Citeam un comentariu ortodox la Apocalipsă – nu mai știu, dacă era al lui Taușev, sau mai degrabă al lui Agouridis (merită studiate amândouă!) –, care între altele se ocupa și de identitatea lui  ἡ κυριακῇ ἡμέρᾳ („ziua domnească”) din Ap. 1:10.

După menționarea altor ipoteze, care indicau diverse propuneri ale teologilor (că putea fi o zi de Paști, sau ziua eschatologică a Domnului, etc.), autorul s-a oprit asupra sensului istoric al lui κυριακῇ (dominica > Duminica). Mă întreb, de ce nu ar fi putut analiza, printre alte ipoteze respinse, şi pe aceea că putea fi o domnească zi de Sâmbătă. De ce nu? Observați:

• Ioan Teologul numește „duminica” noastră „ziua întâi a săptămânii” (In 20:1,19) și nu sugerează nicăieri vreo legătură între învierea Domnului și schimbarea zilei de închinare.
• Christosul lui Matei era preocupat ca urmașii Lui să respecte sâmbăta și pe viitor (Mt 24:20).
• Luca, evanghelistul grecilor, la decenii după învierea lui Iisus, nu uită să menționeze că „mironosițele” galileence, în Vinerea Mare, au pregătit tot ce trebuia, iar în ziua Sâmbetei „s-au odihnit după PORUNCĂ” (κατὰ τὴν ἐντολήν, Lc. 23:56, cf. TOB, NIV etc.).[1]
• Tradiționalele „duminici” ale întâlnirilor apostolilor cu Iisus după înviere nu indică precis nici ziua duminicii, nici comemorarea învierii: 1). seara duminicii învierii, marca începutul zilei de luni (In 20:19); 2). la opt zile după acest eveniment, „duminica Tomei”, dacă nu a fost marți, a fost într-o luni cel mai devreme (In 20:26); 3). întâlnirea lui Iisus cu cei cinci sute de frați în Galileea nu este datată (Mt 28:7, 10, 16-17; 1Cor 15:6); 4). înălțarea lui Iisus la 40 de zile după înviere, a căzut probabil într-o zi de joi (FA 1:3,9).
• De asemenea, alte adunări creștine suspectate ca fiind duminicale, nu trimit deloc la ideea de comemorare a învierii sau de sărbătorire: 1). incidentul cu Eutih din FA 20:7-12 a avut loc în „ziua întâi a săptămânii”, noaptea târziu, ceea ce după calculul iudaic și vechi creștin însemna că fusese o întâlnire de Sâmbătă, prelungită din motivele menționate acolo. Peste tot în Faptele Apostolilor, Pavel se întâlnea cu evreii și cu neevreii Sâmbăta (FA 13:42-45; 16:13, 16, 20-21; 17:2-5; 18:4-11), săptămână după săptămână (FA 20:6; 21:4, 27; 28:14); 2). instrucțiunea din 1Cor 16:2 (ca fiecare creștin din Corint să pună deoparte contribuția pentru săraci), nu are nicio legătură cu presupusele adunări duminicale, deoarece Pavel spune că această „punere deoparte” trebuia să se facă acasă la fiecare, nu la „biserică”, iar ziua întâi este menționată pe criterii economice, fiind prima zi de lucru și în multe cazuri zi de târg.
• Apocalipsa face risipă de numărul „șapte” și subliniază cultul Dumnezeului Creator, folosind aproape aceleași fraze ca în porunca Sabatului (Ap 10:6; 14:6-7), referindu-se repetat la poruncile lui Dumnezeu (Ap 12:17; 14:12), ba chiar și la prezența „chivotului legământului” (al celor zece porunci) în sanctuarul ceresc, drept criteriu al judecății…. (Ap 11:19; 15:5-8).
• Sâmbăta este singura zi despre care Scriptura spune că este a Domnului (Ex 20:10), iar Iisus S-a numit pe Sine „Domn al Sâmbetei” (Mt 12:8; Mr 2:28; Lc 6:5).[2]

Toate aceste considerații, sau cel puțin faptul că Biserica, în primele secole, a păstrat Sâmbăta, fie și pe lângă inovația duminicală,[3] ar fi trebuit să permită, dacă nu chiar să impună și ipoteza Sabatului biblic sub eticheta de „zi domnească” în Ap 1:10.

Dar autorul ortodox mi-a servit aici o frumusețe de argument: a pus în legătură „ziua domnească” din Ap 1:10 cu prima liturghie cerească menționată în Apocalipsa 4. La o citire atentă însă vedem că în Apocalipsa 4, Trisaghionul heruvimilor nu este legat de o zi anume, ci este foc continuu: „zi și noapte ziceau fără încetare” (Ap 4:8). Este greu de imaginat că în prezența supraluminată a lui Dumnezeu (Ap 21:23, 25; 22:5) s-ar socoti timpul după alternanța zi-noapte de pe planeta noastră. Acolo este o „zi domnească” fără sfârșit. Dar liturghia cerească merge încă mai departe. După ce vizionarul descrie tronul lui Dumnezeu în același limbaj ca și chivotul sanctuarului ceresc (Ap 4:5; 11:19; 15:5-6; 16:18), așa cum se fac aluzii frecvente și în Vechiul Testament (Ex 25:18, 22; 2Împ 19:15; Is 37:16; 1Cr. 28:11, 18; Evr 4:16), cei 24 de seniori (presviteri) cerești se închină lui Dumnezeu exprimând o temă sabatică (referitoare la Creația lumii) și nu duminicală (referitoare la Învierea Domnului): Ap 4:10-11:

Cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor; îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:

,,Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Și pe drept cuvânt, Dumnezeu n-ar putea fi Mântuitorul nostru, dacă nu ar fi mai întâi Creatorul nostru. De aceea tema Creației este fundamentală și cultul sabatic este esențial și neschimbător. Și tot de aceea Sâmbăta este adevărata „zi domnească”, sau altfel spus, adevărata Duminică.     

Un alt argument valoros mi-a servit, fără să intenționeze, teologul baptist Beniamin Fărăgău, care în comentariul său la cartea Daniel (Cluj-Napoca 2009, pag. 306) afirmă corect că viziunea Ființei maiestuoase care s-a descoperit lui Daniel în Dan 10:4-6 s-a descoperit și lui Ioan (Ap 1:13-15). Și dovedește aceasta, trasând paralele între cele două viziuni. Între altele, arată că ambele viziuni sunt datate: cea din Daniel are loc „în a 24-a zi a lunii întâi”, iar cea din Apocalipsă are loc „în ziua domnească”. Ați văzut mai sus ce înseamnă cel mai probabil „ziua domnească” pentru Ioan. Dar în ce zi a săptămânii a căzut data de 24 I (Nisan) în anul 535 î. Hr. ? Daniel afirmă că data aceasta era la încheierea a „trei săptămâni întregi”, ceea ce înseamnă că nu putea fi decât o zi de Sâmbătă. Coincidențe?

[1] Multe traduceri (catolice, ortodoxe sau protestante) au aici expresia „după Lege”. Este singurul loc în care ἐντολή (poruncă) a fost tradus „Lege”. Nuanța este importantă aici, deoarece dacă spunem că în Ziua Sâmbetei s-au odihnit „după Lege”, vor fi scuzate deoarece erau evreice și pentru că aceea era legea țării și nu aveau încotro, nu puteau scandaliza pe evrei. Dar dacă citim „după Poruncă”, se înțelege aici, în limbajul biblic, că nu poate fi vorba de altă poruncă decât Porunca lui Dumnezeu (a patra sau a treia din cele zece, depinde după ce tradiție numeri, dar ea este acolo: Ex. 20:8-11).

[2] Manuscrisele bizantine, care sunt mai târzii decât Sinaiticus, Vaticanus și Alexandrinus, inserează un καὶ adverbial („și”, „de asemenea”) în Mt 12:8 și Lc 6:5. În Sinaiticus, acest καὶ apare doar în Mr 2:28, unde topica frazei este foarte interesantă: ὥστε κύριός ἐστιν ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου καὶ τοῦ σαββάτου (lit: așa că, Domn este Fiul Omului și al Sâmbetei).  

[3] În secolul al IV-lea, Constituţiile apostolice îndemnau Biserica să ţină „sărbătoarea sabatului şi a duminicii, fiindcă prima este memorialul Creaţiei, şi cealaltă, al Învierii,” și să respecte dreptul sclavilor la ziua de odihnă în ambele zile (Apostolic Constitutions, book 7, sec. 2, chap. 23, and book 8, sec. 4, chap. 33 in The Ante-Nicene Fathers / ANF, Vol. VII, pp. 469, 495;  Strand, Kenneth A.  The Sabbath in Scripture and History, Washington, DC.: Review and Herald, 1982:173.

Atanasie și Epifanie de asemenea mărturiseau că țin servicii divine sâmbăta, nu ca iudaizare, ci pentru că se închinau lui Iisus, Domnul Sâmbetei (cf. Luca 6:5). Joseph Bingham, Antiquities of the Christian Church, vol. 2, Book XX, chap. 3, section 166, London, 1852: 1137-38.

Nu este de mirare că în Răsărit, în leagănul Ortodoxiei, s-a menținut sabatul biblic în primele secole creștine, dacă luăm în considerație că și preferința quartodecimană (protopaschită) s-a manifestat tot în Răsărit, cu precădere în bisericile din Palestina și Asia Mică. Protopascha înseamnă în greacă „Paștele dintâi”, adică după cea mai veche tradiție; quartodecima înseamnă în latină „paisprezece”, iar Paștele cvartodeciman era Paștele iudeo-creștin, după calendarul iudaic, la data de 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar cădea. Prezența acestui Paște primitiv sugerează că în cercurile respective nu era încurajată comemorarea duminicală a Învierii.  Tradiția cvartodecimană a fost extrem de rezistentă în unele locuri, de exemplu în Anglia, cel puțin până în secolul al VIII-lea. Justin Daneshmand, ”When Heresy Was Orthodox”. Quartodecomanism as a brief case study.  CSCO, New Collefge, University of Edinburgh, March 30, 2018.

Grigore de Nyssa  (†395) numea sabatul şi duminica „surori” (Gregory of Nyssa, De Castigatione,  in J. P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 46, col. 309 -310; „Adversus eos qui castigationes aegre ferunt,” pg. 46, 309.). Socrate Scolasticul şi Sozomen, istorici ai Bisericii din secolul al V-lea, scriau că „oamenii din Constantinopol şi aproape de pretutindeni se adună sâmbăta, ca şi în prima zi a săptămânii”, obicei demult părăsit în cetățile principale ale Imperiului (Roma și Alexandria), care păstrau doar inovația duminicală. Cassian afirma că în Egipt, pe timpul lui, se celebra euharistia în diminețile de  sâmbătă și duminică. Cam în același timp, Asterius din Amasea scria despre „înjugarea sâmbetei și duminicii,” zilele care adună săptămânal poporul și presbiterii învăţători.

(Socrates Scholasticus, Ecclesiastical History, book 5, chap. 22, in The Nicene and Post-Nicene Fathers / NPNF, Second Series, Vol. II, p. 132; Sozomen, Ecclesiastical History, book 7, chap. 19, in NPNF, Second Series, Vol. II, p. 390; cf. Strand, op. cit. 171; Asterius, Homily 5, on Matthew 19:3, in Migne, Patrologia Graeca, vol. 40, col. 225-226).