Secţiunea a V-a a Apocalipsei: 15:1 – 19:10. 

O LECŢIE DE COŞMAR. Cele şapte urgii: pedepsirea femeii „Babilon” şi nunta cu mireasa Ierusalim.

Viziunea de fond. A. Șapte îngeri cu şapte cupe (15:1)

Viziunea de fond este concentrată asupra rolului Sanctuarului ceresc în trimiterea acestor judecăţi finale, teribile, ale mâniei lui Dumnezeu. Aici este acea Dies irae, „ziua mâniei” (Deuteronom 32:22, Ieremia 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numărul plăgilor, ca şi celelalte serii de şapte ale Apocalipsei, indică săptămâna Creaţiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al Legământului şi au primit semnul Fiarei. Observați o paralelă între cele şapte trâmbiţe, cele şapte plăgi şi cele şapte zile ale facerii lumii. Trâmbiţele şi plăgile sunt des-facerea lumii, care a fost făcută în săptămâna Creaţiei.

Interludiu: Triumful biruitorilor fiarei la marea de cristal (2-4)

Scenele glorioase ale Apocalipsei, care privesc pe poporul lui Dumnezeu, intervin în mod neaşteptat, întrerupând scenele teribile ale răutăţii omeneşti şi ale judecăţilor lui Dumnezeu. De fiecare dată, aceste interludii vin ca o asigurare că poporul lui Dumnezeu, care nu este în lume, nu este numărat împreună cu lumea. Aici avem o viziune luminoasă, ca şi cum ne-am afla în Goşen pe timpul plăgilor asupra Egiptului. În spatele acestei scene stă acea Cântare a Mării din Exod 15.

Cântarea lui Moise şi a Mielului este cântarea eliberării din sclavia egipteană şi a cruţării copiilor lui Israel prin sângele mielului pascal. „Biruitorii fiarei…” sunt aceiaşi mântuiţi, care reprezintă ultima generaţie de credincioşi, cei care trec prin necazul cel mare. Cântarea Mielului este o cântare de Paști (Marcu 14:16-17.23-26).

Aşezarea lui Moise alături de Christos aici, are o profundă semnificaţie teologică. Cei ce obişnuiesc să aşeze în conflict pe Christos cu Moise, nu ştiu ce spun. Ei sunt cei doi mari profeţi şi eliberatori, fiecare este numit „robul Domnului” într-un sens special. Totuşi, Moise este doar tipul lui Christos. Primul este rob, al doilea este Fiul care S-a coborât ca rob. Primul este creatură, al doilea Însuşi Creatorul (Fapte 3:22, Evrei 3:1-6, Ioan 5:46-47).

Cântarea este formată din zece versuri, care reprezintă combinaţii din psalmi semnificativi (Psalmul 86:8-10, 111:2.4.7-9, 145:17, ecouri la Cântarea lui Moise din Deuteronom 32:4). Aceşti psalmi, care se cântau la Paști, se numesc „psalmi Hallél” (de laudă) fiindcă încep cu cuvintele Hallelu-Yah (Lăudaţi pe Iahwé). Cântarea biruitorilor arată că ei au primit cu bucurie solia primului înger, Evanghelia veşnică: v. 4:1 comp. cu 14:7 (Exod 15:11.14-16, Ieremia 10:6-7). Vezi şi Romani 14:11, Isaia 66:23.24. Judecăţile lui Dumnezeu sunt numite aici dikaiómata (acţiuni drepte, porunci drepte, acte de justiţie).

Viziunea de fond. B. continuare (15:5-8, 16:1)

Deschiderea templului cortului mărturiei (v. 5). Începând cu acest verset şi până la ultimul din cap. 16, totul este o descriere lărgită a scenei din cap. 11:19. Expresia cortul mărturiei este un ecou la Numeri 17:7-8 şi Fapte 7:44. Observaţi şi contextul: v. 35-38 arată că Ştefan numea Decalogul (cele zece cuvinte) – „cuvinte vii”, el ştia că au fost date de Christos, Îngerul Domnului şi că Israel le nesocotea. Ştefan le aminteşte de Sanctuarul ceresc (v. 44 u.p. 49) de Legea călcată (v. 53) şi de Judecată (v. 56). Tema va fi preluată în Evrei 2:1-3, cap. 3, cap. 4, 12:18-27). Mărturia de aici este deosebită de „mărturia lui Iisus” din cap. 12:17 şi 19:10. În 15:5 este o mărturie a legământului (testamentum) ca şi în cap. 11:19 şi reprezintă Decalogul ca document-martor în care sunt scrise promisiunile şi condiţiile legământului (Exod 25:16, 31:18).

Această deschidere a templului ceresc poate fi o aluzie la ziua ispăşirii sau la ziua încheierii harului. În orice caz, ziua ispăşirii era un timp când nu se mai puteau aduce jertfe particulare. Din templu ies acum îngerii-preoţi care administrează mânia divină. Albul veşmintelor este un simbol al dreptăţii şi purităţii morale a misiunii lor. În loc de tămâie, cupele cuprind mânia judecăţii. Îngerul harului nu mai este prezent şi tămâia nu mai arde pe altar, nici în cădelniţă. Se dă sentinţa din cap. 22:11 şi nu mai există acces în Sanctuar, nici un păcătos nu mai poate beneficia de împăcare cu Dumnezeu. Timpul de probă, ziua milei a trecut pentru totdeauna în momentul în care vor veni cele 7 plăgi. Unii au fost sigilaţi pentru cer, alţii şi-au sigilat soarta prin respingerea ultimei invitaţii a harului lui Dumnezeu. Accesul interzis în Sanctuar este închiderea uşii îndurării (Luca 13:23-27, tip Geneza 7:16.10). Împărăţia harului a făcut loc împărăţiei slavei. Numai cei ce şi-au găsit refugiul până atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvaţi.

Aceste ultime plăgi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se răzbună (16:1.17, Ieremia 25:35-38). Durata timpului acestor urgii este relativ scurtă, deoarece ele sunt teribile şi totuşi rămân supravieţuitori până la ultima plagă. După cum în Egipt plăgile au avut o semnificaţie care să atingă pe zeii lor, tot astfel se întâmplă şi în Apocalipsa 16; este lovit cultul fiarei din cap. 13. Furtuna unei ultime conflagraţii universale a fost ţinută în frâu de îngerii din Apocalipsa 7:1-3, dar după încheierea timpului de har, Dumnezeu Îşi retrage, complet, orice putere restrictivă asupra forţelor răului. Numai cei 144.000 (cei sigilaţi) sunt apăraţi. În acest timp, „puterile pământului îşi vor pune în marş forţele lor pentru ultimul război…”[1]

Seria celor 7 plăgi (16:2-21)

Sunt aceste pedepse finale ale lui Dumnezeu reale, în sens fizic, sau ar trebui înțelese metaforic (simbolic)? Dacă ar fi vorba de răni simbolice, de întuneric figurat sau de a bea sânge în sens figurat, acestea se întâmplă deja în lumea noastră de când există răul în ea. Întunericul spiritual nu doare, nu sperie pe nimeni. Dimpotrivă, oamenii se simt confortabil în afara luminii cerești. Mai degrabă lumina spirituală deranjează. Întunericul din aceste plăgi însă este foarte neplăcut, deoarece este o nenorocire fizică: o beznă adâncă și cumplită, care nu poate fi cu nimic îndepărtată, atât timp cât Dumnezeu o trimite. Există și unele aspecte figurate în descrierea unora dintre aceste plăgi, dar prin aceasta ele sunt mai pregnante, în niciun caz mai ușoare.

Plaga I (v. 2). Un hélkos (ulcer, rană teribilă) ca şi în Egipt (Exod 9:9, Deuteronom 28:27), ca şi rana lui Iov (Iov 2:7). Medicina clasică, medicina naturalistă sau cea ocultă, se vor dovedi la fel de ineficiente în tratarea acestei răni. Unii din cei loviţi de plaga aceasta vor suferi şi alte plăgi (v. 10-11). Prima ţintă a plăgilor sunt adventiştii care primesc semnul fiarei şi care devin „cei mai zeloşi vrăjmaşi ai fraţilor lor de altădată” (cf. Ezechiel 9:6, 1 Petru 4:17). Dumnezeu începe judecata cu cei din casa Lui, de asemenea şi pedepsele vin în aceeaşi ordine, în ordinea responsabilităţii. Primii răspunzători sunt cei ce au datoria de a avertiza pe alţii. „Solii muţi” vor fi primii loviţi, iar cei ce au apostaziat şi au dus în rătăcire şi pe alţii vor fi loviţi cu mai multe plăgi succesive (Luca 12:41-48.56, 2 TT 66, 5 T 207-216.458).

În acest timp, cei sigilaţi vor fi apăraţi de plăgi. Într-o anumită măsură vor suferi şi ei (foame, sete, oboseală, frig, chinuri sufleteşti, arşiţa soarelui etc. Apocalipsa 7:16), dar numai pentru ca să strălucească mai mult caracterul lor şi să le sporească credinţa prin încercări. Ellen White vorbeşte şi despre faptul că unii vor suferi ca Iov. Este discutabil dacă aceasta se referă la timpul primei plăgi sau mai înainte, dar un lucru este sigur: indiferent de măsura în care cei sigilaţi vor avea de suferit, suferinţa lor are un alt sens şi este spre fericire veşnică. Sigiliul lui Dumnezeu pus asupra lor îi apără de apostazie şi de moarte. Ei vor supravieţui plăgilor şi asemenea lui Iov, nu vor păcătui (Isaia 66:6, Psalmul 91, Psalmul 121, Isaia 33:16, Exod 11:6-7).[2]

Mulţi se întreabă ce va fi cu copiii în acest timp. Ca şi adulţii, unii dintre ei vor fi sigilaţi, alţii vor rămâne fără sigiliul lui Dumnezeu (împreună cu părinţii lor sau în mod separat). Ce s-ar fi întâmplat cu copiii evreilor din Egipt dacă părinţii n-ar fi pus semnul de sânge pe uşa locuinţei?[3]

Plaga a II-a (v. 3). cf.Exod 7:17-21). Sânge pentru sânge. În urma primei plăgi şi a izbucnirii stării de război mondiale, lumea va fi învăţată să creadă că toate aceste nenorociri vin din cauza încăpăţânării „sectei” sabatiste de a desconsidera cultul Fiarei… (Tragedia veacurilor 564). Deoarece toate măsurile de constrângere morală, socială şi economică au fost ineficiente împotriva lor, autorităţile lumeşti – „îmbătate” de Babilonul religiei apostate –,disperate, vor da un ultimatum ca acela din cartea Esterei, fixând o dată după care „sectanţii” vor putea fi lichidaţi pe orice cale, de oricine îi întâlneşte. Sub patronajul direct al lui Satan, care între timp va fi venit pe pământ, dându-se drept Christos, America  (fiara pseudoprofet), va lua această iniţiativă incredibilă (cap. 13:15).

Dumnezeu va privi „soluţia finală” ca un act împlinit, deoarece numai intervenţia divină îi va opri pe locuitorii pământului să-şi ducă la îndeplinire masacrul. Pentru sabatişti, această plagă este semnalul părăsirii oricărei aşezări omeneşti. Credincioşii care nu vor fi deja în stare de arest, se vor retrage în siguranţă, în locuri mai ferite, în munţi (Tragedia veacurilor 574), după exemplul lui Lot, al lui Ilie, al rezistenței hasidimilor (asideilor), al iudeo-creştinilor din Ierusalim, al valdenzilor etc.

Plaga a III-a (v. 4-7). Această binecuvântare atât de ieftină şi de comună, apa potabilă, va fi retrasă ca urmare a dispreţuirii avertizării îngerului care invită lumea să se „închine Celui care a creat cerul, pământul, marea… şi izvoarele apelor” (Ap 14:6-7). Însăşi crucea lui Iisus, batjocorită astfel de persecutorii „celor mai neînsemnaţi fraţi” ai lui Iisus, este satisfăcută de dreptatea acestei pedepse (v. 7). Este momentul în care începe răzbunarea sângelui martirilor din cap. 6:11. Vezi şi Isaia 26:21.

Plaga a IV-a (v. 8-9) În urma plăgilor anterioare se instalează deja o stare de criză economică teribilă, de epidemie şi moarte. În zonele lovite de această radiaţie solară vor fi incendii, insolaţie mortală, secetă fără precedent, cu toate urmările lor dezastruoase. Nu degeaba reacţia oamenilor este subliniată. Această reacţie împotriva lui Dumnezeu arată că nici chiar cele mai severe pedepse nu-i mai pot aduce la pocăinţă, odată ce au respins ultima invitaţie a harului, ultima avertizare a întreitei solii îngereşti.

Plaga a V-a (v. 10-11) aduce un „întuneric egiptean” asupra întregului imperiu al fiarei (Exod 10:21-23, Matei 27:45, Matei 24:29). Dacă Satan, balaurul, a cedat fiarei Antichrist tronul, autoritatea şi o stăpânire universală, teritoriul acestui imperiu spiritual cuprinde, în timpul sfârşitului, pământul întreg, deoarece cultul acestei fiare devine universal prin impunerea semnului ei. „Sfântul Scaun”, care a promovat în lume întunericul superstiţiei şi al datinilor omeneşti în locul luminii Bibliei, va fi expus astfel ruşinii publice. La data aceea, tronul lumii va fi ocupat de însuşi Satan, venit în chip de Christos.

Oamenii au ales „venerabila zi a soarelui”, cum o numeşte decretul lui Constantin cel Mare, ziua promovată de Roma papală în locul zilei Creatorului. Ei au iubit întunericul spiritual mai mult decât lumina spirituală. Acum au venit peste ei tenebrele zilei judecăţii. După ce unii au murit de canicula plăgii anterioare, acum vine un ger cumplit şi o încetare a activităţilor. Oraşele, depinzând de apă potabilă canalizată, de energie electrică etc. sunt, practic, depopulate. Supravieţuitorii n-au altceva de făcut decât să-şi facă impute amare unii altora, şi să înjure până la cer.

Plaga a VI-a (v. 12-16) loveşte „Eufratul”, fluviul simbolic  pe care este aşezat „Babilonul”. Cetatea falsei religii, ierarhia clericală a tuturor bisericilor lumeşti, de la comunităţile hinduse şi până la bisericile protestante, îşi datorează existenţa (şi prosperitatea) unui fluviu social-economic: „popoare, neamuri, gloate şi limbi” (17:1.5.15). Dacă în urma efectelor plăgilor anterioare aceste valuri de suporteri încep să sece (prin înmulţirea deceselor, prin retragerea suportului material şi moral dat bisericii), aceasta este pentru biserici o calamitate mai mare decât cele anterioare. Reacţia din versetele următoare dovedeşte că această măsură divină va duce la un atac decisiv şi final împotriva poporului lui Dumnezeu.

Secarea Eufratului – pentru a permite accesul oştilor de la Răsărit în Babilonul bine fortificat – este limbajul unui eveniment istoric tipologic: în noaptea de 12 octombrie 539 î.e.n., împăraţii medo-perşi din Răsărit (Cyaxares II/„Darius” şi Cyrus), în fruntea unei mari coaliţii militare, au putut intra în Babilonul ale cărui fortificaţii nu puteau fi distruse sau escaladate, folosind o tactică unică. S-a ordonat soldaţilor săparea unui canal prin care să se devieze apele Eufratului, apoi cuceritorii au intrat prin albia aproape secată a fluviului care trecea prin cetate. Era singura cale nepăzită, punctul cel mai slab. Unele profeţii biblice au prevăzut acest eveniment cu mult timp înainte (Isaia 44:26-45:2). Este relatat în detaliu de către istoricul Xenofon în Kyropaidia (Viaţa lui Cyrus cel Bătrân, întemeietorul statului persan). În Biblie, Cyrus eliberatorul este un tip al lui Messía (Isaia 41:2.3.25, 44:28). Domnul Christos, Împăratul împăraţilor, va veni în fruntea oştirilor cereşti, dinspre răsărit (Matei 24:27, Apocalipsa 19:11-16).

Folosirea pluralului aici („împărații”) aplicată la venirea lui Iisus, se referă la oștile cerești care vor însoți pe Christos (vezi descrierea din Ap. 19:11, 14) și care sunt numite adesea „domnii” (principate) și „stăpâniri” (autorități) cf. Ef 3:10. Jon Paulien și alți comentatori ai Apocalipsei atrag atenția asupra faptului că și sfinții (mântuiții) primesc titlul de regi / împărați, în Apocalipsă (1:6; 5:10; 20:6), și că ei fac parte din oștirea Învingătorului Christos. În cartea lui Daniel (7:13-14, 18, 22, 27), sfinții primesc Împărăția ca urmare a Judecății, ca o expresie a îndreptățirii și răsplătirii lor. De fapt, în acel moment, Fiul Omului (Christos ca om!) primește împărăția, dar El nu primește nimic doar pentru Sine, ci pentru a împărtăși cu cei pe care i-a răscumpărat (Ap 20:4). În mod fizic, credincioșii sunt pe pământ, dar pentru că ei deja au primit împărăția, odată cu Christos, înainte de a începe timpul strâmtorării, ei sunt acum de drept regi împreună cu Christos și sunt descriși ca învingători ai Babilonului, împreună cu El.

Mulţimile celor care vor supraviețui celei de-a cincea plăgi, înţelegând că au fost înşelate de conducătorii spirituali, nu vor mai sprijini instituţiile religioase. Acest fapt va conduce pe liderii lumii (care vor lucra sub comanda directă a Falsului Christos), la o reacţie finală, disperată, împotriva sabatiştilor. La rândul ei, această reacţie adversă va atrage intervenţia promptă şi mult aşteptată a lui Dumnezeu, şi apoi Parusía.

Mult timp, AZS au întreţinut credinţa foarte populară printre americanii de orice confesiune, că aici ar fi vorba de un război mondial cu centrul în Orientul Apropiat. Împăraţii de la Răsărit ar fi „rasa galbenă” (China, Japonia etc.), iar Eufratul ar fi Imperiul Otoman (sau o formă actualizată a lumii islamice). Secarea puterii islamice ar permite acelor popoare numeroase şi destul de puternice să invadeze Israelul, declanşând astfel un ultim război, în valea Meghido (v. 16), unde armatele lumii se vor bate într-un hal descris în cap. 14:20.

După 1952 însă, teologii AZŞ au îngropat definitiv această interpretare. Pe lângă diverse neajunsuri exegetice şi practice, ea gravitează în jurul credinţei că Israelul este încă poporul special al lui Dumnezeu (cu „dreptul de întâi-născut”) şi de aceea s-ar forma o coaliţie împotriva lui Israel – interpretare pe care NT nu o susţine și AZS nu au susținut-o niciodată. Aşa-zisa nouă interpretare pe care o prezentăm aici este, în realitate, mai veche printre AZS. Ea apare  într-un imn adventist din 1852 şi a fost susţinută de către James şi Ellen White,  G. W. Holt, R. F. Cottrell, A. O. Tait şi alţii, în secolul al 19-lea, iar în timpurile noastre a fost promovată de R. A. Anderson, G. Vandeman, de Comentariul AZS la Apocalipsă etc. Astăzi este susţinută de toţi interpreţii adventiști ai Apocalipsei.

Reacţia vrăjmaşilor lui Dumnezeu, care formează o triplă alianţă babiloniană, este promptă (v. 14). Cei trei aliaţi care formează Babilonul (1. Balaurul: păgânismul; 2. Fiara: ortodoxo-catolicismul; 3. Falsul Profet: pseudoprotestantismul), sau, altfel spus, la nivel geopolitic: Asia, Europa, America etc. vor publica aplicarea decretului de moarte împotriva sabatiştilor, „dovedind” cu argumente specifice şi cu exerciții paranormale, că Babilonul are dreptate şi că Dumnezeu nu va retrage aceste plăgi, până nu vor fi distruşi cei ce sfidează cultul Christosului lor. Aceste comunicări urgente (circulare mondiale) inspirate de demoni, sunt comparate cu plaga egipteană a broaştelor (cf. Exod 8:1-15). Întotdeauna puternicii lumii au avut obiceiul de a ţine pe lângă ei ocultişti. Avem toate motivele să credem că ocultismul sub orice formă se va dezvolta până acolo încât va fi socotită blasfemie orice împotrivire faţă de oracolele spiritualiste „creştine”. Aici se află explicaţia incredibilelor manifestări împotriva unei minorităţi religioase din această generaţie apocaliptică. În spatele aparentei religiozităţi şi a grijii pentru interesele publice stă acelaşi balaur, care a vorbit „profetic” prin arhiereul Caiafa: „este mai util să moară un individ decât o naţie întreagă”.

Aceleaşi pretexte politico-religioase, ridicate de preoţime împotriva lui Iisus, vor fi aduse şi împotriva poporului lui Dumnezeu. Şi lumea le poate crede, chiar fără ajutorul minunilor. Dar în acest moment, în care creditul Babilonului este la cea mai joasă cotă, în urma secării „apelor” care-l aprovizionează, sunt necesare semne nemaipomenite (v. 14) care să convingă şi să alerteze puterile pământului împotriva celor credincioşi.

Războiul acesta nu este unul obişnuit. Aici pământenii sunt în război cu Cerul. Acesta este războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic.[4] Scena din cap. 19:14.19 arată clar că acest război este bătălia finală dintre Christos şi puterile lumeşti, conduse de Antichrist.

„Eu vin ca un hoţ” (v. 15). Acest verset întrerupe profeţia despre războiul final, introducând o fericire pentru cei ce aşteaptă pe Domnul lor, păstrându-se încă treji. Expresia „ca un hoţ”, adesea repetată de Domnul Christos, este foarte potrivită aici, unde Babilonul apocaliptic este surprins de intrarea adevăratului Christos în atmosfera planetei noastre, după cum intrarea lui Cirus în anticul Babilon a fost o teribilă surpriză pentru mai marii lui care au fost găsiţi chefuind. Se relatează că acelaşi Cirus luase prin surprindere şi Sardesul (vezi ecoul din  Ap 3:3-4). Avertizarea de aici trimite la scrisoarea către Sardes („vin ca un hoț”) și la scrisoarea către Laodiceea („haine albe ca să nu umbli gol și să ți se vadă rușinea”).

„Armaghedon” (v. 16). În acest moment, geografia simbolică a Apocalipsei, care ne obişnuise cu toponime figurate ca Ierusalim, Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt, ne arată încă un loc, Har-Maghedon (har = munte, Măghiddon = Meghiddo, Mageddon – numele unei văi, al unei fortăreţe şi al unui râu de lângă muntele Carmel). În valea şi la râul Meghido s-au dat multe bătălii istorice şi biblice. Fortăreaţa Meghido a fost din cele mai vechi timpuri o cheie a Palestinei. Numele Meghido înseamnă „[locul] armatei” (Romanii l-au numit Legio = legiune). Totuşi, Ioan ne invită aici să urcăm Muntele Meghido. Un munte cu acest nume nu a existat. Cel mai apropiat masiv muntos, cu un promontoriu care intră în Mediterană, se numeşte Carmel. Ruinele cetății Meghiddo sunt lângă Muntele Carmel, pe un deal modest. Pe Carmel a locuit Ilie (în condiţii austere), înainte de a fi înălţat la cer; acolo a avut loc marea confruntare cu profeţii lui Baal (zeul soare), unde omul lui Dumnezeu a învins prin credinţă, iar promotorii idolatriei au fost junghiaţi.

Există aici o paralelă izbitoare cu ceea ce se va întâmpla în momentul revenirii lui Iisus. Credincioşii care sunt în viaţă, fiind sigilaţi, sunt păstraţi de Dumnezeu şi susţinuţi în mod supranatural, pentru a fi înălţaţi la cer fără să vadă moartea, asemenea lui Ilie. Credincioșii rămaşi în libertate, se vor fi retras deja în zone muntoase sau sălbatice, fiind hrăniţi de Dumnezeu asemenea lui Ilie. Ei vor fi singurii susţinători ai cultului Creatorului, în timp ce întreaga creştinătate, în frunte cu „profeţii” ei, promovează un cult de origine păgână, introdus de „Izabela” = doamna Babilon. Împotriva rămăşiţei credincioase a lui Dumnezeu vor fi trimise expediţii de convertire sau distrugere, aşa cum s-a procedat în secolele trecute cu valdenzii, husiţii, hughenoţii etc. Prin intervenţia plăgii a şaptea, credincioşii vor fi salvaţi.[5]

Plaga a VII-a (v. 17-21). O mare parte a Apocalipsei (cap. 17-19) se ocupă cu descrierea şi explicarea acestor evenimente.

Al şaptelea înger dă naştere la manifestări cosmice teribile. Toate aceste manifestări, asemănătoare cu cele de pe Sinai, ies din chivotul-tron al lui Dumnezeu care este în Sanctuarul ceresc (vezi şi cap. 11:19). Tot de acolo, de la tronul îndurării, devenit acum tronul dreptei judecăţi, vine strigătul „S-a sfârşit!”.

Cutremurul cel mare descris în această scenă finală ne sileşte să-l interpretăm atât în sens propriu, cât şi figurat. Sensul propriu este evident: se scufundă munţii şi insulele mărilor (v. 20, cap. 6:14). Dar un cutremur care împarte în trei părţi o cetate simbolică, precum şi celelalte cetăţi ale neamurilor, ar putea fi şi figurat, ca în cap. 11:13 unde a fost identificat cu Revoluţia Franceză. Dacă acolo s-a prăbuşit doar a zecea parte dintr-o anumită cetate a neamurilor, numită figurat Sodoma sau Egipt, aici se prăbuşesc complet, toate cetăţile (ţările, instituţiile) neamurilor, în frunte cu Babilonul. Acesta se împarte în trei părţi (probabil în părţile componente), amintind de împărţirea lumii din cauza confuziei lingvistice de la Babel. O explicaţie lărgită a pedepsirii Babilonului apare în cap. 17.

Grindină mare (v. 21). 1 talant = 26-36 kg. Dacă până la plaga a şaptea mai rămăseseră destui supravieţuitori (probabil, cei cu mai mare putere militară şi economică, împreună cu slugile lor imediate), cine dintre aceştia mai poate rămâne în viaţă, în urma unui cutremur care distruge nu numai oraşele, dar rupe scoarţa pământului şi cufundă munţi şi insule? Şi dacă, totuşi, cutremurul nu ar ucide pe toţi, această teribilă grindină poate desăvârşi distrugerea.

Pedepsirea doamnei „Babilon” (cap. 17)

Pe scurt, sentinţa Cerului este ca doamna Babilon să fie distrusă de amanţii ei, de puterile lumeşti pe care s-a sprijinit ea. De aceea, capitolul este mai mult o descriere a acestor puteri şi a modului în care se vor întoarce împotriva stăpânei lor pe care au slujit-o.

Identitatea femeii prostituate. Deja ne-am pronunţat asupra identităţii ei, dar nu am adus suficiente argumente. Îngerul i-o arată lui Ioan şi-i dă explicaţii care sunt convingătoare. Să urmărim cum este descrisă şi ce se spune despre ea în acest capitol şi în alte locuri biblice.

Femeie. Îngerul spune că simbolizează o cetate (v. 18). Dar explicaţiile date de îngerii interpreţi nu sunt decât sugestii deschizătoare de drum pentru cercetare. În Daniel 7, îngerul spune că fiarele înseamnă împăraţi. Dar când vorbeşte despre una din ele, o numeşte împărăţie. Prin urmare, în profeţie, un împărat poate reprezenta o împărăţie, și de regulă, profeția se ocupă de supraputeri, nu stât de mult de indivizi care au domnit cândva. Din antichitate, creştinii au folosit cuvântul Babilon ca nume de cod pentru Roma (1 Petru 5:13).

Prostituată. Calificativul acesta ne sileşte să vedem în femeia-cetate ceva mai mult decât Roma imperială. Nu este nicio prostituare politică faptul că Roma imperială a întreținut relații cu alte state. Dacă Roma păgână a fost o prostituată, atunci ce a fost (este) acea largă parte a creştinătăţii care s-a făcut „un singur trup” cu Roma Imperială? (1 Corinteni 16). Mai mult, Biserica imperială (istorică, ortodoxo-catolică) are şi fiice, biserici care îi urmează exemplul, fac parte din aceeaşi familie spirituală. Babilonul apocaliptic reprezintă Roma ca centru al păgânismului şi apoi ca centru al creştinismului apostaziat.

Relaţia cu cei zece împăraţi (v. 16). Prezenţa celor zece coarne este un indiciu că aici trebuie să vedem Biserica apostată într-un moment posterior divizării Imperiului în mai multe regate creştine. Unii comentatori catolici văd în femeia din Apocalipsa 12 pe Maica Domnului, ca personificare a Bisericii Romane. Este la modă astăzi imaginea ei, având în jurul capului cununa de stele a Uniunii Europene. Dar femeia din cap. 12 este persecutată, nevoită să fugă în pustie, este o femeie de casă, cuminte. Prin contrast, Babilonul este o prostituată de lux, domneşte peste împăraţii pământului. Una este o împărăteasă cerească îmbrăcată cu elemente naturale şi retrasă în umilinţă pe pământ, cealaltă este o împărăteasă pământească ce-şi imaginează că este divină, visând să domine lumea.

Dacă cetatea lui Dumnezeu este Ierusalimul de sus, care nu domneşte pe pământ până nu va coborî de sus, atunci Babilonul nu este decât opusul Ierusalimului, puterea care pretinde a fi cetatea lui Dumnezeu pe pământ. Tema rivalităţii dintre cele două cetăţi domină această parte a Apocalipsei. Amândouă aspiră la domnia universală, amândouă se pretind de origine divină, dar numai una este logodnica şi mireasa Mielului. „Ereticii” medievali (valdenzi, albigenzi, lollarzi, husiţi etc.) şi apoi protestanţii, au aplicat simbolul Babilonului la Biserica Romană. Dar chiar şi unii catolici au văzut pe marea prostituată în Roma. Dante, de exemplu, descrie imaginea din Apocalipsa 17 aplicând-o la Roma contemporană! (Vezi Dante, Divina comedie, trad. George Coșbuc, București, Polirom, 2000:183-184).

Identitatea fiarei (v. 7-14). Până aici, Apocalipsa a descris puterile adverse poporului lui Dumnezeu ca pe nişte fiare. Aici însă sunt două simboluri în strânsă relaţie: femeia şi fiara. În partea finală a profeţiei din Daniel 2 apare simbolul fier amestecat cu lut, ca fiind alianţa dintre statul roman (cu statele succesoare) şi biserica creştină decăzută. Fiara este aici puterea de stat, în contrast cu cea religioasă (femeia).

Capetele fiarei. Împăraţii „munţi” nu pot fi decât împărăţii (Ieremia 51:25, Daniel 7:17.23).

1. Egiptul, 2. Asiria, 3. Babilon, 4. Medo-Persia, 5. Imperiul lui Alexandru moștenit de lumea elenistică, 6. Imperiul roman moștenit de cele zece coarne creştine, 7. Lumea modernă, descreștinată, de la Revoluţia Franceză până la căderea secularismului. Primele 5 împărăţii căzuseră pe vremea lui Ioan, Roma era a şasea, iar a şaptea avea să vină cu puţin timp înainte de sfârşit. Deci a şasea putere avea să dureze mult timp.

Sunt doar 7 capete, dar ele reprezintă 8 „împăraţi”, deoarece al optulea împărat este fiara însăşi: împărăţia lui Satan însuşi care îşi va face apariţia şi va conduce lumea, sub înfăţişarea vizibilă a lui Christos. Acest al optulea împărat este cel care a lucrat prin fiecare din cele şapte, dar în mod special a lucrat prin al șaselea cap, prin Imperiul care a botezat păgânismul. După descreştinarea adusă de liber-cugetători şi de bolşevici, ce rău mai mare ar putea veni decât diavolul în persoană, uzând de diplomaţia şi strălucirea lui, pentru a înşela lumea. După cum cei credincioşi domnesc ca împăraţi o mie de ani cu Christos, cei zece împăraţi, prin contrast, domnesc împreună cu fiara, timp de numai un ceas. Această domnie scurtă este un timp în care ei vor judeca lumea, crezându-se în timpul mileniului apocaliptic. În final, în timpul plăgii a şaptea, puterile laice se vor întoarce împotriva clericilor care i-au înşelat şi-i vor ucide.

Interludiu: Ultima avertizare (Apocalipsa 18:1-3). Imaginea acestui înger care aduce ultima avertizare este printre scenele cele mai pline de speranţă din Biblie. Este ultima avertizare a lumii. După aceste versete nu mai apare nici un înger al harului. Toţi ceilalţi sunt îngeri ai judecăţii. Scena aceasta este o întrerupere a secvenţei cronologice, pentru a răspunde întrebării prietenilor lui Dumnezeu (Gen 18:23). Imaginea ultimului apel se aplică la ultimele zile de pregătire, înainte de venirea plăgilor. În ziua mâniei, apelul „ieşiţi!” ar fi prea târziu (v. 4).

Îngerul coboară din cer, ca şi cel din cap. 10 şi încoronează misiunea celor trei din cap. 14. În capitolul 7 el se ridică din răsărit ca soarele, având sigiliul (semnul autorităţii), iar aici luminează tot pământul (ca soarele!) şi, potrivit textului grecesc, are o mare autoritate. Mesajul lui stă, mai întâi, în acea slavă deplină a reflectării chipului lui Christos în Biserica Sa, prin plinătatea Spiritului Sfânt. În afară de aceasta, el rosteşte într-un mod accentuat şi cu voce puternică mesajul celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14 („A căzut Babilonul!”). Acest simbol descrie încheierea misiunii celor trei îngeri care devin unul singur sub binecuvântarea Spiritului Sfânt, a prezenţei lui Iisus. Această inundare a pământului cu slavă cerească este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de multă vreme (Geneza 1:28, Numeri 14:21, Psalmul 72:19, 119:64, 33:5, 57:3.5.11, Isaia 6:3, 11:9, 52:10-11, 61:11, Mica 5:4.7.8, Habacuc 2:14). Imaginea are anumite paralele în Vechiul Testament: Osea 6:3, Isaia 60:1-2, Ezechiel 43:2, Maleahi 4:2. Făgăduinţa specială a lui Iisus este aceea a venirii Lui în persoana Spiritului Sfânt, înainte de revenirea Sa personală şi vizibilă (Fapte 3:26, Ioan 14:16-18.21.23).[6] O comparaţie cu solia celor trei îngeri arată că îmbătarea neamurilor este echivalentă cu influenţarea lumii întregi de a primi semnul fiarei. Căderea spirituală a Bisericii este descrisă aici în termenii profeţiilor despre ruinarea Babilonului şi a Edomului (Isaia 34:11-17, 14:22-23).

Un glas din cer (v. 4-20). În toate sectoarelor Babilonului: printre păgâni, printre ortodocşi-catolici şi printre protestanţi, Dumnezeu are încă milioane de credincioşi care, asemenea dreptului Lot în Sodoma, îşi chinuiesc sufletul din cauza nelegiuirilor care se petrec în ţară, în biserică şi în jurul lor. După Ellen White, cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu actual se află în sectorul protestant al Babilonului. Ei vor fi invitaţi să părăsească Babilonul, înainte de căderea plăgilor. Părăsirea Babilonului înseamnă, în primul rând, părăsirea spiritului şi cultului Babilonului. În al doilea rând, aceasta implică despărţirea de biserica apostată. În al treilea rând, dar nu mai puţin important, se cere părăsirea efectivă a oraşelor, şi în final a tuturor aşezărilor.

Bocetele din cap. 18 se încheie cu o profeţie dramatizată în interiorul unei viziuni (v. 21-24). Imaginea are în spatele ei scena din Ieremia 51:64, cu precizarea că aici, în locul pietrei de râu, se atârnă de gât Babilonului o uriaşă piatră de moară… pentru că biserica apostată a dus în rătăcire pe cei mici şi naivi (Matei 18:6). Profeţia mai arată că, asemenea acestei pietre, Babilonul se va îneca în apele pe care stă (Ieremia 51:42, Apocalipsa 17:1.15.16, Ezechiel 26:3.19, 27:32.34.36). De ce o pedeapsă atât de gravă asupra lumii noastre, tocmai acum când religia a devenit mai populară? Ultimele două versete repetă vina Babilonului: 1. Pentru că negustorii Babilonului au devenit cei mai influenţi din lume; 2. Pentru că Babilonul amăgeşte popoarele prin false minuni; şi 3. Pentru că nu s-a pocăit de persecuţii religioase.

Celebrarea nunţii Mielului şi a Ierusalimului. Primirea împărăţiei (19:1-10).

Scena de bucurie de aici are loc imediat după plaga a şaptea, care pedepseşte Babilonul (TM 432). Este descrierea aceluiaşi triumf al biruitorilor (cei 144.000) la tronul lui Dumnezeu, împreună cu toţi îngerii cerului. Această extraordinară revărsare de laudă este singurul loc din Noul Testament unde găsim (de patru ori!) expresia „Aleluia” (halelu Yah = lăudaţi pe Iahwé). Aici se sărbătoreşte răspunsul definitiv al lui Dumnezeu la sângele martirilor din Apocalipsa 6:9-11.

Această cântare de laudă este într-un contrast izbitor cu bocetele din capitolul anterior. Este un coral antifonal compus din două imnuri şi două răspunsuri. Motivaţia şi forma imnului se aseamănă cu acelea din Psalmul 24:7-10 care are aceeaşi structură poetică şi care a fost cântat pentru prima dată cu ocazia întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), apoi a fost cântat de îngeri la învierea Domnului (Experienţe şi viziuni 173) şi apoi la înălţarea Lui (ibid. 175-176). Pentru versetul 3 revedeţi explicaţia de la cap. 14:11. Tema cântării este aceeaşi ca în Apocalipsa 11:15-17.

Începutul împărăţiei (primirea împărăţiei slavei) se mai numeşte în v. 7 „nunta Mielului”. Această sărbătoare este cu ocazia ospăţului nunţii cereşti (v. 9). Să nu confundăm nunta (ceremonia căsătoriei) care echivalează cu momentul primirii Împărăţiei (simbolizată prin Noul Ierusalim – „Mireasa”, cap. 21:2.9) cu ospăţul nunţii (Experienţe şi viziuni 24, 252, Tragedia veacurilor 390). Nunta marchează sfârşitul judecăţii de cercetare, începutul împărăţiei slavei, începutul timpului plăgilor, iar ospăţul este sărbătoarea generală a acestei împărăţii, după înălţarea la cer a celor mântuiţi. La ceremonia nunţii nu sunt prezenţi pământenii, dar la ospăţ sunt prezenţi toţi mântuiţii. Primirea împărăţiei are loc înainte de revenirea Domnului (Luca 15:23, 19:12, 12:35-38, Matei 22:1-14, 25:1-10, Daniel 7:13-14). Când vine spre pământ, El a fost deja încoronat ca Împărat al împăraţilor (v. 12.16).

În diferite locuri în Biblie, Biserica este comparată cu o femeie: mamă (Apocalipsa 12:5), logodnică (Osea 2:19.20), mireasă (Cântarea Cântărilor 6:10), soţie (Osea 2:16), comparaţia fiind potrivită cu rolul pe care-l joacă. În cazul în care biserica este reprezentată  prin „nuntaşi” (v. 9 şi Matei 22:1-14), prin cele 10 fecioare (Matei 25), prin robii credincioşi (Luca 12:35-38), ea nu poate fi, în acelaşi timp, mireasa (Tragedia veacurilor, 426.2).

Referitor la dreptul de a participa la ospăţul nunţii, cititorul poate verifica dacă se află printre cei invitaţi şi cum se poate bucura de acea masă a comuniunii supreme cu Mântuitorul şi cu cei ce au iubit venirea Lui (Matei 22:14, Romani 8:28, Luca 14:15-24, Apocalipsa 17:14, 1 Petru 1:10.3-11). În punctele culminante, acolo unde Tatăl vrea să vedem cât de mult doreşte El mântuirea şi prezenţa noastră în cer, se rosteşte o fericire (vezi cele şapte fericiri, în Introducere) sau se spune profetului: Scrie! (21:5) sau: „Aceste cuvinte sunt adevărate”. În Apocalipsa 19:9 apar toate aceste trei accente.

(Apocalipsa 22:17 se referă la aceeaşi invitaţie de nuntă. Ea este pentru oricine. Ai ți tu pe cineva căruia să-i împărtăşeşti, chiar acum, bucuria invitaţiei cerești, pentru ca ea să sporească şi în inima ta?).

---

[1] RH nov 27, 1900. Vezi şi Experienţe şi viziuni 40.85, Tragedia veacurilor 564.

[2] „Timpul de încercare şi de groază care stă în faţa noastră cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea, o credinţă care nu va slăbi chiar în cele mai aspre încercări. Dar în acest timp de cumplită încercare, iubirea lui Dumnezeu este tot atât de puternică şi de gingaşă ca în zilele lor cele mai strălucite. Este necesar să fie trecuţi prin cuptor, pentru ca firea lor pământească să fie mistuită iar chipul lui Christos să fie pe deplin reflectat.” (Tragedia veacurilor 570).

[3] Există însă şi cazul pruncilor care nu sunt responsabili. Deşi nu putem cunoaşte amănunte, Ellen White arată că „în curând vom fi duşi în locuri de strâmtorare şi încercare şi marea parte a copiilor aduşi pe lume ne vor fi luaţi, în îndurarea lui Dumnezeu, înainte de venirea timpului strâmtorării” (3 SM 419/1899).

[4] Acest nume al lui Dumnezeu (grec. Παντοκράτωρ – Pantocrator) este în Noul Testament traducerea termenilor VT: צבאות ţăvaot (oştiri; puternic în luptă, Savaot) şi שדי Şaddai (Atotputernicul). Ambele variante sugerează că El este implicat într-un război din care va ieşi biruitor.

[5] „Războiul de la Harmaghedon va avea loc în curând. Acela pe a Cărui haină e scris numele Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor conduce oştirile cerului… (Apocalipsa 19:11-20). Fiecare formă a răului va face salt la o intensă activitate. Îngerii răi îşi unesc puterile cu oamenii răi şi, întrucât s-au tot războit şi au câştigat experienţă în înşelăciune şi în luptă, întărindu-se astfel în cursul secolelor, ei nu vor ceda în ultima mare bătălie fără o încăierare disperată. Toată lumea va fi de o parte sau de alta. Războiul de la Harmaghedon va avea loc cu siguranţă şi ziua aceea nu trebuie să ne găsească dormind. Trebuie să fim cu totul trezi, ca fecioarele înţelepte, având untdelemn în candele şi în vase… Puterea Spiritului să fie asupra noastră şi ‚Căpetenia oştirii Domnului’ va sta în fruntea îngerilor cerului pentru a îndruma bătălia… Ne stau în faţă scene de un interes uimitor.” (7 SDABC, note adiţionale la Apocalipsa 16).

[6] „Marea strigare a îngerului al treilea deja a început [la Minneapolis, 1888] prin descoperirea dreptăţii lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatul. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul.” (RH noiembrie 22/1892).