Replică lui Pomişor de pe websitul Vaişamar

Care este identitatea închisorii din 1 Pt 3:18-20, şi când s-a dus Iisus acolo?

Textul din 1 Petru 3:18-20 este autentic, nu este un adaos târziu. Cu privire la interpretarea lui însă au existat mai multe variante, atât în bisericile istorice, cât şi în protestantism. Din nefericire, cei mai mulţi credincioşi au ales-o pe cea mai greşită, fiindcă este cea mai populară, zugrăvită şi de  iconari. Spuneai că Domnul ar fi mers în Hades cu scopul de a predica antediluvienilor în perioada dintre moartea şi invierea Sa. Dar Petru nu vorbeşte despre Hades în textul lui. Hadesul (Sălaşul Morţilor, Celălat Tărâm) este o metaforă a morţii şi a mormântului unde se duc toţi, buni şi răi (Gn 37:35; 42:38; Iov 14:13; Ecl 9:10; Is 14:9-11). Teologia populară confundă iadul (gheena) cu locuinţa morţilor, aşa cum apare adesea în engleză, unde Hadesul este tradus cu Hell. În tradiţia răsăriteană, deasemenea, cuvântul românesc iad provine prin filieră slavonă de la Hades. Această confuzie pleacă de la un singur text, care contrazice zeci de afirmaţii biblice, şi anume povestea din Lc 16:23, unde „bogatul este în Hades în chinuri”, în timp ce Biblia învaţă că în Hades se sfârşesc toate, inclusiv chinurile (Is 14:11; Ecl 14:9-11). O credinţă asemănătoare apare în documentul numit Discurs despre Hades, care provine de la Iustin Martirul şi Hipolit de Roma, unde imaginaţia iudeo-creştină din secolele 2-3 descrie Hadesul într-un mod care se armonizează cu iudaismul rabinic şi cu neoplatonismul.

În contrast cu fabulaţiile populare despre închisoarea duhurilor morţilor din 1Pt 3, Petru spune clar în 2Pt 2:4, că nu de Hades este vorba, ci de Tartar (CNS a tradus cu „adânc”), care este locul de pedeapsă, temniţa spiritelor rebele, a îngerilor care au păcătuit. Petru nu spune că Iisus le-a predicat Evanghelia, aşa cum sugerează traducerile obişnuite („să propovăduiască”), ci simplu, ἐκήρυξεν , care înseamnă că a strigat un anunţ sau o proclamaţie (Gn 41:43; Iona 3:4; Ap 5:2); a fost strigătul de triumf al învierii Sale, care era o continuare a strigătului de moarte („S-a sfârşit!”). Victoria Lui, prin moarte şi înviere, nu a fost doar asupra morţii, ci  în primul rând asupra Diavolului, cel care avea puterea morţii (Ev 2:14). Astfel Iisus a strigat victoria Sa asupra opoziţiei cu care Se luptase toată viaţa. I-a dezarmat pe demoni şi i-a expus ruşinii întregului univers, triumfând asupra lor prin Cruce (Col 2:15), iar după ce a înviat a proclamat victoria asupra lor. Ca dovadă, ultimul verset din 1 Pt 3 foloseşte acelaşi verb grecesc πορευθεὶς („ducându-Se”), ca şi în v. 19. Dacă în v. 19 nu precizează unde S-a dus (şi astfel traducătorii sau interpreţii s-au apucat să precizeze că S-a dus în jos: „pogorârea lui Christos în iad…”), în v. 22 mai jos, precizează că „S-a dus la cer” (deaceea unii traducători au tradus „S-a înălţat”).

Închisoarea demonilor (Tartarul) din 2 Pt 2 nu este un loc fizic real, subpământean, ci o metaforă împrumutată de Petru din mitologia greacă, pentru a descrie condiţia demonilor, care sunt de fapt sub o sentinţă şi în custodie divină până la ziua judecăţii. Dar realmente vorbind, ei nu sunt în fundul oceanului sau la talpa vulcanilor, cum am dori noi, ci hălăduiesc printre noi aici, pe pământ (Ap 12:12-13; 1Pt 5:8), ba încă Pavel spune că sunt chiar în atmosfera pământului şi în „locuri cereşti” (Ef 2:2; 3:10; 6:12). Ei erau şi în Sinedriu, şi la Golgota şi la mormântul lui Iisus, păzindu-l mai bine decât ostaşii romani. De aceea a şi fost trimis un înger să-I facă drum lui Iisus (Mt 28:2), iar El ieşind, a strigat victoria asupra lor.  Ca dovadă că închisoarea duhurilor din 1Pt 3 este aceeaşi cu Tartarul demonilor din 2Pt 2, să se observe că în ambele cazuri, autorul vorbeşte şi despre Potop, în legătură cu revolta îngerilor.

Cât despre antediluvieni, ei au fost pedepsiţi pentru că erau stricaţi şi abuzivi, ca şi canaaniţii de mai târziu. Biblia arată clar că nu există după moarte nici o şansă de mântuire pentru cei nepocăiţi, aşadar să nu ne facem iluzii. Deci nu se poate spune că antediluvienii au fost eliberaţi din adânc. Apocalipsa spune că abia după cei 1000 de ani vor fi eliberaţi toţi, din toate adâncurile, nu pentru o nouă şansă, ci pentru pedeapsa definitivă (Ap 20:3,13).

Textul din 1Pt 3 spune că Iisus „a înviat în duh (mai corect, „în virtutea duhului”, sau a naturii Sale dumnezeieşti, cf. In 4:24), în care, ducându-Se, a vestit/strigat duhurilor din închisoare”. Este clar că această proclamaţie rostită de El spiritelor rebele este făcută în virtutea învierii Lui, deci după înviere. Nu există nici o posibilitate să se fi petrecut înainte de înviere. Dacă ar fi fost aşa, textul grecesc ar fi folosit mai mult ca perfectul.

Povestea despre care vorbeşti, cu oamenii care acum se duc în Hades şi nu în Adânc, este interesantă, dar fără nici o legătură cu Biblia. Atât Hadesul, cât şi Adâncul sau Tartarul, sau Gheena (iadul) sau mai ştiu eu ce alt scenariu, sunt simple expresii mitologice ale culturii populare, pe care Biblia le întrebuinţează în mod evident ca limbaj poetic (sau convenţional) despre moarte şi despre pedeapsa divină etc. A lua aceste lucruri în sens real, este o teologie rudimentară, fundamentalist-literalistă, care nici măcar nu este consecventă, ci doar urmăreşte cu orice preţ conservarea comodă a unor tradiţii populare.

Adâncul din Iov 26:6 (ebr. abaddon = pierzare) este Hadesul, sau ceva echivalent, locul unde merg toţi morţii, un simbol al morţii (Iov 28:22; Ps 88/87:12; Pr 15:11; Rom 10:7). Iar în alte locuri, adâncul (tehom, abyssos) este imaginea mării, a profunzimii apelor (Gn 1:2; Iona 2:5; Hab 3:10), sau în NT, abyssos este şi un loc nedorit pentru demoni (Lc 8:31; Mc 5:10), închisoarea temporară a demonilor (Ap 9:1; 11:7-8; 20:1,3). Aceşti termeni biblici nu sunt folosiţi în mod consecvent, tehnic, ca în ştiinţă sau filozofie, ci ca în literatură, ca poezie a limbajului. Mesajul este însă dincolo de limbajul literal.

Aţi afirmat deasemenea: „Asta pentru ca oamenii de acum sunt mult mai slabi spiritual decat cei care erau inainte de Potop si nu este nevoie sa fie legati.” Las pe alţii să comenteze panseul acesta. Pentru mine nu este decât  teologie distractivă.

La punctul 3). aţi afirmat că „legile naturii si cerului se schimba cu epoca”, şi aduceţi exemple: că „pana la Potop oamenii traiau peste 900 de ani, iar acum maxim 120 de an” Dar aceasta nu înseamnă neapărat o schimbare a legilor naturii. Dacă un om trăieşte mai mult sau mai pţin decât altul, legile sunt aceleaşi. Legea morţii, a îmbătrânirii a intrat în funcţiune după ce omului i s-a interzis accesul la Pomul Vieţii (Gn 3). Omul a fost astfel supus unei legi care exista şi înainte, dar nu se manifesta, deoarece omul avea acces la pomul vieţii. Presupunând că nu ar fi păcătuit luând din pomul interzis, ci refuzând să mănânce din orice pom şi în special din Pomul Vieţii, ar fi trăit nemuritor? Bineînţeles că nu, deci legea morţii exista în natura lucrurilor. În urma condiţiilor fizice drastic schimbate după Potop, longevitatea a început să scadă, în virtutea aceleiaşi legi, care a afectat şi ereditatea.

Un alt exemplu pe care mi-l aduceţi:

„Pana la moartea Domnului Isus pentru a putea intra in cer trebuia sa fi complet fara vina. Enoh si Ilie au mers in cer cu trup cu tot pentru ca erau complet neprihaniti. Acum dupa moartea Domnului Isus toti cei care slujesc cu adevarat pot intra in cer chiar daca la un moment dat in viata lor au facut pacate pe care le-au platit conform dreptatii de paritate. Astfel inainte de moartea Domnului Isus oameni precum David, Elisei si multi alti sfinti din Vechiul Testament nu intrau in cer ci intr-o parte din Hades numita sanul lui Avraam (locul despre care vorbeste in istoria lui Lazar si a bogatului)… Mutarea oamenilor care locuiau in sanul lui Avraam in cer a avut loc cu ocazia mortii si invierii Domnului Isus. Si acei oameni care se gaseau in sanul lui Avraam au fost inviati in trupuri de glorie odata cu Domnul Isus.”

Observaţia mea este că v-aţi construit o teologie dispensaţionalistă, care împarte lumea în două ere, în ce priveşte posibilitatea mântuirii. În realitate, toţi cei care au fost mântuiţi vreodată în VT, au fost mântuiţi pe aceeaşi cale ca şi cei din NT, adică prin credinţa care duce la ascultare, prin harul jertfei lui Iisus Christos, chiar dacă unii n-au ştiut multe despre aceasta. În scenariul fabulos pe care-l susţineţi, Iisus ar fi venit doar ca să coboare standardul cerinţelor lui Dumnezeu, şi că până atunci s-ar fi cerut o perfecţiune în virtutea căreia cineva putea să intre direct în cer. Cum dovediţi că Ilie a fost mai neprihănit decât Moise sau decât Daniel? Cum se face că Elisei, care a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie s-a dus în Hades, iar Ilie, care a făcut mai puţine minuni decât Elisei, şi a avut chiar o depresie spirituală, fugind de teama Izabelei, a mers la cer direct? Nu vedeţi că doctrina despre neprihănire pe care aţi auzit-o, sau pe care aţi inventat-o este greşită? Adevărul este că oricâtă „neprihănire” relativă ar avea un sfânt, speranţa lui de mântuire este doar în harul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, toţi sfinţii sunt egali. În ce priveşte viaţa de sfinţire nu toţi sunt egali, deaceea şi răsplătirea este diferită. Dar faptul că cineva a fost înălţat la cer fără moarte, nu înseamnă că a fost mai sfânt decât toţi ceilalţi sfinţi. Iisus nu S-a înălţat fără moarte, nici Pavel, nici Petru, nici Iacov, nici Ioan Botezătorul, cel mai apreciat de Iisus din acea generaţie.

Cei care au înviat împreună cu Iisus nu au fost toţi credincioşii din timpurile Vechiului Testament. Cei mai mulţi dintre credincioşii VT, menţionaţi sumar în Evrei 11, nu primiseră încă răsplata credinţei după învierea lui Iisus (Ev 11:16, 39-40). Petru zicea că şi David se odihneşte încă în mormânt (FA 2:29-31). Evanghelia spune că „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” (Mt 27:52). „Mulţi” nu înseamnă „toţi”.

Haideţi să ne înţelegem. Pentru mine, timpul este foarte scump. Dacă vă scriu, nu o fac din lipsă de ocupaţie, şi nici pentru că aş fi pasionat de polemici. V-am arătat deja că în Ap 6:9-11 nu este vorba de un altar ceresc, nu este ideea mea, ci pur şi simplu acolo este scris că la acel altar au fost junghiaţi martirii; textul nu spune că este în cer, iar bunul simţ spune că este pe pământ. Prin urmare, nu mă mai trimiteţi la Apocalips 6 cu afirmaţia unui altar în cer, după ce v-am trimis să citiţi cum este scris, că nu este în cer. Riscaţi să încetăm dialogul. De fapt, presimt că foloseşte mai degrabă altora care vor citi, fiindcă mi-aţi dovedit că nu sunteţi interesat cu adevărat de dovezile biblice şi raţionale pe care le aduc.

„In vesnicie pentru a putea intra in cetatea Ierusalimului va trebui sa fi din nou complet neprihanit Apocalipsa 21:27”

Desăvârşirea spirituală a cerut-o Iisus deasemenea pentru toată era creştină (Mt 5:48). Ceea ce Domnul a cerut evreilor, a cerut şi creştinilor (Lv 19:18b; Iac 2:8; Lv 11:44-45; 20:25-26; 1Pt 1:15-16). Când citiţi 2 Cor 3:18; Ef 5:27; Iuda 24, vi se pare că este mai puţină „neprihănire” decât a cerut Dumnezeu lui Enoh? Nu vreau să mai revin asupra subiectului, fiindcă Biblia este clară în această privinţă şi probabil că chiar biserica din care faceţi parte nu susţine teoria că Dumnezeu a cerut un anumit standard spiritual pentru cei înălţaţi la cer, un altul pentru cei lăsaţi în Hades, şi un altul pentru era creştină, unul mai scăzut… Doamne fereşte! Standardul a fost întotdeauna acelaşi, chiar dacă Dumnezeu în diferite situaţii a aplicat principiile Lui la condiţiile date. Dar întotdeauna Dumnezeu a cerut ascultare desăvârşită, şi întotdeauna a acordat harul Lui iertător şi sfinţitor, după ce omul a căzut.

Vi s-a părut un lucru normal că Biblia nu povesteşte ce a văzut Lazăr din Betania, dar mă trimiteţi la Iona, care după Dvs ar fi avut o experienţă a Hadesului (idee absolut originală, ar trebui s-o publicaţi într-o revistă de specialitate!). Îmi spuneaţi că în Hades se duc (sau se duceau cândva) sufletele morţilor. Or cartea nu spune că Iona a murit. Iona foloseşte pasaje cunoscute (observaţi trimiterile), pentru a descrie starea în care se afla (sper că nu vă imaginaţi că el făcea psalmi în burta chitului!). Hadesul despre care vorbeşte el este denumirea figurată a situaţiei în care se afla, pentru că era ca şi mort, şi chiar ne mirăm că a mai ieşit de acolo. Hadesul lui era o stare de „strâmtorare”, era chiar sicriul viu care-l purta – textul ebraic zice מבטן שׁאול „din burta Şeolului/Hadesului” (2:2); era în „adânc”, adică în „inima mării” (2:3), acoperit de ape şi de „papură”, aşadar un Hades încâlcit în rogoz, ceea nu poate fi decât poezie (ori era în burta peştoaicei, ori eşuase în vreo baltă încununat cu papyrus!);  după v. 6, Iona a vizitat „temeliile munţilor” şi „zăvoarele pământului”, ori, dimpotrivă, a fost „în groapă”. Dar v. 10 spune clar că fusese în pântecul unui peşte. Dacă Hadesul este locul în care a fost Iona în realitate, sunt fericit că un singur om a fost acolo, după cât se pare.

Dvs porniţi de la premisa că „fum fără foc nu iese”, şi astfel vă clădiţi credinţa pe fum, nu pe Scripturi. Eu nu mai dau doi bani pe toate fumurile lumii, fiindcă altminteri ar trebui să cred şi în vampiri, că tot iese mult fum din cărţi şi din filme care „atestă” faptul. Dacă există multe zvonuri cu fantome, înseamnă că ele sunt exact ce aţi spus, zvonuri. În unele cazuri sunt spirite de demoni foarte reale. Dar diavolul nu-şi cheltuie întotdeauna timpul şi energiile pentru manifestaţii spiritualiste reale, dacă poate să-i fraierească pe pământeni cu simple zvonuri şi fumuri.

„Din moment ce nu aplicati practic nimic din aceste teorii despre nemurirea sufletului, ce rost are sa le combateti?”

Le combat şi le desfiinţez, pentru că ele reprezintă minciuna fundamentală pe care se întemeiază toate religiile false, o minciună care aşează eul omenesc pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeul nemuritor, care crează o bază teologică pentru alte rătăciri, mult mai grave, cum ar fi cultul morţilor, al sfinţilor şi al chipurilor, precum şi poveştile despre chinurile iadului şi comunicările spiritiste prin care mulţi sunt târâţi în adevăratul iad. Am toate motivele să urăsc această rătăcire, deşi sunt conştient că mulţi din cei care cred asemenea poveşti sunt credincioşi buni, cu conştiinţă sensibilă şi cu o slujire de Dumnezeu acceptată.