Replică lui Fflorinache89, în loc de email:

Înțelegerea mea este că legea sanitară merită ținută chiar și în afara unor instrucțiuni biblice. Ea are valoare în sine, fiindcă păstrarea legilor sănătății, inclusiv ale nutriției și igienei contribuie nu numai la binele fizic și la fericirea omului, dar adesea și la calitatea proceselor psihice și indirect spirituale. Când contractăm trichineloză, sau alte boli serioase, nu mai suntem interesați de aspectul teologic al chestiunii, ci de cel practic. Iar Dumnezeu a fost și este practic.

Este adevărat că „legea sanitară o găsim in cartea Legii”. Pe toate le găsim în cartea Legii. Unde în altă parte? Noul Testament nu a fost scris ca înlocuitor al Vechiului, ci ca o încoronare, o confirmare și o finalizare. Legea a fost dată lui Israel odată pentru totdeauna și tot ce nu este cu specific ritual sau național, tot ce nu a fost desființat prin Christos, rămâne în vigoare.

Conciliul de la Ierusalim, prin deciziile luate, confirmă că legea sanitară rămânea valabilă. În afară de referirea la curvie, toate celelalte trei interdicții nu sunt de ordin moral: două sunt sanitare și una este ceremonială (rituală, simbolică). Nu doar despre sânge este vorba (care este menționat, într-adevăr, în Geneza 9. Dar se interzice în continuare și carnea de animale curate care însă nu au fost junghiate (sacrificate), ci au murit din alte cauze, în special sfâșiate sau sufocate de fiare, interdicție care este implicită în Lev 17:15 „Oricine, fie băştinaş, fie străin, care va mînca dintr-o fiară (vietate) moartă sau sfâşiată, să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara; apoi va fi curat.” (cf. Lev 22:8). După Naum 2:12, un animal sugrumat este echivalent cu unul sfâșiat (trefa), idee care apare pentru prima dată în Exodul 22:31. Ferirea de lucrurile jertfite idolilor, de asemenea, viza o chestiune simbolică, dar care avea efecte spirituale, deci morale, și este specific iudaică: Num 25:2-3; 31:16; Dt 4:3; 32:17; Ps 106:28; Dan 1:8.

Împărțirea aceasta în lege ceremonială și lege morală pe care o facem tradițional este una simplistă și pragmatică. Se apelează la această distincție simplă (și tradițională în teologia creștină) pentru a arăta că sabatul nu este o poruncă ceremonială. Dar într-adevăr, Legea cuprinde mai mult decât moral și ceremonial. Legea sanitară și codul civil și penal al statului teocratic, formează colecții de instrucțiuni importante, care nu sunt ceremoniale, dar pot avea și aspecte ceremoniale sau morale. De exemplu, codul justiției mozaice are și aspecte morale, iar instrucțiunile sanitare au și unele aspecte ceremoniale (simbolice).

De exemplu, a te curăța prin spălare este un aspect igienic, sanitar, care este și astăzi valabil. Dar a face leșia sau aiasma aceea cu cenușa vacii roșii, ca să te curățești, și a rămâne necurat până seara, după ce te-ai curățit, sunt aspecte simbolice / rituale. Astăzi ne putem curăța cu săpun și detergenți, cu leșii diferite etc., și nu este nevoie să așteptăm până seara ca să știm că suntem curați. Apa de curățire simboliza sângele lui Iisus, fiindcă se făcea cu cenușa vacii roșii sacrificate. Iar „necurat până seara” era un aspect care trimitea de asemenea la jertfa lui Iisus, fiindcă dimineața și seara se aducea jertfa la templu. Dacă se făcea curățirea cu un ceas înainte de seară sau cu 10 ceasuri înainte de seară, efectul era același, deci nu numai igienic, ci și ceremonial. Cred că nu este atât de dificil să distingem cele două aspecte.

Conciliul de la Ierusalim nu a avut în vedere stabilirea unor norme exhaustive pentru Biserică. A fost un sinod de urgență, convocat pentru a rezolva câteva puncte importante de dispută, ridicate de unii iudeo-creștini. În rest, apostolii ne-au trimis la Legea lui Moise (Pentateuh), autoritate suficientă pentru a ne instrui în principalele aspecte ale vieții (FA 15:21; Mat 5:17-20).

De acord, Moise nu ne povestește dacă patriarhii dinainte de el mâncau sau nu mâncau animale necurate. Dar Geneza este o schiță istorică a patriarhilor și nu are ca scop să ne descrie viața lor în detaliu, ci o serie de momente semnificative, de unde putem cunoaște mai bine relația dintre Dumnezeu și oameni, calea mântuirii. Sunt atâtea lucruri despre care Geneza nu vorbește. Totuși, dacă Moise menționează animalele curate și necurate, și se înțelege că Noe știa care sunt acelea, eu întreb ce sens ar fi avut să fie numite curate și necurate, dacă nu ar fi implicată folosirea lor?

Nici eu nu știu părinți ai Bisericii care să fi apărat legea sanitară, dar s-ar putea să existe totuși scrieri. Citește teza doctorală a lui Jiri Moskala (teolog AZS american, de origine cehă) pe acest subiect; acolo trebuie să fie și surse mai puțin așteptate.

Frate, în ce privește Pentateuhul, toți suntem selectivi. Singura diferență (alții spun: diavolul) este în detalii. Iar anumite perspective teologice se întemeiază parțial pe prejudecăți (iudaizante sau antiiudaice) și parțial pe superficialitate în înțelegerea disputelor iudeo-creștine din NT. Aceste dispute pot fi mai ușor înțelese în lumina Talmudului, în special a cărții Mișna, deoarece acestea au conservat tradițiile rabinice orale, care existau deja în primul secol creștin.

În ce privește ritualul spălării mâinilor, dacă citim tratatul Yadaim din Mișna înțelegem mai bine că în acest caz nu era vorba de igienă, ci de un ritual moștenit, care ar fi fost nevinovat în sine, dacă nu ar fi fost ridicat la rangul de poruncă majoră și mai presus de altele. Babilonienii aveau acest ritual înainte de masă. La evrei nu este menționat în VT, decât în Psalmi, ca simbol al nevinovăției și probabil numai ca metaforă (Ps 26:6; 73:13), deoarece mâinile sunt simbolul faptelor, și a avea mâini curate însemna a fi nevinovat. Cum rugăciunea se făcea cu mâinile ridicate spre Dumnezeu, iar Cuvântul spune că trebuie să ridicăm spre cer mâini curate, de aici probabil ideea de spălare rituală. Oricum, nu era o poruncă divină, ci un obicei sacralizat. Iisus nu a condamnat acest obicei, decât atunci când era acuzat că nu-l ține. În rest, nu Se sinchisea. De exemplu, la nunta din Cana a prefăcut în vin chiar apa din vasele de curățire a mâinilor, dar nu a criticat prezența obiceiului (Ioan 2).

Pasajul din Marcu 7:4, care se referă la obiceiuri iudaice din secolul I nu vorbește despre curățirea sau spălarea acelor obiecte, nici despre lăsarea lor în apă până seara, sau în cazuri speciale distrugerea acelor obiecte (cf. Leviticul 11:32-44). În Marcu 7, se vorbește despre „botezul” (baptismos) obiectelor care au devenit spurcate. De asemenea, în Leviticul 7 era vorba de igienă, de curăție fizică, doar subliniată uneori pe cale ceremonială (necurat „până seara”), pe când în Marcu 7 este vorba de niște botezuri (scăldări) rituale ale obiectelor. Dacă în Lev 11 este vorba de necurăția care se putea transmite de la trupurile (mai ales moarte) ale vietăților necurate, în Marcu 7 este vorba de spurcarea (necurăția ceremonială) a unor obiecte prin contactul cu lumea ordinară (cei care nu aveau obiceiurile de curățire).

Înțelegem că autorul se referă la iudeii care făceau aceste ritualuri exagerate, în mod superstițios, nu igienic, „după ce se întorceau de la piață”. Se știe că în mod obișnuit nu cumpărau de mâncare de la neevrei, fiindcă totul era suspect. Raționamentul lor era acesta. Devreme ce acești goyimi nu au legi de curăție și nu sunt curați, orice aliment sau băutură care vine de la ei sunt spurcate. De asemenea și vasele cumpărate de la ei sunt spurcate. Asemenea obiceiuri, treceau dincolo de intenția divină cu privire la legile curăției și aceste exagerări nu făceau decât să exacerbeze oroarea de goyimi și tensiunile evitabile dintre evrei și neevrei.