Dragă Mesagerule, ultimul post al Dvs pe blogul Vaişamar aproape mă convinsese să renunţ la dialog. Dar v-am promis că mai fac o încercare. Spuneţi că „o abordare obiectiva a Scripturii este absolut necesara”. Bineînţeles, dar până când voi primi şi eu darul obiectivităţii, vă rog să mă suportaţi aşa subiectiv şi să-mi daţi numai răspunsuri obiective. În ce priveşte confesionalitatea poziţiei susţinute de mine, cred că suntem chit. Şi Dv. susţineţi o poziţie confesională. Aceasta nu înseamnă că nu putem face abstracţie de doctrina bisericească şi nu putem face cercetări proprii şi să avem concluzii personale… Cine nu înţelege această posibilitate, înseamnă că nu are experienţa cercetării neutre.
Da, Pavel vorbeşte despre trei părţi ale fiinţe umane în 1Tes 5:23. Este o descriere convenţională a întregului fiinţei umane, fără nici un fel de explicaţie în ce priveşte semnificaţia distincţiei suflet-duh. Probabil s-a urmărit o distincţie, deoarece sufletul şi duhul sunt menţionate şi în Ev. 4:12. Dar este bine să se ştie că aceşti termeni (mai bine zis corespondenţii lor biblici în ebraică şi greacă) nu sunt folosiţi ca termeni tehnici, cu un sens distinct şi consecvent. Chiar în limba română avem suflare, suflu, suflet, duh, spirit, etc. Ultimul, este un suflu occidental şi are mai multe semnificaţii (minte, nematerie, fel de a fi, glumă, entitate supraomenească: Divinitate, înger, demon, fantomă, etc.). „Duh” este suflet slavon, pe care l-am împrumutat ceva mai demult, şi l-am făcut practic sinonim cu spiritul. Sufletul este străromân şi are, deasemenea, mai multe sensuri: suflare, afectivitate, „inimă”, psihic, duh/spirit.
În ebraica biblică, termenii folosiţi sunt mai bogaţi în sensuri şi astfel mai derutanţi pentru traducătorul superficial.
1. נפש néfeş = gâtlej, respiraţie, aspiraţie, poftă, suflet, viaţă, fiinţă, persoană, ins, sine (eu), cadavru, monument funerar. Acesta este cuvântul care a fost tradus de obicei ca „suflet”, uneori „viaţă”.
2. רוח rûªḥ = vânt, suflare, spirit, minte, dispoziţie sufletească, temperament, mânie, forţă motrice, fiinţă imaterială.
3. נשמה nəšamá = suflare, respiraţie, duh/suflu/suflet
4. לב lēb = inimă (cord), interior, minte, gând, voinţă, suflet
5. כליות kəlayot = rinichi (rărunchi), străfundul sufletului
În greaca Noului Testament, se folosesc în mod obişnuit termenii următori:
1. πνεῦμα pnéuma = suflu, respiraţie, vânt, suflarea de viaţă, parte a personalităţii umane, viaţa interioară, sine, minte, dispoziţie sufletească, fiinţă imaterială (înger, demon, fantomă).
2. ψυχή psüchē = viaţă fizică, viaţă pământească, suflare de viaţă, suflet, sediul vieţii interioare (al afectivităţii: dorinţe, sentimente, pasiuni, emoţii), „inimă”, minte, eu (sine, ins, persoană), creatură.
3. πνοή pnoé = vânt, suflu.
Componenţa trihotomică a omului este prezentă într-un singur loc şi fără a intenţiona o lecţie de antropologie biblică. Cu atât mai puţin se face o comparaţie cu Trinitatea, pe care dacă am face-o, am aluneca în alte erezii. În mod obişnuit, fiinţa umană este descrisă în Biblie dihotomic (compusă din două părţi): trup şi suflet, sau trup şi duh. Duhul şi sufletul din 1 Tes 5:23 sunt cel mai probabil gândirea şi simţirea. Nu este nici un indiciu că duhul din acest verset ar supravieţui trupului mai mult decât sufletul. Recitiţi vă rog sensurile lui pnéuma şi psüchē de mai sus, şi vedeţi care sunt sensurile cele mai naturale în contextul subiectului dat.
Deoarece duhul/spiritul în unele cazuri (ca şi aici) înseamnă minte (raţiunea, conştientul, conştiinţa), referindu-se la zonele superioare ale psihicului uman, este adevărat că Duhul lui Dumnezeu ne contactează pe această cale.
Cât priveşte independenţa acestui duh/spirit de trup, Dvs aţi adus până acum doar speculaţii asupra unor ilustraţii sau metafore biblice, nu o învăţătură biblică clară. Din punct de vedere al mântuirii, care asigură continuitatea identităţii persoanei prin înviere, într-adevăr, duhul sau sufletul nu depinde de acest trup. Dar din punct de vedere al existenţei în sine însuşi, duhul este absolut dependent de trup. Dar şi trupul depinde de duh şi suflet, pentru că deciziile minţii şi stările sufleteşti pot afecta grav organismul. Prin urmare, aceste două tărâmuri se întrepătrund, cât timp este omul viu. După aceea, nici suflarea de viaţă (o altă definiţie a duhului!) nu poate fi bănuită că ar avea o existenţă distinctă, deoarece dacă trupul este ucis, ea dispare. Şi gândurile dispar, aşpa cum dispare şi viaţa. Nu se duc nicăieri, ci dispar, se fac nimic. Adesea cuvântul ebraic רוח rûªḥ (tradus de regulă cu „duh”) este folosit cu sensul de „nimic” sau „zădărnicie”, fiind, într-adevăr, partea cea mai sensibilă a fiinţei umane. Duhul moare întâi, odată cu celulele creierului.
Metafora folosită de Pavel în Efeseni 1, arată că aşa cum am murit şi am înviat cu Christos (în sens figurat, nu în realitate), tot aşa ne-am înălţat cu El şi stăm la dreapta lui Dumnezeu în cer (în sens figurat). Nu se vorbeşte aici despre o parte a fiinţei noastre care ar locui fizic în cer. Este pură metaforă, ca atunci când zicem că gândul zboară, m-am dus cu gândul la, sau „duhul meu a fost cu tine”.
Întrucât aţi scris că referirea mea la modul în care Iisus l-a înviat pe Lazăr (strigând spre mormânt, nu spre cer!) „este ridicolă”, citiţi, vă rog, Ioan 11:41, care spune că atunci când Iisus S-a rugat lui Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru minunea ce avea s-o facă, „a ridicat ochii în sus”, iar imediat ce a terminat rugăciunea, a strigat puternic: „Lazăre, vino afară!” Şi mortul a ieşit… legat…etc. Chiar este atât de ridicolă observaţia aceasta? Vi se pare normal ca Iisus să Se adreseze Tatălui privind spre cer, apoi în clipa următoare să se adreseze mortului Lazăr, să vină „afară”? Are acest comportament al lui Iisus vreo legătură cu ceea ce spusese mai înainte că „Lazăr…doarme, dar mă duc să-l trezesc!” ?
„Asa cum aratam mai sus, viata din Dumnezeu, statutul de copil al lui Dumnezeu, este o realitate continua, neconditionata de viata trupului.”
Da, statutul nu este condiţionat de viaţa trupului. Dacă nu trăim după voia cărnii (trupului), ci după voia Duhului, atunci viaţa noastră nu depinde de soarta acestui trup. Dar numai aşa, în mod condiţionat şi în virtutea învierii, a continuării vieţii în trup. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum aţi afirmat. Noi am fost creaţi ca fiinţe în trup, şi nu putem trăi altfel. Duhul nostru nu are viaţă în sine. Singurul om care are viaţă în Sine este Christos, întrucât El este şi Dumnezeu. Iar despre Dumnezeu, Pavel spune clar că este Singurul nemuritor (1Tim 6:16 monos athanásios) text pe care nimeni nu binevoieşte să-l comenteze.
„Fara mantuirea trupului, mantuirea n-ar fi completa.”
Şi eu cred la fel. Ar fi chiar nulă, nu incompletă. Pavel spune că dacă nu există înviere, nu există nici speranţă nici sens al credinţei (1Cor 15). Dacă persoana omului trăieşte însă în afara trupului, atunci trupul se dovedeşte inutil şi ar trebui mai degrabă să fim mântuiţi de el.
Expresia biblică „în duh”, când este făcută cu referire la experienţa unui profet, are sensul de viziune extatică. „În duh” nu înseamnă o călătorie spaţială reală într-o natură imaterială, sau ca şi cum persoana noastră ar ieşi realmente din trup şi s-ar duce pe alte coclauri. Limbajul are limitele lui, exprimarea este populară, ca şi referirea la al treilea cer. Nici măcar primul cer nu este aşa cum şi-l imaginau autorii Bibliei (firmament, tărie, boltă), ci este o splendidă iluzie. Dacă Pavel ar fi spus că a fost în al nouălea cer. Faptul că el spune că nu ştie dacă a fost în duh sau în trup, subliniază că experienţa unui profet în viziune este atât de vie şi de reală, încât după ce s-a întors, nu este sigur dacă a vizitat acele lucruri în realitate, sau dacă a fost o vedenie. Vedeniile însă nu sunt plimbări cereşti ale spiritului, cum pretind demult şamanii, ci sunt experienţe supranaturale subiective, care se desfăşoară ca şi visele, în mintea (capul) omului (Da 4:10, 13; 7:1, 15).
„Ioan, in Apocalipsa, in ce stare era? In trup avea o localitate, insula Patmos, in duh insa merge in cer.”
A mers la cer aşa cum vi s-a întâmplat şi Dvs, dormind, să zburaţi. Deosebirea este că visele noastre au de obicei cauze naturale, iar vedeniile noastre sunt năluciri, pot fi produse de stupefiante, în timp ce vedenia lui Pavel a fost o experineţă indusă pe cale supranaturală şi cu un mesaj clar.
În 2 Corinteni, spuneţi Dvs, nu este o ilustraţie. Atunci înseamnă că imaginea dezbrăcării de cort şi a îmbrăcării noii case pe deasupra, trebuie luată în sens literal. Eu vă las să experimentaţi singur treaba asta, nu mă amestec. Este trist că cei mai mulţi cititori ai Bibliei nu văd că Biblia este plină de figuri de stil. O doamnă s-a simţit foarte ofensată că am afirmat că Biblia foloseşte din plin metafore. Fiindcă nu mai auzisem niciodată o asemenea obiecţie, am încercat să-i dau un exemplu: „Tot poporul s-a suit după el
[Solomon] şi poporul cânta din fluier şi se desfăta cu mare bucurie; se clătina pământul de strigătele lor” (1Rg 1:40 ). Am întrebat-o dacă nu i se pare că este o exagerare literară (hiperbolă) şi mi-a răspuns categoric: „Nu se poate! Scriptura este inspirată, ea nu conţine metafore şi alte lucruri omeneşti!”
În final, orice referire la experienţa morţii Domnului Iisus nu este relevantă cu privire la natura omenească, dacă vorbim despre faptul că Iisus ar fi trăit evenimentele acestea în conştiinţă divină. Aici intrăm deja pe teren minat. Nu există nimeni care să poată explica taina relaţiei dintre cele două naturi ale lui Christos, în ce priveşte personalitatea (conştiinţa). Un lucru este clar, din Evanghelii, că El Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană, crescând în înţelepciune (Lc 2:40; cf. 1:80), neştiind mai mult decât Îi descoperea Dumnezeu (Mt 24:36; Mc 13:32). Iisus a continuat să fie Dumnezeu după întrupare, dar dacă în duminica mare a declarat „încă nu M-am suit la Tatăl Meu”, ar trebui să-L credem, indiferent ce am gândi despre omniprezenţa divină. El venise ca om, în trup, suflet şi duh omenesc. Întrupându-Se, El S-a dezbrăcat de toate privilegiile naturii divine, chiar dacă natura divină însăşi I-a rămas.
Comentarii recente în articole