronunță „v”; de exemplu, conjuncția wə- este pronunțată de obicei în ebraica modernă „ve”.
  • ḇ = un „v” pronunțat cu amândouă buzele; astăzi se pronunță ca „v” românesc.
  • ḡ = un „g” mai șters „gh” (ca în „van Gogh”); astăzi se pronunță ca și „g”;
  • ḏ = „d” cu limba între dinți, ca în engl. „the”; astăzi se pronunță ca și „d”;
  • ṯ = „th” englezesc din „thank”; astăzi se pronunță ca și „t”;
  • ḵ = un „k” șters (kh); astăzi se pronunță ca și ḫ, un „h” gutural;
  • ḫ sau ḥ = un „h” gutural, ca „ch” german;
  • ṭ = un fel de „t”, mai apropiat de „ț”sau de „č”, ca în engl. „two”; astăzi se pronunță „t”;
  • ç = „ț”;
  • q = un „k” mai accentuat, pronunțat cu omușorul;
  • š = „ș”; 
  • ś = se pronunța ca un sunet intermediar „s+ș+l”; astăzi se pronunță ca și „s”;
  • Vocalele cu accent ascuțit: á é í ó indică accentul tonic al cuvântului. Vocalele â ê î ô û, pe lângă faptul că sunt mai lungi, au și accent tonic. De obicei, cuvintele ebraice se accentuează pe ultima silabă, ca în franceză, cu excepția cuvintelor în care se specifică accentul pe penultima (e. g. qóḏeš, gáḇer, méleḵ)
  • Punctul interior ∙ din cuvinte a fost pus aici numai pentru a separa părțile de vorbire care fac parte din același cuvânt compus, pentru a ajuta pe cititor să observe alcătuirea cuvântului. 

[3] Verbul נֶחְתַּךְ neḫtaḵ, un pasiv de la radicalul חתך ḫatak (a tăia o parte, scurta, reteza, tranșa, decupa, scoate). Este un termen specific ebraicei populare, folosit numai aici în Biblia ebraică. Este un vechi radical semito-hamitic (e.g. în egipteană: ḫsq, ḫsk, ḫčk, ḫsk = a tăia, a reteza; ḫsk.t= cuţit), și apare în comentariile scribilor de la Qumran (4Q252  1:1-5), unde se face referire la Geneza 6: „zilele lor vor fi scurtate (יחתכו‎) la 120 de ani”. În ebraica târzie (mișnaică, talmudică), acest verb se folosește uneori și cu sensul de „a rosti (pronunța)”, „a decide”, ceea ce este specific multor verbe de „tăiere”, în diferite limbi: lat. decido: a tăia; a tranşa; a hotărî;  fr. trancher (tranșé): a tăia în două, a reteza; a tranşa, a hotărî; germ. scheiden (a separa) > entscheiden (a hotărî). Și unele verbe ebraice manifestă această tendință: gazar (a tăia, a separa, a exclude, 2Îm 6:4; Ps 136:13), se folosește și cu sensul de „a decreta” (Iov 22:28; Est 2:1).

Pentru a exprima ideea că ceva „este hotărât”, Daniel avea la îndemână verbe mai potrivite (neḫeraç „s-a hotărât” v. 26-27; munnā „a fost rânduit/menit/destinat/hărăzit”, Dan 1:5; ḫuqqaq „s-a stabilit” / „s-a dispus”, Pr 31:5; niḡzar „s-a decretat”, Est 2:1). Dar pentru ideea de „a tăia din…”, „a lua o porție”,  „a repartiza/aloca din…”, „a tăia pentru a distribui”, „a scoate / croi dintr-un întreg”, nu ar fi avut cuvânt mai potrivit decât acela pe care l-a folosit: נֶחְתַּךְ neḫtaḵ.

Un detaliu important, care confirmă interpretarea semantică de mai sus, este că predicatul neḫtaḵ („a fost tăiat deoparte”), trebuia să se acorde în număr cu subiectul šāḇūᶜîm (săptămâni), care este plural. Astfel ar fi fost de așteptat să fie scris neḫtəḵû („au fost tăiate deoparte”), nu neḫtaḵ („a fost tăiat deoparte”).  Acest interesant aspect gramatical se explică prin nevoia de a exprima subiectul multiplu sau plural ca pe o unitate (cf. Dt 8:13; Os 4:11; 9:2; 10:8; Pr 27:9.” De aceea putem traduce „o porție de 70 de săptămâni este tăiată și repartizată…”.

Versiunile antice atestă acest sens: synetmēthēsan „au fost tăiate” (Theodotion), adbreviatae sunt „sunt scurtate / tăiate din” (Vulgata), niṯṯanîḫôn „au fost tăiate” (Syriaca), iar unele dintre traducerile de mai târziu au conservat acest sens: Biblia lui Wycliffe (WYC), 1382-1395 (be abridged „scurtat”), Biblia Cehă Kralická 1613 (odečteno jest „este dedus / scăzut / sustras”), Biblia Românească 1688 („s-au tăiat” preste poporul tău)”;  Rotterham 1681 (been divided), Darby 1868 (apportioned out), Biblia Douay-Rheims 1899 (shortened „scurtat”). 

[4] Masoreții au vocalizat לְכַלֵּא lə∙ḵallêᵓ (ca să fie nimicită, până la nimicire), presupunând că ar fi vorba de verbul כַּלֵּה (a termina, a extermina). Dar acest infinitiv este folosit de Daniel 12:7 în forma ‎כַּלּוֹת kallôṯ. Mai probabil aici ar trebui păstrată vocalizarea moștenită dinainte de masoreți, deoarece verbul כלא a opri, reține, a închide se întâlnește astfel în Ec 8:8 ‎לִכְלוֹא li∙ḵlôᵓ (ca să oprească), vezi și Ps 40:10; Is 43:6; Ier 32:2-3. Ideea întemnițării (închiderii) fărădelegii se regăsește în viziunea lui Zaharia (5:8). Masoreții nu pot fi suspectați de ignoranță, dar având în vedere ortografia schimbătoare și interschimbabilă chiar, a celor două verbe, în diverse locuri, putem înțelege de ce verbul כלא (a opri, reține, a închide)putea fi ușor confundat cu כלה (a termina, a extermina). Aparatul critic din BHS (Biblia Hebraica Stuttgartensia) recomandă citirea לִכְלֹא li∙ḵlōᵓ (ca să închidă).

Pe de altă parte, lə∙ḵallêeste o tradiție de citire mai veche decât preferința masoretică, deoarece se reflectă în vechile versiuni: Septuaginta și Theodotion (syntelesthenai = a se sfârși, a se termina), Vulgata (consummetur = a se termina). Prin urmare, divergența aceasta este mai veche de 2000 de ani și acum este dificil de dat un verdict definitiv asupra modului în care ar trebui reconstituit și citit textul aici. Dar după cele mai bune informații pe care le avem, prefer, totuși, citirea li∙ḵlō(pentru a reține, a închide, a opri, a întemnița). Orthodox Jewish Bible (OJB, 2002) a citit li∙ḵlō  atunci când a tradus „to restrain (the transgression)”.

[5] Vocalizând cuvântul consonantic moștenit ‎ולחתם wlḫtm, masoreții au presupus că aici nu ar fi verbul חתם ḫatam (a pecetlui, a confirma, etc.), ci Hifil-ul infinitiv al verbului התם hatam, de laradicalul תמם tamam (a fi complet, terminat, încheiat, desăvârșit, întreg), astfel încât au cititוּלְהָתֵם û∙lə∙hāṯēm „și ca să fie complet” (până la umplerea măsurii, până la desăvârșirea). Această variantă ar avea un precedent în Dan 8:23. Dacă însă preferăm forma existentă dinainte de masoreți, atunci apare ideea de „pecetluire a păcatelor”, sugerând ideea că păcatele sunt păstrate până la dispoziția lor finală, la judecată. În acest caz, expresia ar fi în continuarea celei anterioare, unde fărădelegea este închisă. Aici este și sigilată (compară cu Ap 20:3 și în special Iov 14:17, unde se folosesc trei termeni din acest verset: חָתֹם ḫāṯōm (a sigila); פֶּשַׁע  péšaᶜ (fărădelege; răzvrătire, trădare, apostazie); עָוֹן ᶜāwōn (nelegiuire, strâmbăciune, nedreptate).  A se vedea și Dt 32:34 (în întregul context, 1-43), unde apare ideea că păcatul lui Israel este „depozitat la Mine și pecetluit în magaziile (tezaurele) Mele”.

[6] În textele ebraice poetice, articolul definit adesea lipsește, acolo unde ar fi de așteptat. De exemplu, avem substantivul cu articol הַפֶּשַׁע (fărădelegea), dar  חַטָּאת (păcat) și  עָוֹן (nedreptate), fără articol.

[7] Verbul ḵappēr (a ispăși, a expia), este definit în dicționare cu sensurile probabile: a acoperi, a împăca, a îmbuna (îmblânzi, a potoli pe cel ofensat), a compensa un rău făcut, a despăgubi; a șterge, a îndepărta, desființa. Este un verb obișnuit în legătură cu ritualul jertfelor. Apare în asociere cu ᶜāwōn (Lev 10:17; 1Sam 3:14; Ps 78:38; Pr 16:6; Is. 6:7; 22:14; 27:9; Ier 18:23), dar uneori și cu alți termeni pentru păcat (Ex 32:30; Ps 65:4; 79:9). Acest verb este înrudit cu substantivul kófer (preț de răscumpărare, compensație). Isaia folosește verbul în Is 6:7; 22:14; 27:9; precum și substantivul substantivul kófer (Is 43:3), iar versurile din Is 53:4-6, 8, 10-12 explică pe larg noțiunea de ispășire înlocuitoare: pentru a împlinia voia lui YHWH, Nevinovatul plătește pentru vinovați, ca o victimă mută, asumându-Și o vună care nu-I aparține (v. 7).     

[8] Prepoziția ebraică  ל – (la, pentru, ca să, spre, către, al, împotriva, în favoarea etc.) are și uzuri temporale, uneori înlocuind pe עַד ᶜaḏ (până la), ca în Dan 8:17; Deut 16:4 ; 1Sam 13:8, Gen 3:22.  

[9] Termenul ‎צֶדֶק çéḏeq (sinonim cu çəḏāqā, de unde rom. sădăcat) este redat în lexicoane cu sensul de „ceea ce este drept (normal, bine)”, dreptatea, dreptul, corectitudinea, justețea, normalitatea,  armonia cu Legea lui Dumnezeu; acuratețe, legitimatate, nevinovăție (Cornilescu: neprihănire), cauză dreaptă, voia dreaptă a lui Dumnezeu, orânduiala corectă a lumii, bunătate; dreptate mântuitoare (îndurare), îndreptățire, achitare, reabilitare, izbăvire, victorie, triumf; nepăcătuire (în viață sau în lume).  Noțiunea aceasta este în contrast cu toți termenii uzuali pentru păcat, în special este un antonim al lui עָוֹן ᶜāwōn (strâmbătate, nedreptate, nelegiuire, păcat, vină etc.), vezi Ps 69:28; Pr 13:6; 14:34;  Is 64:4-5; Ez 3:20; 18:19- 22, 24;  Ez 33:12, 14, 16; Dan 4:24; 9:16; Mi 7:9. Derivatele rădăcinii çadaq (çéḏeq / çəḏāqā, çāddîq) au puternice valențe mesianice (Ier 23:5-6; 33:16; Za 9:9), iar combinația termenilor ᶜôlām/ᶜōlāmîm (veac, veci) și  çéḏeq/çəḏāqā  este un motiv divin și mesianic în scrierile profetice: Ps 110:4; 119:142, 144; Is 9:7; 32:17; 51:6, 8; Os 2:19. Ce altă dreptate / mântuire poate fi veșnică, în afară de aceea care vine de la Dumnezeu, prin Mesia.  Folosirea pluralului ᶜōlāmîm (veacuri, veci: 1Împ 8:13; Ps 61:5; 145:13; Is 26:4; 45:17) este o accentuare poetică a ideii de timp nedefinit ᶜōlām, care aici se referă la eternitatea lui Dumnezeu.

[10] Ebraica biblică folosește adesea o figură de stil, numită hendiadă, care este o sintagmă formată din două substantive (sau alte două părți de vorbire de același fel) conectate prin waw. În DEX, hendiada este definită ca o „figură de stil care constă în înlocuirea unui substantiv însoțit de un atribut prin două substantive sau a unui atribut adjectival cu unul substantival.” (A nu se confunda cu dubletul, în care părțile sunt sinonime, devenind un clișeu: ‎תֹהוּ וָבֹהוּ Gen 1:2, ‎נָע וָנָד Gen 4:12, ‎קוֹץ וְדַרְדַּר Gen 3:18, ‎חֵן וָחֶסֶד Est 2:17; zéḇaḫ û∙minḫā, Dan 9:27).

Într-o hendiadă, al doilea membru este explicativ pentru primul, iar contextul arată că cei doi termeni nu sunt conectați astfel ca o simplă enumerare. De exemplu, în cazul חָזוֹן וְנָבִיא ḫāzôn wə∙nāḇîᵓ, nu avem o simplă enumerare („sigilarea vedeniei și a profetului” ?). De asemenea, cei doi termeni nu sunt sinonimi: חָזוֹן  ḫāzôn înseamnă la origine „viziune” / „vedenie”, dar frecvent se folosește cu sensul de „profeție”, ca mesaj comunicat din partea unui profet, indiferent de relația ei cu vreo vedenie (Is 1:1; Dan 10:14; Ob 1:1; Na 1:1). Iar nāḇîᵓ este termenul ebraic clasic pentru „profet”. Relația dintre cele două noțiuni este evidentă, dar nu este una de sinonimie, ci de apartenență sau de conectare explicativă (vezi 2Cr 32:32; Ez 7:26, unde termenii ḫāzôn și nāḇîᵓ se întâlnesc în strânsă legătură). Astfel se traduce „profeție rostită de profet” – mai exact, „profețiile profeților”, deoarece singularul este adesea unul colectiv, referindu-se la o realitate mai generală, nu la un anumit individ). Faptul că cele două substantive sunt nedefinite, întărește cele spuse. Alte hendiade în acest poem profetic mai sunt רְחוֹב וְחָרוּץ  (v. 25) și כָּלָה וְנֶחֱרָצָה (v. 27).

Adesea singularul substantivelor este un singular colectiv, care se poate traduce cu plural în românește. Mai multe substantive din acest poem se pretează la traducere în plural. De asemenea, pluralul gramatical nu este și plural logic; adesea indică un termen abstract. De exemplu, participiul šōmēmôṯ din v. 26, în loc de „ruine”, „pustiiri”, poate fi înțeles simplu ca un abstract („pustiire”), ca și səlîḫôṯ (iertare, Dan 9:9; Ne 9:17.

[11] [Transliterarea pluralului qåḏåšîm poate fi și qɔḏɔšîm sau qŏḏŏšîm (unde ɔ și å reprezintă o vocală între „a” și „o”. Când este precedat de articol, pluralul qåḏåšîm are forma haq∙qŏḏāšîm, Ex 26:33; Ez 42:13 (unde ŏ este un „o” / „å” foarte scurt), sau haq∙qəḏāšîm, 2Cr 5:7; Ez 44:13]

Expresia qóḏeš qåḏåšîm (preasfințenie, ceva preasfânt) este un superlativ construct  paronomastic, format din singularul qóḏeš (sfințenie, ceva sfânt) și pluralul lui (qåḏåšîm), ca în cazurile similare: regele regilor (regele suprem), cântarea cântărilor (cea mai frumoasă cântare), cerul cerului (cel mai înalt cer), etc. În forma aceasta (fără articol), expresia se întâlnește în special în Tora, denumind pe rând diversele obiecte, mobile, jertfe, ofrande și ritualuri, care aveau loc la sanctuar (Ex. 29:37; 30:10, 29, 36; 40:10; Lev. 2:3, 10; 6:10, 18, 22; 7:1, 6; 10:12, 17; 14:13; 24:9; 27:28; Num. 18:9; 1 Cr. 23:13; Ez. 43:12; 45:3; 48:12). Nu este vorba în mod direct de Locul Preasfânt sau Sfânta Sfintelor (a doua încăpere a cortului / templului mozaic), deoarece aceasta apare întotdeauna cu articol definit: qóḏeš haq∙qŏḏāšîm (Ex. 26:33-34; Num. 4:4, 19; 1 Împ. 6:16; 7:50; 8:6; 1 Cr. 6:34; 2 Cr. 3:8, 10; 4:22; 5:7; Ez. 41:4).

Adevăratul sens al acestei expresii cu care culminează ultimul vers din Dan 9:24 (məšōaḫ qóḏeš qåḏåšîm „a unge preasfinția / preasfintele lucruri / ceva preasfânt”) este inaugurarea prin ungere a unui sanctuar, cu tot ce ținea de el, inclusiv preoția lui: Ex 40:9-15 (compară cu Ex 28:41; 29:21, 36; 30:30; Lev 8:10-12, 30; Num 7:1; 35:25). Dar în timp ce trimiterile acestea duc la ritualul inaugurării întregului sanctuar al lui Moise (care doar în urma ungerii este numit sfânt și preasfânt), în Dan 9:24 expresia „a unge ceva preasfânt” sugerează că sanctuarul care va fi inaugurat, cu tot cu preoția lui, este deja preasfânt cu adevărat. Faptul că cele 70 săptămâni se încheie astfel este foarte semnificativ. Epistola către Evrei și Apocalipsa preiau motivul sanctuarului ceresc (Palatul ceresc al lui Dumnezeu, „Casa Tatălui”, cum îl numea Iisus: In 14:2, comp. Lc 2:49; In 2:16). Acesta este menționat frecvent în TNK, ca fiind destinat lui Israel în cer și pe pământ (Ex 15:17-18; comp. Ev 11:10; Ap 21:2-3), ca adevăratul templu al lui YHWH (1Împ 8:39, 43, 49; 2Cr 6:30, 33, 39; Ps 33:14). Marele Mesia, preot-rege în felul lui Malki-çédeq (Ps 110:4), despre care se vorbește și în scrierile de la Qumran, este Preotul unic, cu o Jertfă unică, prin care a intrat în acest Sanctuar, ca precursor al nostru (Evrei 6:19-20; 9:11-15).

Aaron şi fiii lui au fost incluşi în acea ungere inaugurală (Ex 28:41; 30:30;  40:13;  Nu 35:25).  1Cr 23:13 se referă la rolul lui Aaron ca preot (וַיִּבָּדֵ֣ל אַהֲרֹ֡ן לְֽהַקְדִּישׁוֹ֩ קֹ֙דֶשׁ קָֽדָשִׁ֤ים), text oarecum dificil, pentru că a fost tradus divergent: „Aaron a fost pus deoparte să fie sfinţit ca preasfânt”, sau: „Aaron a fost pus deoparte ca să sfințească (consacre) lucrurile preasfinte” (majoritatea traducătorilor). Trebuie totuși să observăm că preotul este numit „sfânt” קָדוֹשׁ (Lev 21:8; Num 16:5, 7), și în același timp, că adesea diferența dintre קֹ֥דֶשׁ (ceva sfânt) și קֹ֥דֶשׁ קָֽדָשִֽׁים  (ceva preasfânt) nu reprezintă, în mod clar, grade de sfințenie, deoarece acelaşi lucru se numeşte uneori „sfânt”, alteori „preasfânt” (Lv 2:3.10; 6:10.25.29; 7:1.6; 10:12.17; 14:13; 24:9; 27:28; Nu 18:9; Ez 42:13), de exemplu: jertfa mâncată de preoţi. Chiar spaţiile sacre, poartă uneori denumiri „inverse” (קֹ֥דֶשׁ Sf Sfintelor, în Lev 16; și קֹ֥דֶשׁ קָֽדָשִֽׁים  Ez 28:9; 43:12; 45:3, o arie largă de 50kmp, în care era proiectată construcţia templului).

Aceste considerații lingvistice arată că, deși ungerea de קֹ֥דֶשׁ קָֽדָשִֽׁים nu se referă în mod direct la un preot, totuși ungerea întregului sistem includea ungerea preoților, fără de care, întregul sanctuar ar fi fost o machetă moartă. De aceea cred că această realitate trebuie subliniată. Pe de altă parte, o parte dintre traducători au preferat să traducă Sfântul Sfinților, fie inspirați de textul din 1Cr 23:13, fie mai degrabă de context, întrucât în centrul întregii profeții (v. 25) este anunțată venirea lui māšîaḫ (Unsul). Or, El este Unsul Domnului și Sfântul, în cel mai înalt sens, deoarece este uns ca Preot și ca Rege: nu există oficiu mai sfânt (Evrei 7:26). Trebuie așadar considerată în mod serios legătura dintre expresia „ungerea Preasfântului Sanctuar” (v. 24f) și referirea la Unsul (v. 25a), cu atât mai mult, cu cât noțiunea de sanctuar este și un simbol al trupului lui Mesia (Ioan 2:19-22; vezi și Is 8:14, în relație cu profeția despre Emanuel – Is. 8, 10; 7:14; Is 8:23; 9:1, 5-6⫽Is 9:1-2, 6-7).

Sistemul Sanctuarului ceremonial al legământului mozaic a fost inaugurat prin ungere o singură dată. Acea ungere s-a păstrat valabilă atâta timp cât a durat acest sistem, chiar dacă aspectul fizic al sanctuarului s-a schimbat, de-a lungul timpului, de la cortul mozaic la templul lui Solomon, apoi la templul rezidit de Zorobabel și restaurat spectaculos de Irod cel Mare. Ungerea celor preasfinte (obiecte și persoane) s-a transmis până la ultima construcție istorică a templului. În TNK nu este scris nicăieri că templul lui Solomon sau templul rezidit de Zorobabel ar fi fost inaugurate prin ungere. Moise a uns pe Aaron și pe fiii lui, ca să fie astfel dedicați preoției (Num 3:3). Nu ni se spune că în fiecare generație ar fi fost unși noii preoți. Există un singur verset care pare să spună că marele preot Țadoc ar fi fost uns, cu ocazia în care a fost uns a doua oară Solomon (1Cr 29:22), deși textul nu spune explicit că și Țadoc a fost uns. Dar chiar dacă așa ar fi fost, aici nu se descrie un ritual obligatoriu, ci unul determinat de o nouă ungere, festivă, a regelui care fusese deja legitimat prin ungere. Sfințirile ulterioare ale sanctuarului au fost făcute prin rugăciuni și jertfe (1Împ 8:63; 9:3, 7; Ps 30:12Cr 7:5, 16; Ezra 6:16-17), prin curățire (purificare fizică și rituală: 2Cr 29:5, 15). Ritualul obișnuit al sfințirii templului / altarului, era unul de purificare rituală cu sânge, asemănător ritualului de Yom Kippur, care era și o rededicare a sanctuarului, de asemenea, fără ungere (Lev 8:15; 16:19; 2Cr 7:9; Ez 43:18-27; Evrei 9:18-11).

Scriind aceasta, înțeleg că Preasfântul Sanctuar, care urma să fie uns, cu tot cu Preoția lui, în ultima săptămână profetică, nu putea fi noul templu pământesc de la Ierusalim, care era așteptat de Daniel (9:20), care avea să fie refăcut și chiar preferat în locul lui Mesia (9:26). Legitimitatea jertfelor și prinoaselor acestui nou templu, care avea să se rezidească, urma să înceteze, în mijlocul ultimei săptămâni, când Mesia avea să facă noul legământ; iar în locul lor, avea să rămână „urîciunea pustiirii” peste toți aceia care au preferat altceva (templu, cetate, națiune etc.) decât pe Adevăratul Mesia. Nici măcar spectaculosul templu al lui Ezechiel, care fusese proiectat de Dumnezeu să se rezidească după repatrierea din exilul babilonian, și care urma să funcționeze cu preoți, jertfe și ceremonii (ca înainte de exil), nu era destinat să fie uns. Și acesta, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut parte din același sistem care fusese uns de Moise, de aceea nu avea nevoie de ungere.

Cei care cred că acest templu este viitor și că va fi refăcut la Ierusalim, este bine să-și amintească următoarele:

  1. Dacă Iisus din Nazaret este adevăratul Mesia, El a preluat toate rosturile sanctuarului asupra Sa: a preluat preoția supremă, când urmașul lui Aaron și-a sfâșiat haina (Lev 21:10; Mt 26:65); a început mijlocirea pentru păcătoși prin jertfa Lui (Is 53:12c; Lc 23:34); când El Și-a dat viața ca unică Jertfă ispășitoare, mâna lui Dumnezeu a sfâșiat perdeaua Templului, anulându-i sfințenia și orice rost ceremonial (Mat 27:50-51; Mr 15:37-38; Lc 23:44-46). De atunci încoace, nicio ceremonie după Lege nu mai era valabilă, deoarece Legea lui Moise nu era făcută să dureze la nesfârșit. Dacă Mesia a venit, sanctuarul mozaic nu mai are legitimitate în vecii vecilor. Să nu uităm că sanctuarul nu a fost făcut ca un fel de sinagogă sau biserică la care lumea să vină să se închine; el a fost făcut ca sistem pedagogic pentru a ne învăța împăcarea cu Dumnezeu. Odată ce realitatea a venit, umbra este de domeniul trecutului, are doar valoare teologică, nu mai are legitimitate practică. O nouă rezidire a templului ar fi un proiect cu nimic mai sfânt decât „urîciunea pustiirii”.  Să credem că Dumnezeu ține atât de mult la  reconstrucția acelui măreț abator religios, care nu a adus niciodată la desăvârșirea cugetului (Ev 9:9-10)?
  2. Singurele cărți din NT care vorbesc amănunțit despre templu (Epistola către Evrei și Apocalipsa) indică sanctuarul Ierusalimului ceresc, ca fiind templul noului legământ (Evrei 8:1-2; 9:24-28; Ap 3:12; 8:3-6; 9:13; 11:19; 15:5-7; 21:2-3, 22), unde nu se mai aduc jertfe animale, și unde nu mai este preot Aaron, ci Unul ca Melchisedec (Evrei 7; Ap 1:13-16; 5:6). În aceste cărți nu se sugerează nicăieri ca va fi reconstruit un templu pământesc, mozaic sau de altă natură. Dimpotrivă, când ordinea lui Dumnezeu se va institui în lumea noastră, cetatea-sanctuar din cer va coborî pe pământ (Ap 21:2-3, 9-10; 20:9). Iisus a vorbit despre ea, numind-o „Casa Tatălui Meu” (In 14:1-2), așa cum numea El și Templul (Lc 2:49; In 2:16). 
  3. Când Iisus a părăsit ultima dată templul din Ierusalim, El l-a declarat „casă pustie”. Pustie pentru că Slava / Šəḵînā plecase din ea, ca în vremea lui Ezechiel (11:23; 26:30; Mr 14:26; FA 1:12), dar și ca o profeție a distrugerii Templului (Mt 23:38 – 24:2, 15; Mr 13:1-2, 14; Lc 13: 34-35; 19:41-41; 21:5-6, 20-24). Cu 40 de ani înainte de a fi distrus Ierusalimul, Iisus a amintit profeția lui Iona, care prezisese că Ninive va fi distrusă în 40 de zile (Mt 12:38-41; Lc 11:29-30, 32, cf. Iona 3:4). Ninive s-a pocăit și pedeapsa n-a mai venit în generația aceea; dar Ierusalimul nu s-a pocăit, și pedeapsa a venit după 40 de ani (30-70 e.n.).
  4. Niciun profet înainte de Iisus nu profețise că Ierusalimul și templul lui (care fuseseră rezidite după exil), urmau să fie distruse iarăși, și încă definitiv (Mt 22:7; Mr 12:29; Lc 20:16). Dimpotrivă, Ieremia profețise că, în timp ce Babilonul, după cei 70 de ani, avea să fie distrus, Ierusalimul rezidit după exil nu avea să mai fie distrus niciodată (Ier 25:11-12; 31:38-40). Realitatea este însă că Babilonul a fost doar cucerit, dar nu distrus (el s-a distrus mai mult natural, în sute de ani, până când a fost abandonat în favoarea altor cetăți construite), în timp ce Ierusalimul, care trebuia să rămână în picioare, a fost din nou distrus de romani (anii 70 și 135 e.n.), până a rămas numai cu numele, pentru vechiul Ierusalim doarme în ruine în subteran, iar orașul modern reprezintă o politică națională și internațională, fără nimic sfânt. Chiar dacă s-ar construi acolo un templu de 100 de ori mai mare și mai frumos, pe esplanada vechiului templu, dând la o parte zidirile islamice și creștine, Slava Domnului nu ar mai veni acolo. Templul, chiar dacă ar mai fi și astăzi, ar fi un templu gol, părăsit, nu doar lipsit de chivot – cum fusese templul de după exil (Ier 3:16), ci și fără Prezența lui Dumnezeu, pentru că Mesia, singura Slavă a Templului, a fost respins.  Toate profețiile lui Dumnezeu, ca făgăduințe bune sau ca amenințări, sunt condiționate și uneori rămân, cel puțin parțial, neîmplinite (Ieremia 18).
  5. Vremurile neamurilor sunt timpul în care împărăția Domnului este călcată în picioare și înlocuită de puterile lumii acesteia (Ez 21:25-27; 30:3; Lc 21:24-27). Această vreme este până la venirea lui Iisus, Singurul care are drept la coroană. Dumnezeu avusese o „împărăție a Lui” (1Cr 28:5; 2Cr 13:8; In 18:36; FA 1:6-11) – o umbră, nici măcar un imperiu, dar pentru care Dumnezeu avea planuri mari. Împărăția Ierusalimului a fost dată la o parte odată cu dezastrul de sub Nabucodonosor (587 î.e.n.). Profețiile restaurării Împărăției după exil (Ier 23:5-8; 30:8-11; 33:14-16; 34:23-31; 37:21-28) au fost zădărnicite de necredincioșia poporului ales, care nu se întorsese în țară, decât în mică parte, dintre iudei. Cele zece seminții nu s-au mai întors niciodată, fiindcă se amestecaseră demult cu păgânii (2Împ 17:6-23; 18:11-12).  
  6. Pe lângă faptul că restaurarea templului nu ar folosi la nimic, decât să fie o insultă la adresa marii jertfe a lui Mesia, și la adresa adevăratului sanctuar/templu care se află încă în cer – nu a coborât pe pământ – argumentele aduse în sprijinul teoriei că templul iudaic se va reconstrui, și că ar fi în planul lui Dumnezeu, sunt speculative și forțate, întemeiate pe selecțiuni din texte fără legătură reală. De exemplu, în 2 Tes 2:4, Pavel nu vorbea despre un templu care va fi cândva în timpul nostru. Taina fărădelegii, despre care el spune că se va da pe față înainte de venirea lui Iisus, începuse deja să lucreze, deși era încă ținută în frâu (2Tes 2:7). Creștinii din primele veacuri au înțeles că obstacolul din calea omului fărădelegii este Roma păgână, iar templul lui Dumnezeu, în NT este Biserica (2Cor 6:16; Ef 2:20-22; 1Tim 3:15; Evrei 3:6; 1Pt 4:17), singura proiecție pe pământ a Sanctuarului (Templului) lui Dumnezeu din cer (Gal 4:26).
  7. Profeția restaurării templului din Ezechiel 40-48 este una dintre cele mai mari profeții zădărnicite (potrivit principiului din Ieremia 18). Anumite aspecte ale ei se vor împlini la scară perfectă, incomparabilă, în scenariul descris de Apocalipsă. Dar așa cum a fost ea intenționată inițial, ca parte din planul restaurării de după exil a lui Israel, ea nu s-a împlinit și nu se va mai împlini, după cum nu s-a împlinit nici profeția din cap. 37. Fiind vorba despre un templu al jertfelor, termenul de valabilitate al profeției a expirat definitiv la moartea lui Iisus. Dumnezeu știa că nu se va împlini; totuși, a dat acest plan profetic lui Ezechiel, ca să-l transmită evreilor, pentru ca ei „să roșească de nelegiuirile lor” (Ez 43:10), văzând că Dumnezeu avea planuri atât de mari pentru ei (Ier 29:10-14). Cele mai spectaculoase profeții ale lui Isaia rămân neîmplnite pentru totdeauna (Is 19:18-25; 65:17-25; 66:19-23), deși planul lui Dumnezeu se împlinește la un alt nivel, mult mai înalt, dar cu alți participanți și în alt timp, așa cum ne învață Noul Testament. Fără Noul Testament, profețiile vechi rămân fără răspuns, iar Daniel 9 rămâne o șaradă scălâmbă și beteagă, din care nu are nimeni nimic de învățat.         

[12] Termenul ebraic scris ‎מצא mçᵓ a fost citit de masoreți ‎מֹצָא mōçāᵓ, adică o foarte rară ortografie eliptică (numai în Iov 38:27) a substantivului scris de obicei ‎ מוֹצָא môçāᵓ (ieșire, plecare, import), care provine din rădăcina יצא yaçaᵓ < וצא waçaᵓ (a ieși). Există însă mari șanse ca aici să fie vorba chiar de verbul ‎מצא maçaᵓ (a afla, a găsi), înrudit cu verbul aramaic מטא məṭaᵓ (a ajunge, a atinge), reflectat în Versiunea Greacă veche (heureseis = vei găsi). Expresia din v. 25 ar fi astfel atestată în Ier 15:16 ‎(„s-au aflat / am primit cuvintele Tale”). Dacă este corectă citirea מֹצָא mōçāᵓ, expresia „ieșirea cuvântului” (publicarea unei decizii oficiale; transmiterea unui mesaj), sau altele similare, sunt frecvente în Biblia ebraică (Gen 24:50; Est 1:19; Dan 9:23). Este interesant sensul cu care se folosește în Est 1:17 („cuvântul [reginei] va ajunge public”).

[13] Verbul Hifil ‎הָשִׁיב hāšîḇ (a restitui, a reda) are aici ca obiect Ierusalimul. Nu se referă la repatrierea iudeilor, deși ideea de repatriere este implicit prezentă, întrucât Ierusalimul urma să fie redat / restituit poporului iudeu, care trebuia să fie deja în Țară, sau să se întoarcă odată cu permisiunea reconstrucției.

[14] Numele Ierusalimului era pronunțat în antichitate cu „î” („i” lung):  -šālîm (Urusalim). Astăzi arabii spun Ūršālīm. Pe măsură ce „î” arhaic accentuat a devenit „ê” („e” ascuțit lung), numele cetății s-a stabilizat în forma yərûšālēm. Această pronunțare era comună și la arameeni / sirieni (Yərûšlém, Ūrišlém, Ōrišlém). Așa au știut și învățații evrei, care au tradus în greacă Ierousalém, cu multe sute de ani înainte de primii masoreți. Când Ieronim a tradus Biblia (din ebraică în latină), învățând cu maeștri evrei din Iudeea, a scris așa cum a auzit: Jerusalem, cu „é”.  Vocalizarea masoretică, realizată între anii 400-900 e.n. a fixat o tradiție de citire târzie a acestui nume: Yərûšāláyim (ca și cum ar fi un dual: două cetăți yərûšāl- , după modelul: Mahanaim, Kiriataim, Șaaraim, etc.). Este neclară originea acestei forme (-áyim), dar ea s-a încetățenit la evrei, mai întâi prin citirea liturgică și apoi prin oficializarea numelui orașului în statul Israel. 

Cert este că Biblia confirmă sensul și pronunția formei –šālēm a numelui cetății, în Gen 14:18 și Ps 76:3. Numele acesta, vine de la cunoscuta rădăcină šalam, de unde avem în ebraică termenii vechi šālôm (sănătate, siguranță, pace, bunăstare), šālēm (complet, nevătămat, sigur; pașnic, prietenos). Vechea formă canaanită šālēm fusese și numele unui zeu canaanit. Israeliții au preluat numele cetății de la canaaniți, ca și celelalte cetăți (Ios 10:1, 3). Prima parte a numelui cetății (yərû) vine fie de la verbul yārā < wārā (a întemeia), fie de la cuvântul asiro-babilonian uru (cetate). În epoca elenistică, grecii l-au perceput prin asemănarea cu rădăcina grecească hiero- (sacru), și au dat numele cetății Hierosolyma, iar pe iudei i-au numit și solymi.

Desigur, nu este nicio problemă dacă cineva preferă să pronunțe yərûšāláyim, ca evreii, numai că în acest caz, numele cetății nu ar mai avea nicio legătură cu šālēm, și de fapt n-ar mai însemna nimic.

[15] Personajul așteptat în v. 25 מָשִׁיחַ נָגִיד este de asemenea fără articol, dar se traduce articulat (Mesia, Conducătorul), nu „un mesia/uns, un conducător”. La fel în Dan 11:22, ‎נְגִיד בְּרִית  se traduce „căpetenia Legământului (sfânt)”, nu „o căpetenie de legământ”. În toată Biblia  ebraică, מָשִׁיחַ (uns, numit) apare doar ca adjectiv, în expresii de felul ‎הַכֹּהֵן הַמָּשִׁיח (preotul care a fost uns),  ‎מְשִׁיחַ יְהוָה (unsul lui YH = regele),  ‎מְשִׁיחוֹ (unsul Lui). În Daniel 9:24-25 însă adjectivul  מָשִׁיחַ, ca și substantivul   נָגִיד ‎(conducător) sunt folosite poetic, fără articol, ca nume / titluri – așa cum, de exemplu, în limba română zicem mai degrabă „Ștefan-Voievod”, decât „voievodul Ștefan”.  În engleză, sună mai impresionant să se spună fără articol ”Queen of England”, decât ”The Queen of England”. La fel se întâmplă cu diverse titluri, în documente oficiale.

În ebraica rabinică, Mesia cel așteptat, este numit מָשִׁיחַ www.tyndalearchive.com/TABS/Jastrow, de exemplu ‎מָשִׁיחַ בֶּן־דָּוִיד, nu מָּשִׁיחַ‎‎הַ. Și ca dovadă că în Daniel 9:25 este vorba de Marele Mesía, nu de „un uns” oarecare, titlul מָשִׁיחַ se repetă și în v. 26 fără articol, ca și cum ar fi un nume. Or, după gramatica ebraicei biblice, un substantiv comun sau adjectiv se introduce mai întâi nedefinit (fără articol), dar când este reluat în povestire, are întotdeauna articol definit (e.g. Gen 37:15; Iov 1:1; Ecl 9:15 ‎אִישׁ, ‎הָאִישׁ; Ex 21:24 ‎אִשָּׁה, ‎הָאִשָּׁה ). Dar când substantivul comun sau adjectivul a devenit echivalentul unui nume, se renunță la repetarea lui cu articol (Gen 1:1-31 אֱלֹהִים, comp. Gen 5:22, 24; 6:11 etc. ‎הָאֱלֹהִים; în 2Împ 18:17, titlurile militare asiriene, tartanu, rab-ša-rêši, rab-šāqê apar scrise nedefinit, ca și cum ar fi nume proprii; de asemenea, titlul de faraon apare întotdeauna fără articol ‎פַּרְעֹה, deși nu este un adevărat nume și nu se referă la aceeași persoană).

Evenimentele majore, care încoronează profeția aceasta în v. 24, ar fi complet bagatelizate, dacă s-ar presupune că aici ar fi cine știe ce „uns” obscur, un „uns” de duzină, un rege sau un preot oarecare. Numai despre Marele Mesia, care a fost uns cu Duhul Sfânt, așa cum spune profetul (Is 61:1) și Evanghelia (Lc 4:18-19; FA 4:27; 10:38; Evrei 1:9), este vorba în această profeție.

[16] Termenul šāḇūᶜîm este o formă populară de plural al subst. šāḇūa „săptămână” (În afară de cartea lui Daniel, plural obișnuit este šāḇūᶜôṯ, Ex. 34:22; Nu 28:26; Dt 16:9-10, 16; 2Cr 8:13; Ier 5:24).  În Biblie, termenul acesta are numai sensul de „săptămână”, dar în scrierile non-biblice de la Qumran, sub influența profeției lui Daniel, termenul era folosit de cărturari și cu sensul de septenal (ciclu de șapte ani), spre deosebire de Tora, unde ciclul de șapte ani (săptămâna de ani, care se încheie cu anul sabatic, septenalul) este numit šabbāṯ (Lev 25:8), așa cum este numit uneori și ciclul de șapte zile (Lev 23:15).  În Dan 10:2-3, termenul este folosit cu sensul lui obișnuit (săptămână), dar în Daniel 9:24-27 termenul se folosește figurat, prin analogie cu ciclul jubiliar (Lev 25:8), al „săptămânilor de ani”.

În același timp, paralelele calendaristice dintre ciclurile de zile și ciclurile de ani, precum și corespondența „zi-an” implicată în anumite intervenții profetice din partea lui Dumnezeu (Nu 14:34; Ez 4:5-6), indică un limbaj

codificat, în care „o zi” simbolizează „un an”. Acest mod de vorbire nu era străin Antichității. Chiar în Codul lui Hammurabi (c. 1800 î.e.n.), suveranul menționa că sărbătorește astfel „o lună de ani” (30 de ani) de domnie.  Folosirea unor termeni și expresii ca šāḇūᶜîm (săptămâni), šāḇūa(săptămână) și açî haš∙šāḇūa(mijlocul săptămânii) pentru a vorbi despre ani nu este un limbaj obișnuit. În Daniel 9:3, autorul spune explicit „70 ani”, folosind termenul šānā / šənaṯ („an”), pl.  šānîm, de trei ori, referindu-se la „70 de ani”, nu „10 săptămâni”. Prin urmare, limbajul din v. 24-27 este codificat, dar nu complicat. Aproape toți cercetătorii sunt de acord că este vorba de 70 de septenale (490 de ani).

[17] Sub acest număr, שִׁבְעָ֑ה textul ebraic moștenit are semnul ‎֑  (atnah), care indică o divizare majoră a textului, o oprire. Se știe însă că textul ebraic existent a fost vocalizat și ortografiat de către masoreți (învățați evrei care au activat abia între anii 400-900 ai erei noastre). Din nefericire, unele din aceste semne au fost puse greșit, acolo unde nu era cazul (e.g. Gen 1:1.21; 3:3; 22:10, 1 Împ 8:42, Dan 9:2). În unele locuri, atnah a fost pus extrem de nepotrivit, chiar în mijlocul unei enumerări, sau în mijlocul unui numeral compus (Gn 46:21; Ex 38:29; Num 1:46), cum este și cazul din Dan 9:25, unde atnah întrerupe o enumerare. În traducerile biblice făcute după Septuaginta (e. g. Anania și, în bună măsură, Galaction / Biblia Sinodală etc.) apare formula „7 săptămâni și 62 săptămâni”, deoarece pe vremea când învățații evrei au tradus Biblia în greacă, textul nu avea semne auxiliare, nu era nici măcar vocalizat. Cu privire împărțirii celor 70 de săptămâni în 7+62+1 și care este semnificația încheierii primelor 7 săptămâni, se va urmări explicația din acest eseu. 

[18] Termenul חָרוּץ ḫārûç a fost tradus în diferite feluri (zid; șanț, tranșeu, groapă, canalizare), confundându-se astfel cu termenul pentru șanțuri de apărare, săpături etc. din asiro-babiloniană (ḫariçu / ḫiriçu) și aramaică (ḫărîçāᵓ), care apare și în ebraica târzie (ḫărîç =șanț, tăietură). Ebraica biblică folosește termenul תְּעָלָה (1 Împ 18:32; 2Împ 18:17; Ez 31:4) pentru șanț, canal, conductă. Septuaginta și Vulgata au citit aici ḫayiç (zid), iar unii cercetători au citit ḫûç (stradă, cf. Ier 5:1; 9:20).

Cred că trebuie să dăm prioritate formei moștenite. Nu intră în discuție sensurile obișnuite ale lui חָרוּץ ḫārûç din ebraica biblică („aur”; „harnic”, „mutilat” etc.).  Dar în Ioel 4:14 apare cu sensul clar de „judecată” (de la rădăcina ḫaraç, „a hotărî”, folosită și în Daniel 9 de două ori, în stihurile finale din v. 26 și 27.  Acesta este exact sensul intenționat aici, deoarece se asociază excelent cu termenul anterior רְחוֹב  rəḫôḇ („lărgime”,  piaţă publică, spaţiul dinaintea porţii, agora: Iov 29:7; 2Cr 32:6; Est 4:6; Ne 8:1.3.16). În ebraica  modernă se folosește cu sensul de „stradă”. 

Termenul חָרוּץ ḫārûç (judecată) este asociat în Ioel 4 și cu numele lui Iosafat („YH a judecat”), unde în loc de o piață, Marele Judecător îi aduce pe toți într-o câmpie largă. Expresia de aici, rəḫôḇ wə∙ḫārûç este o hendiadă și se traduce drept „piața pentru judecată”, „piața judecătoriei” (tribunal, divan, sanhedrin, pretoriu, curte). Prin urmare, restaurarea civilă / politică a iudeilor în epoca persană, urma să înceapă cu sistemul judecătoresc. Expresia se asociază perfect cu piaţa porţii (Dt 16:18; 2S 15:2; Am 5:15; Za 8:16) și se armonizează cel mai bine cu marele decret persan din Ezra 7, singurul care se referă la stabilirea de magistrați (Ezra 7:25-26).

[19] Verbul ‎שׁוּב (a se întoarce, a reveni, a repeta) se folosește frecvent lângă alte verbe, cu rol adverbial (iar, iarăși, din nou, re-). Cf. Ps 85:7; Ez 8:6, 13, 15.

[20] Verbul ebraic yikkarēṯ (va fi tăiat/exclus, extirpat, dat nimicirii, distrus), este termenul obișnuit folosit în cazul pedepsei capitale pentru încălcarea Legii (Gen 17:14; Ex 12:15; Lev 7:27; Num 15:30; Ps 37:22; Pr 2:22).

[21] Ca și în Daniel 9:2, 25, semnul atnah este a fost pus greșit sub expresia ‎וְאֵין ל֑וֹ („și nu va avea…”), rupând astfel în mod nenatural predicatul, de complementul direct (‎הָעִיר וְהַקֹּדֶשׁ) care urmează. Ca urmare, împărțirea textului în propoziții a afectat sensul. De notat, că în ebraică, expresia אֵין ל֑וֹ  (lit. „nu este la el /lui/pentru el”; „el nu are / nu va avea”), sau echivalentele ei (nu am, nu ai etc.) care apare în circa 108 locuri, are întotdeauna complement direct, cu excepția unui singur caz (Ex 22:2), unde se subînțelege clar din context ce „nu are” subiectul (bani sau avere, cu care să compenseze furtul săvârșit). Această punctuație eronată a dat naștere la diverse interpretări încă din vechime: „nu va avea nicio vină”, „nimeni nu-I va fi în ajutor”, etc. Dar expresia în sine este simplă și cere neapărat complement direct: „și nu va avea…” (ce nu va avea?). De notat că în ebraică, pentru a exprima ideea de „a avea (ceva)”, sau „a nu avea (ceva)” se folosesc substantivele: yēš (existență) ca afirmație și ᵓên (neexistență) ca negație, înainte de prepoziția lə- (la, lui, al…), care indică apartenența. Astfel că expresia seamănă cu cea din rusă, unde în loc de „eu am” se spune
y меня есть (u men’iá est’ = „la mine este”). 

[22] Când este intranzitiv, verbul Hifil ‎הִשְׁחִית are sensul „a se strica (în sens moral)”, cf. Gen 6:12; Jud 2:19; Ps 14:1; 53:2. (Când verbul acesta este tranzitiv, are sensul de a distruge, a strica). În cazul nostru, verbul este intranzitiv, deoarece după topica ebraicei biblice, care preferă predicatul înaintea subiectului, cuvântul עַם ᶜam  este subiectul propoziției, nu complement direct.

Dacă totuși, cineva vrea ca עַם ᶜam să fie complementul direct, atunci subiectul ar fi subînțeles în verbul yašḫîṯ, care în acest caz, luat ca verb tranzitiv, ar avea sensul „el va distruge”, și ar duce la traducerea: „El (= māšîaḫ) va distruge pe poporul conducătorului care vine” (ceea ce este absurd, deoarece în context, chiar Mesia este „Conducătorul care vine”); iar următoarea propoziție („sfârșitul lui va fi într-un asalt de război”), de asemenea, s-ar referi la Mesia, ceea ce contrazice contextul: Mesia este yikkarēṯ (dat la moarte, executat, exclus din poporul sfânt), nu este o victimă de război.

În concluzie, prima interpretare pe care am menționat-o, după cea mai bună sintaxă posibilă, este cea mai acceptabilă și mai logică: „Poporul Conducătorului care va veni se va strica, și sfârșitul lui (al poporului înstrăinat de Dumnezeu), va fi într-un asalt militar”. Astfel se face legătura între faptă și răsplată. Referiri la „stricarea poporului”, folosind aceeași rădăcină verbală se mai întâlnesc destule (Ex 32:7.15, Dt 9:12, 2Cr 27:2, Is 1:4).

[23] Unele versiuni antice au citit cuvântul עם ᶜm, nu ca עַם  ᶜam, ci ca ‎עִם ᶜim. În acest caz, propoziția ar suna absurd: ”El (māšîaḫ) Se va strica (sau: va distruge) împreună cu Conducătorul care vine”. Trebuie să se presupună mai multe alterări ale textului, pentru a citi ‎עִם ᶜim („cu”) și nu este cazul.     

Expresia ‎עַם נָגִיד הַבָּא ᶜam nāḡîḏ hab∙bāᵓ este un construct (smichut). נָגִיד הַבָּא nāḡîḏ hab∙bāᵓ („Conducătorul care vine”) este cel numit anterior  מָשִׁיחַ נָגִיד māšîaḫ nāḡîḏ (vezi nota 15). Nu reiese de nicăieri că în această profeție ar fi doi conducători. Povestea cu cei doi conducători a apărut în urma divizării greșite a textului, ducând la ideea că „domnul care vine” distruge cetatea, de aceea n-ar putea fi Mesia. Dar aici subiectul gramatical nu este Mesia (Conducătorul), ci poporul Lui. Termenul עַם ᶜam este aici în statconstruct, dependent de expresia נָגִיד הַבָּא nāḡîḏ hab∙bāᵓ „Conducătorul care vine”. Deci subiectul propoziției este „poporul Conducătorului care vine.” A se vedea construcții sintactice asemănătoare: ‎עַם בְּנֵי יִשְׂרָאֵל (Ex 1:9 „poporul copiilor lui Israel”), ‎עַם אֱלֹהֵי אַבְרָהָם (Ps 47:10 „poporul Dumnezeului lui Avraam”), ‎עַם שְׂרִידֵי חָרֶב (Ier 31:2 „poporul supraviețuitorilor sabiei”);  ‎עַם־מְדִינוֹת הַמֶּלֶךְ (Est 4:11 „poporul provinciilor împăratului”); ‎עַם יֹדְעֵי אֱלֹהָיו (Dan 11:32 „poporul celor ce cunosc pe Dumnezeul lor”).

A se observa alternanța titlurilor mesianice în versetele 25-26. Acestea nu pot fi întâmplătoare. „Cel ce vine” este numit mai întâi  māšîaḫ nāḡîḏ (v. 25b), după care se face referire la el în v. 26, mai întâi ca māšîaḫ (v. 26b), apoi ca nāḡîḏ (v. 26c):

[24] Termenul šéṭef înseamnă „(re)vărsare de apă”, „inundație”, și este diferit de cuvântul pentru Potop (: mabbûl). În poezia biblică, šéṭef sau imaginea revărsării se folosește adesea figurat, despre nenorociri personale sau publice (Ps 69:15; 124:4; CC 8:7; Is 43:2), în mod special, denumind invazii militare, cotropiri, asalturi devastatoare, cuceriri străine (Is 8:8; 28:2, 17; Na 1:8). În Ier 8:6, participiul šôṭēf se referă la calul care „se avântă” sau „se aruncă” în luptă. În Daniel este clar o imagine a invaziei războinice (Dan 11:22, 40). În același timp, šéṭef este și o aluzie paronomastică la šéfeṭ (pedeapsă, Ex 6:6; 12:2).   

[25] Verbul hiḡbîr are sensul de „a se dovedi (mai) tare”, „a predomina”, atunci când este intranzitiv (Ps 12:4). Dar în Dan 9:27, el este tranzitiv, având drept complement direct substantivul bərîṯ (legământ). În acest caz, verbul are sensul de „a face puternic”, „a da putere”, „a întări”, așa cum a fost tradus de Theodotion (dynamôsei) și confirmat de Vulgata (confirmabit… pactum). Acesta nu este verbul care denumește inițierea unui legământ (vezi kāraṯ „a tăiat” Is 34:18; Gen 15:10; Ps 50:5; Ezra 10:3;  hēqîm „a ridicat” Lev 26:9), nāṯan „a da” Gen 17:2; śîm „a pune”, „a stabili”, 2Sam 23:5; çiwwā „a poruncit”,Ps 111:9; nāśāᵓ „a pronunța”, Ps 50:16; šāmar „a păzit / ținut”, Dan 9:4;  çar „a păstrat / vegheat”, Dt 33:9; zāḵar „și-a adus aminte / n-a uitat” Ps 111:5). Prin urmare, nu este vorba de facerea unui legământ aici, ci de a da putere unui legământ care era deja proiectat sau promis. Deși profeția se referă la un timp (490 de ani) destinat lui Israel, acest legământ are un apel universal, deoarece se spune că este l∙ar∙rābbîm („pentru cei [mai] mulți”, „pentru mulțime”, vezi și Dan 11:33; 12:3). O exprimare mesianică asemănătoare se mai găsește doar în Is 53:11, 12 („Cel Drept, Slujitorul Meu, va face drepți pe mulți”,  „de aceea Îi voi da pe cei mulți ca parte de moștenire”). 

[26] Expresia šāḇûaᶜ ᵓeḥāḏ „o săptămână” se folosește aici ca timp de desfășurare a acțiunii menționate anterior („timp de o săptămână”), așa cum se folosesc și alte unități de timp (vezi Dt 24:5; 2Împ 8:26; 2Cr 22:2, „un an” = timp de un an;  Jud 11:37, „două luni” = timp de două luni; etc.).

[27] Substantivul açî (lit. „împărțire”, înjumătățire) înseamnă atât „jumătate” (2Sam 10:4; 18:3), cât și „mijloc” (Ex 12:29; 27:5; Ier 17:11), în funcți de context. În acest caz, întrucât se folosește verbul yašbîṯ (va pune capăt, va desființa), care denumește o acțiune punctuală, este cel mai potrivit sensul de „mijloc” sau „la jumătate”, și nu „timp de jumătate de…”. Vechea versiune Syriaca a tradus aici cu palguṯ (mijloc, miez) și multe traduceri moderne înțeleg la fel (NIV, NET in the middle; SV in the midst; CAB en la mitad; SCL in der Mitte ; ).   

[28] Verbul yašbîṯ este un Hifil: hišbîṯ (activ cauzal) de la rădăcina šāḇaṯ (a înceta, a se opri, a sta) și este definit în dicționare ca „a pune capăt”, „a opri”, „a elimina”, „a suspenda”, „a desființa”, „a face să înceteze”, „a face să dispară”. În Syriaca (aramaică antică) au tradus nabṭal (a fi zădărnicit, a fi făcut fără rost). Verbul hišbîṯ are și acest sens de invalidare, de suspendare a validității. Nu la oprirea violentă a ritualului jertfelor se face aici referire, ci la zădărnicirea, la desființarea rostului lor.   

[29] Expresia zéḇaḫ û∙minḫā este un dublet poetic, referitoare la întregul sistem al jertfelor: Ps 40:7; Is 19:21; Ier 17:26; 1Sam 2:29; 3:14; Am 5:25.

[30] Stihul acesta (wə∙ᶜal kənaf  šiqquçym məšōmēm) este partea cea mai dificilă din toată profeția aceasta și apare tradus la fel, literal, în Syriaca: ועל כנפיה דטנפותא חבלא („și pe aripa uriciunilor un nimicitor”). Dicționarul clasic BDB Gesenius spune că exprimarea din acest stih „este obscură”. Formula ᶜal kənaf („pe aripă de…”?) nu mai este folosită nicăieri în singular. Întotdeauna apare la plural: ᶜal kanfê / ᶜal kanfôṯ  („pe aripi de”, Ex 19:4; Nu 15:38; 2Sam 22:11; Iov 37:3; Ps 18:11; 104:3). Iar constructul kənaf šiqquçim („aripă de «scârnăvii» / idoli”) este nu numai unic, dar și improbabil poetic. Întrucât substantivul kānāf (aripă) înseamnă și latură, flanc, margine, poală, capăt, extremitate, culme (?),  unii au gândit că s-ar putea referi la un element arhitectonic (turnuleț?) al Templului, menționat în greacă la Mat 4:5; Lc 4:9 (pterýgion „aripioară” – vârf, parapet; Cornilescu: „strașină”). Dar această „aripă” (?) din Evanghelie este precizată ca fiind „a Templului”, în timp ce Daniel 9:27 nu menționează Templul. 
Textul ebraic poartă semne de alterare, dar cu ajutorul celorlalte versiuni antice putem încerca reconstituirea lui. Principalele versiuni antice nu menționează aici nicio „aripă”, ci au tradus cu epi to hiéron bdélygma tôn erēmôseôn: „și asupra sanctuarului / templului  urâciunea pustiirilor (va fi)” (LXX, Theodotion),  sau:  et in templo erit abominatio desolationis (și la templu va fi urâciunea pustiirii). Astfel, dintr-un grup de manuscrise ebraice lipsește „templul”, iar din alt grup de manuscrise ebraice lipsește „aripa”. Una dintre posibilități ar fi să le includem pe amândouă și să traducem: „Și pe aripa (= în incinta) sanctuarului (va fi) urâciunea pustiitorului”. O altă soluție sugerată de învățați ar fi să interpretăm expresia ᶜal kənaf-  ca o eroare de copiere a unei expresii de tipul ᶜal kannô „în locul Lui [= al lui Mesia]”, o expresie specifică lui Daniel (11:7, 20-21, 38; cf. Gen 40:30; 41:13), sau ᶜal kannām („în locul lor [= al jertfelor]”). Acest stih ebraic prea scurt față de celelalte, ciudat și eliptic, arată că lipsește din el cel puțin un cuvânt, probabil substantivul haq∙qóḏeš / ham∙miqdāš (Sanctuarul), sau expresia ‎מקום קדש (maqom qados / qodes „loc sfânt”) care este citată de Matei (24:15). De asemenea, se simte și lipsa verbului natan (a da, a pune), care are ca obiect „fărădelegea / urâciunea pustiitorului”, în toate pasajele paralele din carte (8:12-13; 11:31; 12:11). Avem, așadar, două soluții posibile:

wə∙ᶜal kənaf [ha-mmiqdaš  yittənû] šiqquç ham∙məšōmēm
Apoi pe aripa  [sanctuarului va fi așezată] scârnăvia (idolul)  pustiitorului

sau

wə∙ᶜal kannô / kannām [nāṯôn yinnāṯēn] šiqquç ham∙məšōmēm
Și în locul Lui /al lor?    [se va așeza]  scârnăvia (idolul) pustiitorului.

Această traducere prin reconstituire ipotetică este mai în armonie cu modul în care Matei și Marcu citează profeția (Mat 24:15; Mar 13:14;  „urâciunea pustiirii”, nu „(pe aripa) urâciunilor…. un pustiitor”. În Evanghelia după Luca, Iisus o interpretează în termenii dezastrului care urma să vină la anii 70 și 135 e.n. („Când veți vedea Ierusalimul încercuit de tabere militare, atunci să știți că s-a apropiat pustiirea lui”). Expresia „urâciune” / scârnăvie / abominație (referire la păgânism), evocarea explicită sau implicită a locului sfânt, care urma să fie profanat, și referirea la „pustiire” în toate aceste locuri, sunt elemente care ne trimit la evenimentul menționat.

Principala problemă a reconstituirii textului este însă dificultatea de a explica prin ce accident, sau din ce motiv ar fi putut apărea aici modificări în textul ebraic (proto-masoretic și pre-septuagintar) cu peste 2200 ani în urmă. Totuși sensul profeției este suficient de clar: Poporul care L-a sacrificat pe Mesia, preferând religia templului și protecția Romei, avea să suporte profanarea locului sfânt și o dominație pustiitoare. 

[31] Expresia este probabil împrumutată din Is 10:22-25, unde mai găsim și alte elemente de limbaj comune cu profețiile lui Daniel.

[32] Termenul šōmēm poate fi un participiul Qal cu sensul de „pustiit”, „dezolat”, „îngrozit”. Dar în cartea lui Daniel, potrivit lexicoanelor și contextului, šōmēm este o formă de participiu populară, derivată din participiul Polel məšōmēm, cu sens activ („pustiitor”). Versiunile anticeîl traduc ca substantiv („pustiire”). Unii învățați cred că ar trebui tradus cu „îngrozitor”, „oribil”.

[33] Masoreții au propus să se citească aici חַטָּאת ḥaṭṭāᵓṯ (păcat) deși textul moștenit de ei are forma חטאות ḥaṭṭāᵓôṯ (păcate). Vechi versiuni martore, cum ar fi unele variante vechi grecești (: hamartian „păcatul”), Vulgata (: peccatum), Syriaca/Peșitto (ḥṭāhāᵓ „păcatul”), precum și observația că celelalte două denumiri pentru păcat din context sunt la singular, indică o corectură binevenită din partea masoreților.

[34]Masoreții au transmis sintagma aceasta sub forma וְהָעִיר וְהַקֹּדֶשׁ wə-hāᶜîr wə-haqqóḏeš , ceea ce ar însemna „și cetatea și sanctuarul”, (mai bine zis, „nici”……„nici”, întrucât sintagma este precedată de o negație). Este însă destul de probabil ca primul waw să fi apărut prin dittografie (dublare eronată a unei litere), întrucât cuvântul precedent (‎לוֹ וְהָעִיר) se încheie cu waw, iar scrierea arhaică era fără spații. Oricum ar fi, textul nu este afectat ca sens, ci doar ca nuanță și ca ritm poetic.

[35] James A. Montgomery, A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Daniel. The International Critical Commentary, T. and T. Clark, Edinburgh,  1927, pp. 373-401.

[36] André Lacocques, The Book of Daniel, (transl. by D. Pelauer), Atlanta, John Knox Press, GA, 1979, pp. 178. 191-199.

[37] Rabbi Bentzion Kravitz, “Daniel 9 – A True Biblical Interpretation”, Jews for Judaism (website), https://jewsforjudaism.org/knowledge/articles/daniel-9-a-true-biblical-interpretation/

[38] Talmud, Sanhedrin, 97b, Soncino ed., p. 659:*  „Blestemul cerului să cadă peste cei care calculează data venirii lui Mesia”. „Rabbi Samuel b. Nachmani a zis în numele lui Rabbi Ionatan : ‘Să se împrăştie oasele celor care calculează sfârşitul [ed. venirea lui Mesia].’” După Sanford R. Howard, L’Chayim: Finding The Light of Shalom (Thorsby, AL: Sabbath House, Inc., 1999), p. 209. Sanhedrin 97b, vol. 2, p. 659, Soncino Press); Alfred Edersheim, The Life and Times of Jesus The Messiah (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, 2000), p. 957. Bereshith Rabba 98 (midraș / comentariu la Geneza). Edersheim a trăit între 1825-1889.

[39] Eusebiu Marinică este un cercetător amator din Ploiești, care a inspirat emisiunile lui Flavius Pană, transmise din biserica independentă „pentru toate popoarele” de la Benia (Centrul Creștin Sapienția). „O profeție greșit înțeleasă – Daniel 9”, Jun 17, 2017. www.youtube.com/watch?v=eCrYfnpZEVc . Prezentăm această versiune, nu pentru notorietatea ei, ci pentru că pare a fi penibil de originală.

[40] Profețiile codificate, simbolice / acoperite, adică cele din Daniel și Apocalipsa, nu sunt din categoria celor obișnuite sau condiționate.

[41] John N Darby a fost părintele dispensaționalismului, unul dintre fondatorii mișcării Plymouth Brethren, predecesorii Creștinilor după Evanghelie.

A se vedea și Sir Robert Anderson, The Coming Prince, 1895.  Anderson a făcut de asemenea parte dintre pionierii Plymouth Brethren. Dispensaționalismul s-a popularizat în special prin Biblia Adnotată a lui Cyrus Scoffield.

[42] În Mic dicționar al lumii antice, la articolul Ierusalim, Horia Matei arată că cetatea a fost înconjurată cu ziduri „către 450 î.e.n.”, deci după reconstrucția templului din 516 î.e.n. (Horia Matei, Mic dicționar al lumii antice, Albatros, București 1986, pag. 148).

[43] În al șaptelea an al lui Artaxerxe (457 î.e.n.), Ezra era trimis

  1. „să cerceteze (să vadă de interesele) Iudeii și Ierusalimului” (Ezra 7:14) sau „să caute binele Iudeii și Ierusalimului” (‎לְבַקָּרָא עַל־יְהוּד וְלִירוּשְׁלֶ֑ם), cf.  Ez 34:11-12, unde verbul baqar este echivalent cu paqad din expresia echivalentă „a cerceta pe popor” (a căuta binele poporului: Ex 4:31; Rut 1:6; 1Sam 2:21; Is 23:17; vezi și Lc 1:68). Ierusalimul ruinat de babilonieni aștepta să fie cel puțin rezidit (înconjurat cu ziduri).
  2. Ezra „ceruse” împăratului anumite privilegii pentru iudei și, prin (sau odată cu) acest document, împăratul i-a răspuns favorabil la „toate” cererile (Ezra 7:6b).
  3. Cu argintul suplimentar (dincolo de nevoile templului), din oferta împăratului, Ezra și iudeii lui aveau permisiunea să facă ce vor „crede de cuviință, potrivit cu voia Dumnezeului” lor (Ezr 7:18, 21-24). Prin aceasta, iudeii aveau și o primă șarjă financiară de a face ce rămăsese de făcut. Desigur, toată libertatea iudeilor era aici condiționată de voia și de Legea lui Dumnezeu. Dar nu este suficient de clar din Lege și Profeți, că Ierusalimul ruinat trebuia rezidit? Lev 26:31, 33-35, 40-45; Ier 25:11; 29:10; 30:18; 31:38-40 2Cr 36:21 și că rezidirea cetăților era chiar întârziată, întrucât potrivit profeției lui Isaia, ea trebuia să se rezidească din ordinul lui Cirus?
  4. Decretul lui Artaxerxe, nu se referă la construcția Templului, deoarece aceasta fusese încheiată deja cu aproape 60 de ani mai înainte (516 î.e.n., Ezra 6:15-22). Acest decret doar contribuia la aprovizionarea Templului, ceea ce era o nevoie permanentă (Ezra 7:15-17, 19). Este posibil însă că lucrări secundare de construcție (nu la templul propriu-zis, ci la construcțiile adiacente pentru preoțime, tezaure, etc.) să mai fi fost necesare și pe vremea lui Artaxerxe (Ezra 7:20; cf. 6:14).
  5. Finalul scrisorii lui Artaxerxe îl împuternicește pe Ezra, potrivit pregătirii lui de cărturar și magistrat al Torei, să numească „magistrați și judecători pentru tot poporul [iudeu] din provincia Transeufratia, pentru toți aceia care cunosc rânduielile Dumnezeului tău; iar pe cel care nu le cunoaște, învățați-l. Cine nu va împlini legea Dumnezeului tău și legea împăratului, să fie condamnat cu hotărâre, fie la moarte, fie la exil (excludere din comunitatea lui), fie la amendă (confiscarea averii) în folosul trezoreriei, și la lanțuri!” (Ezra 7:25-26). După cum se știe, sistemul judiciar în Orientul Apropiat Antic, inclusiv în Israel, depindea de existența cetăților organizate civil, în ale căror piețe (locuri largi asociate porților, se deliberau atât problemele administrative, cât și cele juridice. Poarta cetății era primărie, vamă și tribunal.  Nu este întâmplător că restaurarea sistemului tribunalelor cetăților a fost prevăzută în profeția lui Daniel, așa cum se argumentează la nota 18.

Reinstituirea primăriilor și tribunalelor, cu întreg aparatul administrativ și juridic, potrivit Torei, implica rezidirea cetăților. Cetatea în antichitate era o unitate politică, civică (gr. polis = cetate; lat. civitas), care având ziduri de apărare și forță internă, putea rezista unui asediu, putea să-și păstreze autonomia și se putea guverna fără amestecul altora. O cetate care nu avea ziduri de apărare nu era în siguranță. Iudeii repatriați nu s-au grăbit să locuiască în cetăți, în special în Ierusalim, unde pe lângă ruine interne, zidul era demult prăbușit. Preferaseră să-și ridice case la țară, unde aveau terenuri agricole și aveau nevoie să le păzească (Hag. 1:3-4; Ne 11:25). Locuiau peste tot împrejurul Ierusalimului, până în Valea Hinnom, în special cei care slujeau templului (Ne 11:30; 12:28-29).  Abia după ce s-a terminat reconstrucția zidului sub Neemia s-au mutat în Ierusalim liderii poporului. Ceilalți au fost repartizați prin tragere la sorți (Ne 11:1), iar cei care s-au oferit de bună voie să se mute în Ierusalim au fost lăudați ca unii care ar fi făcut o mare ispravă (Ne 11:2, 4-19). 

Printre primii învățați cunoscuți care au susținut decretul lui Artaxerxe din Ezra 7 ca start pentru cele 70 săptămâni, au fost: Johann Funck (†1566), teolog protestant, capelan al curții din Nürnberg, urmat de alți învățați protestanți: Heinrich Bullinger din Zurich (†1575), Georg Nigrinus (†1602); Jacques Cappel (†1624), hughenot, profesor de ebraică la Academia din Sedan; Johannes Cocceius (†1669), teolog olandez; Heinrich Horch (†1712), teolog pietist german; Johann Bengel (†1752), mare teolog pietist german.

Sir Isaac Newton (OBSERVATIONS ON DANIEL AND THE APOCALYPSE OF ST. JOHN, chap. X, 1733, publicație postumăa fost unul dintre învățații care, de-a lungul timpului, au susținut decretul lui Artaxerxe din Ezra 7 (anul 457 î.e.n.) ca start al celor 70 de săptămâni:

„Iudeii risipiți au devenit UN POPOR și O CETATE când au redevenit – pentru prima dată după exil – o «politeia», un corp politic. Acest fapt s-a petrecut în al șaptelea an al lui Artaxerxes Longimanus, când Ezra s-a întors din exil cu o comunitate de iudei și a reînviat cultul iudaic; și când prin dispoziția împăratului a pus magistrați în toată țara, ca să judece și să guverneze poporul după legile lui Dumnezeu și ale Împăratului. Ezra vii. 25.” (“Now the dispersed Jews became a people and city when they first returned into a polity or body politick; and this was in the seventh year of Artaxerxes Longimanus, when Ezra returned with a body of Jews from captivity, and revived the Jewish worship; and by the King’s commission created Magistrates in all the land, to judge and govern the people according to the laws of God and the King, Ezra vii. 25.”).

În secolele care au urmat, majoritate covârșitoare a comentatorilor protestanți au acceptat această interpretare. Opiniile s-au îndepărtat de acest model odată cu deteriorarea credinței în inspirația Bibliei, pe de o parte; și pe de altă parte, în urma popularității crescânde a interpretării dispensaționaliste. Vechii protestanți, împreună cu catolicii și evreii preferă astăzi soluții preteriste non-creștine la Daniel 9. O mare parte dintre evanghelici au rămas fideli aplicației creștine, dar preferă astăzi soluția dispensaționalistă, cu ultima săptămână exilată la timpul sfârșitului, cu preocupări sionist-creștine și cu așteptări legate de rezidirea templului, venirea lui Antihrist și diverse scenarii terestre milenariste, care implică o a doua șansă a lumii după „Răpire”. 

[44] Ideea detașării ultimei săptămâni profetice și așezarea ei într-un viitor îndepărtat, în timpul sfârșitului, a fost inspirată și de opiniile unor părinți bisericești (Hipolit și Iuliu Africanul) din secolul III, care au fost seduși de prezența repetată a celor «3 ½ vremi» din Apocalipsă și au tras concluzia că acolo s-ar găsi ultima săptămână.  Dispensaționalismul însă a devenit o doctrină abia între anii 1840-1950, și constă în principal din părerea că istoria mântuirii, a relației dintre Dumnezeu și omenire, ar fi împărțită în mai multe „dispensații” (vârste ale lumii, care ar avea fiecare un plan de mântuire separat). Principala afirmație, în cadrul acestui sistem teologic, este aceea că Dumnezeu ar avea un plan de mântuire distinct pentru Israel (prin Lege) și un altul distinct pentru Biserică (prin Har), care nu se pot amesteca. Deși doctrina aceasta face unele observații corecte, în esență ea este o eroare născută din greșita înțelegere a epistolelor lui Pavel (Rom 3:30-31; 1Cor 7:19; 12:13; Gal 5:6; 6:15). Harul a fost întotdeauna izvorul mântuirii oamenilor (Ex 34:9; Ps 51; Dan 9:18), iar ascultarea de Legea lui Dumnezeu, după cât s-a descoperit în fiecare epocă, a fost întotdeauna și a rămas condiția păstrării relației cu Dumnezeu (1Sam 15:22-23; Mat 19:17; Lc 16:31; Rom. 2:13; 16:26; 1Cr 10:1-11; Ev 11:8; Iac 1:25; Ap 11:19) și o dovadă a mântuirii. În zilele noastre, scenariile dispensaționaliste au ajuns să fie combătute chiar de către teologi din rândurile bisericilor care susțin dispensaționalismul. 

[45] Dan 11:22b: „Forțe armate vor năvăli înaintea lui [Antioh IV], dar vor fi zdrobite; și chiar conducătorul Legământului [va fi zdrobit]”. Aluzie la Onias III (Ḥôniyyô / Ḥôniyyā), a fost pontif (mare preot, arhiereu) între anii 180?-175 î.e.n. pe când Iudeea era sub stăpânirea Seleucizilor (= regii greco-macedoneni din Siria, urmașii lui Seleukos Nikator). Regele Seleukos IV fusese binevoitor față de iudei și față de Templu, dar trădătorul evreu Simon Beniamitul l-a incitat pe rege, prin intermediul ministrului trezorier Heliodor, să captureze tezaurul Templului. (Seleucizii aveau uriașe datorii de război către romani!). Tentativa însă nu a reușit, deoarece Honia s-a pus de-a curmezișul. În 175 î.e.n., după moartea regelui Seleukos IV (pe care-l otrăvise Heliodor), a venit pe neașteptate la putere uzurpatorul Antioh IV Epifanul, cu ambiția de a eleniza complet pe evrei, ca să șteargă de pe pământ cultura lor, religia, dacă se poate și limba. Honia, fiind opus elenizării, a fost înlocuit în anul 175 î.e.n. cu fratelele său, Ieșua (Iason), care era favorabil politicii lui Antioh. În anul 171, Iason a fost și el înlocuit cu Menelaos, fratele lui Simon Beniamitul, un alt filoelenist trădător, care a jefuit tezaurul Templului, ca să trimită plocoane la curtea regală. Honia l-a acuzat public pe Menelaos pentru această trădare, după care s-a refugiat imediat la Daphne, lângă Antiochia. Acolo, Menelaos l-a asasinat în secret pe Honia, cu concursul guvernatorului regal Andronic, care jurase să-l protejeze pe Honia. Asasinarea pontifului Honia a fost deplânsă atât de evrei, cât și de păgâni. Până și regele a deplâns moartea lui, când a auzit, și l-a condamnat la moarte pe Andronic. 

[46] Să luăm, de exemplu, anul morții lui Antioh IV (după 1Mac 6:16), care era anul 149 al erei seleucide (începută cu 312 ani î.e.n., când Seleukos Nikator s-a reîntors la Babilon și l-a făcut capitala regatului său, cea mai mare parte a Imperiului lui Alexandru Macedon), și este, potrivit cu era noastră, anul 163 î.e.n. Se menționează că acest an a fost un an sabatic (1Mac 6:49). Pentru a verifica dacă este compatibil cu ciclul celor 490 de ani în interpretarea noastră (începând de la anul 457 î.e.n.), scădem mai întâi 163 din 457, ca să aflăm câți ani au trecut de la ipotetica restaurare a ciclului sabatic sub Ezra (457 î.e.n.) și aflăm că au trecut 294 de ani.  Dacă acești 294 de ani sunt divizibili cu 7, înseamnă că anul 457 este verificat. Într-adevăr, 294 ani înseamnă exact 42 (= 294:7) de săptămâni de ani. Josephus (Antichități,  14:465-475) afirmă că primul an de domnie efectivă a lui Irod I în Iudeea (anul 37 î.e.n.) a fost un an sabatic. Verificăm: de la anul 457 î.e.n. până la anul 37 î.e.n. au trecut exat 420 de ani, care înseamnă exact 60 de cicluri septenale (săptămâni de ani). Anul dinaintea distrugerii Ierusalimului, potrivit surselor rabinice (Seder Olam 30; Tosefta Ta’anit3:9;  Talmud Yerușalmi 4.5.6;  Talmud Bavli, Ta’anit 29a;Arakin 11b.), ar fi fost un an sabatic (69 e.n.).  Din nou verificăm: din anul 457 î.e.n., până în anul 69 e.n. au trecut 525 ani, adică 75 septenale. Anul 2021/2022 este anunțat că va fi un an sabatic (următorul șmita). S-ar împlini astfel 2478 ani, adică exact 354 de „săptămâni” de ani (septenale) de la începutul celor 70 de „săptămâni” cronomesianice, sau 284 de „săptămâni” de ani de la sfârșitul celor 70 „săptămâni” (anul 34 e.n.).

Din cauza diferențelor dintre sistemele calendaristice, uneori este posibil ca rezultatele să ne dea cu diferență de o unitate. Se poate admite pentru început o asemenea aproximație. 

[47] Vârsta responsabilității religioase era pe la 12 ani (Lc 2:42, 49), vârsta responsabilității cetățenești, militare, etc. era la 20 de ani  (Ex 30:14; 38:26; Num 1:3-45; 1Cr 23:24, 27; Ezra 3:8).  Pentru munca fizică cea mai eficientă se cerea vârsta între 20-60 de ani (Lev 27:3), dar pentru slujbele speciale la sanctuar, se cerea vârsta între 30-50 de ani (Num 4:3- 47; 1Cr 23:3). Iosif și David au devenit lideri la vârsta de 30 de ani (Gen 41:46; 2Sam 5:4). Mesia era noul Iosif și noul David, iar misiunea Lui era cea mai sacră, încât până la 30 de ani, doar a fost pregătit de Dumnezeu pentru ea.

[48] Făcând o cercetare legată de timpul nașterii lui Ioan Botezătorul (cu șase luni înainte de Iisus, Lc 1:24-33), în legătură cu momentul din calendar în care venea rândul cetei preoțești lui Abia (Lc 1:5, 8-9), profesorul Richard Davidson de la Universitatea Andrews din Michigan trage concluzia (fără a fi dogmatic), că nașterea lui Iisus, cu șase luni mai târziu decât Ioan Botezătorul, ar fi avut loc în timpul sărbătorilor de toamnă (Sukkot). http://heidiheiks.com/pdf/Contributors%20Documents/Richard%20Davidson/Christmas_Festival_of_Lights.pdf Dacă această toamnă a fost în anul 5 î.e.n. (deoarece Irod a murit în primăvara următoare, 4 î.e.n.), atunci înseamnă că la botez, Iisus avea 31 de ani. Aproximația lui Luca este suficientă. 

[49] Toate calculele care se fac de obicei pornesc retroactiv de la actualul calendar iudaic, care este fix. În antichitate însă, iudeii aveau un calendar mobil, observațional, după vizibilitatea lunii noi și după coacerea culturii de orz. Când numărul celor 12 luni lunare ale anului rămânea în urmă față de anotimpul real (care reflecta anul solar), adăugau a treizprezecea lună. Declararea lunii noi putea întârzia cu o zi, dacă luna nu era observabilă. Pe lângă aceasta saducheii și boethuseii (care formau clanul înaltei preoțimi pe vremea aceea), aveau calculul lor, diferit. De aceea, nu ne mirăm că Matei, Marcu și Luca atestă că Ziua de Pesah (14 Nisan) a căzut într-o joi (Mat 26:17-30; 27:45, 62; Mr 14:12-26; Lc 22:7-15; 23:55-6), iar Iisus a ținut masa de Seder cu ucenicii joi seara spre vineri. Pe de altă parte, Ioan, care avea relații la curtea pontificală (In 18:15-16), și care a fost prezent la simulacrul de judecată iudaică și romană împotriva lui Iisus, afirmă că înalta preoțime urma să celebreze abia vineri seara masa de Seder (In 18:28). Se știe însă că execuția lui Iisus a avut loc în timp ce era procurator Pontius Pilatus (26-36), mai precis între anii 30-33. Cei mai mulți învățați preferă anul 30, dar destul de mulți preferă anul 33. Profeția lui Daniel (Gabriel) arată că Mesia urma să fie dat la moarte cândva „după cele 62 săptămâni”, adică după anul 27, și că El avea să invalideze jertfele templului „la jumătatea săptămânii”, adică în mijlocul ultimului septenal, între anii 27-34, în primăvara anului 31 e.n. Această dată a crucificării lui Iisus a fost afirmată în primele secole de o seamă de personalități ale Bisericii: Iuliu Africanul, Hipolit, Eusebiu, Epifaniu, Maxim Confesorul, Casiodor.

[50] Expresia „o sărbătoare a iudeilor” din Ioan 5:1 (gr. heortē tōn ioudaiōn) apare în unele manuscrise grecești ca hē heortē tōn ioudaiōn („sărbătoarea iudeilor”), ceea ce ar trimite cel mai specific la Pesah (In 6:4).

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.