NG: Am citit explicația pe care ați dat-o cu privire la perioadele profetice din Daniel. Coerentă. Mi-aș dori mult să știu mai mult despre anul 457 IH. Chiar am niște prieteni furați de curentul lui Flavius Pană, și deși ei nu îi împărtășesc în totul convingerile, spun că sunt de acord cu el, că decretul pentru rezidirea Ierusalimului nu ar fi fost dat de Artaxerxe, ci de Cir, după cum indică și profetul Isaia; și că data de început a celor 2300 de ani ar fi eronată.

Cum de a putut Wiliam Miller să fie atât de convingător în calculul profeției, dacă pare atât de greu de determinat de ce tocmai anul 457 IH? Cum a reușit să pună bazele profeției celor 2300 de ani atât de simplu, când pentru noi par a fi toate supoziții? Eu rămân la poziția adventistă cunoscută, pentru că am în vedere coerența lui Dumnezeu, însă mă îngrijorează enorm faptul că mulți dintre frații mei de credință se îndoiesc. Teribilă zguduire ne așteaptă! Mă înfioară ușurinta cu care foarte mulți prieteni și frați dau la o parte interpretarea aceasta, pentru a face loc unei interpretări … care e mai mult teorie a conspirației. Simt că e nevoie de mai multă certitudine.

---

Florin Lăiu, MTh, Profesor de Biblie, Institutul Teologic Adventist, Cernica 2016

1.1.           Este anul 457 î.H. o găselniță a lui William Miller?

Perioada celor 70 de „săptămâni”, care au început sincron cu cele 2300 „zile” în 457 î.H., nu este o descoperire originală a lui William Miller. Identificarea corectă a decretului de rezidire a Ierusalimului, în conformitate cu Ezra 7, apăruse cu peste 250 de ani înainte de Miller, începând cu teologul protestant Johann Funck (†1566), capelan al curții din Nürnberg. Acesta a fost urmat de zeci ș i zeci de învățați, în special protestanți: Heinrich Bullinger (†1575), Georg Nigrinus (†1602), Jacques Cappel (†1624), Johannes Cocceius (†1669), Heinrich Horch (†1729), Sir Isaac Newton (1733, ediție postumă), Johann Albrecht Bengel (†1752).

În afară de William Miller și de adventiștii de astăzi, teologi de diverse confesiuni creștine au moștenit și dezvoltat această veche interpretare: frații Friedrich și Jacob Haug, împreună cu Ludwig C. Sheffer, care au fost traducătorii și comentatorii Bibliei Berleburg (1856); teologul ortodox Alexandr P. Lopuhin, autor al unor faimoase volume de istorie biblică (1904); teologul evanghelic Henry Halley, autorul renumitului Manual biblic (1961); teologii evanghelici Leon Wood (1973),[1] Gleason Archer Jr. (1985),[2] Stephen M. Miller (1994) etc.,[3] care au scris comentarii la cartea lui Daniel, cunoscute în lumea teologică.

Așadar William Miller și contemporanii lui – ca parte din întreaga mișcare milenaristă a anilor 1800-1844, din Europa, Marea Britanie și America, cu extensii și pe alte continente –, nu aveau nevoie să aducă multe argumente în favoarea anului al șaptelea al lui Artaxerxe, ca start al celor 70 de săptămâni din Daniel 9 (identificat de ei cu 458/457 î.H.), deoarece în secolul lui Miller, cei mai mulți învățați care se preocupaseră de profeție aveau aceeași explicație. De altfel, data acestui decret major este singura care conduce la timpul apariției lui Iisus ca Mesia. Pentru unii, faptul acesta nu înseamnă nimic, deoarece sunt interesați cu precădere de aritmetica distractivă și numerologie, decât de temeiurile profetice ale adevăratului Mesia.

1.2.           Istoria biblică despre decretul de rezidire a Ierusalimului

În cărțile biblice se menționează patru intervenții oficiale din partea Imperiului Persan în favoarea iudeilor: două pentru rezidirea templului (A1-2) și două pentru rezidirea Ierusalimului (B1-2).

1. Pentru rezidirea templuluis-au dat:
2. un decret inițial, de către Cyrus cel Mare (537 î.H.);
3. după un timp de adversități și stagnare – o confirmare și o înnoire a autorizației din partea lui Darius Persanul (519 î.H.).
4. Pentru restaurarea cetății Ierusalimului(= refacerea sistemul judecătoresc și reconstrucția zidurilor de incintă ), s-au dat:
5. un decret din partea lui Artaxerxe (457 î.H.), care a avut ca efect începutul rezidirii Ierusalimului (Ezra 4:11-16);
6. după un timp de adversități și stagnare (Ezra 4:17-23), o înnoire a autorizației (Ne 1:2-4; 2:3), în anul 444 î.H. prin intermediul permisiunii date lui Neemia (Ezra 4:21b; Ne 2:5-8).

În Mic dicționar al lumii antice, la articolul Ierusalim,[4] Horia Matei arată că cetatea a fost înconjurată cu ziduri „către 450 î.e.n.”, deci după reconstrucția templului (516 î.H.).

Unii sugerează însă că nu ar fi importantă confirmarea istorică a profeției despre rezidire a Ierusalimului. În viziunea lor, profeția lui Isaia despre Cyrus, care avea să rezidească Ierusalimul, este mai importantă decât mărturia lui Ezra și a lui Neemia. Ei susțin că, dacă avem profeția despre Cyrus, nu trebuie s-o mai verificăm cu istoria, ci să credem că așa s-a și întâmplat. Ei se simt frustrați de faptul că primul decret al lui Artaxerxe nu ordonă în mod explicit rezidirea Ierusalimului, ba încă apare și o dispoziție a lui Artaxerxe pentru întreruperea lucrărilor de reconstrucție.  Din motive asemănătoare, au existat în trecut, așa cum există și astăzi teologi, care afirmă că decretul rezidirii Ierusalimului ar fi cel publicat de Cyrus cel Mare. Ne vom ocupa de detalii în studiul de mai jos.

Indiferent ce obiecții s-ar aduce acestor autorizații de reconstrucție din epoca persană, decretul lui Artaxerxe din anul al șaptelea (457 î.H.) este singurul care trimite cronologic la evenimentele mesianice. Orice altă soluție transformă profeția lui Daniel într-o jucărie sibilinică, inaplicabilă vreunui eveniment istoric important. Decretul lui Cyrus ar plasa ultima săptămână profetică din cele șaptezeci, între anii 55-48 î.H., când nimic special nu s-a întâmplat, decât că ultimii Macabei au fost învinși de romani (în anul 59 î.H., Aristobul II, rege și mare-preot a fost ucis de romani, împreună cu fiul său Alexandru). Acesta să fi fost „unsul” care să aducă dreptatea veșnică și ispășirea păcatelor?

Profeția din Daniel 9 nu are alt sens rezonabil, în afară de Domnul Christos. Iisus Însuși Și-a început misiunea, făcând aluzie la această profeție cronomesianică, atunci când a proclamat: „S-a împlinit vremea!” (Marcu 1:15; compară cu Ioan 7:8). Iisus pare să fi urmat conștient acest calendar mesianic al misiunii sale de trei ani și jumătate, între Botez și Crucificare. Multe Biblii, inclusiv Biblia sinodală și Biblia Cornilescu, fac de obicei trimitere la Daniel 9:24-25 în dreptul versetului din Marcu 1:15. De fapt, nici nu există altă profeție despre timpul venirii lui Mesia.[5]

2.    Profeția lui Daniel

Profeția lui Gabriel din Daniel 9:24-27 afirmă că durata de 7+ 62 „săptămâni” (69 x 7 = 483 „zile”/ ani), în total 70 „săptămâni” (490 ani)[6] până la apariția publică a Prințului Mesía, avea să înceapă cu o hotărâre de reconstrucție a Ierusalimului. Redau textul integral (în traducerea mea),[7] pentru a înțelege mai bine temeiurile și miza interpretării care va urma:

Săptămâni șaptezeci sunt tăiate ca parte [8]
pentru poporul tău, pentru Sfânta Cetate –
până se va opri păcatul răzvrătirii,
până se vor pecetlui păcatele rătăcirii;
până se va ispăși orice strâmbătate,
până se va aduce veșnica dreptate;
până la sigilare de vedenii și profeți, și până când
se va unge sanctuarul preasfânt.[9]

Să știi dar, şi să înțelegi:

De la porunca[10] de-a reda şi rezidi Ierusalimul,
pân’ la Mesía – prinț conducător,
vor trece șapte săptămâni şi şaizeci’şi’două;[11]
în grele vremi se vor reface piețe şi for judecător.[12]

Dar, după cele șaizeci’și’două, Mesía va fi dat la moarte;[13]
şi nu va fi a Lui Cetatea, nici Sanctuarul.[14] Mai departe,
se va strica,[15] sfârșind sub ropot, poporul Prințului­ ce ­Vine;[16]
iar până la sfârșitul luptei sunt sorocite noi ruine.[17]

El[18] pentru mulți, o săptămână, va face trainic legământ;
și-n miezul ei, va pune capăt jertfei și darului cel sfânt.
Apoi „oroarea pustiirii”[19] va sta, adusă-n locul lor,[20]
până se va turna osânda și peste-acest pustiitor.[21]

Ierusalimul fusese distrus cu ocazia cuceririi babiloniene din anul 586 î. H. Templul, palatul regal şi toate clădirile mai mari fuseseră jăfuite și incendiate, iar zidurile de apărare dărâmate (2Îm 25:8-20; 2Cr. 26:17-21; Ier 39:8; 52:12-14), exact așa cum fusese profețit (Lev 36:31-33; Ier 26:18). Acest dezastru teribil al iudeilor este jelit în diverse elegii biblice (Cartea Plângerilor, Psalmii 74, 137, etc.) și este apreciat ca o catastrofă istorică unică (Ez 5:5-9; Da 9:12). Nu cunosc amănunte despre celelalte cetăți ale iudeilor, dar după cum profeții prevăzuseră că ele aveau să împărtășească o soartă asemănătoare cu Ierusalimul (Is 61:4; 64:10-12; Amos 9:14; Ier 2:15; 4:6-7; 7:34; 9:11; 10:22; 14:2; 34:22; Ez 6:6; 12:20), se pare că aşa s-a şi întâmplat (Ier 25:18; 44:6; Ez 36:35).

3.    Profeția lui Isaia despre rezidirea Ierusalimului

Isaia (c. 690 a. C.) a prezis despre Cyrus, că va decreta rezidirea Ierusalimului și a celorlalte cetăți iudaice, adică va permite restaurarea civilă/politică a evreilor după exilul babilonic (Is 44:26-28):

[Yahwé] împlinește cuvântul robilor Săi,
și îndeplinește sfatul solilor Săi;
El spune despre Ierusalim: „Va fi locuit!”,
şi despre cetățile lui Iuda: „Vor fi zidite, le voi ridica din ruine!”;
El spune adâncului: „Usucă-te, și îți voi seca râurile!”;
El spune despre Cyrus: „Este păstorul Meu,
care va împlini toată voia Mea,
care va zice despre Ierusalim: ‘Să fie zidit!’,
și despre templu: ‘Să i se pună temeliile!’”

Cu dreptate, l-am trezit Eu Însumi pe Cyrus,
şi toate drumurile i le voi netezi.
El este cel care-Mi va zidi cetatea
şi Îmi va elibera poporul exilat,
fără plată şi fără daruri”
– o spune Yahwé, Domnul Oștirilor. (Is 45:13)

3.1.           Problemă: Cum era posibil să nu se împlinească profeția?

Explicația eșecului parțial al profeției este în Ieremia 18:7-10. Aceste promisiuni-predicții, exprimate într-un limbaj deschis, sunt condiționate. Dacă poporul lui Dumnezeu s-ar fi pocăit cu adevărat și s-ar fi repatriat în întregime (cu tot cu „cele zece seminții pierdute”, cf. Ier 3:18; 50:4; Ez 37:16-25; Zah 9:13), Dumnezeu ar fi determinat pe Cyrus să meargă mai departe cu oferta politică, oferind autonomie iudeilor și dreptul de a-și rezidi cetățile. După cum întoarcerea israeliților din Egipt în Canaan a fost întârziată cu 40 de ani (Num 14:33-34), tot astfel restaurarea de după întoarcerea din Babilon a fost amânată. Reconstrucția templului a întârziat aproape 20 de ani, iar reconstrucția Ierusalimului 80 de ani. Dumnezeu însă promisese după exil un templu și un Ierusalim mult mai impunătoare (Ezechiel 40-48) și a promis că această reconstrucție postexilică nu va mai fi distrusă (Ier 31:38-40), ceea ce nu s-a întâmplat.

Este cât se poate de clară promisiunea lui Dumnezeu că Ierusalimul avea să fie rezidit din ordinul lui Cyrus cel Mare. Dar cum atâtea promisiuni frumoase făcute de Dumnezeu lui Israel prin profeți s-au realizat parțial sau deloc, datorită necredinței și necredincioșiei beneficiarilor,[22] este normal să verificăm în istoria biblică, dacă Cyrus a dat vreun decret de rezidire a Ierusalimului. Vom analiza decretele persane menționate în Biblie și aplicarea lor în Iudeea.

4.    Sub Cyrus cel Mare (538-530)

După cele scrise, este evident că șahinșahul Kúroš (Cyrus)[23] trebuia, de drept, să împlinească profeția. Dar, de fapt, a împlinit-o parțial: a dispus numai repatrierea evreilor și rezidirea templului. Faimosul său decret din primul an de domnie (538/537 a. C.?)[24] nu menționează restabilirea cetăților, refacerea zidurilor de incintă (ceea ce ar fi implicat o restaurare politică a iudeilor) și nici nu lăsa loc pentru așa ceva:

2Cr 36:22-23: ,,Iată ce poruncește Kúroș, șahul perșilor: ‘Yahwé, Dumnezeul cerului, mi-a dat toate împărățiile pământului, şi m-a însărcinat să-I zidesc un templu la Ierusalim, în Iudeea. Cine dintre voi este din poporul Lui? Yahwé, Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se ducă la Ierusalim!’”

Ezra 1:1-4: „Iată ce poruncește Kúroș, șahul perșilor: ‘Yahwé, Dumnezeul cerului mi-a dat toate împărățiile pământului, şi m-a însărcinat să-I zidesc un templu la Ierusalim, în Iudeea. Cine dintre voi este din poporul Lui? Yahwé, Dumnezeul lui să fie cu el, şi să meargă la Ierusalim în Iudeea, ca să zidească acolo templul lui Yahwé, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul de la Ierusalim. Ori unde locuiesc rămășițe ale iudeilor, oamenii locului să le dea argint, aur, unelte şi vite, pe lângă ofrandele voluntare pentru templul Dumnezeului de la Ierusalim!’”

Tăcerea lui Cyrus privitoare la restaurarea politică a Ierusalimului este asurzitoare. Nu se poate obiecta că ar fi fost o omisiune din partea Cronicarului, sau din partea lui Ezra. Istoria biblică arată în continuare că, în urma decretului lui Cyrus, au fost realizate următoarele:

1. repatrierea iudeilor – însă mult mai modestă, decât prevăzuseră profeții (Ezra 2:1…. 64-65);
2. zidirea unui altar pentru jertfe (Ezra 3:2-3);
3. punerea temeliilor templului (Ezra 3:6, 10-12);
4. aducerea materialelor de construcție pentru templu (Ezra 3:7).

Cam după al doilea an al lui Cyrus, iudeii repatriați încetaseră orice preocupare cu rezidirea templului. Nu degeaba, profetul Daniel, care, încă de la cucerirea Babilonului de către mezi și perși, trăia cu grija restaurării templului și a Ierusalimului (Daniel 9:1-19), a ținut doliu și post timp de trei săptămâni (Daniel 10:1a, 2-3), în anul al treilea al lui Cyrus (535/534 a. C.). Și nu degeaba, îngerul care i-a apărut în viziune, i-a explicat apoi că se dă o luptă între forțele nevăzute, pentru a avea control asupra deciziilor „împăraților Persiei” (Daniel 10:13, 20). Iar dacă nici templul nu-l terminaseră sub Cyrus, cum ar fi îndrăznit evreii să rezidească Ierusalimul?

5.    Sub Cambyze (530-522) și Smerdis (522)

Cambyze și Smerdis,[25] fiii lui Cyrus, nu au avut nicio contribuție la restaurarea iudeilor. De altfel, ei nici nu sunt menționați în istoria biblică. Sub domnia lor nu s-a făcut nici un progres la construirea templului. Cu atât mai puțin s-ar fi apucat iudeii de reconstrucția Ierusalimului. Pe de o parte, începuseră ostilitățile din partea vecinilor (Ezra 4:1-5), iar pe de altă parte, își făcuseră în mod natural o prioritate din construcția propriilor lor locuințe, sub pretextul că nu venise timpul profetic al construirii templului (Hag 1:1-4, 8-9).[26]

6.    Sub Darius I Persanul (522-486)

După accesiunea la tron a lui Darius I (522 a. C.)[27], sub guvernarea lui Zerubbabel ben Șaltiel și sub pontificatul lui Ieșúa ben Ioțadac, iudeii au reluat lucrările la templu, încurajați de profeți. Din nou a izbucnit invidia vecinilor, care i-au raportat la Poarta imperială (Ezra 4:24; 5:1-17). Cercetând cazul, Darius a găsit în arhivele din capitala medă Hamadan (Ecbatana) o copie a decretului lui Cyrus:

Ezra 6:1-5: În primul său an de domnie, șahul Kúroș a dat acest decret privitor la templul lui Dumnezeu din Ierusalim:

„Templul să fie zidit iarăşi, ca să se poată aduce jertfe în acel loc, şi să aibă temelii tari. Să aibă o înălţime de 60 coţi, o lăţime de 60 coţi, zidit din trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de lemn.[28] Cheltuielile vor fi plătite din vistieria imperială. Chiar și obiectele de aur şi de argint ale templului lui Dumnezeu, pe care le luase Nabû-kudurri-ûțur din templul de la Ierusalim şi le adusese în Babili, să fie reașezate în templul din Ierusalim, la locul unde erau, în Casa lui Dumnezeu.”

La decretul lui Cyrus, Darius a adăugat următoarele:

Ezra 6:6-12: „Acum, voi: Tatanni, satrap al provinciei Transeufratia; Şatrabuzana, şi colegii voștri funcționari ai provinciei Ebirnaari (Transeufratia), stați departe de locul acela. Lăsaţi să continue lucrul la templul lui Dumnezeu; guvernatorul iudeilor și seniorii lor să zidească templul lui Dumnezeu la locul lui!

Iată porunca pe care o dau cu privire la ce veţi avea de făcut faţă de aceşti seniori ai iudeilor, ca să se poată zidi casa lui Dumnezeu: cheltuielile vor fi plătite oamenilor acelora, integral și imediat, din vistieria imperială, din birurilor provinciei Transeufratia, fără întrerupere.  Și tot ce este necesar – viței, berbeci, miei – ca jertfe arse pentru Dumnezeul Cerului; grâu, sare, vin şi untdelemn, să li se dea, la cerere, preoţilor din Ierusalim, zi de zi, fără excepție, și să se aducă tămâie Dumnezeului cerului, pentru ca preoții să se roage pentru viaţa Marelui Șah şi a fiilor lui.

Împotriva oricărui om care va încălca acest decret, poruncesc: să se scoată din casa lui o bârnă care să fie făcută țeapă, și el să fie așezat în vârful ei; iar casa lui să fie prefăcută în hazna, pentru această vină. Dumnezeul al cărui Nume locuiește acolo, să răstoarne pe orice rege sau popor, care și-ar întinde mâna să schimbe porunca mea și să distrugă acest templu al lui Dumnezeu din Ierusalim! Eu, Dariavauș, am dat poruncă: să se împlinească întocmai!”

În urma acestui decret, iudeii au terminat rezidirea templului în trei ani (Ezra 6:13-15; Za 1:1, 16; 4:7, 9-10). Acest templu însă era mult mai modest decât cel ridicat sub Solomon înainte de exil (Ezra 3:12-13; Hg 2:3) și incomparabil mai mic și mai sărac decât proiectul descoperit de Dumnezeu lui Ezechiel (cap. 40-48), care trebuia să se realizeze în timpul repatrierii post-babiloniene (Ez 37:21-28).

Darius nu a făcut decât să asigure respectarea decretului lui Cyrus – potrivit tradiției politice medo-persane, care prevedea că un decret regal nu putea fi revocat (Da 6:8, 12, 15). Cât despre restaurare politică (rezidirea cetăților, în special a zidurilor de incintă, și autonomie juridică), decretul lui Darius (Ezra 6:6-13) nu avea nici cea mai fină sugestie.

6.1.           Problemă: Era locuit Ierusalimul pe timpul lui Darius?

Unii cititori ai Bibliei sugerează că Ierusalimul trebuie să fi fost restaurat chiar înainte de domnia lui Darius. Se citează Hagai 1:9, unde este scris că, pe când templul nu era construit, iudeii își zidiseră case. Însă nu ni se spune dacă aceste case erau în Ierusalim sau în zonele apropiate. Iar profetul Zaharia, contemporan cu Hagai, arată că cetățile iudaice și Ierusalimul încă nu erau locuite nici în timpul lui Darius (Za 1:16; 7:7; 12:6).

Faptul că Zaharia menționează foarte frecvent Ierusalimul, nu este o dovadă că cetatea era deja rezidită. În manieră istorică, el menționează de asemenea entități care nu mai existau de mult, cum ar fi: regatul Israel sau Efraim (Za 9:10, 13; 10:6-7; 12:1) şi Asiria (Zah 10:10-11). De asemenea, Zaharia vorbește ca profet, despre Ierusalimul de mai târziu, care avea să fie locuit, eventual cu restaurarea dinastiei lui David (Za 1:12, 14, 17, 19; 2:2-5, 12; cap. 8-14; 12:7-11; 13:1), așa cum îl menționaseră și alți profeți, în timpul exilului (Da 6:10; 9:7, 16; Ez 36:38; Pl 2:13; Ob 1:17, 21). În alte locuri, profetul folosește numele Sion sau Ierusalim în mod figurat, adresându-se foștilor locuitori ai Ierusalimului, dintre care unii se aflau încă în exil (Babilon), pentru că nu se înduraseră să se repatrieze (Za 2:6-7, 10; 3:2).

Este posibil ca unele locuințe din Ierusalim, în apropierea templului, să fi fost deja reparate și amenajate, deși nu avem nicio confirmare istorică. Dar aceasta nu poate însemna că Ierusalimul era „locuit”, sau că era deja o „cetate” – o așezare fortificată și cu organizare citadină specifică cetăților antice. În Ezra 7, referirile la Ierusalim sunt naturale, geografice, pentru că așa se chema locul. Există și astăzi pe hartă Babilonul (Babil, în Irak), însă este doar numele unei ruine istorice, al unui sit arheologic. Dacă mai locuiește vreun arab în preajmă, sau dacă s-a ridicat vreo clădire turistică în zonă, nu putem spune că Babilonul a fost rezidit.

Prima nevoie a repatriaților era aceea de a se hrăni. În acest scop, locuirea în așezări rurale improvizate era mult mai practică. Noii veniți trebuiau să fie aproape de grădinile și ogoarele lor, ca să le muncească și să le păzească. Locuirea în „cetate” ar fi fost inutilă și nepractică, dacă „cetatea” nu ar fi avut ziduri de apărare și forum. Chiar mai târziu, în timpul lui Artaxerxe, după ce s-a rezidit zidul de incintă al cetății, și cetatea a început să fie păzită (Ne 7:1, 3), în ciuda mărimii Ierusalimului, era încă destul de pustiu, nelocuit (Ne 7:4). De aceea, Neemia a trebuit să încurajeze pe evrei să se mute în Ierusalim (Ne 11:1-24).

Ridicarea unor ziduri avea semnificație politică în antichitate. Chiar termenul „politic” derivă de la „polis” (cetate, în greacă). De aceea, se ridică aici și niște întrebări extrem de serioase:

1. Dacă, în condițiile antichității, orice inițiativă cu caracter politic risca cele mai severe pedepse, cum ar fi îndrăznit iudeii să refacă statutul Ierusalimului, fără permisiune imperială?
2. Dacă evreii s-au apucat de rezidirea Ierusalimului înainte de domnia lui Artaxerxe, de ce atât decretele persane, cât și îndemnurile profeților de a zidi se refereau exclusiv la Templu?
3. Dacă a existat o autorizație, fie și secretă, din partea lui Cyrus, sau din partea altor împărați persani, înainte de Artaxerxe I, cum se face că nu este menționată de nici un autor biblic contemporan?
4. Cum ar fi îndrăznit iudeii să construiască ceva fără autorizație imperială, dacă chiar atunci când avuseseră autorizație pentru templu, nu avuseseră și curajul de a continua lucrul, în condiții adverse?

7.    Sub Xerxe I (486-465)

A urmat apoi la tron Xerxe (fiul lui Darius), numit în Biblie Ahașveroș (Est 1:1), sau accidental, Asuerus (Ezra 4:6).[29] La începutul domniei lui Xerxe, dușmanii iudeilor au scris împăratului o nouă acuzație, al cărei conținut nu-l cunoaștem (Ezra 4:6). Templul (locașul sacru, cu cele două încăperi) deja era construit, dar probabil încă se lucra la zidul de incintă al templului, lângă care erau magaziile, camerele și alte structuri. Suspiciunile sau, mai curând răutatea vecinilor a fost trezită din nou, pe motivul acestor lucrări, care erau interpretate ca o declarație de independență, în contextul tulburărilor din provinciile vecine (Egipt, Babilon) și în contextul marelui război persan împotriva grecilor. Nu se menționează dacă Xerxe a ținut seama de acuzația vătafilor antiiudei din provincia transeufratenă. Din cartea Esterei însă, aflăm că faimosul șahinșah devenise favorabil iudeilor, astfel că acuzația nu a fost acceptată: iudeii erau în legalitate, în urma a două decrete persane.

O strategie specific orientală, practicată de adversarii iudeilor, pentru a influența pe monarh, era mituirea autorităților responsabile. Cei 7 consilieri puteau fi cumpărați (Ezra 4:5) și însuși Marelui Șah i-a fost oferită o mită uriașă (Est 3:9; 4:7). Astfel, pe timpul lui Xerxe, ostilitatea lui Haman poate fi interpretată fie ca: (1) un caz clasic de antisemitism (invidia unui om bogat, cu interese comerciale, în conflict cu evreii, care erau în mare parte comercianți); fie ca: (2) demersul unui mare demnitar, înveninat și mituit de guvernatorii locali din Transeufratia, pentru a pune capăt proiectului restaurării provinciei Iudeea. Puteau fi ambele motivații. Se pregătea un complot sinistru împotriva unei conspirații imaginare, aşa cum avea să se mai întâmple cu 24 de secole mai târziu.

8.    Sub Artaxerxe I (465-424)

Singurele mențiuni despre rezidirea Ierusalimului apar în relatările biblice din timpul domniei lui Artaxerxe (Ezra 4:7, 12-13, 15-16, 21-23; Neemia 2:1-5).[30]

8.1.           Cele trei comunicate ale lui Artaxerxe

Singurul șahinșah care a dispus rezidirea Ierusalimului a fost Artaxerxe I (Ardașer). Acesta a dat două comunicate cu referire la evrei: (A) decretul din anul al șaptelea (457 a. C.) și (B) autorizația din anul al douăzecilea (444 a. C.):

A.      Decretul din anul al șaptelea al lui Artaxerxe I (457 a. C.)

O copie a acestui document se adresa lui Ezra și autorităților provinciale (7:11-26). Documentul a fost redactat integral în aramaică, limba oficială a imperiului și avea inclusiv acceptul consiliului de coroană,[31] fapt unic în relațiile dintre iudei și imperiu (Ezra 7:14, 15, 28; 8:25):

„Şahinşahul Ardaşer, către preotul Ezra, cărturar al Legii Dumnezeului Cerului, salutare etc:

Poruncesc ca oricine din poporul lui Israel, dintre preoții şi leviţii lui, care se află în imperiul meu şi care vrea să plece cu tine la Ierusalim, să fie lăsat să plece, ¹⁴ întrucât tu eşti trimis de Marele Şah şi de cei șapte sfetnici ai lui,să cauți binele[32] Iudeii şi Ierusalimului, după Legea[33] Dumnezeului tău, ¹⁵ şi să duci argintul şi aurul pe care șahul şi sfetnicii lui l-au dăruit Dumnezeului lui Israel, a cărui locuinţă este la Ierusalim: ¹⁶ tot argintul şi aurul pe care-l vei găsi în tot districtul Babili, precum şi darurile făcute de popor şi de preoți pentru templul Dumnezeului lor de la Ierusalim. ¹⁷ Ca urmare, vei avea grijă să cumperi cu argintul acesta viţei, berbeci, miei, şi tot ce trebuie pentru prinosuri şi libații, ca să le aduci pe altarul templului Dumnezeului vostru la Ierusalim. ¹⁸Cu argintul şi aurul care va rămâne, să faceţi ce veţi crede de cuviinţă, tu şi fraţii tăi, potrivit cu voia Dumnezeului vostru.¹⁹ Să pui înaintea Dumnezeului din Ierusalim uneltele care îţi vor fi încredințate pentru slujba templului Dumnezeului tău. ²⁰ Să scoţi din tezaurul imperial ce va trebui pentru celelalte cheltuieli pe care le vei avea de făcut, cu privire la templul Dumnezeului tău.

²¹ Eu, Ardaşer șahinșah, poruncesc tuturor vistierilor din Transeufratia[34] să dea imediat preotului Ezra, cărturarului Legii Dumnezeului cerului, tot ce vă va cere, ²² până la 100 talanţi de argint, 100 cori de grâu, 100 baţi de vin, 100 baţi de untdelemn, şi sare cât pofteşte. ²³ Tot ce este poruncit de Dumnezeul cerului să se facă întocmai pentru templul Lui, ca să nu vină mânia Lui peste imperiu, peste Marele Şah şi peste fiii săi. ²⁴ Vă facem cunoscut că nu puteţi cere tribut, nici impozit, nici vamă, vreunuia dintre preoţi, leviţi, cântăreţi, uşieri, netinimi[35] sau alți slujitori ai acestui templu al lui Dumnezeu.

²⁵ Iar tu, Ezra, după Înţelepciunea lui Dumnezeu[36] care este în mâinile tale, să numeşti magistrați și judecători, care să judece pe tot poporul din Transeufratia, pe toți cei care cunosc legile Dumnezeului tău; şi să-i înveți pe cei care nu le cunosc. ²⁶ Oricine nu va împlini fără preget porunca Dumnezeului tău şi porunca Marelui Șah, va fi condamnat, după caz, la moarte, exil, confiscare și închisoare.”

Ezra a primit acest decret imperial, ca pe un semn al graţiei divine (v. 27-28).[37] Deși în textul lui nu se menționează explicit rezidirea Ierusalimului, totuși apar câteva indicii care permit această înțelegere:

1. Ezra a fost trimis să caute „binele[38] Iudeei şi al Ierusalimului, după Legea” lui Dumnezeu” (cf. vers. 14). Binele imediat, de care Ierusalimul și cetățile Iudeii aveau nevoie, pentru a fi locuite în siguranță, era refacerea zidurilor de incintă. Aceasta era în acord cu Scriptura pe care Ezra o slujea. Dumnezeu promisese că va realiza acest vis prin Cyrus, dar iată că nu se realizase, și acum era venită ocazia de aur.
2. Deși Artaxerxe și sfetnicii lui erau interesați prioritar de templu, din motive superstițioase (ca nu cumva să vină peste casa imperială mânia zeului ceresc al evreilor), a lăsat la alegerea lui Ezra și a liderilor cum să folosească argintul care depășea nevoile templului (vers. 18). Nevoia cea mai stringentă în acea perioadă era refacerea zidurilor de incintă ale Ierusalimului, ca să poată fi locuit în siguranță.
3. Autorizația dată lui Ezra, cuprindea organizarea sistemului juridic și administrativ al cetăților (vers. 25-26). Obiceiul antic era ca forul administrativ și juridic al unei cetăți să fie la poartă. Iar porți aveau numai cetățile cu ziduri. O cetate nelocuită sau aproape părăsită, nu putea avea centru administrativ și divan. Referirea aceasta la refacerea sistemului administrativ și judecătoresc al cetăților, este unică, și este împlinirea directă a profeției din Daniel 9:25, unde așa cum am arătat, expresia „piețele și gropile” se traduce corect „piață și judecătorie” (singular colectiv).
4. Absența unei referiri explicite la reconstrucția zidurilor Ierusalimului, în scrisoarea lui Artaxerxe, intrigă totuși. Fără pretenția de a spune ultimul cuvânt în această privință, este posibil ca șahinșahul să se fi temut de obiecțiile politice ale unora dintre sfetnicii lui (care erau coruptibili, cf. Ezra 4:5); sau poate a dorit să menajeze sensibilitățile politice ale autorităților provinciale din Transeufratia, care erau ostile iudeilor; sau a încercat să nu încurajeze, chiar și indirect, revoltele care apăruseră deja în provinciile apusene.
5. În pofida oricărei obiecții, acest decret al lui Artaxerxe este cel mai bogat, cel mai generos în ofertă și cel mai autoritar: este semnat nu doar de șahinșah, ci și de „cei șapte sfetnici”. Nu întâmplător, așa cum vom arăta, iudeii au luat în serios această libertate și, pe lângă grija continuă față de templu, au început să zidească Ierusalimul în timpul lui Artaxerxe (Ezra 4:7, 12-16 etc.).
6. Întrucât profeția lui Daniel nu se referă în mod explicit la un decret pământesc, ci în mod literal afirmă „ieșirea (publicarea) unui cuvânt pentru….”, și anume, după ce Gabriel folosise aceeași expresie („a ieșit/s-a pronunțat un cuvânt”, Dan 9:23), cu referire la mesajul care venea de la Dumnezeu prin el, este posibil să înțelegem „cuvântul” despre rezidirea Ierusalimului ca venind din partea lui Dumnezeu, prin ocazia providențială creată de acest prim decret generos al lui Artaxerxe. În orice caz, Ezra recunoaște, cu mult înainte de venirea lui Neemia, că Dumnezeu a lucrat, prin împărații Persiei, „ca să ne dea mijloace să ridicăm templul lui Yahwé” și „ca să ne dea zid de apărare în Iuda și Ierusalim” (Ezra 9:9).[39]

B.      Ordinul lui Artaxerxe de întrerupere a lucrărilor (c. 454 a. C.)

La câtva timp după începerea lucrărilor de rezidire a Ierusalimului, în urma reclamației politice făcute de oficialii agitați ai satrapiei Transeufratia (Ezra 4:7-16), Artaxerxe a dat un ordin de întrerupere a lucrărilor de reconstrucție a cetății (Ezra 4:17-22) și ordinul a fost executat cu exces de zel din partea vătafilor provinciali (Ezra 4:23). Nu se precizează anul, doar se menționează că era sub domnia lui Artaxerxe (Ezra 4:11, 21), și anume înainte de autorizația explicită dată lui Neemia de a continua lucrările în anul al douăzecilea (444 a. C.), cf. Neemia 1-2, pentru refacerea zidurilor și porților care fuseseră de distruse. Faptul este confirmat de ordinul lui Artaxerxe, care lasă deschisă posibilitatea unei autorizații speciale, pe care s-o dea mai târziu (Ezra 4:21), ceea ce s-a și întâmplat, după 13 ani (Neemia 2:1, 5-9).

Se poate observa aici politica schimbătoare a lui Artaxerxe, care pe de o parte simpatiza cu iudeii, pe de altă parte se temea de puternicii care-l înconjurau. În nici un caz șahinșahul nu trebuia să pară că ar fi neglijent cu interesele imperiului. Complicitatea lui Artaxerxe cu ziditorii este însă foarte transparentă. Dacă ei ar fi lucrat fără știrea și fără voia lui, i-ar fi pedepsit sever. Cărturarul Ezra, guvernatorul iudeu și alți lideri ar fi fost puși în țeapă, așa cum obișnuiau perșii. Dar faptul că doar îi oprește să mai zidească „până vor primi o permisiune” explicită din partea Marelui Șah, dovedește că îi dăduse deja lui Ezra libertatea reconstrucției, deși într-o formă mai voalată, implicită. Să ne amintim că, potrivit politicii tradiționale persane, o lege dată nu se putea schimba.

Pasajul biblic care descrie începerea construcției Ierusalimului și întreruperea lucrărilor în timpul lui Artaxerxe este edificator.

4:7 Pe vremea lui Ardaşer, funcţionarii: Bişlam, Mitradati, Tabʾel şi colegii lor, au trimis marelui şah al Persiei o reclamație, redactată în aramaică, apoi tradusă.

              Versiunea aramaică:

 8 « Cancelarul Rahum şi secretarul Şamşai au adresat marelui șah Ardaşer o scrisoare cu privire la Ierusalim, după cum urmează:
9 Din partea cancelarului Rahum, a secretarului Şamşai, şi a colegilor lor – magistrați, înalți funcționari persani, originari din Uruk, Babili, Șușan (Elam), 10 și din celelalte neamuri aduse de marele şi vestitul Asurbanipal şi aşezate în cetatea Samariei şi în restul Transeufratiei. 11 Și acum, copia scrisorii pe care i-au trimis-o șahului Ardaşer:

„De la slujitorii Măriei Tale, oamenii din Transeufratia.
12 Să fie cunoscut acum Marelui Șah, că Iudeii plecaţi din partea Măriei Tale[40] au venit printre noi, la Ierusalim, ca să zideascăcetatea rebelă şi rea.[41] Au început să ridice ziduri şi pun temelii. 13 Să afle dar Marele Șah, că dacă se va reconstrui cetatea aceasta şi i se vor reface zidurile, aceștia nu vor mai plăti nici un fel de biruri, impozite și taxe, și astfel vistieria imperială va suferi pierderi. 14 Acum, pentru că noi mâncăm sarea curții domnești, și nu se cuvine să asistăm liniștiți la afrontul adus Marelui Șah, trimitem aceasta și informăm pe Măria Sa, 15 ca să caute în cronicile înaintașilor; şi vei găsi, Măria Ta, şi vei afla din acele cronici, că cetatea aceasta este o cetate rebelă, care a adus prejudicii multor regi şi state, şi că în mijlocul ei s-au organizat revolte, încă din timpuri vechi. De aceea a și fost distrusă cetatea aceasta.  16 Să știi, dar, Măria Ta, că dacă această cetate va fi reconstruită, dacă se va termina ridicarea zidurilor ei, prin aceasta nu vei mai avea stăpânire în Transeufratia.”

 17 Șahul a trimis următorul răspuns cancelarului Rahum, secretarului Şamşai şi celorlalţi colegi ai lor, care locuiau în Samaria şi în restul provinciei Transeufratia.

              „Salutare!
18 Scrisoarea pe care ne-aţi trimis-o a fost citită, bineînțeles, înaintea mea. 19 Am dispus să se facă cercetări, şi s-a aflat că pe timpuri, cetatea aceasta, s-a ridicat într-adevăr peste alţi regi, că în ea s-au organizat rebeliuni și revolte, 20 și că la Ierusalim au existat monarhi puternici, cărora li se plăteau biruri, impozite şi taxe, și care au domnit peste toată Transeufratia.
21 Prin urmare, întrerupeţi lucrările acelor oameni, ca să nu se mai rezidească cetatea, până va veni poruncă din partea mea. 22 Nu fiți neglijenți în privința aceasta, ca să nu crească pericolul acela în dauna intereselor imperiale.”
23 Când s-a citit copia scrisorii șahului Ardașer înaintea cancelarului Rahum, înaintea secretarului Şamşai, şi înaintea celorlalți colegi ai lor, aceștia s-au dus de urgență la Ierusalim, peste iudei, şi le-au întrerupt lucrarea, cu violenţă şi cu forţa armelor. »

Corespondenţa oficială de mai sus nu ar avea în sine nimic de mirare. Dar câteva probleme secundare se ridică:

1. Cum ar fi putut iudeii să se apuce de rezidit cetatea, fără permisiunea șahinșahului?
2. Dacă îndrăzniseră o asemenea acțiune politică, fără permisiune, de ce Artaxerxe nu a dispus pedepsirea lor exemplară? Și de ce a lăsat deschisă posibilitatea de a le acorda o permisiune explicită?
3. Dacă inițiativa rezidirii se leagă de decretul anterior al lui Artaxerxe din anul 457 a. C., de ce șahul s-a răzgândit?

Unele din aceste întrebări au primit deja răspuns, iar altele vor primi răspuns mai jos. Pe scurt, această alternare de permisiuni și interdicții se explică suficient în contextul social-politic al timpului, prin următoarele:

1. ostilitatea vecinilor și a autorităților provinciale față de iudeii repatriați;
2. revoltele antipersane apărute în diverse regiuni;
3. caracterul influențabil al regilor perși, în ciuda tradiției de a nu schimba o lege (Dan 6:14-15; Est 2:1; 3:11; 7:4-7).

C.       Autorizația din anul al douăzecilea al lui Artaxerxe I (444 a. C.)

1. A fost răspunsul unei cereri explicite cu privire la rezidirea Ierusalimului (Ne 2:5).
2. A fost dată lui Neemia și conținea dispoziții anexe care se adresau autorităților provinciale (1:1-4; 2:1, 5-9).
3. A apărut ca nevoie a împlinirii promisiunii șahului de a da o autorizație specială de rezidire a Ierusalimului (Ezra 4:21). În urma deciziei lui Artaxerxe de a se opri temporar lucrările (Ezra 4:22), autoritățile provinciale ostile evreilor au oprit lucrările cu exces de zel, distrugând zidul și incendiind porțile. Numai așa se poate explica știrea primită de Neemia, și reacția lui, cu privire la situația Ierusalimului (Ezra 4:23; Ne 1:1-4). Cu siguranță, el a înțeles că aceste violențe avuseseră loc recent. Reacția lui ar fi fost foarte disproporționată, dacă ar fi avut în vedere distrugerile făcute de babilonieni cu 142 ani mai înainte.

Urmează textul biblic care descrie evenimentele din anul 444 a. C.:

1:1 În luna Kislew (noiembrie-decembrie), în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa,  ² a venit Hanani, unul din frații mei, şi câțiva oameni din Iudeea. I-am întrebat despre rămășița iudeilor veniți din exil şi despre Ierusalim. ³ Ei mi-au răspuns:
„Rămășița exilaților este acolo în țară, în mare nenorocire şi batjocură; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porțile sunt arse.”
⁴ Când am auzit aceste lucruri, am șezut jos, am plâns, şi am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat…
2:1 Era în luna Nisan (martie-aprilie), anul al douăzecilea al șahului Ardașer (Artaxerxe).  Datoria îmi cerea să gust, ca de obicei, vinul pus pe masă, înainte de a turna marelui șah. Și eram trist, cum niciodată nu mă arătasem așa înaintea lui. ² Șahul m-a întrebat:
„De ce arăți așa? Știu că nu ești bolnav! Nu poate fi decât o întristare a inimii.”
Atunci m-a apucat o mare teamă,  ³ totuși i-am răspuns șahului: ,,Veșnic să trăiești, Măria Ta! Cum să nu fiu întristat, când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este distrusă şi porţile ei sunt arse?” ⁴ Șahul m-a întrebat:
„Și care-ți este dorința?”
Rugându-mă Dumnezeului Cerului, ⁵ i-am răspuns șahului:
„Dacă Măria Ta găseşte de bine, şi dacă slujirea mea este apreciată, aş dori să fiu trimis în Iudeea, la cetatea mormintelor părinților mei, ca s-o rezidesc.”
⁶ Şahul, lângă care se afla și doamna, m-a întrebat atunci:
„Cât timp va dura călătoria ta? Când te vei întoarce?”
Fiindcă şahul era dispus să-mi permită călătoria, i-am hotărât un timp. ⁷ Apoi i-am zis:
„Dacă binevoiește Măria Ta, să mi se dea scrisori pentru guvernatorii din Transeufratia, ca să-mi permită intrarea în Iudeea. ⁸ Să am o scrisoare și pentru Asaf, păzitorul pădurii regale, ca să-mi dea bușteni pentru porţile citadelei templului, pentru zidul cetăţii, şi pentru casa în care voi locui.”
Șahul mi-a dat aceste scrisori, pentru că mâna cea bună a Dumnezeului meu era asupra mea.  ⁹ M-am dus la guvernatorii din Transeufratia şi le-am dat scrisorile șahului. Acesta îmi dăduse o escortă de ofițeri de cavalerie. ¹⁰ Când au auzit aceasta, guvernatorul Senuballit din Horonaim şi ministrul Tobia, amonitul, nu au fost deloc bucuroși că venea un om să caute binele israeliților.
¹¹ Ajuns la Ierusalim, am aşteptat trei zile. ¹² După aceea, m-am sculat noaptea împreună cu câţiva oameni, fără să fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în gând să fac pentru Ierusalim. Singurul animal pe care îl luasem cu mine era cel pe care călăream. ¹³ Am ieşit noaptea pe Poarta Văii, şi m-am îndreptat spre Izvorul Balaurului şi spre Poarta Gunoiului, examinând zidul de împrejmuire care fusese dărmat şi porţile arse ale Ierusalimului.

Unii preferă să calculeze cele 70 de săptămâni ale profeției de la această autorizație dată de Artaxerxe lui Neemia, la 13 ani după prima, adică în 444 a. C.  Avantajul este că această autorizație vorbește în mod explicit despre rezidirea Ierusalimului. Scrisoarea dată lui Artaxerxe în anul al șaptelea era o permisiune implicită, se exprima indirect, lăsând deschisă posibilitatea zidirii Ierusalimului, prin permisiunile ei generoase și prin referire generală la binele Ierusalimului și la restaurarea sistemului judecătoresc, prevăzut în profeția lui Gabriel. Totuși, ideea că autorizația dată lui Neemia ar fi adevăratul start al celor 70 de săptămâni profetice trebuie respinsă, pentru următoarele motive:

1. Rezidirea Ierusalimului începuse deja și fusese suspendată pentru un timp, înainte de intervenția lui Neemia.
2. Calculul perioadelor profetice ale celor 70 de săptămâni (490 ani) duce la anii 40, 43 și 47 d. Chr., fără semnificație istorică mesianică. Diverse artificii introduse, pentru a armoniza anul 444 a. C. cu profeția, doar complică în mod inutil problema.

8.2. Confirmări ale primului decret al lui Artaxerxe

8.2.1. Opiniile autorităților

Decretul lui Artaxerxe, ca început al celor „70 săptămâni” din Daniel 9, a fost acceptat în trecut de majoritatea teologilor protestanți și chiar de unii savanți, ca Sir Isaac Newton:

„Iudeii dispersați au devenit un popor şi o cetate când au revenit la statutul de politeia sau corp politic; și aceasta a avut loc în al șaptelea an al lui Artaxerxe Longimanus, când Ezra s-a repatriat din exil împreună cu o comunitate de iudei, și au reînviat cultul iudaic; când prin dispoziția regelui a pus magistrați în toată țara, ca să judece și să guverneze poporul după legile lui Dumnezeu și după legile regelui. Ezra vii. 25.”[42]

Teologul ortodox rus Aleksandr Pavlovici Lopuhin († 1904), afirma următoarele, privitor la revelația lui Gabriel din Daniel 9:

„Așa, prima condiție a împlinirii revelațiunei este porunca despre restabilirea și restaurarea Ierusalimului. Aici te miră de a putut să se aibă în vedere decretul lui Cirus, de oarece prin el se dădea numai permisiunea iudeilor să se întoarcă la Ierusalim și să zidească din nou templul. Alt decret, foarte asămănător după conținut a fost dat de Artaxerxe în al șaptelea an de domnie a lui, în anul 458.[43] Deși acest decret se referă mai ales la înoirea și împodobirea templului, totuși într’însul este și o întâmplătoare observație, care arată că prin el s’a învoit și înoirea orașului, pentru că altmintrelea ar fi fost de neînțeles ce importanță ar fi putut avea să se prezinte lui Ezdra dreptul să numească judecători și căpetenii, dacă Iudeilor nu li s’ar fi îngăduit să locuiască în casele lor (2Ezdra, VIII, 8:28).”[44]

Henry Halley, în faimosul său Manual biblic, apreciat și de baptiștii români, afirmă:

„Data de la care trebuiau socotite cele 70 de săptămâni a fost decretul de reconstruire a Ierusalimului (v. 25). Au fost emise în acest scop trei decrete de către regii persani (536 î. Cr., 457 î. Cr., 444 î. Cr., vezi la Ezra). Cel mai important a fost cel din 457 î. Cr. Cele 70 de săptămâni sunt subdivizate în 7 săptămâni, 62 de săptămâni şi o săptămână.  (v. 25-27). E greu de observat aplicația celor „7 săptămâni”; dar cele 69 de săptămâni (inclusiv cele 7) dau un total de 483 de zile, adică, în cadrul teoriei 1 zi = 1 an (Ezechiel 4:6), care este interpretarea cel mai adesea întâlnită, avem 483 de ani, exact perioada de timp scursă de la rezidirea Ierusalimului până la venirea „Unsului”  (v. 25). Cum se observă mai sus, decretul de rezidire a Ierusalimului a fost dat în anul 457 î. Cr. Adăugând 483 de ani la anul 457 î. Cr., ajungem la anul 26* al erei creştine, adică tocmai anul când a fost botezat Isus şi şi-a început propovăduirea publică. A fost o minunată împlinire a profeției lui Daniel, chiar dacă lucrurile s-ar opri aici.  Dar peste trei ani şi jumătate, Isus a fost răstignit, adică „în mijlocul săptămânii…. Unsul” a fost „tăiat”, a ispășit păcatul şi a adus neprihănirea pe „vecie” (v. 24, 26-27).”[45]

8.2.2. Compatibilitatea cu ciclul istoric al anilor sabatici

O confirmare a importanței primului decret al lui Artaxerxe, ca punct de pornire pentru cei 490 de ani din Daniel 9, este faptul că data acelui decret (457 a. C.), spre deosebire de datele celorlalte decrete persane, este singura compatibilă cu calendarul anilor sabatici, care a fost restaurat după exil, așa cum se poate urmări în următorul tabel:[46]

Ani sabatici	Număr de septenale	Referințe și comentarii
457/456 a. C.	Restart	Ezra 7 (Decretul lui Artaxerxe I de restaurare civilă completă).
408/407 a. C.	7×7	Daniel 9:25; Ezra-Nehemia. Primul jubileu al Restaurării.
331/330 a. C.		Scutirea de taxe în anii sabatici de către Alexandru cel Mare.
163/162 a. C.		A doua bătălie de la Bet-Ţur, vara 162. 1 Mcc 6:20,49; Josephus (Ant.12.9.5/378).
135/134 a. C.	46 ×7	Uciderea lui Simon Haşmoneul. 1 Mac 16:14-21; Josephus (Ant., XIII, 8:1/234; Wars I, 2:4/60).
37/36 a. C.	60 ×7	Irod cucereşte Ierusalimul la 10 Tişri. după ce se încheiase un an sabatic. (Josephus, Ant., XIV., xvi. 2/475; XV., i. 2/7; Wars, I., ii.4; 1.17.9-18.1/345-47. Philo, in Eusebius, Praeparatio evangelica, vii; Tacitus, Hist.., v. 4).
AD 27/28	62×7	Lc 3:1, 21, 23. Tiberius a început să domnească în calitate de co-princeps (egal) cu Augustus în anul 13. În toamna anului 27, la botezul Său, Iisus avea cel puțin 30 ani împliniți.
AD 34/35	70×7	Anul 34 marchează momentul în care iudaismul oficial respinge definitiv Evanghelia și condamnă la moarte pe urmașii lui Iisus. După Gal 1:18; 2:1-9, de la convertirea lui Pavel, până la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (FA 15), au trecut 3+14 = 17 ani. Aproximând de la Sinodul Apostolic și până la misiunea din Corint, din timpul lui Gallio (care era proconsul în anul 51/52 AD), câteva luni de misiune (FA 16-17), martiriul lui Ștefan trebuie să fi avut loc în anul 34/35, imediat înainte de convertirea lui Pavel (FA 7:59; 8:1; 9:1-30).
AD 41/42	71×7	Agripa I recită Dt 7:15 după un an sabatic. Mishnah Sotah 7:8; Josephus (Ant. 18.8.3/271–72; Wars 2.10.5/199–200. cf.  K. F. Doig, New Testament Chronology, Chapter 25-26, Lewiston, NY, Edwin Mellen Press,1990.
AD 48/49	72×7	E. Haenchen, The Acts of the Apostles. Oxford: Basil Blackwell, 1971 (Intro.)
AD 55/56	73×7	Notă de datorii de la Wadi Murabba’at, din al doilea an al lui Nero.  cf. K F Doig, New Testament Chronology, Chapter 25-26, Lewiston, NY, Edwin Mellen Press, 1990.
AD 69/70	75×7	Distrugerea Ierusalimului la încheierea unui an sabatic. Seder  Olam 30; Tosefta Ta’anit 3:9; Jerus. Talmud 4.5.6; Bab. Talmud Ta’anit 29a; Arakin 11b. En.Wikipedia, ”Historical Sabbatical Years”.
132/133		Contracte de închiriere ale lui Simon bar-Kosiba.
433/434		Pietre funerare (sec. IV-V) de lângă Sodoma.
440/441		Pietre funerare (sec. IV-V) de lângă Sodoma.

9.    Alte probleme cronologice

9.1.           Problema din Ezra 4:24

Capitolele 4-5 din Ezra nu descriu lucrurile strict cronologic, ci tematic. Începând cu Ezra 4:6, autorul depășește relatarea evenimentelor de sub Darius și se lansează apoi într-o lungă paranteză, care ilustrează continuarea aceluiași conflict în cazul reconstrucției Ierusalimului. Paranteza se încheie odată cu versetul 23, după care autorul revine la ostilităţile legate de construcția templului, înainte de Darius (vers. 24), subiect care se va continua în capitolul 5.

Este important să știm despre cartea lui Ezra, că unele părți din ea au fost redactate în limba aramaică imperială (de exemplu, 4:8— 6:18;  7:12—26), pe care evreii o vorbeau la fel de bine ca ebraica. În acest caz, se poate observa că, pe lângă inserarea textului aramaic (care conținea corespondența oficială dintre provinciali și cancelaria persană), cărturarul Ezra a introdus mai târziu această paranteză despre care vorbeam. Dacă sărim paranteza și citim istorisirea așa cum fusese ea scrisă inițial, apare o continuitate perfectă:

Ezra 4:5: „Au mituit pe sfetnici cu arginți, ca să întrerupă lucrul la templu. Și astfel lucrarea a stagnat în tot timpul vieţii lui Cyrus, regele perşilor, până la domnia lui Darius, regele perşilor. […]
Ezra 4:24: Atunci s-au oprit lucrările la templul lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au fost oprite până în al doilea an al domniei lui Darius, regele Perşilor.”

În sprijinul celor afirmate, este interesant că apocriful 1Esdra / 3 Ezra (o dublură gonflată a cărții Ezra), conține relatarea evenimentelor din Ezra 4 în două pasaje diferite. Primul conține în cea mai mare parte conflictul cu privire la rezidirea templului din Ezra 4 (vezi 3 Ezdra 2:16-31 în Biblia Sinodală, pag. 954-955), iar al doilea conține o trecere directă de la întreruperea lucrărilor la templu sub Cyrus, la reluarea lucrului sub Darius (3 Ezdra 5:89-90; 6:1 Biblia Sinodală), fără digresiunea cu conflictele de mai târziu legate de rezidirea Ierusalimului.

O explicaţie suplimentară a acestei probleme de continuitate literară (pentru a evita contradicţia logică dintre versetul 24 și versetele 7-23 din Ezra 4), este că în textul original aramaic al lui Ezra, vers. 24 nu aparține secțiunii anterioare, deoarece este adăugat semnul Samekh ס (prescurtare de la sǝtūmā = secțiune închisă”) și un spațiu de un rând după v. 23. Aparatul critic de la subsolul paginii Bibliei Ebraice (Stuttgartensia) arată că, în loc de bēᵓdáyn („atunci”), ar trebui citit kēᵓdáin sau kidǝná („în același fel”), cf. Syr 1Esdra 5:70 wǝkad = „şi când”; NIV (thus), MGK (kai), NET (so). BFC traduce: „A Jérusalem, les travaux de reconstruction du temple de Dieu avaient cessé; l’interruption dura jusqu’à la deuxième année du règne du roi de Perse, Darius.”

9.2.           False probleme în schema celor 70 săptămâni

Cele 70 săptămâni profetice (=490 ani numărați de la anul 457 a. C.), sunt o perioadă defalcată în 7 + 62 + 1 săptămâni. Astfel profeția cere un eveniment important, care să încheie primele 7 săptămâni în anul 408 a. C., iar după cele 7+62 săptămâni, trei evenimente majore care încoronează acest timp acordat iudeilor, cu împlinirile mesianice ale ultimei săptămâni (a șaptezecea): anul 27 toamna, anul 31 primăvara, anul 34 toamna. Le vom analiza pe rând, dovedind că

9.2.1.        Ce eveniment încheie primele 7 „săptămâni” în anul 408 a. C.?

Mulți credincioși își pun această întrebare. S-au făcut diverse speculații și au rămas scrise soluţii care nu au acoperire istorică; de exemplu, că în anul 408 a. C. s-ar fi încheiat lucrările de construcţie.

Având în vedere că profeţia nu cere un eveniment istoric pentru acest an, ci afirmă „7 săptămâni și 62 de săptămâni”, această împărțire a celor 69 de săptămâni nu face decât să sublinieze caracterul sabatic și jubiliar al celor 70 de săptămâni. Un jubileu cuprindea șapte săptămâni de ani (Lev 25:8-13). 70 de săptămâni înseamnă un mare jubileu. După cum am dovedit mai sus, decretul restaurării din anul 457 a. C. a restabilit ciclul anilor sabatici, astfel încât anul 408 a. C. încheia un jubileu și aducea o primă restaurare social-economică.

9.2.2.        69 de „săptămâni” până la Mesia Conducătorul, în anul 27 d. C.

Începând cu decretul din anul 457 a. C., profeția cerea ca apariția lui Mesia să aibă loc la împlinirea a 69 „săptămâni” de ani (69×7=483 ani), eveniment care trebuie căutat în anul 27 al erei creștine. Evanghelia ne spune că Iisus a fost descoperit public la Iordan, de către Ioan Botezătorul, ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”, „Fiul lui Dumnezeu”, mai mare decât toți profeții și anterior tuturor, Cel care dă Duhul Sfânt (In 1:29-36).

După Luca, botezul lui Iisus a avut loc în al 15-lea an al lui Tiberius Caesar (3:1, 21, 23). Știind că Tiberius a început să domnească în calitate de co-princeps cu predecesorul său Augustus, primind puteri depline și egale cu acesta, în anul 13 al erei noastre (și nu după moartea lui Augustus în anul 14), înseamnă că al 15-lea an al lui Tiberius a fost anul 27/28.

După Matei (cap. 2), Iisus S-a născut înainte de a muri Irod cel Mare, iar Irod a murit în primăvara anului 4, înaintea erei creștine, chiar înainte de Paște. Aceasta înseamnă că era creștină, care pretinde că numără anii de la nașterea lui Iisus, a fost greșit calculată de Dionysius Exiguus, deoarece în toamna anului 27, la botezul Său, Iisus avea cel puțin 30 ani împliniți.

O altă dată care se poate corobora cu aceasta este în Ioan 2:20, unde aflăm că în primul an al misiunii lui Iisus după Botez, cu ocazia Paștelui, se împlineau 46 ani de când se lucra la templul lui Irod. Știind că lucrările la templu începuseră în al 18-lea an al lui Irod (cf. Josephus, Ant. 15:380), adică în anul 19/18 a. C. și că Irod începuse să domnească din anul 37 a. C., atunci aflăm că cei 46 de ani s-au scurs până în primăvara anului 28 d. C., la scurt timp după botezul lui Iisus, care trebuie să fi avut loc în toamna anului 27.

Vorbind despre apariția publică a lui Mesia, profeția nu se referea la anul nașterii Lui, ci la anul apariției Lui în calitate de Conducător (Dan 9:25), care să ofere un legământ cu mulțimile, să fie respins și dat la moarte (Dan 9: 26-27). Pentru poziția de conducător și de învățător public se cerea vârsta de 30 de ani (Nu 4:46-47; 2Sam 5:4; 1Cr 23:3). Termenul de „conducător” sau „prinț” (ebr. nāgīd) denumea calitatea pe care i-o dădea cuiva „ungerea” (desemnarea și împuternicirea divină), înainte de a fi rege (1Sam 9:16; 10:1; 13:14; 25:30; 2Sam 5:2) sau chiar în timpul domniei, ca reprezentant al Împăratului (Dumnezeu), cf. 2Sam 6:21; 7:8; 1Îm 1:35-36.

9.2.3.        Moartea lui Mesia, la mijlocul ultimei „săptămâni”, în anul 31 d. C.

Profeția prevedea că Mesia avea să fie dat la moarte „după” ce aveau să treacă cele 7+62=69 săptămâni (Dan 9:26), fără să precizeze imediat și exact timpul. Nu există nicio îndoială că Iisus a fost condamnat la moarte și executat „după” anul 27/28. Cele mai uzuale date susținute sunt anul 30 sau anul 33. Profeția din Dan 9:27 prevedea însă un moment precis, când Mesia avea să pună capăt „jertfelor și prinosurilor” de la templu, eveniment cuprins în cadrul unui legământ puternic încheiat cu mulți. Întrucât Mesia nu putea pune capăt sistemului jertfelor decât numai prin propria Sa moarte, acceptată de Dumnezeu ca jertfă, înseamnă că profeția prevedea moartea lui Christos, „la jumătatea ultimei săptămâni”.

Cum anii oficiali (istorici) ebraici se socotesc din toamnă în toamnă,[47] mijlocul ultimului septenal din cele șaptezeci ar trebui să cadă primăvara, în timpul sărbătorii pascale, pentru a împărți ultimul septenal în două părți a câte „trei ani și jumătate”. Pentru consecvență, profeția ar cere, așadar, primăvara anului 31. Se afirmă, frecvent, că data crucificării lui Iisus a fost cel mai probabil între anii 30-33, anul 30 fiind susţinut de cei mai mulţi învăţaţi moderni, iar învăţaţii mai conservatori preferă anul 33. Datarea indicată de profeție cade, foarte confortabil în interiorul arcului acestei aproximaţii. Învăţaţii caută doar acei ani în care Paştele Crucificării ar fi căzut în zilele specificate de Evanghelie. Dar sinopticii (Matei, Marcu, Luca) urmează un anumit calcul calendaristic, în timp ce Ioan afirmă că preoţii aveau un alt calcul pascal.

De asemenea, este bine de ştiut, în ciuda tuturor eforturilor de calcul astronomic, că nu putem şti astăzi cu exactitate în ce ani din antichitate putea cădea Paştele într-o anume zi (joi, sau vineri), întrucât în vremurile acelea nu se foloseau calendare fixe: sărbătorile cădeau la date calendaristice lunare, iar începutul anului religios și al unei luni depindea adesea de posibilitatea observării lunii noi, precum și de nevoia de a se ajusta coincidența unor festivități. Deși anul 31 ca dată a morții lui Iisus nu este atestat istoric, nici celelalte date propuneri nu sunt atestate istoric.

O posibilitate de aproximare mai bună ar fi aceea de a calcula timpul exact al misiunii lui Iisus, de la Botez până la Crucificare, după Evanghelii. Profeția cere trei ani și jumătate, iar Ioan este singurul care oferă niște jaloane cronologice, împărțind istoria misiunii pământești a lui Iisus într-un timp de 3 ani, începând cu Paștele anului 28 (când se împlineau 46 de ani de la începutul rezidirii templului lui Irod, cf. Ioan 2:13, 20). Ioan menționează trei ocazii specifice de Paște în care Iisus a venit la Ierusalim (Ioan 2:13, 23; 6:4; 11:55), și încă o „sărbătoare a (sau: sărbătoarea) iudeilor” (Ioan 5:1), despre care mulți teologi cred că este tot un Paște. Studiul comparativ al Evangheliilor ar putea contribui mai mult la precizarea cronologică, însă adesea autorii Evangheliilor și-au ordonat expunerea în mod tematic, nu strict cronologic. Din mai multe puncte de vedere însă, anul 31 este cel mai probabil.

9.2.4.        Evenimentul care încheie cele 70 „săptămâni” în anul 34 d. C.

Profeția arată că sfârșitul celor 70 de săptămâni este încheierea timpului de grație sau de probă acordat poporul evreu, așa cum este scris: „o perioadă de șaptezeci de săptămâni a fost tăiată la o parte pentru poporul tău [Daniele]”.  Prin urmare, anul 34, în care se încheie cei 490 de ani prevăzuți, trebuia să descopere un fel de divorț în relația dintre Dumnezeu și Sinagogă.

Profeția prevedea că Mesia va întări legământul cu mulți din poporul Lui timp de o săptămână, adică ultimii șapte ani ai perioadei profetice. Această săptămână este împărțită în două de momentul în care Mesia, prin Jertfa Lui, a anulat legitimitatea tuturor jertfelor ceremoniale. Astfel avem 3 ½ ani de activitate ai lui Iisus, iar după învierea și înălțarea Sa, încă 3 ½ ani, în care Duhul lui Iisus, prin Biserică, a continuat să cheme la pocăinţă pe Israel. Când la sfârşitul acestei perioade, Marele Sanhedrin a decis să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva Evangheliei, inaugurând războiul lor cu lapidarea diaconului evanghelist Ştefan, Israel a păcătuit împotriva Duhului Sfânt şi s-a despărţit de Dumnezeu. De aici încolo, evreul avea acces la mântuire la fel ca oricare neevreu, dar pierdea favorurile speciale de popor ales. Pierdea „dreptul de întâi-născut”.

Momentul martiriului șui Ștefan și al convertirii lui Saul/Paul se poate afla printr-un calcul relativ simplu. După Galateni 1:18; 2:1-9, au trecut 3+14 = 17 ani de la convertirea lui Pavel, până la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (FA 15). Știind că de la Sinodul Apostolic și până la misiunea din Corint, din timpul lui Gallio (care era proconsul în anul 51/52 AD), au mai trecut câteva luni de misiune (FA 16-17), şi că Pavel, doar în Corint a stat mai mult (FA 18:11-12), convertirea lui Pavel trebuie să fi avut loc în anul 34/35, imediat după martiriul lui Ştefan (FA 7:59; 8:1; 9:1-30). Prin urmare, anul care începea în toamna 34 a marcat momentul în care iudaismul oficial respingea definitiv Evanghelia și condamna la moarte pe urmașii lui Iisus.

10.          Concluzie

Am observat că decretul lui Cyrus, în ciuda profeției clare că el trebuia să rezidească Ierusalimul, nu a permis de fapt rezidirea Ierusalimului. Iar iudeii nu s-au apucat de reconstrucția cetății înainte de a ridica templul. Nici nu ar fi putut îndrăzni să zidească zidurile de incintă, fără autorizație imperială.

Decretul lui Artaxerxe din Ezra 7 (457 a. C.) este singurul temei legal al începutului reconstrucției Ierusalimului, așa cum este descrisă în Ezra 4, unde se vorbește în mod repetat despre reconstrucția Ierusalimului, după ce templul fusese rezidit. De asemenea, se afirmă că iudeii care reconstruiau zidurile și porțile Ierusalimului erau cei veniți de la împăratul Artaxerxe (Ezra 4:12), adică cei din Ezra 7:6-7, 13-14.

Decretul lui Artaxerxe a fost acceptat de mulți învățați ca început al celor 70 de săptămâni, deoarece împlinește cel mai bine condițiile cronologiei mesianice și face ca datele profetice ale ultimei săptămâni să se împlinească în Iisus Christos. Decretul lui Cyrus nu se împlineşte în Iisus, şi în nici un alt personaj istoric cu pretenţii mesianice majore. Prin contrast, decretul lui Artaxerxe, în ciuda caracterului schimbător al monarhului care l-a dat, împlineşte cel mai bine condiţiile, referindu-se în mod general la bunul mers al Ierusalimului, şi menţionând chiar restaurarea sistemului judecătoresc, după cum cerea profeţia. În plus, decretul lui Artaxerxe din anul 457 a. C. este singurul compatibil cu seria anilor sabatici din istorie, sugerând că acest decret, intermediat de Ezra, a dus într-adevăr la restaurarea aspectelor civile, social-economice și juridice, ale iudaismului post-exilic.

---

NOTE

[1] L. Wood, A Commentary on Daniel, Grand Rapids: Zondervan, 1973.

[2] Gleason Archer , “Daniel,” în The Expositor’s Bible Commentary, vol. 7 (Grand Rapids: Zondervan, 1985).

[3] Stephen Miller, ”Daniel”, New American Commentary (Nashville: Broadman & Holman, 1994).

[4] Horia Matei, Mic dicționar al lumii antice, Albatros, București 1986, pag. 148.

[5] Din nefericire, astăzi predomină, atât în catolicism, cât și în protestantism, interpretările istorico-critice, pline de savantlâcuri raționaliste – dar nu întotdeauna raționale. Ele se întemeiază pe scepticism, dar și pe unele tentative speculative ale Părinților Bisericii. Nu puțini dintre Părinți au aplicat profeția din Daniel 9 la prima venire a lui Iisus, dar startul ei cronologic l-au identificat greșit. În mod straniu, niciunul din ei nu a menționa decretul lui Artaxerxe din Ezra 7, dar unii menționau permisiunea lui Artaxerxe din Neemia 2.

[6] Este interesant că același Gabriel, care a adus lui Daniel bunăvestirea celor 70 de săptămâni până la Mesia, mai târziu avea să aducă preotului Zaharia și Fecioarei Maria bunăvestirea din Luca 1. Astfel Luca vorbește despre 6 luni (180 zile) de sarcină a Elisabetei, până la cele 9 luni (270 zile) de sarcină ale Mariei, la care se adaugă cele 40 de zile ale Pruncului Iisus, până la intrarea Sa în templu (Lev 12:2-4), totalizând astfel 490 zile, adică 70 săptămâni, pe care Luca le numără între cele două evenimente de la templu.  Evident, aceasta nu este împlinirea profeției lui Daniel, ci dovedește că Luca, probabil, a făcut aceste observații pentru a aminti cititorilor de marea profeție a lui Daniel. (Cf. D. Ford, In the Heart of Daniel, 2007:39).

Un model istoric al celor 490 ani este timpul scurs de la chemarea lui Moise (Exod 3), până la zidirea templului lui Solomon (cf. Florin Lăiu, “An Exegetical Study of Daniel 7-9” MTh OT Dissertation [unpublished], University of South Africa, 1999:149-150).  De la Exod (1445 a. C.) până la întemeierea templului () au durat 480 de ani (1Împ 6:1), iar lucrările la templu au durat 7 ani (1Împ 7:1; 6:37-38; 9:10) – „o săptămână”. Dacă presupunem o scurtă perioadă de 2/3 ani de la chemarea lui Moise, până la Exodul lui Israel din Egipt, un timp necesar pentru evenimentele descrise în Ex 3–12, atunci au trecut 3+480 (=483) ani de la chemarea lui Moise până la întemeierea templului, la care adăugând cei 7 ani ai construcției, avem un total de 490 ani. Aici este o tipologie impresionantă, întrucât apare o paralelă între săptămâna mesianică din Daniel 9:26-27 și cei șapte ani ai construcției templului. Iisus ca adevărat templu, precum și Biserica-templu sunt motive teologice specifice Noului Testament.

După cum în timpul construcției primului templu a avut loc incidentul cu „piatra lepădată de zidari”, care în final a ajuns în capul unghiului (Ps 118:24, Is 8:13-15, 28:16; Fapt 4:11, 1Pt 2:6, Ef 1:22, Filip 2:6-11), tot astfel în săptămâna mesianică anunțată în Daniel 9, Mesia este dat la moarte, dar în același timp, El face un legământ trainic cu mulți. Acesta este marele „scandal” (piatră de poticnire) anunțat în Daniel 9:26 și prevăzut de Isaia (8:10, 14-15; 9:1, 6; 52:13—53:12). Astfel perioada de la Exod până la culmea istoriei lui Israel (domnia lui Solomon, fiul lui David) este comparată cu perioada de la noul Exod (din Babilon), până la adevăratul Fiu al lui David, care apare ca Slujitor și Rege, Jertfă și Preot, Constructor al templului și Templu și Piatră unghiulară (Is 8:14, Zec 3:8-9, 6:11-15, Jn 2:1922). Observați și legătura strânsă dintre rugăciunea inaugurală a lui Solomon și rugăciunea lui Daniel pentru restaurarea Templului.

[7] Este vorba de o traducere nepublicată a cărții lui Daniel, realizată după următoarele principii critice și literare. În cartea lui Daniel, câteva texte din capitolele 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9 și 12 sunt în versuri. Versificarea nu forțează aici sensul textului ebraic, ci doar se folosește de principiul traducerii dinamice.

[8] Predicatul נחתך  neḫtaḵ („tăiat din”) apare la singular în acest caz, în timp ce subiectul („săptămâni”) este la plural, ceea ce la prima vedere este un dezacord. Nu este o greșeală însă, ci un mod specific limbii ebraice (și altor limbi), de a sublinia că elementele trebuie înțelese ca un tot, în acest caz, ca o perioadă unitară tăiată (extrasă), și nu că săptămânile ar fi fost tăiate fiecare în parte, sau tăiate bucăți. Aici însă îngerul nu foloseşte niciunul din termenii ebraici cu sensul de hotărât (e.g. nigzar ᶜal, cf. Da 4:21; Est 2:1  – „hotărât cu privire la”, sau neḫᵉraţ, Da 9:26), ci un termen unic, נחתך  neḫtaḵ, care a fost tradus de LXX şi VUL cu tăiat din / scurtat (cf. Biblia lui Şerban: „s-a tăiat preste”). Prin intrarea bruscă în subiectul tainei timpului, și prin uzul acestui verb unic, îngerul sugerează că perioada de 70 de săptămâni a fost separată din perioada mai lungă menționată în descoperirea anterioară (Daniel 8:14, 26), care îl tulburase atât de mult pe Daniel (8:27).  Vom prezenta acest aspect al relației dintre cele două perioade apocaliptice într-un studiu ulterior.

[9] Cf. Expresia de aici limšōₐḫ qódeš qådåšîm se foloseşte pentru inaugurarea prin ungere a sanctuarului lui Moise (cu tot ce aparţinea de el, în special altarul (Ex 40:10). Vezi şi Ez 43:12; 45:3, unde sanctuarul ideal, profetic, este numit de asemenea qódeš qådåšîm (sfântul sfinților, sfânta sfintelor, ceva preasfânt). Pontiful suprem israelit pare să fie numit o singură dată qódeš qådåšîm în 1Cr 23:13 (cf. LXX), dar textul ebraic aici mai degrabă arată că „Aaron a fost ales ca să sfințească (ofere) preasfintele jertfe,” înțeles preferat de majoritatea traducătorilor. Pe de altă parte, folosirea verbului „a unge” (mašōₐḫ) aici, într-un context în care se vorbește clar despre Mesía (mašîₐḫ – unsul), ar părea să confirme traducerile LXX, VUL, ELB6, NAS, CAB, R95, IEP, Cornilescu, etc. la Daniel 9:24. Sanctuarul cu toate ale lui: altarul, chivotul, preoții etc., au fost inaugurate prin ungere și numite „preasfinte” (Ex 28:41; 29:36-37; 30:10, 26, 29, 31; 40:10, 13, 15). Noul sanctuar din viziunea lui Ezechiel este de asemenea numit „preasfânt” (Ez 43:12; 45:3; 48:12). De reținut, că numai sanctuarul mozaic a fost uns, ca o consacrare generală a sistemului ceremonial. Templul lui Solomon, templul lui Zorobabel și al lui Irod, precum și templul ideal al lui Ezechiel nu au fost inaugurate prin ungere. De aceea, ungerea preasfântului sanctuar din Daniel 9:24 este inaugurarea unui nou sistem, care trebuie să fie legat de „tăierea lui Mesia” (vers. 26) și de momentul în care El Își întărește legământul cu mulți, un legământ prin care El pune capăt pentru totdeauna sistemului de jertfe și ofrande (vers. 27).

[10] Textual, מצא דבר  mōţāᵓ dāḇār. Termenul מצא  mōţāᵓ este suspect aici, deoarece trebuia să fie ortografiat cu waw: מוצא, dacă s-a intenționat substantivul môţāᵓ > mawţāᵓ (ieșire, rostire, izvor, apariție), de la verbul yāţāᵓ < wāţāᵓ (a ieși). Doar în două cazuri, la plural, termenul este ortografiat fără waw (Ps 107:33, 35). Singurul alt caz, scris fără waw la singular, este în Iov 38:27, într-o formulare unică. Așa cum este scris aici, în Daniel 9:25, מצא  mōţāᵓ, ar părea mai degrabă o formă a verbului מצא   māţāᵓ (a găsi, a afla, a descoperi, a ajunge, a sosi, a întâlni), înrudit cu rădăcina aramaicăמטא   mǝṭāᵓ  (a ajunge, a atinge, a întâlni, a se întâmpla) foarte folosită în Daniel (4:8, 7, 19, 21, 25;  6:25; 7:13, 22). În acest caz, termenul s-ar referi la „sosirea cuvântului” (din partea lui Dumnezeu, sau din partea regelui) prin Ezra, și nu la momentul de început sau de plecare a acestui decret din Persia. Nu degeaba VG a tradus aici cu εὑρίσκω (a găsi). Ec 12:10 („a găsi cuvânt” în sens literar, exprimare potrivită);  Ne 5:8 („a găsi cuvânt” = a putea răspunde).

Dacă se preferă păstrarea vocalizării masoretice a termenului מצא  mōţāᵓ, ca substantiv derivat de la verbul yāţāᵓ > wāţāᵓ (a ieși), este interesant de observat că acest verb se folosește nu doar cu sensul de „a ieși” ci și „a înainta” (Za 5:5), „a se importa” (1Îm 10:29), „a se publica” (Is 42:1, 3). În asociere cu דבר   dāḇār (cuvânt, mesaj, poruncă; lucru, fapt), verbul yāţāᵓ exprimă ideea de „providență” („a venit lucrul acesta”: Ge 24:50) „rostire” (Ec 5:2; Est 1:19), „a deveni public” (Est 1:17), „a sosi un mesaj” (Da 9:23). Deși este posibil ca în Da 9:25 expresia să aibă sensul de „pronunțare a unei hotărâri”, totuși nu se specifică a cui rostire este. Unii cred că ar fi vorba de o rostire a lui Dumnezeu, care s-ar interpreta în acord cu expresia asemănătoare din vers. 23. La fel de bine însă poate să fie rostirea împăratului (un decret imperial), sau rostirea/publicarea decretului în Iudeea. În același timp, substantivul môţāᵓ este folosit cu sensul de „import”, în contrast cu „export” (1Îm 10:28; 2Cr 1:16). În acest caz, se referă la venirea („importul”) poruncii în Iudeea, și nu la „exportul” ei din Persia.

Dacă expresia מצא דבר  mōţāᵓ dāḇār din Da 9:25 are același sens ca în vers. 23 (yāţāᵓ dāḇār = „a ieșit / sosit un cuvânt / mesaj”), sensul acesta este foarte potrivit pentru momentul publicării scrisorii imperiale în Iudeea, de către Ezra, deoarece, în sens practic, atunci „a ieșit cuvântul”.

[11] Primele 7 „săptămâni” din cele 70 nu se încheie printr-un eveniment istoric, ci printr-un eveniment poruncit de Legea, a cărei putere avea să fie restabilită: primul jubileu de după restaurare (cf. Lev 25:8-18). „7+62 săptămâni” (483 „zile” apocaliptice, adică ani) de la decretul lui Artaxerxe (457 a. C.), conduc la anul 27 al erei creștine, ca timp al apariției publice a Prințului Mesia, când Iisus, născut probabil cândva în anul 5 înaintea erei creștine (greșit calculată), era în vârstă de aproximativ 30 de ani, la Botez (Luca 3:1, 23).

Din nefericire, punctuația adăugată textului ebraic de scribii evrei, separă primele 7 săptămâni de următoarele 62 de săptămâni. Contextul este clar că cele 7+62+1 săptămâni trebuie să fie continue, deoarece ele totalizează 70 de săptămâni (cf. vers. 24). Septuaginta, precum și traducerile mai vechi, influențate de ea (VUL, KJV, Șerban, Galaction, Sinodală), dar și unele traduceri noi (engl. NAS, NIV, NET, NJB; sp. CAB, R95; it. LND; rom. TLN 2001, NTR 2006, NTLR etc.), au redat clar textul ebraic (care pe vremea aceea nu avea punctuație).

Rabinii din era creștină au blocat studiul acestei profeții, prin blesteme înfricoșătoare: „În capitolul al nouălea din Daniel apare un lucru uluitor: ni se spune când trebuie să vină Mesia. Dar în loc să ne-o explice, rabinii noștri aruncă blesteme asupra oricui dorește s-o descopere. „Rabbi Samuel b. Nachmani a zis în numele lui Rabbi Ionatan : ‘Să se împrăștie oasele celor care calculează sfârșitul [ed. venirea lui Mesia].’ Alți rabini ai noștri, încercând să ne țină departe de Daniel, afirmă chiar că Daniel este greșit.” Talmud, Sanhedrin, 97b, Soncino Press, p. 659. Nota #6 says, ‘i.e., Messiah’s advent.’; Sanford R. Howard, L’Chayim: Finding The Light of Shalom (Thorsby, AL: Sabbath House, Inc., 1999), p. 209.. Alfred Edersheim (1825-1889), The Life and Times of Jesus The Messiah (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, 2000), p. 957. Bereshith Rabba 98 (un midraș / comentariu la Genesa). După autorul evreu mesianic Avram Yehoshua,”Has Messiah Come?” in Jewish Newsletter 33, pag. 1. articol online.

[12] Optez aici pentru traducerea termenului ebraic חרוץ  cu ḥārûţ „judecată”, deoarece în Ioel 4:14 este folosit exact acest termen, când se vorbește despre „[valea] judecății”. Piața (agora, forumul, „divanul”) sau locul larg de la poarta unei cetăți este asociată cu deciziile judecătorești și administrative ale seniorilor cetății. Vezi 2Cr 32:6; Is 9:14; 29:21; Ier 5:1. Concluzia aceasta mi-am însușit-o definitiv, după studiul tezei lui Owusu-Antwi: The Chronology of Daniel 9:24-27, ATS Publications, Berrien Springs, MI, 1995, p. 131-144. Traducerile obișnuite, preferă aici „gropile”, „șanțurile”, „valurile de apărare” sau „zidurile”, citind nejustificat și speculativ חריץ  ḥārîţ („săpătură”, MH), sau חוץ  ḥûţ („stradă”, Pr 1:20), sau חיץ  ḥîţ („zid”, Ez 13:10).

[13] Ebr. yikkārēt (va fi nimicit, cf. Gen 9:11; sau: tăiat ca jertfă de legământ, cf. Gen 21:27; 15:27).

[14] Mai mulți învățați ebraiști au înțeles că obscuritatea textului din acest caz se datorează punctuației stabilite de scribii masoreți. În citirea tradițională, pare că „Mesia va fi nimicit și nu va avea (nimic); și cetatea și sanctuarul vor fi distruse de…”

[15] Cf. Ex 32:7, Dt 9:12, 2 Cr 27:2. Poporul lui Mesia sunt mai întâi iudeii, apoi creștinii. Termenul ebraic poate însemna și „va fi distrus”.

[16] Este o soluție lingvistică excelentă a lui William Shea. Prințul (cu articol definit) „care vine” aici, nu poate fi altul decât Prințul Mesia, care urma să vină, așa cum este anunțat mai sus.

[17] Cf. LXX, KJV, VUL, TOB, NET, etc. Se poate traduce de asemenea, „și până la sfârșit, război a fost sorocit, pustiiri”, cf. NJB, NIV, NIRV, ZUR, CEI etc.

Cf. NJB, NIV, NIRV, ZUR, CEI etc.

[18] Fiecare strofă a acestui poem-oracol are ca subiect central pe Mesia. Nu poate fi amestecat aici Antichrist sub nicio formă, sub pronumele „el”,  deoarece nu a fost introdus. Modul pașnic în care Mesia întrerupe jertfele și ofrandele (întregul serviciu ceremonial), vezi folosirea verbului šābāt (a înceta) este în contrast cu Antichrist, care înlocuiește prin violență jertfa necurmată cu „abominația pustiitorului”. Antichrist face acest lucru la începutul supremației lui de „3 ½ vremi” (cf. Daniel 12), dar Christos pune capăt în mod pașnic tuturor jertfelor, prin moartea Sa (anunțată în vers. 26), la mijlocul săptămânii noului legământ, adică după 3 ½ „zile” apocaliptice (3 ½ ani). Antichrist aduce el însuși abominația idolatră, în timp ce Mesia nu aduce altceva decât jertfa Lui. Abominațiile care vin după El sunt urmarea respingerii Lui, a stricăciunii poporului Lui.

[19] În mod literal,שִׁקּוּצִים֙ מְשֹׁמֵ֔ם , care este citit de masoreți disjunctiv: …šiqqûţîm, mǝšômêm „[pe aripa] scârnăviilor, un pustiitor [va veni]”. Dar vechile traduceri (LXX, Theodotion, Vulgata), precum și Evangheliile (Mt 24:15; Mr 13:14) redau acești doi termeni ca și cum ar fi un constructus (formă legată, genitivală): šiqqûţê-hammǝšômêm = „scârnăviile [idolești] ale pustiitorului”. Termenul ebraic šiqq ûţînseamnă „scârnăvie”, „abominație” (Na 3:6; Os 9:10). Este unul dinepitetele autorilor biblici pentru zei sau idoli (Dt 29:16; 1Îm 11:5, 7; 2 Îm 23:13, 24; 2Cr 15:8; Is 66:3; Ier 4:1; 7:30; 13:27; 16:18; 32:34; Ez 5:11; 7:20; 11:18, 21; 20:7, 8, 30; 37:23; Za 9:7). Alteori folosesc termenii bóšet (rușine), tôᶜēbā (scârboșenie), gillûlîm (excremente; sau: pari strunjiți), etc., pentru a denumi „sacralitățile” păgâne.   

[20] Sau: „Apoi oroarea pustiirii va sta pe culmi de sanctuar”; „Pe áripi de orori păgâne va sta un exterminator”. Textul ebraic moștenit este alterat în acest caz și dificil pentru toți traducătorii. Am reconstituit aici textul parțial după Septuaginta şi după propuneri critice. O citire propusă de experți este על כנו ᶜal kannô „în locul lui” (cf. 11:7.20.21.38; Kue: Onderzoek 2, ii. 472 Bev), față de forma tradițională a textului ebraic על כנף ᶜal kānāf „pe (la) aripă (sau margine)”, care în ebraică se întâlneşte de fapt, numai în plural: pe aripi (de vultur), Ex 19:4; la marginile (veşmintelor), Num 15:38; la marginile (pământului), Iov 37:3; pe aripi (de vânt), 2 Sam 22:11; Ps 18:11; 104:3. În Septuaginta, evpi. to. i`ero.n = pe templu, VUL in templo = la templu, TNK  “at the corner [of the altar]”, NJB “on the wing [of the Temple]”. „Aripă” în relaţie cu templul se întâlneşte doar în Mt 4:5, Lc 4:9 (evpi. to. pteru,gion). Ar putea fi o referire la credința populară că Mesía va veni pe acoperişul Templului?). Dar כנף kānāf (aripă, margine) nu se întâlneşte cu acest sens în nici un lexicon ebraic (HALOT, Jastrow etc.), nici în DSS.

[21] Cf. TNK: will be an appalling abomination until the decreed destruction will be poured down upon the appalling thing. Termenul šômêm este, de obicei, un participiu Qal, cu sensul „pustiit, dezolat, îngrozit” (Pl 3:11; cf. Ezra 9:3-4), așa cum apare și în trad. Cornilescu (cf. KJV) la Da 9:27. Dar în cartea lui Daniel, šômêm este mai degrabă forma scurtată (populară sau târzie) a participiului Polel mǝšômêm > šômêm, despre care se crede că, în cartea lui Daniel ar avea un sens activ („pustiitor”) cf. 8:13; 11:31; 12:11. Nu este însă foarte clar, dacă se referă la un agent „care pustiește” (cf. TOB, NET, NJB, NAS, NIV), sau la un obiect „dezolant / înspăimântător / uluitor / sinistru”.

[22] De exemplu: profeția despre templul de la Ierusalim, ca centru religios al unei lumi convertite și pacificate (Isaia 2:2-4; cap. 60; 65:17-25; 66:10-14, 18b-23; Mica 4:1-4; Zaharia 14:8-11, 16-21); profeția despre Tir, care după cei 70 de ani de robie, avea să închine Domnului bogățiile (Isaia 23:15-18);

[23] Ebr. Koreš, gr. Kyros. Babilonienii l-au transliterat sub forma Kuraš, iar elamiții, Kuruš. Iranienii, urmașii vechilor medo-perși îl numesc în istoria lor, Kúroš e-Bozorg (Kúroš cel Mare).

[24] După cronologia majorității istoricilor, care nu recunosc domnia de cel puțin câteva luni a biblicului rege „Darius Mediul” (Daniel 5:31; 6:1; 9:1; 11:1, identificat posibil cu Cyaxares II sau cu Ugbaru/Gubaru), primul an oficial de domnie al lui Cyrus ca rege al Babilonului ar fi între primăvara 538 și primăvara 537. După cronologia biblică, primul an al lui Cyrus ar putea fi numai după Darius Medul, care poate să fi domnit mai mult de un an, deoarece expresia „primul an al domniei lui” nu prea s-ar justifica, dacă ar fi domnit doar un an. Astfel, primul an oficial al lui Cyrus, poate să fi fost între primăvara 536 și primăvara 535, ceea ce ar însemna și o împlinire mai exactă a celor 70 de ani de exil (605-535 a. C.).

[25] Numele real, persan, al lui Cambyze era Kambújiya. Smerdis (pers. Bardiya) a fost fie fratele lui Cambyze și fiu al lui Cyrus, fie impostorul Gaumata, un mag med care a pretins că este Smerdis. Istoricii nu au putut rezolva misterul acestui şah care a domnit câteva luni.

[26] Foarte probabil, ei nu calculau cei 70 de ani de robie de la începutul subjugării Ierusalimului și de la primul val de prăzi și prizonieri (605 a. C.), ci de la distrugerea Ierusalimului și a templului (586 a. C.), adică timpul avea să se împlinească în 516 a. C., iar până atunci ar mai fi fost vreo trei ani.

[27] Darius este forma latină a numelui acestui rege. În persană, numele lui era Darayavauš (Daryawoš), care în aramaică și ebraică se pronunța Daryahuš, Daryáuš sau Daryáweš, iar în greacă Daréios. Era fiul lui Vištaspa (Hystaspes), înrudit cu Cyrus. A nu se confunda acest Darius, numit în Biblie „Persanul”, cu Darius „Medul”, care potrivit cărții lui Daniel (5:31; 6:1; 9:1; 11:1), a domnit aproximativ un an peste Babilon, după cucerirea cetății. Istoricii nu-l recunosc deocamdată pe Darius Medul, dar diverse studii arată că trebuie să fi guvernat sub un alt nume.

[28] Vezi și 1Îm 6:36.

[29] Acestea nu sunt nume diferite, ci pronunțări diferite ale numelui original persan Ḥšayarša: în babiloniană, Aḥšiwaršu; în aramaică și ebraică, Aḥašweroš; în greacă și latină, Xerxes. Septuaginta însă folosește forma Assoueros, dar în cartea Esterei, are forma greșită Artaxerxes, ceea ce este o confuzie cu următorul rege. Iar Ahasuerus (Ahasver) sunt forme latinizate, târzii, ale variantei biblice Aḥašweroš. Susținerea unor teologi că acest Ahașveroș (Asuerus) din Ezra 4 ar fi Cambyze, fiul lui Cyrus, este inacceptabilă, deoarece nicăieri Cambyze nu a fost numit astfel, dimpotrivă: în inscripții, Cambyze apare în forma Kambujiya (persană), Kanbuzi (aramaică), Kambiša (ebraică). Afirmația E G White din PK 572.2 nu trebuie luată ca autoritate finală. Fiul Ellenei White a scris: „Referitor la scrierile mamei mele și la uzul lor ca autoritate în materie de istorie și cronologie, mama nu a dorit niciodată ca frații noștri să le trateze ca autoritate în ce privește detaliile istorice sau datele istorice.” (6BIO 331; 3SM 447). Ellen White a preluat aceste identificări istorice, fie de la comentatori protestanți (citați de comentatori adventiști), fie direct din scrierile lui Iosif Flaviu (Ant. 11:21-22, 26), primul care a menționat pe Cambyze în legătură cu evenimentele din Ezra 4. Iosif Flaviu face însă și greșeli, între care folosirea apocrifului 3 Ezra – o sursă mixtă, care se folosește pe larg de cartea lui Ezra, alterând datele ei și sugerând că decretele persane ar fi implicat de la început, atât rezidirea templului, cât și a Ierusalimului. (Pentru cei interesați, cartea 3 Ezra se poate găsi în orice biblie ortodoxă).

[30] Artaxerxe I a fost fiul lui Xerxe cel Mare (Ahașveroș), dar nu a fost fiul reginei Estera, ci al reginei Amastri, prima soție a lui Xerxe. Artaxerxes (sau Artasyros) este forma grecească a numelui, împrumutată apoi și de romani. În persană se numea, de fapt, Artaḥšața, în dialectul med Artaḥšathra, iar în persana târzie, Ardașer (Ardașir). În aramaică și ebraică se pronunța Artaḥšastăʾ. Grecii l-au poreclit Makrocheir (Mână-lungă), de unde și latinii i-au zis Longimanus, întrucât se zice că ar fi avut dreapta mai lungă decât stânga.

[31] Cei șapte mari sfetnici ai Persiei includeau de obicei rude și apropiați ai șahinșahului, și aveau o mare putere.

[32] Aramaică: baqqēr (a inspecta, a cerceta, a investiga). Corespondentul ebraic al acestui verb, pāqād (a inspecta, a vizita, a cerceta, etc.) se folosește adesea cu sensul de a observa nevoile cuiva, a se îngriji de, a se preocupa din nou (cf. Rut 1:6; Ge 21:1; 50:24-25; Ex 4:31 etc.). În Neemia 2:10, expresia „să caute binele copiilor lui Israel” se folosește chiar în contextul proiectului de reconstrucție a Ierusalimului. Expresia folosită de Iosif Flaviu (Ant 11:124, τὰ κατὰ τὴν Ἰουδαίαν ἐπισκέψωνται) reflectă textul grecesc al lui Ezra (ἀπεστάλη ἐπισκέψασθαι ἐπὶ τὴν Ιουδαίαν καὶ εἰς Ιερουσαλημ) și prin folosirea verbului ἐπισκέπτομαι / ἐπισκοπέω (a purta de grijă, a ajuta) indică rolul lui Ezra de supraveghetor al lucrărilor de reconstrucție.

[33] Aramaica folosește în acest caz termenul dāt (hotărâre, lege, regulament, obicei, religie), așa cum se folosește și termenul ebraic biblic și curent tôrā (instrucțiune, lege; Legea, Scriptura, Religia). Ca și în vers. 12, Legea de aici cuprinde probabil sulurile Sfintei Scripturi, în care Ezra era expert (teolog, nu doar scrib). Este improbabil ca șahinșahul, în această scrisoare oficială, să se fi referit exclusiv la Tora lui Moise. Mai degrabă, se referea la scripturile religiei iudaice în general. Era, oare, Ezra doar un slujitor al Torei? Tradiția iudaică sugerează că Ezra a colecționat cărțile sacre și a editat primul canon biblic. Cf. www.JewishEncyclopedia.com/articles/5967-Ezra-the-Scribe și Iosif Flaviu (Contra lui Appion, 1:40).

[34] Provincia care se întindea de la Eufrat la Mediterană – numită în akkadiană, Ebir-nâri; în aramaică, ʾᵃḇar-Nahᵃrâʾ; în ebraică, ʾĒḇer hanNāhār  (Ezra 8:36 etc.) este numită de istorici Transeufratia sau Transeuphratene. ʾĒḇer înseamnă „peste”, sau „dincolo/dincoace”, „trans/cis”. Din perspectiva geografică a Țării lui Israel, ar trebui s-o numim Ciseufratia („dincoace de Eufrat”), dar perspectiva textului este persană. Potrivit cu mărturia lui Iosif Flaviu (Ant. 11:127), administraţia şi trezoreria provinciei Transeufratia cuprindea de asemenea Siria şi Fenicia.

[35] Netinimii (cei „dați”) erau o categorie de oameni dăruiți slujirii templului (1 Cr 9:2; Ezra 2:43, 58, 70; 7:7; 8:17, 20; Ne 3:26, 31; 7:46, 60, 72; 10:29; 11:3, 21).

[36] Referire eufemistică la Scripturile ebraice, în care Ezra era expert. Cf. nota din TOB.

[37] Josephus (Ant. 11:131-132) afirmă chiar că Ezra a făcut cunoscut acest document comunității iudaice din Babilon, precum și evreilor din Media.

[38] Aramaică: baqqēr (a inspecta, a cerceta, a investiga). Corespondentul ebraic al acestui verb, pāqād (a inspecta, a vizita, a cerceta, etc.) se folosește adesea cu sensul de a observa nevoile cuiva, a se îngriji de, a se preocupa din nou (cf. Rut 1:6; Ge 21:1; 50:24-25; Ex 4:31 etc.).

[39] Termenul ebraic folosit aici este gaddēr, care înseamnă fie gard de piatră al unei proprietăți (Nu 22:24; Is 5:2), fie zid de incintă al unei cetăți (Mi 7:11). Consultați și traducerile: Nitzulescu, București 1921;  Radu-Galaction, 1939;  Traducerea Literală Nouă (București, 2001); NTR; traducerea catolică Bulai-Patrașcu (Sapientia, Iași 2013). Printre traducerile străine, verificați în: TOB (mur), NAS (wall), NET (protective wall), NIV (wall of protection), CAB (muralla de defensa), SCL (Schutz-Mauer) etc.

[40] Este foarte transparentă aluzia la valul de repatriați veniți cu Ezra în anul 457 î. H. (vezi capitolul 7). Documentul nu se poate referi la primul val de repatriați din timpul lui Cyrus, deoarece redactorii documentului se referă în mod clar la cei veniți „din partea Măriei Tale” (șahul Artaxerxe).

[41] Dușmanii de atunci ai iudeilor au înțeles mai bine rostul venirii lui Ezra la Ierusalim în anul 457 î. H., decât o mulțime de învățați moderni.

[42] Sir Isaac Newton, Observations On Daniel And The Apocalypse Of St. John,  chapter X, 1733, ediție online).

[43] Nota noastră: În trecut, unii au calculat anul al șaptelea al lui Artaxerxe ca fiind 458 AC, deoarece nu au cunoscut obiceiul antic oriental al calculării perioadelor de domnie, fără a număra anul accesiunii la tron. Babilonienii şi perșii numărau începând cu primul an întreg, oficial. Xerxe murise asasinat în anul 465 AC. Chiar dacă moștenitorul Artaxerxe a preluat domnia aproape imediat, anul calendaristic dintre primăvara lui 465 și primăvara lui 464 era atribuit, în mod oficial, lui Xerxe. Așadar primul an oficial al lui Artaxerxe a început cu primăvara lui 464 și, prin urmare, al șaptelea an s-a scurs între primăvara anului 457 și primăvara lui 456.

[44] A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, trad. Patriarhul Nicodim, Tipografia Cărților Bisericești, vol. IV, 1944 : 277.

[45] Henry Halley, Manual biblic, trad. Doru Motz, Ed. Door of Hope, 1983:349. “… Halley’s Bible handbook contains more biblical information than any other book its size. It has been a continuous best-seller through the years and has sold more than five million copies in many languages. On April 28, 1961, the Gutenberg Award was presented to Dr. Henry H. Halley by the Chicago Bible Society. The award reads in part: „Throughout the years, Halley’s Bible Handbook, in one edition after another, has aided the sincere Bible student to find his way more deeply into the blessed and saving knowledge of our Lord and Savior, Jesus Christ.”

[46] B. Zuckermann, pionierul studiului modern al sistemului jubiliar, afirmă că după exil a avut loc un nou start al ciclului anilor sabatici, întrucât evenimentele exilului întrerupseseră ciclul.  Opinia lui Zuckermann este de altfel reflectată și în The Seder Olam (ch. 30). Benedict Zuckermann, Treatise on the Sabbatical Cycle and the Jubilee, trans. A Löwy; (New York: Hermon, 1974, pag. 31); publicația originală este în germană: „Ueber Sabbatjahrcyclus und Jobelperiode,” în Jahresbericht des jüdisch-theologischen Seminars „Fraenckelscher Stiftung”(Breslau, 1857).  Cf. En.Wikipedia, ”Historical Sabbatical Years”. Anii sabatici preexilici identificaţi de cercetători sunt: 868/867 î. H.  (cf. 2 Cr 17:7–9; cf. Dt 31:10); 700/699 î.H. (cf. 2 Îm 19:29; Is 37:30); 623/622 î.H. (2 Cr 34:29–32); 588/587 î.H. (Ier 34:8-10; 2 Îm 25:3–11; 2 Cr 3:15–19; Seder Olam 30); 574, 10 Tişri (Ez 40:1; Seder Olam 11; Bab. Talmud ‘Arakin12a). Între acești ani sabatici preexilici și anii sabatici postexilici nu există compatibilitate. Se poate verifica simplu dacă un anumit an istoric este compatibil cu ciclul sabatic, calculând dacă diferența aritmetică dintre acel an și un an sabatic cunoscut este perfect divizibilă cu 7.

[47] Acest obicei s-a perpetuat și în creștinism multă vreme. În Răsăritul ortodox, anul a continuat să se calculeze din toamnă în toamnă, și în ciuda anului secular, care începe la 1 ianuarie, anul liturgic al Bisericii Ortodoxe începe de fiecare dată la 1 septembrie.