Introducere

Jeffrey Pippenger este unul dintre comentatorii apocaliptici populari, controversaţi şi controversialişti. Un AZS laic, învăţător biblic american, din Bonnerville, Arkansas, care a fost asociat iniţial cu grupul ultraconservativ critic Hope International, ca editor al revistei lui Ron Spear, Our Firm Foundation. Din cauza unor diferenţe de opinie, Jeff s-a separat de acel grup. Acum editează o publicaţie proprie, „The Time of the End Magazine”.

În ultimii ani, Jeff Pippenger a dezvoltat o misiune în asociere cu alţi adventişti conservatori de pe mai multe continente (FIN, “Future is Now”; “Future for America”), inclusiv în Europa şi chiar în România. Principalul scop al lui Pippenger şi al grupurilor de suport este trezirea interesului AZS pentru importanţa timpului prezent, prin studiul profeţiilor apocaliptice. Spre deosebire de abordările obişnuite ale evangheliştilor noştri, Pippenger se întoarce la interpretările pionierilor adventişti dinainte şi de după 1844, făcând din diverse declaraţii ale Ellenei White, un temei fundamental(ist) al interpretării. Dar Pippenger depăşeşte uneori chiar temeiurile propuse de el însuşi, lansând interpretări personale, mai mult sau mai puţin originale.

Trebuie să spun de la început că atunci când spun conservatori sau ultra, sau indiferent cum mai spun, aceştia sunt fraţii noştri, în aceeaşi măsură (şi uneori poate mai mult) ca şi aceia care se autointitulează AZS progresivi etc. Şi unii şi alţii sunt membri ai Bisericii noastre, formând extremele, mişcându-se pe la hotarele ei. Ca urmare, în rândurile de mai jos nu caut să demonizez preocupările conservatoare. Consider că pentru echilibru, atâta timp cât există tendinţe extreme liberale, este necesară şi extrema ultraconservativă, care să ne amintească originile.

Singura îngrijorare este însă că învăţăturile lui Jeff Pippenger creează tulburare şi dezbinare, cel puţin aşa sunt prezentate în diverse surse şi forumuri adventiste de pe internet. Detalii despre teologia lui apocaliptică pot fi găsite pe saiturile lui, The Seven Thunders, Early SDA, vezi şi aici, şi aici, sau mai mult, la o simplă căutare pe Google: “Jeff / Jeffrey Pippenger”. În limba română, saitul Adevărul Prezent a publicat un articol al lui Jeff.

Unul din motivele pentru care scriu aceste rânduri este pentru a arăta că Jeff susţine unele interpretări care au fost de mult timp abandonate de teologia adventistă, deoarece s-au dovedit greşite. Un alt motiv sunt interpretările sale personale, pe care Biserica nu le susţine. Totuşi, Jeffpare să facă din acceptarea acestor interpretări, o chestiune de viaţă şi de moarte. A se vedea, de exemplu acest video. Jeff Pippenger a studiat destul de mult, Spiritul Profeţiei şi Biblia, dar nu întotdeauna în mod critic. Este foarte bine că iubeşte scrierile sfinte şi caută să trezească şi interesul altora la mai mult studiu şi mai serioasă pregătire. M-aş bucura însă dacă Jeff ar fi consecvent şi ar accepta tot ce învaţă Ellen White cu privire la inspiraţia profetică. Aceasta l-ar ajuta să fie mai critic cu privire la detaliile explicaţiilor profetice moştenite. Orice predicator care aşează propria inspiraţie deasupra Scripturii şi deasupra bunului simţ comun, va avea ocazia să regrete. Nu vorbim aici de păcate capitale, dar uneori se întâmplă ca greşeli de tipul acesta să devină mai penibile decât un păcat notoriu. Ar fi fost excelent dacă William Miller ar fi înţeles înainte de împlinirea termenului, că 1844 este începutul judecăţii premileniale, şi nu data venirii Domnului. Nu-l blamăm pentru greşeala lui, a fost un om al lui Dumnezeu, prin care mii de păcătoşi s-au pocăit, dar dacă putea fi mai atent cu nişte „fleacuri” teologice, ar fi fost mai fericit şi ar fi suferit mai puţin, atât el cât şi alţii.

Observând problemele implicate în mesajul şi misiunea lui Pippenger, unii dintre cunoscuţii lui, din aripa conservatoare, i-au adresat mesaje de avertizare, criticând unele din susţinerile lui: În 2003, Ed White îi scria o scrisoare deschisă; în 2009, Eugen Prewitt a scris Gânduri recente cu privire la învăţăturile lui Jeff Pippenger, iar Norman McNulty a făcut de asemenea o trecere în revistă a învăţăturilor lui Jeff. Din partea Institutului de Cercetări Biblice, Dr Gerhardt Pfandl a scris în 2004 o evaluare a teologiei lui Pippenger, şi în 2005 un document asemănător. Eu nu am studiat tot ce învaţă el, dar din scanarea câtorva teme scrise, îmi dau seama despre ce este vorba.

Pippenger combină cunoştinţele cu talentul practic de evanghelist modern, cu hărţi profetice elegante, pe lângă harta veche a lui Miller, din 1843. Nu am reuşit să citesc tot ce a scris, sau să audiez tot ce a vorbit, dar am identificat printre specialităţile sale, următoarele idei:

1.       „[Jertfa] necurmată” din profeţiile lui Daniel ar fi păgânismul, interpretare lansată de William Miller (ca o exegeză la 2 Tes 2:6-7) şi preluată de Uriah Smith după 1860 şi de aici de alţi pionieri, între care şi James White.

2.       Sanctuarul din Daniel 8:11 şi Daniel 11:31 ar fi un sanctuar păgân (interpretare deasemenea specifică lui William Miller şi Uriah Smith).

3.       Cele 2520 zile (adică 7 vremi/ani din Daniel 4 !), de pe harta lui Miller, care au rămas în tradiţia interpretativă a Martorilor lui Iehova.

4.       Cartea cu şapte peceţi din Apoc 5-6 este Scriptura, care a fost pecetluită de tradiţiile omeneşti impuse de învăţaţi (este o dezvoltare pippengeriană a interpretării lui U. Smith).

5.       Găsirea de certitudini tocmai în trâmbiţele Apocalipsei, care sunt cea mai dificilă profeţie. Susţine exegeza lui Josiah Litch la Ap. 9, cu aplicaţie la Islam care a fost preluată de Uriah Smith şi de Ellen White (în Marea Luptă).

6.       Piatra din visul din Daniel 2 ar fi cei 144.000, o interpretare pe care niciodată AZS nu au acceptat-o, dar se poate întâlni în unele confesiuni sectare (davidieni, martori etc.).

7.       Judecata celor vii a început la 9/11 2001 (interpretare personală a lui JP).

Principala problemă cu aceste învăţături nu este faptul că teologii noştri şi majoritatea Bisericii AZS nu-i împărtăşesc  opiniile. Deşi Biserica a publicat studii foarte bune asupra unora din aceste subiecte, ele nu au o autoritate oficială. Nu obişnuim să luăm decizii oficiale asupra unor puncte controversate sau secundare, nu votăm în sesiunile GC opinii teologice disputate și nici măcare pe toate acelea în care avem unanimitate. Nu toate interpretările biblice au aceeași importanță, chiar dacă sunt corecte. Adevărata problemă este însă că Jeff are tendinţa de a face din interpretările lui (noi sau ultraconservative), un test al credinţei şi o condiţie de mântuire. El dă mare importanţă profetică propriei sale interpretări, pe care o aşează în contextul „ploii târzii”.

Vom discuta pe scurt câteva din cele mai importante subiecte controversate pe care Jeff Pippenger le ridică. Dar înainte de toate, câteva cuvinte despre inspiraţia şi autoritatea Ellenei White, despre care Pippenger face atâta caz, într-o manieră fundamentalistă.

Limitele inspiraţiei şi ale autorităţii afirmaţiilor Ellenei White

Vorbind despre inspiraţia profeţilor biblici, Ellen White a pus în scris o mărturie foarte importantă, care se aplică (cel puţin în aceeaşi măsură) la înseşi scrierile ei:

„BIBLIA a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândeşte şi Se exprimă Dumnezeu Însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun: Cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui. Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii individuale.” (MS 24/1886; Let 121: 1901 (în 1 SM 1958:20-22 şi 7SDABC 1957: 945). A se vedea şi articole de la White Estate, aici şi aici şi în Introducerea la Marea Luptă.

O asemenea viziune mai puţin strictă despre inspiraţia profetică, ne permite să înţelegem că logica argumentaţiei sau unele informaţii secundare aduse de profet (în acest caz, de Ellen White), pot fi greşite. Ellen White a permis şi chiar a cerut colaborarea unor lideri ai noştri (între care, profesorul Prescott) pentru efectuarea unor corecturi pentru noua ediţie din 1911 a cărţii Marea Luptă. Totuşi, din motive practice, şi pentru a nu se face abuzuri, Ellen White nu a militat pentru campanii de corecturi şi purificări radicale, de teama de a nu scădea respectul față de cărțile AZS publicate:

În unele din cărţile noastre importante, care s‑au tipărit de‑a lungul anilor, şi care au adus pe mulţi la o cunoaştere a adevărului, s‑ar putea găsi anumite lucruri de importanţă minoră care necesită un studiu şi corectare atentă. Aceste lucruri să fie considerate de cei care au fost numiţi, după rânduială, să aibă supravegherea publicaţiilor noastre. Fie ca fraţii aceştia şi colportorii şi pastorii noştri să nu exagereze importanţa acestor chestiuni în aşa fel încât să micşoreze influenţa acestor cărţi bune, care au salvat suflete. – Ibid. (cf. 1SM, p. 165 şi 6 BIO 256‑259).

Unele erori au fost descoperite mult mai târziu în cărţile SP, dar ca regulă, nu s-au mai întreprins corecturi importante. Aşa se face că au rămas în cărţile Ellenei White anumite erori care nu sunt semnalate cititorului prin note de subsol, deoarece nu există un acord asupra acestor lucruri din partea editorilor. Când spun „erori” aici nu mă refer la erori doctrinale, ci la erori tehnice, care țin de exegeză, lingvistică, interpretare, date istorice și alte asemenea lucuri etc.

Este important să ştim însă că Ellen White nu a pretins ineranţa sau infailibilitatea scrierilor ei. Abordarea mai critică şi mai responsabilă a scrierilor Ellenei White în adventism ne‑ar fi ferit de multe gafe şi dureri de cap (vezi şi aici). Să sperăm că putem îndrepta ceva de acum încolo. Disputa despre „jertfa necurmată”, care a fost destul de aprinsă în Biserică între anii 1890-1920, deşi s-a stins demult, este reînviată acum de unele voci ultraconservatoare, care pretind că ar trebui să ne întoarcem la teologia pionierilor noştri, şi că ceea ce numim progres teologic ar fi apostazie de la „credinţa dată odată sfinţilor”. Dar oamenii aceştia au nevoie să ştie că Biblia şi raţiunea sănătoasă sunt autoritatea supremă în materie de credinţă, şi că o declaraţie izolată a Ellenei White, sau o părere teologică pe care a împrumutat-o de la confraţii ei nu pot avea ultimul cuvânt în domeniu.

„[Jertfa] necurmată” = păgânismul

(A se citi şi aici). În exegeza sa la Daniel 8:9‑14, William Miller făcuse legătura dintre această profeţie şi cea din 2 Tes 2:2‑8. Deoarece în ebraica lui Daniel, pentru expresia „jertfa necurmată” (arderea‑de‑tot de dimineaţă şi de seară) avem doar termenul hattamid, „continuitatea”, ceea ce în KJV este evidenţiat prin sublinierea cu italice a cuvântului adăugat („the daily sacrifice”), Miller a părăsit sensul comun dat acestei expresii în versiunile biblice cu rente şi a făcut conexiunea cu interpretarea lui Pavel. Raţionamentul lui a fost următorul: după cum în Daniel 8 ni se vorbeşte despre îndepărtarea „necurmatei” (the daily) şi aşezarea „fărădelegii pustiitoare”, şi după cum în Daniel 11:31, şi Daniel 12:11, acelaşi eveniment profeţit este redat în termeni asemănători (îndepărtarea „necurmatei” pentru a face loc „urâciunii pustiirii”), tot aşa în 2 Tes 2 citim despre îndepărtarea unui obstacol secret, înainte de instalarea „tainei fărădelegii” (sau a „omului fărădelegii”) în Biserica lui Dumnezeu.

Cum acel obstacol tainic a fost interpretat de către părinţii şi învăţătorii Bisericii Vechi ca fiind Imperiul Roman păgân, rezultă că omul fărădelegii sau An tihrist era aşteptat să apară în cursul apostaziei Bisericii, după căderea Impe riului. În interpretarea protestantă clasică, acest antihrist care schimbă vremile şi legea (Dan 7:25), şi poate fi numit astfel omul fărădelegii, a fost identificat cu Papalitatea. Miller a conchis atunci că „necurmata” (the daily) este imperiul păgân, care a făcut loc puterii papale.  În afară de activiștii grupurilor independente, această teorie mai este susţinută astăzi de teologi ca John Pieters și Alberto Treiyer, cu care sunt în corespondență, dar nu și în acord.

Pe la începutul secolului 20, Ludwig Conradi a făcut unele cercetări care au reabilitat o mai veche interpretare protestantă:  „jertfa necurmată” ar fi mai degrabă un simbol al Evangheliei Crucii lui Iisus, deoarece aceasta aparţine cu adevărat Căpeteniei Oştirii (Christos, Arhiereul şi Domnul templului) de vreme ce se spune că a fost smulsă Acestuia (cf. Da 8:11).  A se vedea şi aici.

Ellen White nu s‑a preocupat de exegeza biblică a acestui detaliu, dar în primele ei scrieri făcuse o afirmaţie răzleaţă, care sugerează că ea acceptase exegeza millerită. Afirmaţia ei nu urmărea, de fapt, elucidarea acestui detaliu, ci pleda pentru rămânerea la datele de 457 î.e.n. şi 1843/1844 pentru cele 2300 de zile/ani.

Then I saw in relation to the „daily” (Dan. 8:12) that the word „sacrifice” was supplied by man’s wisdom, and does not belong to the text, and that the Lord gave the correct view of it to those who gave the judgment hour cry. When union existed, before 1844, nearly all were united on the correct view of the „daily”; but in the confusion since 1844, other views have been embraced (E. G. White, Early Writings, pp. 74‑75).
Traducere: Apoi, cu privire la „[jertfa] necurmată” (Dan. 8:12) am văzut că ter menul „jertfă” a fost adăugat de înţelepciunea omenească, nu aparţine textului, şi că Domnul a dat vederea corectă a acestei chestiuni, acelora care au proclamat cu putere ceasul judecăţii. Când înainte de 1844 exista unire, aproape toţi erau uniţi în vederea corectă despre „necurmată”, dar în confuzia care a urmat după 1844, alte vederi au fost îmbrăţişate.

Scriind lui Daniells, la 22 Martie 1908, S. N. Haskell, un venerabil pastor şi lider, pe cât de evlavios, pe atât de fixat în teoria inspiraţiei verbale a profeţilor, declara:

Eu nu fac altceva decât să apăr cartea Early Writings  (Experienţe şi Viziuni) şi atâta timp cât eu cred că această carte învaţă interpretarea pe care o accept, – şi sunt mulţi care cred la fel! –, iar dacă Sora White nu dă vreo explicaţie în armonie cu ideea lui Prescott, ca să apere Mărturiile, atunci, de dragul altora, le voi apăra eu… Trebuie oare să fiu făcut să cred că Mărturiile învaţă un anumit lucru, contrar judecăţii mele şi a citirii scrierilor, când Sora White însăşi nu explică aşa? (6BIO 253‑254)… Dacă Sora White zice că ea nu a vrut să spună ceea ce a spus, când a scris despre „[*] necurmată”,  atunci nu mai spun nimic. (S. N. Haskell to CCC, March 30, 1908; Ibid).

Dilema lui Haskel era serioasă, deoarece el nu admitea alt mod de a înţelege inspiraţia, decât acela care este cel mai popular şi printre noi: inspiraţia totală. Având în vedere toată disputa legată de acest subiect, a susţine vederea lui Miller şi a lui Smith asupra „necurmatului”, pe motiv că EGW ar fi confirmat‑o în Early Writings, înseamnă a crede că în scrierile unui profet nu pot exista nici un fel de erori.

Arthur G. Daniells (Preşedintele GC), William C. White (fiul EGW) şi C. Crisler s‑au adresat Ellenei White cu privire la sensul celor scrise în Early Writings. Daniells a luat cu el cartea, precum şi diagrama profetică („harta”) de la 1843. Interviul, confirmat şi de William White, este redat astfel de Daniells:

Mai întâi am citit Sorei White afirmaţia făcută de ea în Early Writings. Apoi am aşezat înaintea ei diagrama profetică folosită de predicatorii noştri în expunerea profeţiilor din Daniel şi Apocalipsă. I‑am atras atenţia la imaginea sanctuarului şi, de asemenea, la perioada celor 2300 ani, aşa cum apăreau pe diagramă. Apoi am întrebat‑o dacă îşi poate aminti ce i s‑a arătat cu privire la acest subiect.
După cum îmi amintesc răspunsul, ea a început să spună cum unii dintre cei care avuseseră un rol proeminent în mişcarea de la 1844 s‑au străduit să găsească noi termene pentru sfârşitul perioadei de 2300 ani. Această strădanie era pentru fixarea de noi date ale venirii Domnului. Acest lucru cauza confuzie printre aceia care participaseră la Mişcarea Adventistă. În această confuzie, Domnul i‑a descoperit, spunea ea, că vederea care fusese susţinută şi prezentată până atunci cu privire la date era corectă, şi că nu trebuie să se mai fixeze vreodată un alt termen, nici nu va mai fi alt mesaj cu privire la un termen.
Atunci i‑am cerut să spună ce îi fusese descoperit cu privire la restul profeţiei – referitor la „necurmată”, la Căpetenia oştirii, la înlăturarea „necurmatei” şi la „aruncarea” sanctuarului. Ea a răspuns că aceste aspecte nu i‑au fost înfăţişate în viziune în trecut şi nu a putut fi determinată să dea o explicaţie asupra acelor puncte din profeţie. Acea întrevedere a făcut o impresie adâncă asupra minţii mele. Fără ezitare, ea a vorbit liber, clar şi pe larg despre perioada celor 2300 ani, dar cu privire la cealaltă parte a profeţiei, ea a tăcut. Singura concluzie pe care am putut s‑o trag din faptul că explicaţia ei s‑a ocupat în mod liber de chestiunea timpului profetic, şi din tăcerea ei cu privire la îndepărtarea „necurmatei„ şi aruncarea sanctuarului, a fost că viziunea dată ei era cu privire la timpul profetic, şi că ea nu primise nici o explicaţie cu privire la celelalte elemente ale profeţiei. (DF 201b, AGD statement, Sept. 25, 1931).

Întrucât în această chestiune este vorba şi de diagrame profetice, atitudinea Ellenei White în această întrevedere primeşte un puternic suport, atunci când se studiază „diagrama profetică” a lui Cummings din 1854.  În acea diagramă, altarul iudaic al „jertfei zilnice” din anul 446 î.e.n. era folosit ca punct de plecare pentru un nou calcul al perioadei celor 2300 de ani, al cărei termen final era fixat pentru anul 1854. Acea diagramă, publicată la Concord, New Hampshire, în 1853, era un exemplu tipic al diagramelor care începeau cele 2300 zile cu ceea ce se spunea că este îndepărtarea „jertfei zilnice.”

Ellen White a avertizat şi în scris, să nu se folosească mărturiile ei în scopul arbitrării acestei controverse teologice:

Am de spus anumite cuvinte fraţilor mei din Est, Vest, Nord şi Sud. Cer ca scrierile mele să nu fie folosite ca principal argument pentru rezolvarea chestiunilor asupra cărora acum este atâta dispută. Implor pe onoraţii pastori Haskell, Loughborough, Smith şi alţii dintre fraţii noştri conducători, să nu facă nici o referire la scrierile mele, pentru a‑şi susţine vederile lor asupra „jertfei zilnice (necurmate).” Mi‑a fost arătat că acesta nu este un adevăr de importanţă vitală. Sunt instruită să spun că fraţii noştri fac o greşeală mărind importanţa diferenţei dintre vederile susţinute. Nu pot consimţi ca vreuna din scrierile mele să fie luată ca te mei pentru rezolvarea acestei chestiuni. Nu trebuie să facem un test al dreptei credinţe din adevăratul sens al „jertfei necurmate”. Rog acum pe fraţii mei slujitori ai Bisericii, să nu facă uz de scrierile mele în argumentaţiile lor privitoare la această chestiune; pentru că eu n‑am primit nici o instrucţiune cu privire la punctul în discuţie, şi nu văd nici o nevoie pentru această controversă. În condiţiile actuale, cu privire la problema aceasta, tăcerea este elocvenţă. –MS 11, 1910 (a se vedea şi 1SM, p. 164).

După trecerea elocventă a mai multor decenii, vechea interpretare s‑a stins, în favoarea noii interpretări promovate de L. R. Conradi, W.W. Prescott, A.G. Daniells, W. C. White şi alţii, aşa cum se poate vedea clar în Comentariile Biblice oficiale ale Bisericii noastre.

Fiind întrebată despre identitatea „necurmatei” din Daniel 8, Ellen White a răspuns în repetate rânduri:

Nu am nici o lumină cu privire la acest punct (Letter 226, 1908). Nu sunt în stare să definesc cu claritate punctele contestate în această dispută.” (Let 250, 1908).

Asemenea situaţie ne ajută să înţelegem limitele inspiraţiei profetice, cel puţin în cazul Ellenei White, şi să nu pretindem autoritate unor detalii controversate din scrierile ei. Dacă este să avem vreun folos din Mărturii, să urmărim mesajul fiecărei mărturii în parte şi mesajul central al Mărturiilor, fără a ne crampona de expresii discutabile şi de logica oricărei afirmaţii.

Sanctuarul din Da 8:11; 11:31 = sanctuar păgân

Uriah Smith, primul comentator AZS sistematic al profeţiilor apocaliptice, scrisese:

„[Da 8:11]‘Locul sanctuarului său’ de cult, cetatea Romei, a fost aruncată la pământ. Sediul guvernării a fost mutat de Constantin la Constantinopol, în anul 330 e.n.”[Da 11:31] ‘Vor profana sanctuarul, fortăreaţa’, adică Roma. Dacă aceasta se aplică barbarilor, s-a împlinit în mod literal; pentru că Roma a fost jefuită de goţi şi vandali, iar puterea imperială a Occidentului a încetat prin cucerirea Romei de către Odoacru. Sau, dacă se referă la acei conducători ai Imperiului care lucrau în favoarea Papalităţii şi împotriva păgânilor şi a tuturor celorlalte religii opuse, aceasta ar însemna îndepărtarea sediului Imperiului de la Roma la Constantinopol, ceea ce a contribuit într-o măsură la a influenţa căderea Romei. Acest pasaj ar fi atunci paralel cu Da 8: 11 şi Ap 13: 2. (Thoughts, Critical and Practical, on the Book of Daniel and the Revelation, Battle Creek, Mich.: Review and Herald Publishing Association. 1882 p. 161.270 

Exegeza adventistă de mai târziu, aşa cum se reflectă în Comentariile Biblice AZS (vol. 4), a abandonat pe bună dreptate echivalarea sanctuarului cu Roma în versetele menţionate, deoarece o traducere şi citire atentă a textului ebraic dovedeşte că fortăreaţa sau sanctuarul în discuţie este templul lui Dumnezeu. În Da 8:11, textul vorbeşte despre Căpetenia Oştirii (Christos Arhiereul) şi despre locaşul sanctuarului LUI. În Da 11:31 nu se spune cui aparţine sanctuarul sau fortăreaţa, dar referirea la „legământ” (religie) şi paralela cu Da 8:13, ne dovedesc că şi aici este vorba de templul lui Dumnezeu. Prin urmare, noua exegeză adventistă este un progres în acest caz faţă de poziţia speculativă a lui Uriah Smith. Chiar dacă şi Ellen White ar fi împărtăşit ideea lui Smith în vreuna din scrierile ei, textul biblic nu o susţine. Dar Ellen White nu a intrat niciodată în detaliile exegetice ale acestor profeţii.

Cele 2520 zile (7 vremi/ani) din Daniel 4

Este adevărat că William Miller a calculat cele 7 vremi din Da 4:25,32, înţelegând „vremile” acestea (7×360 = 2520) ca echivalente cu ani (ca în Da 7:25), de la aproximarea cronologică a unui oarecare eveniment preexilic israelit, până la 1843. S-ar putea spune multe despre presupunerile greşite pe care se clădeşte acest calcul, dar este suficient să spunem că profeţia din Daniel 4 este aplicată de Daniel numai la Nabucodonosor însuşi, şi ni se spune clar că „toate  acestea s-au împlinit cu împăratul Nebucadneţar” (v. 28). Dacă s-au împlinit în vremea aceea, de ce să le forţăm să se împlinească încă odată în sens figurat, cu un Babilon mistic? Nu avem nici o indicaţie biblică în acest sens. Este pură speculaţie.

Această intepretare adventistă iniţială a fost preluată de liderii Martorilor lui Iehova: cei 2520 ani, pe care Russel i-a moştenit de la milleriţi, au fost aplicaţi de Rutherford la perioada 607 î.C. — 1914 d. C., ignorând inexactitatea anului 607, care este cu doi ani mai devreme decât subjugarea Ierusalimului, şi cu 21 de ani mai devreme decât căderea Ierusalimului sub babilonieni. Dar nici ei nu pot da înapoi, fiindcă așa au calculat pionierii lor. Nu avem nici un motiv să ne întoarcem înapoi la un astfel de calcul penibil, care discreditează întregul sistem historicist.

Cartea din Apoc 5-6 este Scriptura, pecetluită de tradiţiile omeneşti

Opinia lui Pippenger pare să fie o extindere a identificării făcute de Uriah Smith (p. 415), care văzuse în aceasta o carte a profeţiilor desfăşurate progresiv în Apocalipsa 6-7. Pippenger se repede la textul din Isaia 29:11-13 şi spune că această carte ar fi Biblia pe care tradiţiile religioase şi explicaţiile cărturarilor au pecetluit-o.

În privinţa acestui simbol apocaliptic nu avem o interpretare unitară. R. A. Anderson credea că este vorba de documentul răscumpărării, un altul (pe care nu mi-l amintesc) argumenta că această carte reprezintă testamentul moştenirii (care, după modelul testamentului pretorian, în vigoare la romani, avea şapte sigilii). Ranko Stefanović, în cartea sa, care este unul dintre cele mai recente comentarii AZS la Apocalipsă, susţine că aceasta este cartea Legii, iar Apocalipsa 5 conţine scena întronării lui Christos (cf. Dt 17:18). În ce mă priveşte, cred că unele din identificările de mai sus sunt complementare, nu se contrazic. Şi aş numi acest document pecetluit, „Cartea Vieţii”, deoarece este cartea pe care o primeşte Mielul înjunghiat. Nu întâmplător, ea este numită în Apocalipsă „cartea vieţii Mielului (înjunghiat)” (Ap 13:8; 21:27).

Aplicaţia millerită a trâmbiţelor 5-6 la Islam (Ap 9)

Cronologia profetică din Apocalipsa 9 a fost calculată de Josiah Litch în 1838, cu aplicaţie la otomani: 5 luni [5×30 = 150 zile/ani] din v. 5 şi10, plus 1 oră [15 zile] + 1 zi [1 an] + 1 lună [30 ani] + 1 an [360 ani] din v. 15 (în traducerea King James, pe care fundamentaliştii americani o cred singura inspirată), totalizează 491 ani şi 15 zile, socotite de la 27 iulie 1299 (căderea Nicomediei), până la 11 august 1840 (problemele interne otomane cad sub controlul Occidentului).

Uriah Smith a preluat această interpretare în cartea lui la Revelation Chapter IX, The Moslem World in Prophecy, pp. 493-517. Ellen White a introdus-o deasemenea în Marea Luptă (GC 1911: 334-335; ML 326), ca un exemplu adiţional de profeţie interpretată de milleriţi. Dar din nefericire, interpretarea aceasta a căzut în dizgraţie în secolul al XX-lea. Au apărut insatisfacţii legate de presupusele ei datele istorice, iar Comentariile Biblice AZS (7: 796), care au fost publicate în deceniul ’50-’60, o prezintă doar ca pe o alternativă agreeată de unii AZS, nu ca pe o interpretare specifică AZS.

Desmond Ford, în cartea sa Daniel 8:14… (Euangelion Press, Casselberry, FL, 1980: 17, 88-91), citează pe Prescott şi Spicer care începuseră să demonteze cu succes exegeza lui Litch menţionată de Uriah Smith şi de Ellen White. Documente mai detaliate la subiect pot fi accesate acum pe internet, e.g. Gerald Brown, Ed.D., The End of the Ottoman Empire; vezi şi aici.

În două cuvinte, cronologia apocaliptică tradiţională a trâmbiţelor 5-6 nu stă în picioare, pentru mai multe motive, dintre care unul singur ar fi suficient ca să anuleze credibilitatea acestei interpretări:

1.       Citirea (traducerea) corectă a textului grecesc din Ap 9:15 este aşa cum e redat în cele mai multe traduceri, inclusiv în româneşte (Cornilescu), cu referire la un termen important, o dată punctuală, definită: „ceasul, ziua şi anul acela”, nu ca o secvenţă de perioade („un ceas, o zi, o lună şi un an”). Chiar numai acest motiv demolează întreaga explicaţie tradiţio
nală.

2.       Litch şi cei care l-au urmat, au ignorat un detaliu extrem de important, că în anul 1582, reforma gregoriană a calendarului a „furat” 10 zile din calculul lui Litch: după joi 4 octombrie, a urmat vineri 15 octombrie. În Anglia, după 2 septembrie a urmat 14 septembrie.

3.       Data de 27 iulie 1299, cu care începe calculul lui Litch, fusese preluată din istoria lui Edward Gibbon (†1794). Dar Baronul Von Hammer (†1856), orientalist german, a dovedit că Gibbon interpretase greşit sursele pe care le folosise, şi că luarea Nicomediei a fost mai degrabă în 1301.

4.       Litch a însumat cele două perioade (150 ani şi 391 ani + 15 zile), deşi nimic în text nu arată că ele trebuie însumate, sau că atât lăcustele-scorpioni cât şi cavaleria demonică ar reprezenta pe otomani.

5.       Anul 1449, considerat încheierea primei perioade şi începutul celei de a doua nu are nici un eveniment important în 27 iulie, ca să justifice exactitatea cerută de cele 15 zile presupuse ca încheierea perioadelor la 11 august 1844.

6.       Data de 11 aug 1840 este imposibil de găsit în vreo sursă seculară, oficială. Într-un volum de istorie a diplomaţiei euro-otomane din secolul al IXX-lea, studiat acum 25 de ani la Biblioteca Naţională, nu am găsit această dată, deşi erau menţionate nu puţine date din cursul anului 1840. Problema nu este că eu nu am găsit acea dată, dar nici altcineva nu a găsit-o. Milleriţii s-au mulţumit cu observaţia lui Litch care se orientase după nu ştiu care jurnal american. Cercetătorii spun că nici el însuşi nu era mulţumit cu adevărat de soluţia găsită. În fapt, se aşteptase ca la 11 august 1840 să cadă Imperiul Otoman. În realitate însă, Imperiul „a existat din 1299 până în 1922” (Ro.Wikipedia). S-ar putea spune că o epocă de modernizare a început în 1839 în Imperiul Otoman şi că anul 1840 a marcat o oarecare slăbire, dar aici este vorba de o pantă a căderii, până în 1922-1923, iar faimoasa „împlinire la zi” a acestei profeţii a fost în mod sigur o eroare omenească.

7.       Interpretările AZS teologice de astăzi sunt mult mai reticente, simple tentative: Jean Vuilleumier a văzut în cei 150 de ani cuceririle arabe (612-762), ca şi L. R. Conradi; William Shea (într-un studiu nepublicat pe care mi l-a împărtăşit) vede, dimpotrivă, Cruciadele (1097 – 1249); Prof Jonathan Paulien crede că cele 5 luni nu ar fi o perioadă apocaliptică, ci o exprimare simbolică, echivalentă cu cele 150 zile ale Potopului (cf. expresia „izvoarele adâncului”, Gn 7:11,24), şi ar descrie forţele secularizante moderne. Scena cu călăreţii demonici din trâmbiţa a şasea este interpretată de Jon Paulien ca o descriere a asaltului celeilalte extreme: religia falsă (cei patru îngeri fiind legaţi la Eufrat, care este fluviul/marea Babilonului, Ap 17:1.15; cf. Ier 51:36). Până şi comentariul conservator al lui Mervin Maxwell (God Cares, vol. 2) nu acceptă exegeza lui Litch din Marea Luptă, o modifică serios din punct de vedere al citirii textului grecesc şi ca aplicaţie cronologică. Citind textul grecesc într-un mod original („gata pentru ceasul acela: adică pentru o zi, o lună şi un an”), dar discutabil, Maxwell numără cei 391 de ani într-un mod mai spectaculos, de la căderea Constantinopolei (1453), la 1844 (care marchează începtul judecăţii premileniale în cer şi o oarecare covenţie istorică între Europa şi Sultan, privitoare la libertatea religioasă a creştinilor din Imperiu). L. R. Conradi calculase, de asemenea, acest timp ca reprezentând perioada puterii otomane (1453-1844).

Pentru încurajarea unui studiu mai serios, neblocat de explicaţiile găsite deja în cărţile noastre, citez aici pe Ellen White care zicea:

„Avem multe lecții de învățat, și multe, multe de dezvățat. Numai Dumnezeu și cerul sunt infailibili. Cei care cred că niciodată nu vor trebui să renunțe la o părere îndrăgită, că nu vor fi nicioadată în situația de a-și schimba opinia, vor fi dezamăgiți. Cât timp ținem la propriile noastre idei și păreri cu încăpățânare hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care S-a rugat Christos.” RH July 26, 1892. {1SM 37.3}

Piatra din Daniel 2 = Cei 144.000

Piatra rostogolită în visul împărătesc din Daniel 2:34-35 reprezintă în mod clar împărăţia veşnică (v. 44-45) întemeiată de Dumnezeu. În profeţia paralelă din Daniel  7:13-14,18,22,27, această împărăţie este dată Fiului Omului, care este reprezentantul „sfinţilor Celui Preaînalt”. Unde este împăratul, acolo este împărăţia. El primeşte împărăţia pentru a face parte şi mântuiţilor Lui de tronul Său (Ap 3:21; Mt 19:28; Ap 20:4). Cel 144.000 (credincioşii ultimei generaţii) sunt trupe de elită ale Mielului în Apocalipsă (17:14), dar nu sunt singurii cu care El va împărtăşi tronul şi împărăţia Lui. Sunt menţionaţi şi morţii înviaţi, martirii în primul rând. Dar mântuiţii, indiferent din ce categorie ar face parte, înving lumea aceasta numai în sens spiritual, în timp ce Piatra are un efect distructiv asupra ultimei faze (de fier şi lut) a „împărăţiei oamenilor”.

Când Piatra loveşte chipul la picioare, totul se spulberă. Având în vedere că această statuie-idol reprezintă lumea ca succesiune a unor puteri şi valori politice, nu spirituale, Piatra deasemenea nu simbolizează paşnica influenţă spirituală a lui Iisus şi a ucenicilor lui adevăraţi, ci venirea lui Christos ca Împărat şi Judecător Suprem, care „zdrobeşte neamurile cu toiag de fier”. Oştile cereşti din Ap 19, precum şi împăraţii de la răsărit din Ap 16, ar echivala cu oştile îngereşti ale eliberatorului. Jon Paulien vede aici şi pe credincioşi, care sunt preoţi şi împăraţi” împreună cu Christos. Dar chiar dacă admitem contribuţia lor, şi am putea spune că în linia întâi ei au rolul unei lupte pur spirituale, nu îi putem identifica pe ei cu Piatra, în locul lui Christos. Este prea mult, şi mă mir că fratele Pippenger nu vede această enormitate.

Judecata celor vii a început la 11 septembrie 2001

Pippenger se concentrează asupra rolului islamului în profeţie (după interpretarea tradiţională), şi întrucât are obiceiul de a face triple aplicaţii, găseşte că primele asalturi islamice sunt în primele două vaiuri din Apocalipsă. Al treilea, de asemenea „iute, neaşteptat şi cu explozive”, a început să lovească Babilonul nodern (Roma modernă, cum o numea A.T. Jones), adică SUA, la 11 septembrie 2001.

Se înţelege rolul emoţional pe care îl are 9/11 pentru toţi americanii oneşti. Dar începutul judecăţii celor vii nu poate avea legătură cu bubuielile sinistre cu care se distrează cei răi şi dumnezeul lor. Nu am nici o simpatie pentru teroriştii care s-au sacrificat într-un asemenea gest „eroic”. N-aş fi mulţumit, până când n-ar fi înviaţi ca să-şi primească pedeapsa împreună cu duhovnicii lor care sunt de o mie de ori mai vinovaţi. Dar acest eveniment, chiar dacă a schimbat ceva în direcţia de mers a lumii, nu are absolut nici o legătură cu maniera în care Dumnezeu testează şi judecă generaţia care va fi găsită în viaţă la venirea Domnului.

Mai degrabă, această judecată este sugerată în Apocalipsa 7. Observaţi, mai întâi, că în Ap 6:10-11 etc. este prezentată judecata premilenială, începând cu cei morţi (întrebarea „până când?” este paralelă cu cea din Dan 8:13). La întrebarea „cine va putea sta în picioare?”, care se pune la sfârşitul capitolului 6, în ziua venirii Domnului (cu referire deci la cei vii), scenele din capitolul 7 aduc răspunsul. Ultima generaţie este descrisă simbolic ca fiind rămăşiţa lui Israel, un număr reprezentativ de 12.000 din fiecare seminţie. Prin urmare, sigilarea celor 144.000, care primesc pe frunte sigiliul Dumnezeului cel Viu este în contrast cu primirea semnului fiarei pe frunte şi/sau pe mână în capitolele 13-14. Aceasta arată că Judecata ultimei generaţii (adică a celor vii) depinde de ultimul test universal, referitor la sigiliul lui Dumnezeu SAU semnul fiarei. Israeliţii lui Dumnezeu vor fi chemaţi, aleşi, număraţi şi sigilaţi.

Încheiere

Pledoaria aceasta pentru o abordare mai critică a doctrinei lui Jeff Pippenger nu este completă. Multe alte lucruri s-ar putea discuta. Voi mai reveni asupra subiectului, ca să răspund reacţiilor la această replică. Am scris pentru orientarea acelora care, fiind provocaţi de această trezire, mai mult sau mai puţin senzaţională, sunt suficient de deschişi ca să mai poată fi precauţi. Dacă greşesc în afirmaţii importante, vă rog să mă atenţionaţi. La sfârşitul paginii aveţi spaţiu pentru comentarii.

Repet, putem aprecia faptul că Jeff atrage atenţia credincioşilor asupra sfaturilor Spiritului Profetic, asupra comorilor de înţelepciune şi de viaţă care se găsesc în scrierile Ellenei White – lucruri pe care nu puţini astăzi le ignoră, spre pierzarea lor. (Sondajele descoperă că AZS care sunt preocupaţi de scrierile EGW sunt buni cititori ai Bibliei, iar cei nepreocupaţi de acest aspect, cu puţine excepţii, nu sunt foarte preocupaţi de Scriptură). Cu atât mai mult este lăudabil că se preocupă de studiul profeţiilor biblice şi că îi pasă de soarta celor din jur, că este preocupat de a avertiza cu privire la solemnitatea acestor zile ale sfârşitului, şi de a antrena şi pe alţii în marea lucrare de pregătire în cinstea revenirii lui Iisus.

A căuta în profeţiile biblice şi în cărţile Spiritului Profetic motivaţii personale şi colective este un demers perfect adventist, demn de apreciat. Dar nu putem fi de acord cu crearea unei impresii greşite, cum că Biserica învaţă rătăciri în privinţa interpretărilor profetice, sau că Pippinger este principalul agent divin al trezirii şi vindecării noastre spirituale, şi că interpretările asupra cărora insistă cel mai mult, cu tendinţa de a face din ele condiţii de mântuire, sunt esenţiale şi corecte. Îi dorim ca râvna pentru adevăr să-l ducă pe calea consecvenţei, la atitudini şi rezultate mai încurajatoare.